Blogul Bibliotecii Municipale Făgăraş

1. Concertul nr. 1, în si bemol minor, pentru pian şi orchestră, op. 23

Concertul nr.1 al pianului în B ♭ minor, Op. 23, a fost compusă de Piotr Ilici Ceaikovski între noiembrie 1874 și februarie 1875. A fost revizuit în vara lui 1879 și din nou în decembrie 1888. Prima versiune a primit o critică greoaie de Nikolai Rubinstein, pianistul dorit de Ceaikovski. Rubinstein mai târziu a respins acuzațiile anterioare și a devenit un campion fervent al operei. Este una dintre cele mai populare compoziții ale lui Ceaikovski și printre cele mai cunoscute dintre toate concertele de pian.

Lucrarea este compusă pentru două flaute, două oboaie, două clarinete în B ♭, doi fagoți, patru coarne în F, două trâmbițe în F, trei tromboane (două tenor, un bas), timpane, pian solo și coarde.

Concertul pentru pian clasic este structurat în trei părți:

1. O primă parte rapidă în formă de sonată care include o cadență (care poate fi improvizată de solist)
2. O parte lentă liberă și expresivă
3. Un rondo rapid

          „Pentru orice meloman, bine-cunoscutul semnal al celor patru corni care anunţă impozanta introducere Allegro non troppo e molto maestoso este ca o promisiune pe care generozitatea şi expresivitatea liniilor melodice, a desfăşurării simfonice, o împlinesc pe deplin, creând impresia unui amplu poem simfonic mai mult decât a unui concert instrumental.

Obligat să înfrunte avalanşa armoniilor orchestrei, pianul îi opune constant o scriitură virtuoză, de o inventivitate debordantă. Însăşi tema cu care se deschide partitura este o adevărată emblemă a artei compozitorului şi pregăteşte participarea de maximă implicare afectivă ce va fi cerută ascultătorului pe întregul parcurs.

Alcătuit după formula tripartită tradiţională, concertul lui Ceaikovski cunoaşte însă evidente înnoiri ce pornesc din  tratarea monumentală a instrumentului solist şi din bogăţia neobişnuită a materialului, grupat în jurul unor nuclee tematice de o mare diversitate. Orchestrei, la rândul ei, îi este atribuit un rol simfonic deosebit de eficient, fiind mereu prezentă, dar nu cu tradiţionalul rol de acompaniament, ci ca partener egal în discurs.

Partea I, Allegro ma non troppo e molto maestoso, cea mai vastă ca dimensiuni, este structurată, ca de obicei, pe două teme generatoare, prelucrate cu impetuozitate şi fantezie, într-o împletire abilă a momentelor vitalizante cu cele contemplative.

În partea II-a, Andantino semplice, ideea principală accentuează caracterul pastoral al inspiraţiei de o mare delicateţe, animată uşor la evocarea unui tempo de vals de o graţie şăgalnică (ce aminteşte de Evgheni Oneghin), totul scăldat într-o lumină nostalgică.

Finalul Allegro con fuoco se naşte din explozia ritmică a pianului care, cu o exuberanţă copleşitoare, readuce tensiunea energetică a începutului prin accentele unui dans popular rus a cărui trepidaţie este transformată treptat într-o concluzie cu caracter imnic, festiv ca şi începutul.  Scris într-o singură lună în 1874, Concertul nr. 1 în si bemol minor pentru pian şi orchestră op.23, de Piotr Ilici Ceaikovski, a fost cântat pentru prima oară în anul următor, la Boston, cu un enorm succes şi de atunci orice pianist de anvergură îşi face un titlu de glorie din a stăpâni această partitură somptuoasă.” – preluare de pe  https://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/maretia-ceaikovski-Sostakovici-1_5225801dc7b855ff563dff85/index.html

2. Evgheni Oneghin

Libretul Konstantin Şilovski, după un roman de Alexandr Sergheevici Puşkin. Premiera mondială 29 martie 1879, Conservatorul din Moscova. Vârsta recomandată: 7+

„Evgheni Oneghin (1877-1878) este prima dintre cele trei opere scrise de compozitorul rus Piotr Ilici Ceaikovski pe baza textelor lui Aleksandr Pușkin, scriitorul a cărui creație marchează începutul literaturii moderne ruse și trecerea de pe pozițiile percepției romantice a prezentului către o oglindire realistă a subiectelor abordate.

Scenariul operei, alcătuit de Ceaikovski pe parcursul unei singure nopți, pune în evidență tiparele psihologice ale personajelor și evoluția acestora pe parcursul situațiilor întâmpinate la Sankt Petersburg, la Conacul familiei Larin și în împrejurimi. Tatiana Larina – tipul femeii ruse, simplă, timidă, melancolică, înțeleaptă – se transformă dintr-o fată naivă, de la țară, într-o doamnă din înalta societate, cu un puternic simț al moralității, după ce declarația de dragoste pe care ea i-o face lui Evgheni Oneghin – personajul romantic neînțeles de societate, reticent la mediocritatea lumii înconjurătoare – este întâmpinată cu răceală și nepăsare de către acesta. Uciderea, din gelozie, în urma unui duel, a celui mai bun prieten al său – Lenski – îl marchează profund pe Oneghin. După o perioadă de absență îndelungată și încercarea nereușită de a-și alunga regretele faptei săvârșite, Evgheni se întoarce la Sankt Petersburg, unde o reîntâlnește o Tatiana fermecătoare, alături de actualul ei soț – Cneazul Gremin. Inima lui ajunge acum să cunoască sentimentul pe care, cu mult timp în urmă, îl nesocotise, însă este prea târziu. Dragostea lui nu are nicio șansă de împlinire, Tatiana fiind decisă să își onoreze condiția de femeie măritată.

Răceala cu care opera Evgheni Oneghin a fost întâmpinată la început de către public s-a datorat, în opinia criticului rus Serghei Flerov, noutății subiectului care avea în centru personaje din realitatea umană zilnică, în locul ,,îndrăgostiților” sau ,,rivalilor” cu care acesta era atât de obișnuit. Același critic aprecia însă lucrarea lui Ceaikovski ca fiind, din punct de vedere al realizării muzicale, demnă de calitatea textului pușkinian. Vă invităm, așadar, să vă lăsați transpuși în atmosfera societății ruse de secol XIX, în care iubirea candidă sau pasională, orgoliul, gelozia, remușcarea, devotamentul – valențe emoționale integrate cu măiestrie în muzica marelui simfonist Ceaikovski – își lasă amprenta definitivă asupra destinului uman!” – preluare de pe https://operacluj.ro/spectacole/2018-2019/evghenioneghin-17-februarie-2019-18-30/

Sinopsis

Actul I

Tabloul 1. Văduva Larina trăieşte la ţară împreună cu fiicele ei, Tatiana şi Olga, şi cu doica Filipievna. Tatiana este o fire contemplativă, visătoare, iubitoare de literatură şi poezie, în timp ce Olga este veselă, zglobie, veşnic doritoare de animaţie şi de petreceri. Într-o zi, soseşte la reşedinţa lor poetul Lenski, adoratul Olgăi, însoţit de un tânăr aristocrat, Evgheni Oneghin, ale cărui nonșalanţă și siguranţă de sine au un efect fulgerător asupra sensibilităţii Tatianei, hrănită de lectura romanelor.

Tabloul 2. În camera ei, Tatiana se pregătește de culcare dar, pentru că nu poate să doarmă, o ia la întrebări pe bătrâna doică Filipievna despre tinereţe, mariaj, iubire. Tatiana îi mărturisește acesteia că îl iubește pe Oneghin, iar când rămâne singură îi scrie acestuia o scrisoare în care îi vorbește despre dragostea ei, cerându-i totodată o întâlnire.

Tabloul 3. Oneghin primește scrisoarea şi se hotărăște să meargă la întâlnire. Tatiana este extrem de tulburată și în același timp bucuroasă la gândul că își va putea împărtăși sentimentele celui pe care îl iubește. Dar Oneghin, distant şi rece, îi mărturiseşte că dragostea ei nu înseamnă nimic pentru el şi că o căsătorie nu ar reprezenta decât o nesfârşită plictiseală. Dezamăgită că visul de o clipă i s-a spulberat, Tatiana pleacă.

Actul al II-lea

Tabloul 4. Bal la familia Larin. Este aniversarea Tatianei şi musafirii se prind în vârtejul valsului. Plictisit de petrecerea prea modestă faţă de experienţele lui anterioare, Oneghin încearcă să se retragă, făcându-i curte Olgăi. Poetul Lenski ia totul în tragic, se stârneşte o ceartă şi, în cele din urmă, apare provocarea la duel: cei doi prieteni se vor înfrunta cu armele în mână.

Tabloul 5. În timp ce îl așteaptă pe Oneghin la duel, Lenski se gândește la viaţă, la frica pe care o simte în faţa morţii, la iubirea sa pentru Olga. Sosirea lui Oneghin şi regretele celor doi nu schimbă situaţia: orgoliul este mai presus de dorinţa lor de iertare şi uitare. Peste o clipă, Lenski se prăbuşeşte, ucis de Oneghin.

Actul al III-lea

Tabloul 6. Anii au trecut iar în tot acest timp Oneghin a călătorit peste tot în Europa pentru a-și înnăbuși regretul de a-și fi ucis cel mai bun prieten.
Tatiana, dezamăgită şi resemnată, a acceptat cererea în căsătorie a mai vârstnicului cneaz Gremin, care o înconjoară cu bunătate şi afecţiune. Întors în ţară, Oneghin merge la un bal în casa lui Gremin, unde este profund tulburat de revederea Tatianei. Retrăieşte momentele din trecut şi îşi dă seama că abia acum începe să o iubească pe Tatiana.

Tabloul 7. Oneghin încearcă să-i câștige Tatianei dragostea. Aceasta îl respinge, cu toate că în sufletul ei clocoteşte vechea pasiune. Rămas singur, Oneghin îşi deplânge viaţa irosită, realizând că nu a ştiut să audă şi să înţeleagă la timp glasul dragostei adevărate. – preluare de pe: http://operanb.ro/spectacol/evgheni-oneghin/

3. Simfonia No. 6 in B Minor Patetica

Simfonia lui Ceaikovski se leagă de uluitoarea sa poveste de viață: este ultima sa compoziție, a cărei premieră a dirijat-o el însuși la Sankt Petersburg, cu doar 9 zile înainte de decesul său, ale cărui cauze rămân necunoscute. Lucrarea al cărei titlu original în rusă s-ar traduce mai degrabă ca ”simfonia plină de pasiune/de emoție” a fost adesea considerată un testament artistic și o premoniție a artistului și a fost inclusă în filme celebre ca ”Aviatorul”, ”Produsul verde” (”Soylent Green”) sau ”Minority Report” (”Raport Special”). Despre lucrarea sa, Ceaikovski mărturisea: ”Cred că este cea mai bună lucrare a mea și o iubesc mai mult decât pe oricare dintre copiii mei muzicali.”

„Izbitoare ne apare nouã, astãzi, coincidența dintre moartea neașteptată a autorului și încheierea simfoniei – pentru prima datã în istoria muzicii! – cu o parte lentã, resemnatã, ca un gest de adio. Controversele în jurul dispariției lui Ceaikovski în plinã putere creatoare au început încã de atunci, varianta oficialã a îmbolnãvirii de holerã pãrându-le multora implauzibilã. Sã ascundã, oare, programul simfoniei intenția sinuciderii? În orice variantã de scenariu, muzica din „Patetica” vorbește de la sine. Lucrarea pe care Ceaikovski o considera „cea mai reușitã a mea” atinge un grad de expresivitate copleșitor pentru adepți, insuportabil pentru critici. Toate trãsãturile muzicii ceaikovskiene alcãtuiesc un limbaj care, dacã nu ar fi devenit semnul distinctiv al sfârşitului, ar fi constituit intrarea într-o etapã superioarã a creaţiei: suflul melodic conducãtor al tuturor pãrților, contrastele tematice violente, care articuleazã forma, ritmul dansului (într-un neobișnuit vals în cinci timpi) și ritmul culorilor (în partea a treia), şi adagio-ul final, de o sinceritate a scriiturii care transformã romantismul în expresionism.” – preluat de pe:  https://adevarul.ro/cultura/arte/patetica-ceakovski-ateneu-viziunea-jin-wang-dirijor-origine-chineza-1_58aedd715ab6550cb8bdf710/index.html

4. Concertul pentru vioară Op.35 – martie 1878

Prima prezentare: Vienna, 22 noiembrie/4 decembrie 1881.

Concertul pentru vioară Op.35 a lui Ceaikovski are, la rândul său, o poveste foarte interesantă. Ceaikovski trece printr-o grea perioadă a vieţii. Mariajul dezastruos cu Antonina Miliukova îi provoacă o gravă depresie. Pleacă să se refacă în Clarens – o mică staţiune elveţiană pe malul lacului Geneva – însoţit imediat de elevul și prietenul său Iosif Kotek. Ceaikovski cântă la pian iar Kotek la vioară.

Se spune că inspiraţia a plecat de la lucrarea lui Lalo, Simfonia spaniolă, la care Ceaikovski a remarcat atentia pentru prospeţime în detrimentul profunzimii, ritmurile noi cu accent mai degrabă pe muzicalitate decât pe păstrarea tradiţiei. Deşi lucrarea aduce forme noi în muzică şi interpretare, ideile îi vin cu repeziciune astfel încât în cinci zile termină prima mişcare (Allegro moderato—Moderato assai (D major, 339 bars)). Pe 23 martie începe a doua mişcare (Andante) pe care o termină pe 26 martie, iar pe 28 martie scrie că “a reuşit să termine concertul”.

1. Allegro moderato—Moderato assai (D major, 339 bars)

2. Canzonetta. Andante (G minor, 119 bars)

3. Finale. Allegro vivacissimo (D major, 639 bars)

Prima reprezentaţie a fost stabilită pentru 22 martie 1879 (la un an după ce a fost scrisă) la Sankt Petersburg, dar Auer declară că piesa este dificil de interpretat şi se renunţă la concert. În acest fel piesa capătă reputaţia de neinterpretabilă şi nimeni nu doreşte s-o interpreteze. Totuşi prima reprezentaţie are loc la New York în 1879 de către Leopold Damrosch. În Europa, primul interpret al concertului este Adolf Brodski în data de 8 decembrie 1881 la Filarmonica din Viena. Succesul a fost foarte mare, în ciuda unor reţineri din partea criticilor.

În urma interpretării de la Viena, Brodski primeşte mai multe oferte de a concerta, printre care şi la Londra la „Richter Concert” în 8 mai 1882. Este interpretarea care va consacra Concertul pentru vioară op.35 ca una din cele mai frumoase piese pentru vioară. Interpretarea lui Brodski este atât de frumoasă încât Ceaikovski hotărăşte să schimbe in favoarea lui, definitiv, dedicaţia piesei. – preluare de pe: https://afractalus.wordpress.com/2011/01/07/%E2%80%9Cconcertul%E2%80%9D-%E2%80%93-radu-mihaileanu-si-piotr-ilici-ceaikovski-ii/

Va continua…..