Oameni-legendă:
Preotul Ştefan Răcăşan. Istorie mărturisită (I)
Manuscrisul acestor evocări l-am primit de la profesoara Victoria Mureșan, văduva profesorului Ioan Mureșan, autorul monografiei Sâncraiu Almașului, comuna Zimbor, județul Sălaj. Pentru publicarea lui am cerut și am obținut acordul medicului Tiberiu Răcășan, fiul părintelui Ștefan Răcășan. Manuscrisul susține și întregește afirmațiile legate de activitatea satului meu în ASTRA.
Pe părintele Stefan Răcășan l-am întâlnit în anul 1970 în comuna Buciumi, județul Sălaj, în noua sa parohie, după cea din satul meu. Om cu vocația ctitoririi spirituale și culturale, a inițiat şi organizat un festival coral la care au participat corul din satul meu, corul din Ardusat, județul Maramureș, şi alte formații corale din județul Sălaj. Povestea destinului său o cunoșteam din copilărie: cea luminoasă, aflată sub zodia credinței și a artei, și cea dramatică, peste care şi-au pus amprenta avatarurile istoriei. În ciuda suferințelor și umilințelor îndurate de la autoritățile vremii, îi era străin orice gând de răutate ori de răzbunare. Toată ființa sa trăia în şi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Era un om clădit numai din Iubire. Satul i-a purtat și îi poartă și acum o amintire încărcată de recunoștință. Ca preot, i-a învățat pe oameni să trăiască în Iubire, iar ca dirijor, i-a învățat lecția Artei, cele două concepte care se întâlnesc în sublimul unei certitudini: Dumnezeu este frumusețe.
***
„1918. Toamnă târzie. În satul Aşchileu Mic, bucurie mare, care era la tot poporul ardelean: visul de veacuri împlinit. Ardealul s-a unit cu Țara. Românii sunt liberi, au scăpat de «ocrotirea» împăratului de la Viena și de grofii și baronii ce-i exploatau atât de crunt. Au și ei o țară liberă, independentă, vor putea vorbi limba lor, vor avea școlile lor, vor fi recunoscuți ca națiune între celelalte națiuni civilizate din Europa. Aceste gânduri înălțau inimile și frământau gândurile celor maturi în satul pomenit și în tot Ardealul.
Eram copil de 11 ani, în clasa a V-a elementară, cu alți 14 copii, toți fii de țărani români. Școala era confesională, învățătorul român – Gheorghe Bucșa era plătit nu de stat, ci de țăranii români din sat. Statul plătea alți învățători, care funcționau la școala ungurească şi aveau menirea de a atrage şi maghiariza pe fiii valahilor. În sat nu existau decât 5-6 familii de maghiari, cu toate acestea la școala de stat funcționau 2 învățători.
În toamna târzie din 1918, la școala confesională era mare animație, la școala de stat tăcere, pustietate… Toți copiii așteptau să se întâmple ceva deosebit. Nu-şi puteau da seama ce anume, dar simțeau că s-a produs o schimbare. Nu mai erau porecliți de către colegii de la școala de stat cu epitete ca büdös oláh (valah puturos), ori bócskórós csórékok (opincari ciorecoşi). Dar ceea ce ne părea nouă o minune era faptul că nu mai trebuia să ne ascundem pe după garduri de frica jandarmilor cu pene de cocoș și cu baionetă la armă. Acești fideli reprezentanți ai stăpânirii, chiar și atunci când nu își exercitau meseria prin lanțuri şi bătăi, simpla lor apariție producea groază până și în copii. Cea mai grea amenințare pentru copii era «te dau pe mâna jăndarilor». Și cum aceștia dispăruseră, copiii jubilau, şi nu numai ei…
În sala de clasă (era numai una) își fac apariția venerabilul protopop Ioan Moldovan, cu barbă albă de un cot, și învățătorul Gheorghe Bucşa. Cel dintâi ţine în mână ceva în formă de sul, înfășurat în hârtie albă. Pe fețele amândurora se poate citi o mulțumire deosebită, iar ochii le erau umeziți. I-am salutat de data acesta nu cu «Isten hoztá», ci cu românescul «Bine aţi venit!», pe care îl învățarăm cu câteva clipe înainte de la elevul blăjean Virgil Moldovan. Emoția și-a atins culmea, cei doi plângeau de-a binelea. În tăcerea ce s-a așternut peste toți, am auzit apoi – îl aud şi acum – glasul blând și sugrumat de emoție al părintelui protopop: «Scumpi copii, astăzi n-am venit la voi pentru ora de religie, ci pentru a ne bucura împreună de marea bucurie a neamului nostru întreg, căci de azi înainte avem și noi o țară, România, care ne va ocroti pe toți. (Pe harta Europei ne-a arătat frontierele României întregite). De azi înainte voi veți învăța istoria și geografia României, veți recita poezii românești pe care nu le-ați putut declama până acum, veți cânta cântece românești, căci și noi avem cântece multe și frumoase. Şi, iată, aici v-am adus ceva frumos de tot, este drapelul roșu, galben şi albastru al Românei, care va sta de azi înainte în colțul de onoare al şcolii, în locul drapelului străin ce a stat până acum. Iubiți acest drapel, iubiți țara românească, învățați cât mai bine, căci al vostru este viitorul. Dintre voi vor ieși oameni luminați de care avem acum atâta lipsă. În curând se va deschide la Cluj gimnaziul românesc și pe cei mai silitori îi vom trimite la gimnaziu ca să deveniți oameni culți, oameni luminați, urmând ca această lumină a minții să o dați apoi poporului din care ați răsărit. Așa am făcut și noi, bătrânii, în împrejurări pe care voi le veți uita în curând. Iar acum iubiților, să învățăm împreună un cântec românesc, ascultați-i cuvintele: «Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română/ Să-învârtim hora frăției/ Pe pământul României./ Eu sunt roman, eu sunt roman/ Eu sunt nepot de-a’ lui Traian. Scrieți-vă fără frică aceste versuri în caietele voastre, iar Domnul învățător Bucșa vă va învăța şi melodia lor».
Am învățat în foarte scurt timp Hora Unirii pe o melodie ce se aude şi azi prin satele din Ardeal, mai ales la petreceri. A fost cea mai plăcută și emoționantă zi de școală din toată viața mea. Au urmat apoi cântecele Deșteaptă-te române, Pe-al nostru steag și Tricolorul. După 4-5 săptămâni și bătrânii satului fredonau aceste cântece, iar jocul (hora) tineretului începea și sfârșea totdeauna cu Hora Unirii”.
*
Pe cărarea ce suie spre Biserica din Sâncraiu Almașului a urcat mereu spre Dumnezeu părintele Ștefan Răcășan și a coborât la enoriașii săi ca să-i învețe să umble pe Calea Binelui și pe Calea Frumuseții.
Blogul Bibliotecii Municipale Făgăraş 