Blogul Bibliotecii Municipale Făgăraş

Cercetătorii Petre Caraman, Ovidiu Bârlea, Traian Herseni, Nicolae Bot s-au axat în studiile lor, pe reliefarea unei dimensiuni motivaţionale: funcţiile premaritale ale colindei şi colindatului. Câmpul de semnificaţii devine pentru cercetător un fenomen etnocultural complex al vieţii comunităţii săteşti.
Exceptând izvoarele bibliografice, volumul editat de Traian Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, are la bază cercetările personale de teren, privind cetele de feciori (asociaţii juvenile masculine), din ţinuturile româneşti. Cercetări complexe au fost efectuate în perioada anilor 1928-1938, în şaizeci şi opt de sate din Ţara Oltului, situată în sudul Transilvaniei, între Munţii Perşani, râul Olt şi Carpaţii Meridionali, având ca centru urban, Făgăraşul.
Consideraţii de substanţă au fost făcute de Traian Herseni, în lucrarea sa, consacrată unor „forme străvechi de cultură poporană românească”. Reputatul sociolog evidenţiază că în Ţara Oltului şi a Făgăraşului, se urmăreşte prin colindat, apelându-se fireşte, la modalităţile mentale, psihologice sau poetice, proprii comunităţii tradiţionale, asigurarea prosperităţii. În studiul său, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, cercetătorul situează funcţia premaritală a colindatului, „preocuparea de căsătorie, după problema mijloacelor de existenţă” (Traian Herseni). În studiul „Funcţiile agrare ale colindatului”, Nicolae Bot consemnează: „În colindat întâlnim informaţii despre poezia obiceiurilor de familie, despre riturile de iniţiere”.

Cetele de feciori au caracterul unor organizaţii de iniţiere, de instruire a junilor, de educare a lor în vederea împlinirii obligaţiilor sociale care le revin în cadrul vieţii săteşti. Ele continuă să aibă şi azi, acelaşi caracter. Datinile le conferă o trăsătură arhaică, pentru că ceata în sine „fiind mereu nouă, prezintă neîncetat, trăsături noi, de oameni vii, crescuţi şi pătrunşi de cultura vremii lor”(Traian Herseni).
Cetele de iniţiere au parcurs, odinioară, trei etape de caracteristice: „plecarea din comunitate”, desprinderea de familie; o perioadă de „şcoală”, de instruire, răstimp în care învăţăceii deprindeau tot ce era necesar pentru trecerea în rândul adulţilor. Cercetătorii includ ceata de feciori, prin simplă analogie, în ceremoniile de „întoarcere”. „Feciorii stăteau împreună la gazdă, aveau contact însă cu sătenii, cu femeile şi cu fetele, umblau din casă în casă, luau masa împreună cu părinţii şi fruntaşii satului şi mai ales, aduceau cu ei pe Dumnezeu, un Dumnezeu tânăr ca şi ei, un june zeificat. După spargerea cetei, începea îndată „dulcele Crăciunului”, perioadă de maximă intensitate, de încheiere a căsătoriilor, în care cel puţin, feciorii mari, adică, scăpaţi de armată, căutau să se însoare şi deci, să intre în altă categorie de vârstă. Interpretarea vine aproape de la sine: ceata cu petrecerile ei, era un fel de rămas-bun de la juneţe (celibat) şi o practică magico-religioasă pentru a asigura succesul căsătoriei” (Traian Herseni).

Cetele sunt mici organizaţii de feciori (4-7 până la 18-20 persoane, deci, bărbaţi necăsătoriţi dar la vârsta căsătoriei. Ele aveau în frunte un vătaf sau jude. Erau însoţite, adeseori, de „o mască”, numită „boriţă” sau „turcă” şi aveau ca sarcini, să organizeze dansurile şi petrecerile tineretului din sat în sărbătorile de iarnă, să colinde la Crăciun şi să îndeplinească rituri şi ceremonii, în marea lor majoritate, cu caracter arhaic. Cetele îşi desfăşurau activitatea între Crăciun şi Bobotează sau Sfântul Ioan. Unele se prelungeau şi aveau atribuţii mai restrânse: organizarea dansurilor şi menţinerea disciplinei în rândurile tineretului masculin, întreg anul. Majoritatea cetelor se constituiau de Sfântul Nicolae (6 decembrie). Atunci se stabileau persoanele care intrau în ceată, iar cei intraţi îşi alegeau conducătorii: un vătaf mare şi un vătaf mic, un stegar (care purta steagul), un colcer (care avea în grijă alimentele), un crâşmar sau cârciumar (care avea în grijă băutura), un casier (care mânuia banii). Conducătorii se alegeau prin vot, iar vătaful mare, uneori şi prin licitaţie (insul care dădea mai mult; banii strânşi de ceată, ca daruri din sat, îi rămâneau lui).

Între Sfântul Nicolae şi Crăciun (6-24 decembrie), activitatea cetelor se restrângea la pregătiri. În această perioadă, cetele îşi căutau o gazdă, învăţau colindele, angajau lăutari, făceau masca „boriţei”, „steagul”, cumpărau băutură, procurau lemne pentru foc, îşi puneau la punct îmbrăcămintea şi podoabele. Cetele frecventau şi şezătorile de fete, nu numai pentru a dansa şi a petrece ci şi pentru a obţine concursul fetelor, care le împrumutau basmale şi panglici pentru „boriţă” şi confecţionau steagul. Ceata îşi căuta din vreme o gazdă. Se prefera o casă încăpătoare, fără copii sau cel puţin, fără copii mici. Gospodarul care îi găzduia era numit „tată de feciori”, iar gospodina, „mamă de feciori”. Din ajun de Crăciun până la Sfântul Ioan, feciorii din ceată se mutau la gazdă şi făceau gospodărie în comun: acolo dormeau, mâncau şi petreceau. Cheltuielile erau suportate de ceată. În schimbul serviciilor aduse, gazdele mâncau şi beau împreună cu ceata, cu ceea ce se strângea din sat. Viaţa cetei era reglementată de obiceiuri sau contracte scrise în care erau prevăzute obligaţii şi interdicţii. Atâta timp cât stăteau la gazdă, feciorii nu puteau părăsi ceata fără aprobarea vătafului, iar acesta, fără ştirea cetei. Nu aveau voie să intre în cameră cu pălăria pe cap, nici să pună coatele pe masă în timp ce mâncau; nu aveau voie să consume mult alcool, să provoace scandaluri, să lase fetele nejucate. Cei care încălcau „poruncile”, erau pedepsiţi. Cei care plecau acasă la părinţi, sau se duceau pe la „mândruţele” lor fără a fi învoiţi de vătaf, erau legaţi, aşezaţi pe sanie şi purtaţi prin sat în văzul tuturor, fiind obligaţi să strige: „Cine face ca mine, ca mine să păţească”. În unele sate, cei vinovaţi erau ridicaţi pe stâlpul porţii şi obligaţi să-şi strige vina ca să-i audă şi să-i vadă întregul sat. Cu excepţia steagului, feciorii aveau ca semn distinctiv podoabe specifice: se îmbrăcau în pieptare, fără „recăle”, purtau căciuli sau pălării la fel, îşi puneau pe piept brâie colorate sau tricolorul în diagonală (vătaful, două, cruciş). Căciulile şi pălăriile erau împodobite cu „vâstre”, confecţionate din fire roşii şi aurii, pene, ciucuri, şnururi. În alte sate, conducătorii purtau bastonaşe sau bâte ciobăneşti. În cadrul pregătirilor, cu excepţia învăţatului colindelor, feciorii aduceau lemne din pădure sau strângeau lemne de la oamenii din sat. Se întorceau seara, strigând şi chiuind de joc cu carele şi cu caii împodobiţi cu brad, panglici, clopoţei, batiste. Lăutarii se tocmeau din timp. Tot la ceată erau sărbătorite zilele onomastice: Nicolae : 6 decembrie; Ştefan -27 decembrie, Vasile-1 ianuarie; Ion-7 ianuarie.

Rosturile cetei erau complexe. În noaptea de Crăciun colindau din casă în casă. Doi dintre feciori mergeau înainte şi întrebau gazdele dacă îi primesc. Ei erau aşteptaţi cu porţile deschise, cu „lămpile aprinse”. Ceremonialul din casă era bogat şi variat. Se intra în casă cântând sau spunând „Bună seara” şi dând mâna cu ai casei. Feciorii se aşezau în faţa mesei sau în jurul ei, pe două grupe, dintre care, una, în frunte cu vătavul, cânta o strofă, cealaltă, în frunte cu crâşmarul sau alt grad, cânta cealaltă strofă, alternativ. După aceea se făceau două, trei jocuri, iar „boriţa” juca rolul ei. Se luau darurile de pe masă, vătaful mulţumea şi ura gazdei sănătate, prosperitate, belşug. Darurile tradiţionale erau colacii de grâu, carnea de porc, la care se adăugau bani. Cei mai înstăriţi dăruiau şi băutură. Banii îi lua vătavul sau casierul. După colindat, a doua mare manifestare publică se desfăşura a doua zi de Crăciun. Atunci se făcea jocul cel mare al cetei, în mijlocul satului la care participa întregul sat. Dimineaţa, cetaşii mergeau la biserică, iar la ora două după-amiază „scoteau jocul”. În unele sate, a doua zi de Crăciun „se băgau fetele tinere în joc”. Între fetele de joc, cele de măritat şi cele mai mici, difereau îmbrăcămintea, pieptănătura, podoaba. A doua zi de Crăciun, ceata dădea o masă la gazda ei, la care erau invitaţi mai marii comunei din acea vreme: preot, notar, primar, învăţător, şef de post. Cetele aveau mereu invitaţi. Chemau într-o seară, părinţii, în altă seară, fetele de joc, în alta, feciorii care n-au intrat în ceată, în alta, părinţii fetelor. În zonă se statornicise credinţa că în perioada aceasta, în Noaptea de Crăciun sau de Anul Nou „se deschidea Cerul şi vorbeau animalele din grajd”. Cele douăsprezece zile de la Crăciun încolo, reprezentau anul şi se credea că aşa cum vor fi acele zile, vor fi şi lunile de peste an. Ziua întâi de Crăciun reprezenta anul întreg. Era considerată ca o zi cu dublă valoare prezicătoare. Adevăratul „An Nou” era considerat Crăciunul. În unele sate, de revelion, se trăgeau clopotele pentru „îngroparea anului vechi” şi se colinda până la zori. Seara se strângeau fete şi feciori şi executau practici pentru a afla viitorul- dacă se căsătoresc şi cum le vor fi soţii: frumoşi, sănătoşi, urâţi, bogaţi, bătrâni, tineri.
Cetele durau până la Sfântul Ioan (7 ianuarie). Înainte de „a se desface”, se desfăşurau ceremonii variate. În unele sate, feciorii se travesteau în „măşti”, de această dată „măşti umane”, antropromorfe, nu zoomorfe, se dădeau cu funingine sau cu făină pe obraz, se deghizau în femei, în târgoveţi, ursari, căldărari şi „se năpusteau” , „făcând gălăgie mare, pe uliţele satului, bătând din fiare/coase, căldări, tinichele-cu copiii după ei, spunându-şi reciproc, cuvinte de ocară”. Măştile intrau prin case, se luau după fete şi femei, făceau dezordine peste tot, luau obiecte de prin curţi, alimente din bucătării, dansau la răscruci. Acest obicei purta numele semnificativ „a bate tufa”, probabil pentru a alunga sufletele celor morţi după împlinirea celor douăsprezece zile, cât a fost deschis cerul şi au putut veni pe pământ, participanţii deghizându-se pentru a nu fi recunoscuţi”. În alte sate, cetele nemascate, făceau câte un joc la fiecare capăt de sat şi la mijlocul satului, în altele, „ardeau sălaşul”: scoteau în curte sau pe stradă, paiele pe care dormiseră cele două săptămâni, le dădeau foc şi săreau peste ele. Erau rituri de purificare. În alte sate, se păstra un obicei foarte vechi, cel de a „îneca vătavul”. Acesta era luat pe sus şi dus la fântână sau la râu, pentru a fi „înecat”. Scăpa de la moarte prin răscumpărare. De obicei, banii erau daţi de o fată, „mândra” lui. În multe din colindele culese de Traian Herseni şi soţia lui, era vorba de fetele de măritat, de peţit, de nuntă. În zonă, cele mai multe nunţi se făceau în „dulcele Crăciunului”, între Crăciun şi postul Paştelui. Aceste colinde erau urări de căsătorie. Cu prilejul Crăciunului, fetele de măritat îşi expuneau în camerele în care erau primiţi feciorii, întreaga „zestre”, confecţionată de mâna lor, iar în zilele următoare, la joc şi la petreceri, tinerii puneau la cale, cu concursul discret al părinţilor şi al rudelor, căsătoriile pentru sezonul care se deschidea.

Cetele de feciori, cu întreg complexul arheologic, antropologic, sociologic, psihologic, etnografic şi folcloristic se încadrează în calendarul popular festiv.
Cercetările de teren din zona carpatică în care oamenii se ocupau de agricultură şi creşterea animalelor, au dus la reconstituirea unui „cult al pădurii de brad” şi al unei „mame străvechi a acestei păduri care nu poate fi decât al muntelui-mamă, adică al mamei codrului”. S-a asociat un alt cult, „cultul grânelor”. S-a constatat coexistenţa a două variante de cult la aceeaşi populaţie, corelate în jurul unei idei directoare, suprapusă pe „magia fertilităţii” şi în special, a „fecundităţii”. Cultele agrare se axează pe „pământul roditor” , „cosmologie” (naştere şi creştere), „moarte” (culesul, secerişul) şi „înviere” (însămânţarea, încolţirea, noua recoltă). Cultele vânătoreşti şi mai târziu, cele pastorale, structurate pe „tiparul turmelor”, se axau pe „biologie”, „iar din cuprinsul acesteia, numai pe naştere, creştere şi fecundaţie, adică pe vitalitate: tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală „Octavian Paler” Făgăraş

Cercetările minuţioase asupra societăţilor arhaice au reliefat importanţa simbolismului pentru gândirea arhaică. Mitul, imaginea, simbolul se înscriu în viaţa spirituală. Studierea lor înlesnesc cunoaşterea, întrucât „fiinţa istorică poartă în sine o mare parte a umanităţii de dinainte de istorie” (M. Eliade). Prin imaginile şi simbolurile la care recurge, simbolismul „reintegrează stadiul paradisiac al omului primordial, oricare ar fi situaţia concretă a acestuia, căci omul primordial se dovedeşte, îndeosebi, a fi un arhetip, cu neputinţă a se realiza deplin într-o existenţă umană oarecare” (M. Eliade). Se dobândeşte, astfel, experienţa unui „paradis pierdut”. Reveriile, nostalgiile, elanurile propulsează fiinţa umană, istoriceşte condiţionată, într-o lume spirituală mai bogată decât aceea a momentului ei istoric.
Capitolele volumului „Simbolismul Centrului”, „Simbolisme indiene ale timpului şi eternităţii” au o bază documentară detailată. „Zeul legător” şi simbolismul nodurilor”, „Simbolismul scoicilor” sunt studii monografice. „Simbolism şi istorie” relevă permanenţa simbolului ca formă de cunoaştere.
„Simbolismul Centrului” defineşte raporturile dintre psihologie şi istoria religiilor. Omul cunoaşte mai multe ritmuri temporale, nu numai timpul istoric. Etnologia, sociologia, psihologia abisală, deschid o perspectivă în faţa istoriei religiilor. Omul este studiat nu numai ca fiinţă istorică, ci şi ca simbol viu. Societăţile arhaice şi tradiţionale, percep lumea ca un microcosmos, ce posedă un Centru, un loc sacru, prin excelenţă. În acest centru, sacrul se manifestă „integral, fie sub formă de hierofanii elementare-ca la „primitivi” (de exemplu, centrele totemice, peşterile în care sunt înmormântate „ciuringa”, etc.), fie sub forma mai evoluată a epifaniilor directe ale zeilor, ca în civilizaţiile tradiţionale”. Civilizaţiile orientale-Mesopotamia, India, China-cunosc numeroase Centre. Fiecare dintre aceste Centre, este numit „Centrul Lumii”. Ne situăm, astfel, într-o geografie sacră şi mitică. În geografia mitică, spaţiul sacru” este „spaţiul real”. În lumea arhaică, mitul este real, întrucât el redă manifestările adevăratei realităţi: „sacrul”, concretizat în obiecte („ciuringa”, reprezentări ale divinităţii) sau în simboluri hierocosmice (”Stâlpul Lumii”, „Arborele cosmic”). În culturile în care sunt statornicite cele trei regiuni cosmice-Cer, Pământ, Infern-Centrul reprezintă punctul de intersecţie al acestor regiuni. Imaginea arhetipală a celor trei regiuni cosmice unite printr-o axă, se întâlneşte, îndeosebi, în civilizaţiile paleoorientale. Sanctuarele de la Nippur, Larsa şi Sippar, poartă numele „Dur-an-ki” („Legătură între cer şi pământ”). Babilonul era cunoscut sub numele „Casa Temeliei Cerului şi Pământului”, „Legătură dintre Cer şi Pământ”. În Babilon se realiza legătura dintre Pământ şi tărâmurile inferioare. Oraşul a fost ridicat pe „bab-apsu”. „Apsu” semnifică apele haosului de dinaintea creaţiei. La evrei, stânca Ierusalimului pătrundea în apele subpământene,„tehom”. Stânca Templului din Ierusalim cuprindea „Gura lui Tehom”. Tradiţii similare se întâlnesc şi în lumea indo-europeană. La romani, „mundus” semnifică punctul de întâlnire dintre tărâmurile inferioare şi lumea pământeană. Templul italic este locul de intersecţie a lumii superioare (divine) cu cea pământeană şi cu cea subpământeană. (conform volumului „Mitul eternei reîntoarceri”). Oraşele orientale erau situate în centrul lumii. Babilonul era „Bab-ilani”, „poarta zeilor”, deoarece, de acolo, zeii coborau pe pământ. Capitala suveranului chinez desăvârşit se afla lângă Arborele miraculos „Lemn înălţat”, „Jian-mu”, punctul de întâlnire al celor trei zone cosmice: Cerul, Pământul şi Infernul. Oraşele, templele sau palatele, considerate Centre ale Lumii corespund imaginilor arhaice: Muntele Cosmic, Arborele Lumii, sau Stâlpul central, cele care susţin nivelurile cosmice. Simbolul unui Munte, al unui Arbore sau al unui Stâlp situat în Centrul Lumii, cunoaşte o largă răspândire, de pildă, muntele Meru din tradiţia indiană, Hara Berezaiti, al iranienilor, Himinbjorg al vechilor germani, muntele Tabor din Palestina, muntele Gerizim din Palestina, Golgota, care se află în centrul lumii („Mitul eternei reîntoarceri”, pag. 30). Teritoriul, oraşul, templul sau palatul regal, situate în Centrul Lumii, pe vârful Muntelui Cosmic erau considerate locul cel mai înalt din lume, singurul pe care apele potopului nu l-au putut acoperi. Un text rabinic menţionează că „Pământul lui Israel n-a fost înecat de potop”. În tradiţia islamică, locul cel mai înalt de pe pământ este „Ka-ba”, întrucât „Steaua polară” se află dinaintea Centrului Bolţii Cereşti” („Mitul eternei reîntoarceri”, pag. 33). Denumirile turnurilor şi ale templelor sacre babiloniene „atestă asimilarea lor cu Muntele Cosmic, cu Centrul Lumii”: „”Muntele Casei”, „Casa Muntelui Tuturor Ţinuturilor”, „Muntele Furtunilor”, „Legătura dintre Cer şi Pământ”. „Ziguratul”, muntele cosmic este imaginea simbolică a cosmosului. Cele şapte etaje reprezintă cele şapte ceruri planetare. Păşind pe trepte, preotul ajunge în vârful universului. Construcţia templului de la Barabudur are aceeaşi simbolistică. Ascensiunea lui echivalează cu o călătorie extatică în Centrul Lumii. Pelerinul transcende spaţiul profan şi pătrunde într-o „regiune pură”. Este un „rit al centrului”. Pe vârful Muntelui Cosmic, punctul cel mai înalt de pe pământ, s-a înfăptuit creaţia, aşa cum atestă un text rabinic: „Cel Prea Sfânt a creat lumea ca un embrion”. „Lumea a fost creată începând cu Sionul”. După cartea siriană, „Peştera comorilor”, Adam a fost creat în centrul pământului, în locul unde va fi ridicată Crucea lui Isus. În iudaism s-au păstrat aceleaşi tradiţii. Apocalipsul iudaic şi „midraşul” precizează că Adam a fost creat în Ierusalim. A fost apoi înmormântat în locul în care a fost creat, în Centrul Lumii, pe Golgota. Sângele Domnului îl va răscumpăra. O variantă răspândită a simbolismului Centrului Lumii, este Arborele Cosmic, situat în mijlocul Universului. El susţine pe o axă, cele trei Lumi. India vedică, China antică, mitologia germanică şi religiile „primitive”, cunosc sub forme diferite, Arborele Cosmic. Rădăcinile lui ajung până în infern, iar ramurile ating cerul. În mitologiile central- şi nord-asiatice, cele şapte sau nouă ramuri ale lui simbolizează cele şapte sau nouă niveluri cereşti. Sunt cele şapte ceruri planetare. Puntea sau scara dintre Pământ şi Cer se ridică dintr-un Centru al Lumii, aidoma scării apărută în vis lui Iacov. Ea ajunge până la cer: ”iar îngerii Domnului se suiau şi se pogorau pe scară” („Facerea”, 28, 11). Scara întruchipează „ruptura de nivel care face posibilă trecerea de la un mod de existenţă la un alt mod de existenţă”. În plan cosmologic, „face posibilă comunicarea dintre Cer, Pământ şi Infern”. Scara joacă un rol major în riturile şi miturile de iniţiere, în miturile funerare, ale întronării regale sau sacerdotale.
Studiul istoriei unui simbolism se inserează în filosofia culturii. Gândirea simbolică „sparge realitatea imediată, fără s-o împuţineze ori să o deprecieze; în perspectiva ei, universul nu este închis, nici un obiect nu rămâne izolat în propria-i existenţialitate; toate se leagă între ele, printr-un sistem strâns de corespondenţe şi asimilaţii. Omul societăţilor arhaice a căpătat conştiinţa de sine într-o lume deschisă şi bogată în semnificaţii”.
Valoarea cognitivă a simbolismului este redescoperită de către Europa occidentală „în momentul în care aceasta nu mai este singura creatoare de istorie, când cultura europeană, în loc să se claustreze într-un provincialism sterilizant, se vede constrânsă să ia în consideraţie şi alte căi de cunoaştere, cu alte scări de valori decât ale sale. Toate descoperirile şi curentele succesive având legătură cu iraţionalul, cu inconştientul, cu simbolismul, cu experienţele poetice, cu artele exotice şi nonfigurative, au ajutat indirect Occidentul, pregătindu-l pentru o înţelegere mai vie, deci mai profundă, a valorilor extraeuropene” (M. Eliade).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală „Octavian Paler” Făgăraş

Jacob Burckhardt s-a născut la Basel la 25 mai 1818. Între anii 1839-1843 a studiat la Universitatea din Berlin, cu istoricul Ranke. De timpuriu l-au captivat arta şi muzeele. Lui Franz Kugler îi datorează orientarea sa spirituală. Între anii 1856 şi 1858 este profesor de istoria artei la Institutul politehnic din Zurich. Din anul 1858 predă la catedra de istorie a Universităţii din Basel. Aici va rămâne până la sfârşitul vieţii. Operele sale fundamentale: „Epoca lui Constantin cel Mare” (1852), „Cicerone” (1855), „Cultura Renaşterii în Italia” (1860), „Istoria Renaşterii” (1867) îi vor aduce consacrarea. „Amintiri despre Rubens”, „Istoria culturii greceşti”, „Consideraţii asupra istoriei umanităţii” au fost publicate postum. Ca istoric şi-a propus să stimuleze „contemplarea istorică a lumii”. La 25 februarie 1874 îi scrie lui Nietzsche: „ ca profesor şi docent pot să spun: am predat istoria nu ca scop în sine, ca istorie a omenirii cum este numită patetic, ci mai ales ca specialitate propedeutică: trebuia să ofer oamenilor eşafodajul de care nu se puteau lipsi pentru studiile lor ulterioare, dacă nu voiau ca totul să rămână suspendat în aer”. Wolfflin avea să remarce: „Audierea prelegerilor lui Burckhardt era o amintire pentru întreaga viaţă. Cuvântările sale erau pregătite după toate regulile artei, dar arta se ascundea sub aparenţa unei manifestări spontane, improvizate. Vorbea fără notiţe, foarte curgător şi limpede, economisind la maximum efectele. Înclinat din fire spre patetism, el păstra accente de acest fel pentru momente cu totul deosebite, când vorbea pe un ton mai coborât, tainic, cu vocea vibrândă de exemplu, despre frumuseţea Domului din Colonia sau despre excepţionala înzestrare a lui Rubens. Mai ales îşi dezvăluia simţul umorului, dar cu atâta fineţe încât numai puţini îşi dădeau seama de starea de spirit a vorbitorului. Fraze generale se auzeau arareori. Faptele istorice trebuiau să vorbească de la sine; răzbea doar ceva din fatalismul inerent concepţiei sale despre lume şi viaţă”.
Cultura reprezintă pentru istoricul de artă „chintesenţa a ceea ce omenirea a realizat în mod spontan, atât pentru stimularea vieţii materiale, cât şi ca expresie a vieţii spirituale şi morale. Intră în sfera ei, întreaga viaţă socială, toate tehnicile, artele, poezia şi toate ştiinţele. Ea este lumea libertăţii, a mobilităţii, nu însă neapărat a universalităţii, o lume care nu-şi impune valoarea prin constrângere”(Burckhardt). Capitolul consacrat lui Rembrandt detaliază subordonarea subiectului celor două forţe elementare, suverane în opera de artă: atmosfera şi lumina. Pictorul absoarbe luminii de zi, efectele magice. În spaţiul închis, „se dedă cu voluptate surprinderii tuturor formelor de manifestare ale luminii naturale şi artificiale şi ale reflexelor sale; chiar interiorul cel mai adânc nu mai este negru, ci un relativ clarobscur”. În picturile sale, imaginea lumii pare a fi captată de un suflet nemuritor, transfigurându-se mistic. În portretele sale, imortalizează pe pânză caractere individuale. În perioada anilor 1630-1640, este cel mai bine cotat pictor din Amsterdam. Se va căsători cu Saskia van Ulenburgh. După moartea ei, umbrele se prelungesc deasupra destinului său. În anul 1656 este declarat falit. A fost constrâns să-şi vândă colecţia de artă şi bunurile. Stilul pictural va fi de acum înainte, cu totul altul. Dacă în perioada timpurie, pânzele se scaldă într-o lumină de zi, firească, în portretele de acum, lumina proiectată de sus, este redată în tonuri calde până la incandescenţă. În primele portrete, Rembrandt intuieşte trăsăturile de caracter ale modelului. Notabil este portretul Margaretei van Bilderbeek (Frankfurt, 1633). Pictorul are predilecţie pentru fizionomii întunecate de o energie violentă („Neguţătorul evreu”, National Galery), asupra cărora planează fatalitatea destinului („Cap cu căciulă de blană), sau naturile colerice („Bărbat şezând cu baston”). Portretele colective, „Anatomistul” (1632), „Garda de noapte” (1642), „Staalmeesters” (1661) sunt reprezentative pentru perioada de mijloc şi cea târzie. Modelele sunt luminate de o lumină statică. Clar-obscurul este forma unei senzaţii intime sau a unei idei, este uşor vaporos, voalat, discret. Atmosfera emanată de tablourile este calmă, închisă în sine. Pictorul însoţeşte fiecare gest al modelelor sale, fiecare atitudine într-o călătorie dincolo de timp.
„Compania căpitanului Frans Banningh Cocq” consolidează gloria lui Rembrandt.
Pictorul a restituit memoriei, temele biblice: alungarea lui Agar, istoria lui Tobit, a lui Iosif, aducerea lui Isus în templu, fuga în Egipt, pelerinii din Emaus („Pelerinii de la Emaus”, „Christos şi femeia adulteră”, „Sfânta familie”, Închinarea păstorilor”, „Visul lui Iosif”, „Ana acuzată de Tobit de furtul unui ied”, „Arătarea Sfintei Treimi la stejarul Mamvri”, „Sacrificarea lui Isaac”). Misterul planurilor divine, slăbiciunea omului, temerea în faţa Judecăţii de Apoi, mântuirea prin Dumnezeu, se relevă în faţa privitorului.
Prin autoportretele sale, Rembrandt studiază o expresie, o atitudine: „Rembrandt cu privirea întunecată”, „Rembrandt cu căciulă de blană şi haină albă”, „Rembrandt cu mustaţă”. În ultimii ani de viaţă, autoportretul îi trădează vârsta şi însingurarea: nicio podoabă, niciun accesoriu.
Instituţia prin care arta se adresează publicului o reprezintă marile expoziţii. Colecţia de artă „ne revelează nu doar trecutul ci în mare măsură ceea ce este veşnic în om”. Luvrul, de pildă, deţine o colecţie cu numeroase capodopere ale marilor maeştri: Lionardo, Giorgione, Rafael, Rubens, Calude, P. Veronese, Murillo. Dresda etalează „Madona Sixtină” operele lui Correggio, Tiţian. Lor li se adaugă Galeria din Dusseldorf, colecţia Solly, National Gallery, Galeria din Lucca, Brescia, Bergamo, Torino. Mainz, Stuttgart, Praga, Amsterdam. Autorul volumului conchide: „Arta nu acceptă limite, ci năzuieşte să-şi viseze propriile visuri. Dacă este lăsată să o facă, ea poate să devină acea plăsmuire frumoasă, măreaţă şi plină de forţă, cum aspiră să fie. Arta îşi doreşte să ofere o plăcere durabilă. Ea este una din minunatele legături care strâng laolaltă popoare şi secole”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală „Octavian Paler” Făgăraş