Oameni-legendă:

Preotul Ştefan Răcăşan. Istorie mărturisită (I)

Manuscrisul acestor evocări l-am primit de la profesoara Victoria Mureșan, văduva profesorului Ioan Mureșan, autorul monografiei Sâncraiu Almașului, comuna Zimbor, județul Sălaj. Pentru publicarea lui am cerut și am obținut acordul medicului Tiberiu Răcășan, fiul părintelui Ștefan Răcășan. Manuscrisul susține și întregește afirmațiile legate de activitatea satului meu în ASTRA.

Pe părintele Stefan Răcășan l-am întâlnit în anul 1970 în comuna Buciumi, județul Sălaj, în noua sa parohie, după cea din satul meu. Om cu vocația ctitoririi spirituale și culturale, a inițiat şi organizat un festival coral la care au participat corul din satul meu, corul din Ardusat, județul Maramureș, şi alte formații corale din județul Sălaj. Povestea destinului său o cunoșteam din copilărie: cea luminoasă, aflată sub zodia credinței și a artei, și cea dramatică, peste care şi-au pus amprenta avatarurile istoriei. În ciuda suferințelor și umilințelor îndurate de la autoritățile vremii, îi era străin orice gând de răutate ori de răzbunare. Toată ființa sa trăia în şi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Era un om clădit numai din Iubire. Satul i-a purtat și îi poartă și acum o amintire încărcată de recunoștință. Ca preot, i-a învățat pe oameni să trăiască în Iubire, iar ca dirijor, i-a învățat lecția Artei, cele două concepte care se întâlnesc în sublimul unei certitudini: Dumnezeu este frumusețe.

***

„1918. Toamnă târzie. În satul Aşchileu Mic, bucurie mare, care era la tot poporul ardelean: visul de veacuri împlinit. Ardealul s-a unit cu Țara. Românii sunt liberi, au scăpat de «ocrotirea» împăratului de la Viena și de grofii și baronii ce-i exploatau atât de crunt. Au și ei o țară liberă, independentă, vor putea vorbi limba lor, vor avea școlile lor, vor fi recunoscuți ca națiune între celelalte națiuni civilizate din Europa. Aceste gânduri înălțau inimile și frământau gândurile celor maturi în satul pomenit și în tot Ardealul.

Eram copil de 11 ani, în clasa a V-a elementară, cu alți 14 copii, toți fii de țărani români. Școala era confesională, învățătorul român – Gheorghe Bucșa era plătit nu de stat, ci de țăranii români din sat. Statul plătea alți învățători, care funcționau la școala ungurească şi aveau menirea de a atrage şi maghiariza pe fiii valahilor. În sat nu existau decât 5-6 familii de maghiari, cu toate acestea la școala de stat funcționau 2 învățători.

În toamna târzie din 1918, la școala confesională era mare animație, la școala de stat tăcere, pustietate… Toți copiii așteptau să se întâmple ceva deosebit. Nu-şi puteau da seama ce anume, dar simțeau că s-a produs o schimbare. Nu mai erau porecliți de către colegii de la școala de stat cu epitete ca büdös oláh (valah puturos), ori bócskórós csórékok (opincari ciorecoşi). Dar ceea ce ne părea nouă o minune era faptul că nu mai trebuia să ne ascundem pe după garduri de frica jandarmilor cu pene de cocoș și cu baionetă la armă. Acești fideli reprezentanți ai stăpânirii, chiar și atunci când nu își exercitau meseria prin lanțuri şi bătăi, simpla lor apariție producea groază până și în copii. Cea mai grea amenințare pentru copii era «te dau pe mâna jăndarilor». Și cum aceștia dispăruseră, copiii jubilau, şi nu numai ei…

În sala de clasă (era numai una) își fac apariția venerabilul protopop Ioan Moldovan, cu barbă albă de un cot, și învățătorul Gheorghe Bucşa. Cel dintâi ţine în mână ceva în formă de sul, înfășurat în hârtie albă. Pe fețele amândurora se poate citi o mulțumire deosebită, iar ochii le erau umeziți. I-am salutat de data acesta nu cu «Isten hoztá», ci cu românescul «Bine aţi venit!», pe care îl învățarăm cu câteva clipe înainte de la elevul blăjean Virgil Moldovan. Emoția și-a atins culmea, cei doi plângeau de-a binelea. În tăcerea ce s-a așternut peste toți, am auzit apoi – îl aud şi acum – glasul blând și sugrumat de emoție al părintelui protopop: «Scumpi copii, astăzi n-am venit la voi pentru ora de religie, ci pentru a ne bucura împreună de marea bucurie a neamului nostru întreg, căci de azi înainte avem și noi o țară, România, care ne va ocroti pe toți. (Pe harta Europei ne-a arătat frontierele României întregite). De azi înainte voi veți învăța istoria și geografia României, veți recita poezii românești pe care nu le-ați putut declama până acum, veți cânta cântece românești, căci și noi avem cântece multe și frumoase. Şi, iată, aici v-am adus ceva frumos de tot, este drapelul roșu, galben şi albastru al Românei, care va sta de azi înainte în colțul de onoare al şcolii, în locul drapelului străin ce a stat până acum. Iubiți acest drapel, iubiți țara românească, învățați cât mai bine, căci al vostru este viitorul. Dintre voi vor ieși oameni luminați de care avem acum atâta lipsă. În curând se va deschide la Cluj gimnaziul românesc și pe cei mai silitori îi vom trimite la gimnaziu ca să deveniți oameni culți, oameni luminați, urmând ca această lumină a minții să o dați apoi poporului din care ați răsărit. Așa am făcut și noi, bătrânii, în împrejurări pe care voi le veți uita în curând. Iar acum iubiților, să învățăm împreună un cântec românesc, ascultați-i cuvintele: «Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română/ Să-învârtim hora frăției/ Pe pământul României./ Eu sunt roman, eu sunt roman/ Eu sunt nepot de-a’ lui Traian. Scrieți-vă fără frică aceste versuri în caietele voastre, iar Domnul învățător Bucșa vă va învăța şi melodia lor».

Am învățat în foarte scurt timp Hora Unirii pe o melodie ce se aude şi azi prin satele din Ardeal, mai ales la petreceri. A fost cea mai plăcută și emoționantă zi de școală din toată viața mea. Au urmat apoi cântecele Deșteaptă-te române, Pe-al nostru steag și Tricolorul. După 4-5 săptămâni și bătrânii satului fredonau aceste cântece, iar jocul (hora) tineretului începea și sfârșea totdeauna cu Hora Unirii”.

*

Pe cărarea ce suie spre Biserica din Sâncraiu Almașului a urcat mereu spre Dumnezeu părintele Ștefan Răcășan și a coborât la enoriașii săi ca să-i învețe să umble pe Calea Binelui și pe Calea Frumuseții.

”Zile albe, zile negre” , Memorii, Casa editorială “Gândirea”, 1991       

Prin restituirea manuscrisului olograf din perioada anilor 1945- 1946, lăsat testamentar familiei, editura “Gândirea” a publicat ad integrum “Memoriile” lui Nichifor Crainic, sub titlul conferit de autor “Zile albe- Zile negre”. Poet, eseist, profesor de teologie, mentor al gândirismului, editor, membru al Academiei Române, N. Crainic a fost o personalitate controversată a perioadei interbelice.

Nedic Lemnaru, prefațatorul volumului, avea să consemneze: ”despre Nichifor Crainic, despre opera lui literară şi doctrinară, ca şi despre conduita omului politic s-a scris enorm de mult, curios tocmai în acest răstimp, în care omul se afla în temniță, sau liber fiind, nu putea răspunde, având călușul la gură. El a răspuns, desigur, un lung şir de ani, zi şi noapte, anchetatorilor securității, care au înnegrit, probabil, mii de pagini, în redactarea lor proprie, pagini ce nu ne sunt accesibile…Absurdul de a-i refuza lui N. Crainic dreptul la replică- singura modalitate de a discerne şi extrage adevărul!- este cu atât mai grav cu cât partizanul teoriei „statului etnocratic” a fost un fervent al polemicii, mai mult chiar, un ilustru în rândul polemicilor doctrinare, de orice fel, dintre cele două războaie”.

Curgerii timpului i se asociază în „Memorii” o succesiune de ”unități spațiale”. Editorii le-au delimitat pentru a evita arborescențele din manuscris, „care fac greu de urmărit plutirea sau zborul”. Astfel, „Timpul copilăriei” reprezintă „spaţiul matriceal”, un sat din Câmpia Română, Bulbucata, de pe apa Neajlovului. „Când am început să-mi dau seama de mine însumi, am înțeles că tata mi-a fost întâiul dascăl pe gustul sufletului meu. Cu el am intrat în împărăția frumuseții”, mărturisește autorul. „Timpul învățăturii” semnifică un timp ascensional și un spațiu ascensional. Spațiul ascensional al învățăturii va fi străbătut „cu fervoarea unui spirit care se fortifică în suiș, se autoconsolidează, căpătând noi argumente pentru întemeiere în adevăruri prime”.

Crainic este un tradiționalist, „școala sa este predania, în sens religios și național”. După studiile teologice de la Universitatea din București, urmează cele de la Viena. În metropola culturii „se desăvârșește, îmbogățindu-și cutia de rezonanță”: artă plastică, muzică, arhitectură, stil de viață, stil universitar”. „Timpul împlinirilor”, timpul afirmării corespunde spațiului național.

Publică la revistele „Spre lumină”, „Viața românească”(Iaşi), „Ramuri”(Craiova), „Luceafărul”(Sibiu), „Revista politică și literară” (Blaj), „Neamul românesc”(București), cotidianul „Dacia” între anii 1918- 1920, al cărui redactor și fondator a fost N. Crainic, alături de Al. Vlahuță. Din anul 1926 până în august 1944 conduce și direcționează doctrinar revista „Gândirea”, „cea mai constantă publicație ca fermitate a opțiunii şi ca ritm de apariție”, însumând 23 de tomuri anuale. Ea a reunit în jurul ei scriitori de marcă ai perioadei interbelice. N. Crainic publică volumele de versuri. „Șesuri natale” (1916), „Icoanele vremii”(1919), „Darurile pământului”(1920), „Țara de peste veac”(1931). Publicistul avea să fie remarcat la „Cuvântul”, „Curentul”, „Calendarul”. Profesorul de teologie își elaborează doctrina ortodoxistă în paginile „Gândirii” și în volumele „Puncte cardinale în haos”81936), „Ortodoxie și etnocraţie”(1937), „Nostalgia paradisului”(1940). Activitatea literară și culturală se îmbină cu aceea de propagator al culturii române, în țară și străinătate. Cursul de teologie mistică (1935-1936), cursul despre ”Dostoievski și creștinismul rus” (1928-1929), cursul despre Meister Eckhart (1941-1942), îl acreditează ca profesor, ca rector.

În aprilie 1940 primește titlul de ”doctor honoris causa” al Universității din Viena. În același an este ales membru al Academiei Române. Blaga îl consideră un poet talentat dar se disociază de filosoful „Nostalgiei paradisului” la care identifică absolutismul dogmatic. „Timpul confruntărilor” este timpul împlinirii. Este perioada prefacerilor ideologice, politice, literare, sociale. Angajarea politică îi va aduce lui Crainic, deziluzii. El va fi contracarat de proprii săi adversari. Se desparte de regele Carol al II-lea. Mișcarea legionară sfârșește în crime. Statul etnocratic al cărui teoretician a fost, a fost amendat de cursul evenimentelor politice, de ofensiva Reichului. În anul 1926 Crainic este secretar general la Ministerul Cultelor și Artelor. În anul 1940 este ministru în guvernul Gigurtu. După reprimarea mișcării legionare, este ministru al propagandei naționale în guvernul mareșalului Antonescu. „Timpul rupturilor” încheie memoriile lui Crainic. Este perioada abdicării lui Carol al II-lea. Anul 1944 „îl proiectează pe narator în afara lumii cunoscute, în lumea de dincolo de istorie sau în sublume”. Alexandru Cojan a recuperat manuscrisul memoriilor. El numește locul de retragere „Țara de peste veac”. Este Transilvania, ținutul peregrinărilor secrete ale lui N. Crainic. Aici își va redacta memoriile. Manuscrisul inițial a fost redactat în perioada refugiului său în Transilvania, între 1944-1947.

Prof. Viorica Bica

Există o falie în opera lui Marin Preda, despre care credeam că se poate vorbi opunând monologului dialogul. Timpul dialogului ar corespunde, după cum credeam altădată, unei perioade istorice, anterioare instaurării comunismului, când lumea lui Moromete era liberă să existe, înghesuită între datorii și nevoi, dar încrezătoare că va răzbi. Comunismul spulberă dialogul și instaurează adevărul unic, al propagandei de partid, confiscă pământurile, răstoarnă valorile și introduce violența politică în viața satului. Trecerea de la un regim la altul e reperabilă istoric, independentă de opera lui Marin Preda, se înțelege, dar urmele ei se regăsesc în romanele sale cât se poate de limpede. Primul volum din Moromeții recreează lumea veche, când se vorbea liber; cel de-al doilea e despre lumea nouă, când libertatea se restrânge ca o piele de șagri. Între aceste două ordini se cască o prăpastie.

Opoziția între dialog și monolog ar fi de regăsit nu doar în ordinea istoriei și nici doar în opera scriitorului, ca un reflex al realității istorice în realitatea povestirii: ea corespunde totodată și unei treceri de la o vârstă la alta în creația autorului. „Tânărul“ Preda, autorul Întâlnirii din Pământuri și al Moromeților diferă profund de autorul ce pare că debutează încă o dată prin Risipitorii, cale nouă ce se continuă cu Intrusul, Marele singuratic, Delirul, Viața ca o pradă și se încheie abrupt cu Cel mai iubit dintre pământeni. Mai mult decât oricare dintre romanele sale, acesta din urmă a rămas în conștiința vremii ca o scriere ce a părut că-și ucide creatorul, la propriu: l-a epuizat fizic, l-a expus pericolelor într-un regim tenebros-totalitar și a făcut să coincidă tulburător rechizitoriului pe care îl face regimului comunist cu moartea scriitorului, pe care opinia publică a resimțit-o ca o replică a regimului la mesajul politic explicit din roman.

Falia dintre ordinea dialogului și a monologului separă, așadar, istoria cea mare, lumile imaginare din romanele sale, vârstele de creație („tinerețe“, „maturitate“), se extinde în profunzimea operei și se continuă până și în felul cum a fost înțeleasă literatura lui Preda de critica literară. Deceniile care au urmat n-au schimbat mult din această percepție. Deși a fost mereu un autor „de succes“, cum se spune, ba chiar un autor cu mare succes de public, era evident pentru toți criticii importanți și putem bănui că, nemărturisit, și pentru Marin Preda însuși, în forul lui interior, cum îi plăcea lui să spună, că el reprezintă un caz rar de scriitor ce a reușit să dea o capodoperă la o vârstă la care, de obicei, un prozator tatonează literar ajungând să-și găsească formula deplină doar la maturitate.

Nu e cazul aici. Aici, capodopera, în toată complexitatea ei miraculoasă, ține de anii debutului. Întâlnirea din Pământuri, din care Moromeții ies în linie directă, după câțiva ani de recluziune și creație, e cartea vârstei de douăzeci de ani nu de mult trecuți. Așa cum s-a observat, de câte ori scriitorul se întoarce în romanele de după Moromeții la vechea formulă literară în câte o scenă sau două, răzlețe, secvențele respective se încarcă de o lumină interioară ce le detașează din fluxul povestirii, unde par a fi niște corpuri străine, recuperate dintr-o ordine pierdută.

Ca și cum ar fi pariat cu sine însuși, ca scriitor, Marin Preda a ținut, în cea de-a doua sa perioadă de creație, să rupă cu formula „simplă“ a Moromeților și să inventeze una diferită, „a lui“, singura ce putea trece drept numai a lui, în întregime inventată de el, ca și cum cealaltă nu i-ar fi aparținut în aceeași măsură și n-ar fi fost integral concepută de el. Noua formulă, numai ea, părea să se identifice cu omul matur și cu intelectualul deplin format. A pus în acest proiect de reînnoire o energie ieșită din comun, o concentrare creatoare și o ambiție pe care i le cunoaștem din interviuri și din mărturiile scriitorilor apropiați, dar și o neliniște, o nesiguranță pe care nu le-a avut când a scris cărțile „tinereții“.

Opunând lumii și timpului monologului lumea și timpul dialogului mi s-a părut că rezolv problema diferenței de esență dintre cele două ordini din proza lui Marin Preda. În mod evident, istoric, literar și politic, dialogul triumfa în ochii autorului și ai cititorului.

Iată însă că lucrurile se dovedesc a fi nu doar mai complicate în realitate, ci și fundamental diferite atunci când analizăm în profunzime, cu minuție, resorturile lumii Moromeților, subsumabile, credeam, dialogului.

Într-o zi de duminică, în plină vară, undeva în mijlocul unui sat din Câmpia Dunării, niște țărani se adună în fața fierăriei unui anume Iocan, personaj episodic, pentru a citi și comenta un articol de ziar. Fragmentul e puternic individualizat între toate celelalte, însă emblematic pentru întregul roman. E emblematic, fiindcă înțelegem de îndată că scena aceasta se reproduce în multe alte scene de grup, deși niciodată cu atâta amplitudine, insistență și complexitate ca aici și acum. Ceea ce ți se înfățișează ca un dialog natural între niște țărani, derulat oarecum la întâmplare, cu un aer de pură improvizație – unul citește, alții intervin, se cer explicații, oamenii vociferează, parcă fiecare în voia lui –, ți se revelează, după lecturi minuțioase, ca un spectacol de fapt reglat și regizat până la detaliu. O mână nevăzută pare a conduce reprezentația moment de moment, ca și cum ea ar fi montată și derulată după o logică inflexibilă, prestabilită, pe care toți cei prezenți în poiană o înțeleg și o respectă „instinctiv“.

Un regizor propriu-zis nu există, desigur, dar nici nu e nevoie, fiindcă toată lumea adunată acolo știe cum se procedează. Fiecare intră într-un rol precis, acceptat de toată suflarea prezentă: în mijlocul adunării stă Ilie Moromete, ca un mare actor, recunoscut ca atare de întreaga adunare; alături se află alți doi ce intervin în momente precise, fiecare altfel, fiecare jucând propria lui partitură, niciodată permutabilă cu partitura celuilalt; iar în jurul lor, ca o singură ființă, o mulțime vie, vociferantă, cu ochii și urechile ațintite spre cei ce ocupă poziții de actor. În marele spectacol, un singur om refuză să intre în rol, de parcă ar dori să denunțe cu refuzul lui convenția teatrală generală, punând-o astfel și mai pregnant în lumină, în timp ce altul îl înfățișează pe Ilie Moromete în lut altfel decât apare el acum în mijlocul oamenilor, cumva premonitoriu, așa cum va fi el peste timp, când lumina ce se iscă din bucuria spectacolului se va stinge și va dispărea cu totul.

Fără ca atunci să pot explica de ce, am numit acele roluri cu numele lor din tragedia și comedia antică, fiindcă, în mod straniu, rolurile jucate de țăranii lui Preda corespundeau în totalitate celor din tiparul teatral antic: protagonist, deuteragonist, tritagonist și cor. O veche schemă de reprezentație teatrală se reactiva în poiana lui Iocan, una pe care Marin Preda n-a urmărit anume s-o reactiveze și despre care țăranii adunați acolo habar n-aveau că preexistă întâlnirii lor. Țăranii lui Preda joacă fără să știe după tiparul antic. Nu oricine și nu oricum poate interveni în această comedie duminicală. Toți cei prezenți, din care mulți nu se manifestă în niciun fel în spectacol altfel decât prin simpla – dar esențiala – lor prezență fizică la fața locului, înțeleg să respecte o convenție colectivă, cunoscută la modul obscur doar de ei, oameni simpli de la țară, dar pe care cititorul Moromeților, oricât de instruit, o ignoră cu totul în cursul lecturii și chiar al re-lecturii atente.

Nu un dialog real se punea în mișcare în lumea lui Moromete, ci o reprezentație teatrală, realitate diferită, cu un tipar uman distinct, stăpânit de o logică internă proprie, a cărei formulă de adâncime se regăsește aidoma în teatrul antic, ce aducea în amfiteatrele grecești modelul de organizare internă al unei lumi fondate pe oralitate și contact comunitar continuu. Societățile orale trăiesc teatral, în raza permanentă a ochiului public, așa cum tragedia sau comedia antică imagina eroul tragic sau comic evoluând de la început la sfârșit sub privirea corului, creator și amplificator de suferință și ridicol, după caz.

Sufletul lumii lui Moromete nu era atât dialogul, cât mai cu seamă reprezentarea teatrală. Un Moromete dialogal va apărea în romanul lui Preda doar atunci când Ilie Moromete nu va putea să mai intre în pielea lui de actor, fiindcă lumea satului sub comuniști nu va mai îngădui această formă a libertății, iar personajul va căuta o explicație reală și rațională pentru ordinea primejdioasă ce se ridică implacabil în jurul lui.

Ilie Moromete sau Pațanghel din O adunare liniștită precum și toți cei asemenea lui sunt personaje eminamente teatrale, categorie distinctă de ceea ce ar putea fi personajul dialogal, fundamental subiectiv, neatins de acțiunea comunității, la adăpost de intruziunea ochiului public. Lumea teatral-orală din Moromeții, reunind într-o singură formulă umană individul și comunitatea, e de o complexitate pe care puțini scriitori din literatura română și universală o pot aborda, fiindcă situația teatrală rezultă dintr-o întrepătrundere de orizonturi mentale multiple: omul teatral știe că e privit de ochiul străin și că e înțeles până în adâncurile lui intime prin însuși actul irepresibil al teatralizării, care realizează o sinteză a conștiințelor tuturor ființelor implicate în act, actori și cor.

Înaintea lui Preda, în literatura română doar Slavici în povestirile „idilice“, în Pădureanca, Moara cu noroc și în Mara și Mihail Sadoveanu în Hanu Ancuței și Baltagul au avut mijloacele literare să imagineze personaje și situații teatrale în adevăratul sens al cuvântului. Doar în proza lui Slavici, Sadoveanu și Preda vom regăsi la noi tiparul teatral antic, doar la ei – și nu întâmplător exclusiv în creația lor majoră – personajul se expune în raza ochiului public (echivalentul corului antic), de a cărui omniprezență personajele prinse în situație teatrală sunt deplin conștiente.

Prin Moromete și ai lui, Marin Preda nu inventează, ci descoperă o realitate veche, general-umană. Tiparul teatral și personajul care-l exprimă, formulă umană și literară totalizantă și universală, preexistă literaturii lui Preda, așa cum a preexistat și literaturii lui Tolstoi, Slavici sau Sadoveanu. Faptul că el a „re-descoperit“ și a recreat din postura de mare scriitor tipul uman și literar teatral nu a fost însă în măsură să-l exprime și pe autor ca „mare singuratic“, ființă individuală, ruptă de comunitatea originară. Romanele ulterioare vor căuta expresia unui personaj problematic, original, modern, nou (toate aceste atribute se pot pune și între ghili mele), situat în afara marilor tipare umane, așa cum fusese omul teatral din Moromeții.

Niciodată însă, pe tot parcursul acestei căutări literare și umane din perioada sa matură, nu va mai fi atinsă plenitudinea ce emană din paginile ce reactivează tiparul personajului teatral. Prezența lui animă și direcționează fără greș sensul general al prozei din perioada de „tinerețe“ și îi conferă un vibrato pe care literatura sa nu-l va mai cunoaște ulterior.

Nu pot încheia aceste reflecții fără un cuvânt despre relația politică dintre opera lui Marin Preda și regimul comunist. Tema revine în discuție în săptămânile acestea, uneori ca unic subiect ce merită a fi abordat în context aniversar. Mai mult, am citit incredul și că autorul Moromeților și al Celui mai iubit dintre pământeni ar fi fost de fapt scriitorul oficial al regimului. Pe ce bază? – Fiindcă devenise un mare și foarte popular scriitor. Ideea că romanele sale erau citite pur și simplu pentru calitatea lor literară este pentru unii o chestiune derizorie (ce idee, nu-i așa, să mai discutăm și despre literatură când discutăm despre literatură!). La fel, ideea contrară, elementară și cât se poate de adevărată că romanele sale erau citite tocmai fiindcă nu corespundeau liniei de partid nici nu mai trece prin capul celor ce-și spun azi ideologi literari, critici și istorici literari nefiind ei oricum. Cu timpul, orice punct de vedere, oricât de absurd, se vede că are îndreptățirea lui. Și, ceea ce e încă mai grav, orice absurditate merită să circule liber, fără urmă de reacție. Cui îi pasă?

Simona Preda
România literară nr. 3/2022

N. Steinhardt, Corespondență, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note, referințe critice și indici de George Ardeleanu, Editura Polirom, Iași, 2021, 922 pag.

Volumul intitulat Corespondență – care s-a pliat pe un consistent orizont de așteptare – cuprinde aproximativ 700 din cele 1200 de scrisori identificate, trimise de Nicolae Steinhardt prietenilor și cunoscuților săi. În cadrul său, îngrijitorul ediției – profesorul George Ardeleanu – a optat pentru o selecție având la bază gruparea scrisorilor în funcție de destinatari și ordonarea grupajelor în funcție de criteriul cronologic, alegere care conferă coerență volumului și oferă o perspectivă clară asupra devenirii omului Steinhardt. În prezent se realizează ultimele finisări asupra celui de-al doilea volum al acestei corespondențe – care va face un fel de corp comun cu cel pe care îl prezentăm acum – și care va include alte 500 de scrisori (inclusiv 150 de epistole interceptate de Securitate).

Această corespondență cuprinde scrisorile din mai multe perioade ale vieții lui Steinhardt, inclusiv cele din anii 40 către Manole Cociu-Costieni, Charles Gruber și Nicolae Iorga, dar și scrisorile de după ieșirea din închisoare către Perpessicius, Eugene Jenney, Remus Niculescu, Emanoil Vidrașcu, Virgil Nemoianu, Ion Caraion, Alexandru Ciorănescu, Ion Negoițescu, Virgil Ierunca, Monica Pillat, Toma Pavel, Nicolae Manolescu, Benedict Ghiuș, Geo Bogza etc. Sunt, așa cum au fost regăsite și ordonate, scrisorile din tinerețe (care stau sub semnul sintagmei joie de vivre, pline de detalii despre viața culturală pariziană, despre străzile englezești, despre concerte și teatre), dar și ultimele scrisori, trimise de la Mănăstirea Rohia, cu câteva zile înaintea sfârșitului său.

Multe dintre aceste scrisori sunt adevărate eseuri și pot fi lecturate dintr-o dublă perspectivă, pe de o parte, ca fiind pasaje de literatură de o sensibilitate aparte, iar pe de altă parte, ca fiind liantul care oferă o adevărată cheie de interpretare către operele lui Steinhardt, inclusiv către Jurnalul fericirii. Întreaga corespondență se poate citi fie cu un ochi înspre „afară“ (ilustrând fascinant spectacolul lumii), fie înspre „înăuntru“ (deschizând porți spre sinele autorului și spre opera sa) –, iar ambele viziuni converg către toată această parcurgere și devenire a celui ce, indiferent de perioada grea pe care a parcurs-o adesea (sunt câteva scrisori impresionante din perioada imediat următoare a eliberării sale din închisoare), nu a încetat niciodată să iubească oamenii și să creadă cu tărie în apropierea lor de divinitate. Se poate identifica în contextul lor – stilistic vorbind – și un pattern al autorului: sunt scrise cu o mare afecțiune, într-o notă de sensibilitate aparte, cu multe conexiuni și trimiteri culturale, manifestând în permanență grijă și tandrețe față de interlocutor, transmițând de fiecare dată cele mai calde sentimente ale celui care scrie, pline cu încântări față de lecturile pe care le parcurge, cu jovialități și mirări, cu indignări în raport cu anumite conjuncturi politice și toate, fără excepție, fiind traversate de bunătate și de referințe la sacralitate.

Unele dintre scrisori conțin și mesaje purtătoare de ideologie, iar raportările lui Steinhardt sunt evidente. Este un intelectual critic, imun la provocările totalitarismelor și vigilent la toate formele subtile în care acestea se puteau insera în societate. Sunt câteva epistole în care există referințe la Soljenițîn, la Zinoviev sau la admirația pe care Steinhardt (un adevărat liberal-conservator) a manifestat-o față de Raymond Aron. În același timp, există rânduri în care își exprimă direct dezaprobările față de utopiile colectiviste și indignările față de înăbușirea Primăverii de la Praga.

Ar mai trebui menționat faptul că aceste scrisori aduc, la rândul lor, un plus de cunoaștere în ceea ce privește convertirea lui Steinhardt – un act personal, autentic, ce a survenit natural, fără a fi un gest spontan. În toate aceste rânduri scrise Steinhardt practică o nobilitate extraordinară în interiorul canoanelor teologice, punând, mai presus de orice în această zonă a sacrului, ideea libertății credinței. „Învățasem (în închisoare) – avea să afirme Steinhardt – că totul în viață e reprezentat de treimea curaj – noblețe – demnitate.“

Cercetător vreme de două decenii la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele și alte două în calitate de redactor și tehnoredactor la Editura „Anima” (dar și „șofer, portar și tot ce a mai fost nevoie”, cum spune în eseul inaugural „Frumusețea sufletească”), d-na SUZANA HOLAN, clujeancă, dar retrasă azi la Baia Sprie, ne trimite o lucrare din mai multe puncte de vedere interesantă, inclusiv din acela al urgenței cu care ne face cunoscute provocările lumii în care trăim acum, la cumpăna dintre milenii, de o crucială însemnătate în toate domeniile, de la organizarea statală și formele de regim politic, stadiul cercetărilor științifice și al realizărilor cultural-artistice, cu accent pe cunoașterea și cultivarea „sufletului”, până la ritmul galopant și nivelator al globalizării.

Spirit cartezian și critic, adică minte destul de limpede în a vedea cu măsură și echilibru toate acestea, autoarea dovedește, în eseurile din partea a doua a cărții intitulată „Scrieri preliminare” (pp. 279-373), și acel ”ésprit de finesse” în interpretarea unor concepții cultural-științifice, valori, paradigme, interconexiuni. Și toate astea printr-o acumulare lentă și așezată de cunoștințe din varii domenii ale cunoașterii și experienței umane.

Teza cardinală a acestei cărți de format academic este aceea potrivit căreia lumea în general se află dominată mai mult de o „cultură a minții” prin atâtea extraordinare realizări, excedând, însă, cu mult, ceea ce d-sa numește „o cultură a sufletului”, care, din păcate, „în foarte puține locuri ale lumii se mai păstrează”.

„Am ajuns să cred – mărturisește undeva autoarea – că omenirea ar trebui să-și regăsească această cultură a sufletului, ca să se salveze din derapajele sale din ultima vreme, din riscul de a distruge natura și din riscul de a se distruge pe sine însăși, chiar. Altfel spus, omul ar trebui să-și cultive și partea sufletească a relației sale cu lumea, chiar dacă aceasta nu este pe deplin conștientizabilă, chiar dacă ea ține de ceea ce psihanaliza numește inconștient. Omul nu ar trebui să-și cultive doar partea conștientă, mentală, a psihicului său, ci și partea sa sufletească, dat fiind că numai un om cu sufletul deschis către lume poate trăi într-o adevărată armonie cu ea. Relația strict mentală cu lumea, caracteristică modernității, este în principal a celor care vor să trăiască doar profitând de cele din jurul lor, care nu-și pun problema că ar trebui să învețe să se integreze armonios în lumea din care și ei fac parte. Mintea dă, prin gândire, o imagine bine definită — ce e drept —, dar numai parțială a lumii, pe când un suflet deschis către lume, cu tot nedefinitul lui, îl adaptează pe om — prin iubire! — la toate cele din jur, atât la natura care îl hrănește și îl adăpostește, cât și la semenii printre care trăiește.”

„România profundă” este un asemenea loc în care „armonia” minții cu sufletul mai poate fi vizibilă în realități și manifestări ale vieții de zi cu zi. Provenind dintr-un orizont spațial și spiritual distinct, autoarea este mândră de zestrea păstrată în suflet cu toate tradițiile și acel spiritus loci, după cum constatăm din câteva zeci de pagini intitulate „Povestiri maramureșene” (evocând scene de viață concretă, peisaje și oameni în care încă se mai oglindește adâncimea unui mod de viață, parte din acea „Românie profundă”, și nu pervertită, falsificată, politizată, scindată, denaturată, fardată până la ipostaze caricaturale…

„Eufonia regăsirii meleagurilor copilăriei” se împletește, încă din primul capitol, cu rezumarea conținutistică din sintagmele reținute pe marginea paginii: „aurul din sufletul oamenilor”, „francezi care iubesc Maramureșul”, „neamț devenit maramureșean”, „oameni care iubesc România”, „și totuși românii sunt denigrați”, „căutarea unei explicații”…

Mărturisind de la început, conform pregătirii sale de „fizician”, că are „o slăbiciune pentru teorie”, dna Suzana Holan se hotărăște, iată, să-și împărtășească și altora „concluziile”… În încercările de „a înțelege frumusețea sufletească a celor din România profundă”, d-sa amintește de două nume ilustre: Constantin Brâncuși și Constantin Noica. Lui Constantin Brâncuși – în aceeași parte a doua – îi dedică mai multe eseuri sub genericul Despre Constantin Brâncuși:„Întâlnirile mele cu opera lui Constantin Brâncuși”, „Marea Petrecere”, „Brâncuși și Creația”, „Ansamblul de la Târgu-Jiu”. Iar în Despre Constantin Noica, avem vreo 30 de pagini de memorialistică ce aduce mai mult a jurnal, în care este evocată atât întâlnirea cu marele filosof la Păltiniș, într-o zi, când veniseră acolo nepotul cu nevasta și copiii, dar și un „tinerel ciudat” din Italia, doctorand la Paris, care-i adusese gânditorului o scrisoare din Anglia(cu precizarea de subsol că tânărul doctorand „i-ar fi adus o scrisoare de la Ion Rațiu”)…Tânăra Suzana devenise una din simpatiile filosofului, ea organiza prin 1985, acolo la Măgurele, împreună cu colegii, un ciclu de conferințe „Interferențe” (publicate în „Cartea Interferențelor”, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1985). Noica o întreabă de „conferința Blandianei” și spune că, în privința apariției unui nou volum, nu ar fi de acord: „Conferințele da, cartea nu. Nu reușești niciodată la fel de bine a doua oară.” Astfel de gânduri și „teme de-ale Moșului” (cum îi zice) autoarea le va regăsi în lucrările acestuia. Îl vizitase, apoi, tot în ideea de a-i obține colaborarea la culegerea respectivă, găsindu-l împreună cu „câțiva ucenici filosofi”: „M-a așezat pe marginea patului – adică la locul de cinste în cămăruța lui -, a luat un scaun, s-a așezat vizavi de mine și m-a luat la întrebări. Ținea sumarul cărții pe genunchi și mă întreba de fiecare conferință (…) A durat ore în șir (…) Nicolae ședea pe niște butuci în fața sobei și i se făcuse milă de mine. Vedea că am obosit peste poate…” Apoi, filosoful și-a invitat vizitatoarea la cafea. Astfel „trecuse examenul”, va afla aceasta la Gura Râului, din gura mamei doctorului Manta (unul din medicii săi): „Ei, atunci înseamnă că v-a adoptat.” Altă dată, Noica îi recita dintr-o poezie de Nichita versurile: „N-ai să vii și n-ai să morți/ N-ai să șapte între sorți/ N-ai să iarnă, primăvară/ N-ai să doamnă, domnișoară.” De fiecare dată, când era în preajma lui, autoarea mărturisește că „era amuțită de vraja Moșului”: „Nu de filozofia lui, și nici măcar de vorbele lui, propriu-zis, ci de acel cea nedefinit care te făcea să te luminezi interior cum poate nici n-ai fost vreodată…” Prima oară îl văzuse atunci când „a ținut o prelegere despre adevăr și exactitate la noi, la fizică teoretică”, în sala de seminar, arhiplină: „Vedeam de acolo (rămasă în picioare, lângă ușă) profilul lui tăios, ascuțit, cu sclipiri de pasăre răpitoare, alternând cu câte un zâmbet blând, bun, smerit, înclinat spre public”…

Într-o rememorare așa-zis joyceană, amestecând amintirile ante cu vizita de pietate făcută la 1 noiembrie 1988, când, la un an de la moartea filosofului, ucenica merge să depună flori pe mormântul de lângă bisericuța de lemn, autoarea realizează cu discreție o emoționantă scriere aproape reportericească despre legendara personalitate a „machidonului” de la Păltiniș, loc înzestrat peste timp cu această aură de indimenticabilă noblețe spirituală.

Apropierea de Noica, desigur, nu rămâne, însă, o atitudine lipsită de rezonanță, căci în aceeași parte a lucrării sunt reproduse câteva eseuri, în care apare aceeași armonioasă împletire a spiritului analitic cu cel de finețe: Zeii Greciei și conceptele psihologiei analitice, Basmul Păsării Măiestre, povestit celor de astăzi, Teorii despre fenomenul totalitarist. În legătură cu acest din urmă eseu, ne vin în minte cuvintele spuse de Noica cu „mare tristețe” și auzite de tânăra vizitatoare, îngrozită: „Când va cădea Ceaușescu, România se va destrăma… Va rămâne poate doar limba…”

Constantin Brâncuși, însă, a constituit o dragoste pentru mai multă vreme, după cum aflăm din culegerea de eseuri „Despre Constantin Brâncuși”. Sunt amintite cele „cinci” întâlniri cu opera marelui Brâncuși, prima fiind cea din 1969, la Muzeul de Artă Modernă din Paris, când lucrările artistului se aflau încă îngrămădite într-un spațiu de la subsolul muzeului. Complet „nepregătită” pentru asemenea întâlnire, vizitatoarea a ieșit de acolo plângând, neînțelegând ce i se întâmpla: „Operele lui Brâncuși, întâlnite pentru prima oară, produc cutremurare în sufletele oamenilor. Răscolesc registre sufletești adânci.” Apoi, în 1970, vizitează expoziția organizată la București de muzeul Național de Artă, fascinând-o „Broasca țestoasă zburătoare”. A treia întâlnire, cea din 1985-86, este marcată de cartea lui Sergiu Al.-George despre Eminescu, Blaga, Brâncuși și Eliade, ilustrând afinitățile acestora cu filosofia indiană. Cu acest prilej, autoarea a scris un eseu de trei pagini în care încerca să-și explice „întreaga operă a lui Brâncuși”, lucrare adusă la cunoștința lui Noica, „filosoful retras pe vârf de munte”, care, pierzându-și „o după-masă întreagă cu mine”, a judecat „până la detaliutextul, criticându-mă, de pildă, că pun alături, în aceeași propoziție, neologisme și neaoșisme”, interesat fiind mereu de „cum argumentezi toate astea?” Autoarea nu putea „argumenta”, spunând că „simte” doar, filosoful rămânând „desigur nemulțumit de răspunsul meu”… Textul, purtând titlul „Marea petrecere”, sugera „marea petrecere a fiecărei ființe umane, care trece, rând pe rând, prin mentalitățile tuturor vârstelor” (traducând pe atunci lucrarea lui Carl Gustav Jung, Lebenswende/ Răscrucea vieții, autoarea mărturisește că era sub influența teoriei jungiene privind „psihologia vârstelor”). O nouă întâlnire cu opera lui Brâncuși are loc prin 1990, după „marea cotitură” în destinul țării, când din fizician autoarea devine editor, dorind ca sigla Editurii Anima să fie „Cumințenia pământului”, multă vreme „un mister”, dna Holan făcând prima apropiere a statuarei brâncușiene de zeița Maat din Egiptul faraonic…. Și, nu în ultimul rând, al cincilea prilej de a se apropia de opera lui Brâncuși l-a constituit editarea monografiei lui Matei Stîrcea-Crăciun, „Brâncuși, limbajele materiei. Simbolism hylesic: studiu de hermeneutică a sculpturii abstracte” (Ed. Anima, 2010). Am comentat și noi lucrarea în discuție, mai apoi altele ale aceluiași interpret, găsind-o prea specios-tehnicistă în fantezismul hermeneuticii asumate, „prea analitică, cu prea mare precizie, cu o mare atenție pentru detalii, care mă făceau uneori chiar să zâmbesc”… Așadar, după douăzeci de ani de muncă de editor „mi-a fost dat să mă pot retrage, măcar parțial, din activitate (…), să fac ce îmi place și că voi încerca, în primul rând, să-l înțeleg pe Brâncuși, să înțeleg cum de m-au tulburat atât de adânc «întâlnirile» cu el.”

„Totul începe cu începutul” la Brâncuși, scrie dna Suzana Holan în „Marea petrecere”, căci mai întâi au fost Somnul, Muza dormind și Capul de copil dormind, toate forme ale OVOIDULUI, „un ovoid neștiutor de sine, asemenea ovoidului cosmic matern” (ca în Sculptura pentru orbi – o totală nediferențiere). Din acest ovoid „vor izbucni mai târziu entuziasmele adolescentine”, avântându-se apoi spre absolutul înalt Păsările măiesrte. Dar, din ovoidul inițial, mai întâi au fost: Nou născutul, apoi Țipătul, pe urmă Păsăruica („ovoidul deja ridicat în capul oaselor și retezat ușor de o primă apăsare a lumii”). Și abia pe urmă vor veni Păsările, de la „Măiestre” la „Păsările în spațiu” (în marmoră albă, neagră și bronz), o serie întreagă de-a lungul căreia Brâncuși stilizează necontenit, mergând pe esențializare, pe „dematerializare” până la ideea de zbor, de ridicare filiformă în absolut…

Interpretată astfel întreaga statuară brâncușiană nu ar fi decât „povestea petrecerii”, săpată în piatră, exprimând așadar o poveste a „vârstelor”, până la Coloana fără sfârșit ale cărei elemente ar aminti de „Torso de tânără fată”, verticalitatea fiind a acelei „Torso de băiat”.  „Căci cerul și pământul, yang-ul și yin-ul, masculinul și femininul nu se separă decât ca să își caute, apoi, cu înfrigurare, unirea într-un tot, ca să se reîntâlnească în încleștarea dramatică a unui cuplu de contrarii în: Sărut. Și de aceea coloana devine Coloană a Sărutului…”

Este aceasta o interpretare sui generis, opera statuară a lui Brâncuși având o altă cronologie, de la sculptura figurativă a începuturilor, la anul marii cotituri din 1907 (Sărutul, Rugăciunea, Cumințenia pământului), iar de aici la opera esențializărilor morfologice, la hieratica atelierului său de o fascinantă și indimenticabilă modernitate. Desigur, nu negăm o viziune ascensională a lumii sculpturale brâncușiene, de la ideea increatului sugerată de ovoidul „Începutul lumii”, la diferite ipostaze ale ridicării pe verticală, năzuind către absolut, către o cériște de idealitate și transcendență.

Interpretată astfel, ca „istorie a stărilor sufletești prin care trece omul de-a lungul vieții sale” dar și ca „apariție, exprimare și dispariție a unei idei”, cum se face – își pune întrebarea autoarea – „că viața și ideea au evoluții paralele?!” De bună seamă că procesul creației este un proces „similar” vieții oricărei creaturi. Însă pentru Brâncuși nu materialitatea „contează” (el modelează concretul, dar într-o anumită perspectivă, a de-materializării și reliefării simbolice trans-imaginale), ci ceea ce e dincolo de aceasta, sufletescul, esențialul, spiritualul.

Cât privește Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, realizat în anii 1937-38, cu sprijinul Ligii Femeilor Gorjene în fruntea căreia se afla prezidenta Arethie Tătărescu (soția prim-ministrului liberal, 1934-37), autoarea socotește că „neîntrecutul sculptor” a imaginat „o Cale lungă, o Cale a Eroilor lungă, o cale ce pleacă de la Jii, de la o masă joasă și rotundă precum cea de acasă, dar făcută spre veșnică amintire, nu din lemn, ci din piatră – precum cea din casa lui de la Paris, de lângă vatră [aceea era de ipsos, n.n.]. A închipuit pe urmă o cale ce trece mai întâi prin tihna locurilor dintâi, ale copilăriei din ogradă, spre a ieși apoi pe o poartă, pe o poartă ce este doar a plecării, și nicidecum a revenirii – nicidecum a vreunei reveniri în triumf, pe sub un arc de triumf – înapoi acasă. O cale ce merge apoi până la acel zăvoi [locul viran, cu fân, de la marginea  urbei, de dinaintea cazarmelor, situat la capătul drumului care cotește spre cimitirele orașului: ortodox, catolic și al Eroilor, n.n.], unde ne e dat fiecăruia dintre noi – eroi sau ne-eroi – să ne ridicăm zvâcnind, cu eforturi zvâcnind, până la cerul nostru, până la acel petec de cer ce ni s-a dat pentru a fi ridicat, până la bolta ce avem fiecare nevoia – dar și obligația, poate – s-o ridicăm câte puțin mai sus, în viața asta a noastră.”

E în tot acest „parcurs de sanctuar” (Nina Stănculescu) un sens simbolic, de o anume ritualitate amintind de „ultima masă a Cinei Celei de Taină” și de trecerea, în Duminica Floriilor, a celui „mai exemplar dintre eroi, sărbătorit cu crengi de măslin, trecând prin poarta Ierusalimului (…), ridicându-se – de pe crucea sa – la cer… spre mântuirea noastră…”

Iată de ce, venind din străfundurile spiritului uman (din miturile aurorale ale umanității, ar zice Mircea Eliade) și ale unei tradiții arhaice românești, Brâncuși devine pentru autoare unul din reperele „României profunde”: „Brâncuși are acces la profunzimile acelea din care izbucnesc ideile. Nu a fost superficializat de școli – nu și-a pierdut  sufletul originar, țărănesc, prin școlarizări «științifice», printr-o structurare a minții conform unor convenții. De aceea ajung operele lui esențe, de aceea ajung unele lucrări ale sale până la profunzimea simbolurilor religioase. De aceea este Pasărea măiastră, măiastră, pentru că știe de măiestria exprimării ideilor celor mai tainice…”

Iată și o frumoasă descriere a imaginarului Templu al Contemplării și Eliberării, cum l-a numit Ionel Jianou („temerar proiect” – Ion Pogorilovschi) pe care Brâncuși gândise să-l ridice la Indore (unde se va deplasa în decembrie 1937la începutul anului 1938), în memoria maharanei SanyogitaDevi de curând decedată, soția lui YeshwanrRaoBahadur, maharajahul care în 1933 cumpărase, la Paris, chiar din atelierul lui Brâncuși, o „Pasăre” de bronz șlefuit, comandând alte două „Păsări în zbor” (marmoră albă și neagră):

„Templul Iubirii pe care a fost vorba să-l facă undeva în India [sub formă de ovoid uriaș], urma să fie decorat cu patru  păsări uriașe [cele trei păsări străjuind urna cu cenușa maharaniei, n.n.], la care să nu poți ajunge decât printr-un bazin subteran, înot. Să ieși din ape – din apele inconștientului, ar fi spus Carl Gustav Jung -, la picioarele lor. Și de acolo, de jos, să le zărești pentru prima dată, ridicându-se înalte, spre cer. Adică, de fapt, spre cupola templului, care urma să aibă o singură deschizătură, sus de tot, o deschizătură într-așa fel făcută încât, atunci când pătrundeau razele soarelui prin ea, lumina să cadă tocmai pe capul, pe vârful câte unei Păsări, smulgându-i o bruscă strălucire, de parcă s-ar fi aprins.” (Brâncuși și Creația). Din lucrarea lui Ștefan Georgescu-Gorjan despre acest proiect (apărută postum grație Soranei Georgescu-Gorjan) aflăm că, sfătuindu-se cu inginerul-constructor al Coloanei, Brâncuși însuși i-ar fi spus, cu privire la mausoleul-ovoid: „Oul trebuia sa dea impresia că este depus pe iarba unei pajiști întinse, în fața Palatului maharajahului, ca și cum o pasăre misterioasă l-ar fi depus acolo, dispărând apoi spre înălțimile Himalayei.”

*

„După zece ani de trăit în Maramureș și după zece ani de lecturi diverse”, dna Suzana Holan realizează în această carte „o imagine a lumii” în care trăim, spunând ceva și despre „viitorul către care ne îndreptăm”. Admițând în înțelegere jungiană că psihicul uman este o entitate de „conștient” și „inconștient”, putem înțelege că relațiile omului cu lumea  nu decurg doar prin „mintea” omenească, deținătoare de conștiință, ci și prin „sufletul” său, mult mai complicat și profund, rămas uneori incognoscibil. E, altfel spus, crede autoarea-fiziciană, ceva asemănător cu imaginea materiei, ea fiind și „corpuscul” și „undă”, conform mecanicii cuantice. Iar „undele” acestea, intrând în rezonanță unele cu altele, determină comportamentul „corpusculilor”. Tot astfel se produce interacțiunea undelor sufletești ale oamenilor, determinându-le comportamentul – „atât pe cel individual, cât și pe cel colectiv”. Însă omul modern, atât de cucerit și mândru de descoperirile minții sale, „a uitat complet de suflet”, uneori tăgăduindu-i existența… „Cunoașterea prin minte – scrie cu convingeredna Suzana Holan – nu poate reda imaginea lumii în deplinătatea sa, este nevoie și de cunoașterea prin comuniune, prin iubire a sufletului”. Iar educarea acestuia nu prin transmitere de cunoștințe se face, ci „prin rezonanța lui cu cultura, cu oamenii apropiați ori prin limbajul simbolic al religiilor ori al culturii umaniste”. Deși psihanaliza „a încercat” să ajungă la profunzimile sufletești de ordinul religiosului, religia este aceea care redă cel mai bine în limbajul ei simbolic „profunzimile sufletești”, depășind chiar, prin valențele tămăduitoare, psihologia.

Iar dacă suflet nu e – ne spune întreaga lucrare, în spirit paulin –, atunci nimic nu e, căci „omul lipsit de o cultură a sufletului trăiește după principiul profitului, și nu după principiul armoniei cu natura. Lumea concurențială, derivând din „principiul năvălitor”, este și ea o lume a profitului. Ajunsă aici, autoarea observă „de-meritul” ridicat în sus (vorba lui Eminescu) și scrie despre „instalarea la putere a elitelor false” și că, în general, omenirea lipsită de suflet „a ajuns grav distructivă”. Rar mai găsești pe glob locuri reflectând „mentalitatea tradițională” (în care se ținea cont de relațiile sufletești ale omului cu lumea sa), de aici și ideea „României profunde” pe care dna Suzana Holan o regăsește, acolo, în Maramureș (mai sunt, desigur, și multe alte locuri din țară engramate de duhul curățeniei și profunzimii).

O Românie „profundă” e care a văzut-o întruchipată în vechile legende românești („Miorița”, „Meșterul Manole”), în opera filosofică a lui Noica (care „și-a închinat toată opera filozofică încercării de a transpune vechea înțelepciune țărănească, implicit prezentă în vorbele și expresiile limbii române, într-un limbaj filozofic”) și, desigur, în opera lui Brâncuși.

O valoroasă „sinteză” între cultura minții și cultura sufletului avem, crede autoarea, în opera intelectualilor români interbelici, valori pierdute apoi prin discreditarea lor de către regimul comunist și cel post-comunist. Alături de aceste considerente deloc de neglijat, ba chiar de luat aminte, sunt de găsit în lucrarea de față și alte aspecte atingând idei filosofice, artistice, realități sociale, politice, economice, tehnologice etc., precum: paralelismul între psihologia abisală, fizica subatomică și înțelepciunea populară; consecințele revoluției tehnologice informaționale, utilitatea pe care vor s-o dea globaliștii noii tehnologii precum în ideologiile totalitariste; viziunea alternativă a distributiștilor bazată pe firme mici; asemănarea economiei distributiste a viitorului cu cea a satelor tradiționale… Desigur, autoarea crede că „însănătoșirea sufletească a oamenilor” este prima „condiție a trecerii la o economie colaborativă”, iar sufletele nu prin bătălii se educă „ci prin contaminare de la exemple bune”. Se cere „blândețe”, „smerenie”, „regăsirea frumuseții sufletești” pentru a face față atâtor provocări social-politico-economice, evitând cu înțelepciune „pericolul căderii în exaltări și îndârjiri extremiste”.

Toate aceste „lecții”, deloc paseiste și fără a fi idilic-etnosofice, constituie, desigur, într-o proiectivă etică ideală, un îndemn ca oamenii să-și regăsească fiecare „frumusețea sufletească” pierdută. Lumea întreagă, lăsându-se condusă de „aroganța minții”, de „lăcomii”, de „trufii”, de „egoisme și individualisme”, s-ar putea însănătoși, descoperind puterea și frumusețea „sufletului”, proprie lumii noastre tradiționale și care îi „arată omului calea spre o viețuire după principiul armoniei cu toate cele din jur”: „Unirea unor suflete bune, smerite, adunate laolaltă în conștiința valorii lor și demnității lor, le poate da acestora puterea de a rezista multor mari vicisitudini, ba chiar și capacitatea de a contamina și pe mulți alții, cu frumusețea lor sufletească.”

E o plăcere să parcurgi aceste pagini de „restaurare” umanitaristă a Omului concret, în registre teoretizante (dar cu exemplificări bine alese) despre „cultura minții” &/vs. „cultura sufletului”. Sunt aici teze privind idei, moduri de viață și de gândire, de organizare și acțiune socială, multe din acestea cu trimitere directă la „frumusețea sufletească”, „comuniune” și nu simplă comunicare, la „educarea sufletului”, „creștinism și cosmoteism”, la „năvălitori și sedentari”, la „elite false și elite adevărate”, la „fizică subatomică, psihologie abisală și înțelepciune populară”, în sfârșit, la „concurență, globalizare sau colaborare?”…

În totul, lucrarea dnei Suzana Holan, Cultura minții și cultura sufletului(un mixtum compositum de istoria ideilor, psihanaliză, fizică modernă, hermeneutică artistică etc.) constituie un îndemn urgent, milenarist aș zice, la o schimbare de conștiință, la o restaurarea Omului contemporan, mai ales în contextul globalist al vremurilor pe care le trăim, azi, când Omenirea, atât de încercată și debusolată, pare a-și fi pierdut busola Valorilor, a echilibrului… Este un strigăt care se înalță, către mentalul colectiv, nu știu cu câtă audiență și convingere, în special către mintea și sufletul Umanității contemporane, precum turla înțepând Cerul a unei vechi biserici maramureșene schițată pe copertă de graficianul Andrei Berindean (existentă și în Baia Sprie, cu un aranjat părculeț în față, unde am poposit și noi, venind dinspre Sighet). Să aibă aceasta valoarea unei Cărți unice (a unei „albine” baconiene), de mare subtilitate și finețe, aparținând unei minți lucide și instruite, trăgându-și seva dintr-un prea-plin sufletesc, racordat la ceea ce mai poate fi percepută drept România profundă?!

Zenovie Cârlugea

Tg.-Jiu, 3-5 decembrie 2021

file:///C:/Users/Daniela/Downloads/RE_READING_MAITREYI.pdf

Abstract

This article on Mircea Eliade’s novel Maitreyi offers a critical reading and a critical analysis on the welcoming critical reviews (P. Constantinescu) of the novel at the time of its publication, as well as its approaches in some History of Romanian Literature volumes (G. Călinescu, N. Manolescu). The clash of slightly different literary opinions triggered by the novel offers the opportunity to break down the text and evaluate it from a different perspective.

Résumé

Cet article propose une lecture critique du roman Maitreyi de Mircea Eliade, un regard sur l’analyse critique que le roman a suscité dans les chroniques de réceptions des premier rang (P. Constantinescu) au moment de son apparition, et l’approche ultérieur trouve dans les Histoires de la littérature roumaine. La confrontation des opinions discrètement différentes déclenchées par le roman permet la possibilité d’une nouvelle évaluation et lecture critique.

Rezumat

Articolul propune o re-lectură critică a romanului Maitreyi de Mircea Eliade, cu analiza receptării de care opera s-a bucurat în stadiul cronicilor de întâmpinare, de primă instanță (P. Constantinescu) și ulterior în cel al abordării în forma „definitivă” a unor istorii literare (G. Călinescu, N. Manolescu). Confruntarea opiniilor sensibil diferite cu textul care le-a suscitat oferă posibilitatea unei reexaminări și a unei re-lecturi critice.

Keywords: Eliade, novel, notebook, exotic, character Mots-clés: Eliade, roman, journal, exotique, personnage Cuvinte-cheie: Eliade, roman, jurnal, exotic, personaj

Introducere

Înainte de toate, Maitreyi a fost un roman pe care Mircea Eliade l-a scris cu o anumită febrilitate, termen eufemistic pentru viteza cu care prozatorul și-a încheiat cartea. Mențiunea din final este edificatoare („ianuarie – februarie 1933”), iar contextul redactării și al publicării e de asemenea important. În Dicționar analitic de opere literare românești, Lionel Decebal Roșca expune condițiile speciale ale scrierii cărții: „Redactat între 26 decembrie 1932 și 15 februarie 1933”, romanul a fost scris „special pentru premiul «Techirghiol-Eforie», instituit sub patronajul Editurii Cultura Națională. Din 50 de manuscrise aflate în concurs (sub pseudonim), juriul (alcătuit din G. Călinescu, Perpessicius, Cezar Petrescu, M. Ralea și Ș. Cioculescu) a ales pentru premiere (la 14 martie 1933) romanul Maitreyi”. Tipărită în 3.000 de exemplare, „cartea a avut un enorm succes de public, edițiile a II-a și a III-a urmând foarte rapid, în 1933 și 1934” (ROȘCA, 2001, p. 16). După apariția cărții, Eliade a câștigat cu ea și pariul cu critica literară. Trei dintre membrii juriului au scris despre Maitreyi, G. Călinescu, Perpessicius și Cioculescu receptând romanul cu diferite grade ale unui entuziasm pe care îl arătau (mai ales Călinescu și Cioculescu) destul de rar. Li s-au adăugat Mihail Sebastian, P. Constantinescu și, în volumul Nu, Eugen Ionescu, acesta din urmă testându-și, cu sclipitoarea sa artă interpretativă și evaluativă, capacitatea de a da două verdicte diferite: unul pozitiv, altul negativ.

Romanul lui Eliade și opinii critice la antipod (P. Constantinescu, G. Călinescu, N. Manolescu)

Romanul unei tensiuni și al unei drame erotice a fost așadar, încă de la apariție, o carte norocoasă. După ce-și exprimase rezervele asupra primului roman al lui Eliade, Isabel și apele diavolului, P. Constantinescu și le relua în cronica la Maitreyi, pentru a recunoaște apoi că timpul l-a „dezmințit revelator”. Înainte de a face analiza romanului, criticul își formula judecata de valoare într-un mod neechivoc. Iată, după atâtea decenii scurse de la momentul 1933, câtă dreptate avea P. Constantinescu: „Ne-am exprimat, cu prilejul celei dintâi opere a d-sale, nedumerirea față de romancier, deși am insistat asupra problematicii dezbătute. Îi lipsea d-lui Eliade o necesară solubilitate în narațiune și organizarea internă care implică arta romanului. Poate în rezervele noastre se ascundea și o intimă convingere în deficiența unei organice aplicații pentru evocarea epică. Timpul ne-a dezmințit revelator, căci Maitreyi este una din acele cărți cu destin de miracol în cariera unui scriitor și chiar a unei generații. Se va cita romanul d-lui Eliade, în istoria noastră literară, ca un moment de grație al autorului” (CONSTANTINESCU, 1967, p. 499).

Tot P. Constantinescu contestă exotismul romanului, argumentând că nu are „culoare descriptivă” și că atmosfera locală se reduce la „câteva duzini de expresii”. Aceasta ar fi, în viziunea criticului, în avantajul romanului, care nefiind exotic nu se resimte de „facilitatea genului atât de cultivat”: „D. Eliade n-a scris un așa-zis roman exotic; lipsa de culoare descriptivă (peisajele sunt toate interiorizate), reducerea atmosferei locale la câteva duzini de expresii strict necesare pentru a ne aminti că faptele se petrec în India îl prezervă de toată facilitatea genului atât de cultivat, dintr-un decorativ romantism european pentru Orient și farmecul lui standardizat în rețete literare” (CONSTANTINESCU, 1967, p. 500). Îl va contrazice, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu (care fusese în juriu). Nu fără obiecții critice, romanul are parte în Istoria din 1941 de următoarea încheiere:

„Mircea Eliade a îmbogățit literatura română cu o viziune nouă, scriind întâiul roman exotic în adevăratul înțeles al cuvântului.” (CĂLINESCU, 1986, p. 958).

La opt ani de la apariția romanului și a cronicii lui P. Constantinescu în care se afirma că „D. Eliade n-a scris un așa-zis roman exotic”, G. Călinescu susține exact contrariul, accentuând tocmai pe exotismul cărții: Maitreyi e nici mai mult, nici mai puțin decât „întâiul roman exotic în adevăratul înțeles al cuvântului”. Îi va veni însă și lui Călinescu rândul de a fi contrazis, și tot într-o istorie a literaturii române. În ediția a II-a din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Nicolae Manolescu își exprimă dezacordul cu el. Singurul element exotic este „mediul indian”, astfel că G. Călinescu „se înșela vorbind de exotism”:

„Singurul element exotic este mediul indian care pune în evidență firea personajului. G. Călinescu se înșela vorbind de exotism. Nu despre sufletul unei indience e vorba, ci despre sufletul unei fete care trăiește iubirea ca pe o uriașă pasiune” (MANOLESCU, 2008, p. 832). Evaluarea este din 2019, iar judecata de valoare a lui Manolescu dă romanului caracterul de realizare singulară: Maitreyi este, pentru criticul din generația 60 analizându-l pe Eliade, „singura lui reușită deplină în genul cu pricina”, adică în cel epic.

În dezacord cu G. Călinescu:

o posibilă confuzie autor – personaj-narator

Mă înscriu în această dezbatere, atât de vie, pe marginea unui roman apreciat de critici din mai multe generații, printr-un alt dezacord cu G. Călinescu. Când afirmă că „Autorul scoate în același chip plictisitor pasagii din caietele sale pe care le comentează cu o cinică nepăsare, fără teamă de contradicție” (CĂLINESCU, 1986, p. 957), criticul se referă la personajul central al cărții, nu la autorul ei. Cel care „scoate (…) pasagii din caietele sale” este protagonistul, Allan, iar nu autorul, Eliade. Allan este cel ce a ținut un jurnal în timpul îndrăgostirii lui de Maitreyi și care, ulterior, se referă în mod repetat la „jurnalul meu de atunci”. Tot Allan transcrie pasaje din propriul jurnal și tot el comentează, în interiorul fragmentelor reproduse, prin paranteze intercalate.

Să vedem un exemplu al acestei subtile compoziții în regim de autenticitate confesivă:

„Patima crește, delicios și firesc amestec de idilă, sexualitate, prietenie, devoție. Când stau lângă ea, pe covor, citind împreună, dacă mă atinge, sunt excitat și mă tulbur nebunește. Știu că și ea e tulburată. (N. A.: Nu e adevărat. Maitreyi n-a simțit niciodată patima în timpul acela.) Ne spunem multe prin literatură. Câteodată, ghicim amândoi că ne vrem. (N. A.: Inexact; Maitreyi era câștigată numai de joc, de voluptatea amăgirii, nu de ispită. Nici nu-și închipuia, pe atunci, ceea ce poate însemna pasiunea.)”. Mai întâi că nu se observă o „cinică nepăsare” a eroului masculin în aceste paranteze, ci dorința lui de a-și limpezi comportamentul lui Maitreyi și gradul în care s-a îndrăgostit de ea. Parantezele abundă în semne de întrebare și de exclamare, care nu indică o „cinică nepăsare”, ci, dimpotrivă, un suflet rănit și o minte ce tot scormone în dragostea încă aprinsă. Parantezele, departe de a fi cinice și nepăsătoare, cum susține G. Călinescu, arată chinul personajului, tortura lui auto-analitică. Un alt exemplu: „Așadar, și ea minte?! (N. A.: Jurnalul acesta e exasperant. De ce trebuie să sufăr atâta ca să înțeleg un singur om? Pentru că, mărturisesc, nu înțelegeam nimic din Maitreyi pe atunci, deși credeam că o iubesc și că sunt iubit (…)”.

Parantezele sunt la fel de importante, în compoziția și în substanța romanului, ca și jurnalul pe care Allan l-a ținut și din care oferă fragmente semnificative. Jurnalul e documentul prim, cu însemnări făcute „în timp real”, parantezele sunt ale unui moment ulterior consumării dramei erotice. Romanul respiră astfel autenticitatea jurnalelor, fragmentate și discontinue, cu proiecții dezmințite de evoluția ulterioară a întâmplărilor și cu o perspectivă, a autorului de jurnal, limitată la ceea ce el știe și simte în momentul consemnării. În stadiul al doilea, al parantezelor, consemnarea primă se vede dublată de o încercare de analiză, dintr-un moment ulterior. În rezumat, ceea ce Allan trăiește, tot el încearcă să consemneze în jurnal; și apoi, eroul vrea să înțeleagă ceea ce a trăit, recitindu-și jurnalul. Maitreyi este, astfel, un roman extrem de modern și o excepțională realizare artistică în formula și formatul autenticității.

Nici obiecția lui G. Călinescu că „Autorul scoate în același chip plictisitor pasagii din caietele sale” nu este una validă. Inserarea în narațiunea romanescă a fragmentelor de jurnal nu este nicidecum plictisitoare, ea dinamizând romanul și oferindu-i prima perspectivă asupra întâmplărilor. Prin fragmentele de jurnal avem acces la un „direct” al pasiunii lui Allan pentru Maitreyi. Iar dacă totuși criticul are dreptate scriind că procedeul plictisește, aceasta e o imputare ce ar putea fi făcută romancierului, lui Eliade, nu personajului. Un personaj este un personaj; critica îi poate reproșa autorului că nu și-a lucrat bine eroul, iar nu eroului însuși. Dacă procedeul extragerii de pasaje din jurnal ar fi plictisitor, cum susține G. Călinescu, aceasta ar fi eroarea lui Eliade. Deși a fost în juriul care a premiat manuscrisul romanului și, la opt ani de la publicarea cărții, ar fi avut timp suficient de reflecție asupra ei, Călinescu pare a încurca aici instanța personajului-narator cu cea a autorului și face celui dintâi obiecții rezervate celui de-al doilea.

Un roman exotic?

Cât privește exotismul romanului, și el disputat, după cum am văzut, îi dau dreptate criticului. Maitreyi intră perfect în definiția termenului „exotic”, fixată în Dicționar de termeni literari într-un articol semnat de Dinu Pillat, care dă și etimologia: „termenul provine din fr. exotique, lat. lit. exoticus, gr. exoticos «din afară». Ceea ce se găsește legat de natura specifică a unui spațiu geografic îndepărtat, fiind ceva străin și insolit pentru lumea de reprezentări a spiritului european” (PILLAT, 1976, p. 164). D. Pillat exemplifică, în finalul articolului de dicționar, chiar cu romanul lui Eliade: „Cu Maitreyi, Mircea Eliade dă prozei noastre singurul ei roman exotic”.

Yes, indeed. Romanul e unul la persoana întâi, iar eroul-narator este un alb, englez, european deci, cu un mod inițial foarte British de percepție și reflecție. Începutul cărții ni-l arată în faza lui „englezească”, dinainte de a descoperi cu adevărat India: „Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiții, eram membru în «Rotary- Club», foarte mândru de cetățenia și descendența mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deși în adolescență visasem să mă fac misionar) și scriam aproape zilnic în jurnal”. Personajul e singurul alb pe șantierul din Tamluk, ceea ce îi conferă o „superioritate”; sau, în orice caz, o diferență față de mediul uman înconjurător, o alteritate. Exotismul și drama erotică din roman își au rădăcinile în această pătrundere a europeanului într-o altă lume de semne și coduri decât cea în care el s-a format. India văzută de Allan rămâne India, iar englezul văzut de localnici rămâne englez: „Pe șantier eram singurul stăpân, pentru că eram singurul alb. Cei câțiva eurasieni, care supravegheau lucrările aproape de pod, nu se bucurau de același prestigiu; veneau la lucru în clasa a III-a, îmbrăcați în obișnuitele costume kaki – pantaloni scurți și bluze cu buzunare largi la piept – și înjurau lucrătorii într-o hindustani fără greș. Perfecțiunea aceasta în limbaj și bogăția vocabularului de insulte îi scoborau în ochii lucrătorilor”.

Treptat, eroul „civilizator” va ajunge să fie narcotizat de India, de peisaje, de mediul uman, de obiceiurile pe care le descoperă încetul cu încetul, neînțelegându-le întru totul, de credințele, de filozofia, de semantica și formele lor sociale; iar Maitreyi, fecioara de 16 ani, va încorpora pentru el toate aceste dimensiuni ale misterului indian.

Încă înainte să se îndrăgostească de Maitreyi, Allan are o foame și o sete de a descoperi cu adevărat India, al cărei exotism îl tulbură profund și aproape că îl excită sexual: „altă Indie decât cea a reportajelor de călătorie și a romanelor mi se dezvăluia mie atunci, printre triburi, alături de oameni cunoscuți până atunci numai etnologilor, alături de flora aceea otrăvită a Assamului, în ploaia continuă, în căldura umedă și amețitoare. Voiam să dau viață acestor locuri înecate în ferigi și liane, cu oamenii lor atât de crunți și inocenți. Voiam să le descopăr estetica și morala și culegeam zilnic anecdote, luam fotografii, schițam genealogii”.

Ploile Indiei îl sensibilizează și aproape îl nevrozează pe englezul obișnuit cu aversele, dar nu și cu „aceste revărsări fără pomină”: „Dar ploile… Ce nopți de luptă cu neurastenia, ascultând ritmul acela neuitat al apei pe acoperiș, revărsări fără pomină, zile întregi, întrerupte numai de ceasuri de bură pulverizată și fierbinte, prin care treceam ca printr-o seră, căci picăturile acelea nevăzut de mici purtau cele mai istovitoare parfumuri și anevoie puteam răbda capul plecat, ci trebuia să-l răstorn pe umeri și să alerg cu nările și buzele răsfrânte”.

Pentru un european venit în India, aproape totul va fi exotic: fecioara de 16 ani (Maitreyi) și sora ei mai mică (Chabù), îndrăgostită de un pom; mama lor, sfioasă ca o fată, și mai toate personajele, de ranguri diferite, pe care le întâlnește; exotică va fi natura, exotică va fi vegetația, exotică va fi ploaia. Iar dacă acest roman nu ar fi totuși unul exotic, după cum susține P. Constantinescu, fiindcă „peisajele sunt toate interiorizate” (dar cum ar putea fi altfel decât interiorizate, de vreme ce narațiunea e la persoana I, iar eroul-narator este englezul Allan care vine în India?), e și mai greu de contestat că este unul românesc numai prin limba în care a fost scris și prin etnia autorului. În rest, nimic românesc în această carte având ca protagonist un englez ce descoperă India și care, spre final, ajunge în Himalaya și apoi în Singapore.

Concluzii

Romanul, recitit cu atenție, probează și onorează verdictele entuziaste ale criticii. Intriga este condusă cu mână sigură, formula autenticistă a jurnalului conferă modernitate gidiană narațiunii, personajele, inclusiv cele secundare, sunt memorabile, iar nuanțele și straturile psihologice dau o remarcabilă tensionare epică. În locul unui narator omniscient, precum cel din romanul realist obiectiv, care știe totul despre personaje și despre destinul fiecăruia dintre ele, aici avem ca narator un personaj care vrea să descopere India și se descoperă iubind-o pe Maitreyi. Analiza și auto-analiza procesează continuu întâmplările și episoadele cu sensul la urmă.

BIBLIOGRAFIE

CĂLINESCU, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1986

CONSTANTINESCU, Pompiliu, Scrieri, 2, ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, cu o prefață de Aurel Felea, București, Editura pentru Literatură, 1967

MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a II- a, revăzută și revizuită, București, Editura Cartea Românească, 2008

PILLAT, Dinu, Exotic, în: Dicționar de termeni literari, coordonator: Al. Săndulescu, București, Editura Academiei, 1976

ROȘCA, Lionel Decebal, Maitreyi, în: Dicționar analitic de opere literare românești, vol. III (M-P), coordonare și revizie științifică: Ion Pop, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2001