Archive for Istorie

Anton Pann – autorul melodic al imnului național ”Deșteaptă-te, române!”

24 ianuarie 2023 la 8:05 PM · Înregistrat sub Cultură, Istorie


Anton Pann, personalitate complexă, trebuie relevat ca autorul melodic al imnului național „Deșteaptă-te, române!”. Nicolae Iorga l-a numit „albina folcloristă”, Caragiale îl aprecia ca „un spirit de mare generozitate în cultura românească”, căci a făcut „un adevărat servici literaturii culegând documentele caracteristicii noastre sociale”. În vremuri el a fost și rămâne un moralist neiertător, prin înțelepciunea stratificată în maxime și vorbe de duh pentru a oferi temeiuri de meditație și învățătură.

Locuitor al mahalalei Lucaci, când în București erau aproximativ 30.000- 40.000 de oameni, pasionat de muzica cultă, Anton Pann a impus cântarea în limba romana în Biserică. Un lăutar, poate, dar cu siguranță un psalt, un cântăreț bisericesc, un rapsod cu o vastă cultură folclorică enciclopedică, Anton Pann a înrâurit creațiile pașoptiștilor și unioniștilor.

Traiul și-l câștiga din scris, din tipografia pe care o deținea în casa sa din București, de pe strada care îi poartă astăzi numele, dar conștiința națională îl păstrează astăzi ca o referință a istoriei culturii muzicale românești, prin antologia de melodii așezate în colecții, sursă și obiect de cercetare asupra fondului muzical românesc vechi.

Prin creația muzicală a imnului, Anton Pann a dat „o adevărată  sinteză a spiritualității românești ce trebuie cultivată și bine înțeleasă de noile generații! (prof. Vasile Vasile)

Continuarea pe: https://bucurestiivechisinoi.ro/2019/11/anton-pann-adevaratul-autor-al-imnului-desteapta-te-romane-biserica-lucaci-locul-unde-i-sunt-zidite-ramasitele/?fbclid=IwAR3LcpUdvhdHBQf6qxlReNoxLAB7BtfWbgugJPca9UWnQzsizOJOOLFFuQM

Comments (1)

The Spanish Princess

4 ianuarie 2022 la 6:18 PM · Înregistrat sub Colaboratori, Cultură, Istorie


„The Spanish Princess” este o dramă istorică de televiziune creată de Emma Frost și Matthew Graham pentru Starz și adaptată după cărțile Philippei Gregory: „The king’s curse” și „The constant princess”. Serialul TV urmărește întâmplările din viața Ecaterinei de Aragon, fiica Regelui Ferdinand al II-lea din Aragon și Isabela I a Castiliei.

Serialul debutează cu anevoioasa călătorie spre Anglia a prințesei spaniole, de la data de 27 septembrie 1501. Prințesa, pentru consolidarea puterii spaniole, încă de la vârsta de trei ani, este promisă de soție Prințului de Wales, Arthur Tudor, moștenitorul tronului englez. În realitate, Ecaterina avea doar 15 ani când a trebuit să își lase frumoasa patrie mamă în urmă, dar în serial, personajul nu este o adolescentă, ci o tânără matură. Această opțiune a producătorilor ține seama de faptul că telespectatorii serialului aparțin unui secol mult îndepărtat față de cel al evenimentelor istorice prezentate și că astăzi percepția despre căsătoria la vârste fragede s-a schimbat complet.

Prințesa se consideră deja îndrăgostită de viitorul ei soț, pentru că aceste sentimente ale ei s-au născut dintr-un schimb romantic de scrisori între cei doi. În serial, se descoperă că adevăratul creator din spatele acestor scrisori este Henric al VIII-lea, fratele mai mic al Prințului Arthur, care în realitate este cu cinci ani mai mic față de el și Ecaterina, ceea ce face această corespondență imposibilă. Pe de altă parte, o singură scrisoare a lui Arthur către Ecaterina s-a păstrat până în zilele noastre, scrisă în latină, singura limbă pe care o puteau folosi pentru a comunica; Alison Weir, autoarea cărții „Katherine of Aragón – The True Queen” afirmă că Arthur a fost ajutat de altcineva în întocmirea scrisorii, el având doar 13 ani când a fost scrisă.

Ecaterina, în drumul către Anglia, se întreabă dacă nu este cumva nesăbuit să aibă sentimente romantice față de cineva pe care nu l-a văzut niciodată, iar Catalina De Cardones, dama ei de companie, compară această iubire cu cea față de Dumnezeu al cărui chip nu i s-a arătat niciodată, dar pe care îl iubește orbește. Catalina De Cardones este consemnată în istoria epocii și se știe că a însoțit-o pe Infantă in Anglia.

Ecaterina de Aragon a fost o femeie extrem de credincioasă, crescută după regulile ferme ale credinței catolice. De altfel, părinții ei, regii catolici Ferdinand și Isabela, au fondat în 1478 tribunalul religios cunoscut sub denumirea de „Inchiziția Spaniolă” cu scopul de a menține credința catolică în Peninsula Iberică, deoarece mare parte a acesteia era sub dominație arabă. Căsătoria dintre Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabela I a Castiliei este una aproape legendară, căci cei doi monarhi au unificat Spania prin „Reconquista”.

Regina spaniolă Isabela a jucat un rol activ în variile campanii militare ale timpului, călătorind și înnoptând cu trupele, ceea ce nu era tocmai obișnuit pentru o regină din secolele respective. Kirstin Downey, autoarea cărții „Isabella: The Warrior Queen” spune că Isabela se ocupa de logistică, în timp ce Ferdinand conducea trupele pe câmpul de luptă. În serial, întâlnim imaginea sugestivă a Reginei spaniole acoperită de sânge în urma unui conflict, fiind portretizată astfel ca o războinică desăvârșită. Deși a fost o personalitate într-adevăr uluitoare, Isabela nu a luptat niciodată pe câmpul de luptă în prim plan. Producătorii au vrut, probabil, ca publicul contemporan să aprecieze calitățile extraordinare ale unei regine deosebite de oricare alta din secolele XV-XVI prin exagerarea acestora; trebuie să ne amintim că în acea vreme femeile nu aveau aceleași drepturi ca în zilele noastre, așadar acțiuni care pot părea banale și comune în prezent, erau formidabile în trecut.

În serial, Ecaterina are două dame de companie, Catalina, pe care am menționat-o mai înainte, și Rosa. În timp ce prima este inspirată dintr-o figură istorică realmente existentă, cea de a doua nu apare în nicio consemnare istorică, ceea ce înseamnă că a fost adăugată de producători pentru a îmbogăți serialul prin emoții dramatice, rezultate din relația pe care aceasta o are cu un bărbat însurat.

Odată sosită în Anglia, nu trece mult timp până la căsătoria prințesei cu Arthur, căci aceștia se întâlnesc prima dată pe 4 noiembrie 1501 și se căsătoresc 10 zile mai târziu la Catedrala Old St. Paul la vârsta de 15 ani (în serial, așa cum am subliniat anterior, personajul întruchipat de actrița Charlotte Hope este de fapt o tânără adultă, nu o adolescentă).

În 2 aprilie 1502, prințul Arthur moare din cauza bolii nădușelii, o maladie misterioasă, caracterizată de febra mare și moartea năprasnică prin sufocare, și o lasă pe Ecaterina văduvă. În serial, Ecaterina nu a fost contagiată, dar în realitate și ea a contractat boala.

Abia 7 ani mai târziu, fratele mai mic a lui Arthur, Henric, devine rege, și două luni mai târziu se căsătorește cu Ecaterina. Dar putea văduva Ecaterina să se căsătorească cu Henric? În trecut, căsătoriile trebuiau să fie consumate ca să fie valide. Prin tradiție, anumiți martori asistau la consumarea uniunii prin ceremonialul culcării. Unul dintre cele mai mari enigme ale istoriei este dacă a fost consumată sau nu căsnicia dintre Ecaterina și Arthur. În serial, este clar că aceștia au petrecut o noapte intensă de dragoste, dar în realitate acest lucru nu a fost confirmat niciodată. Popularitatea acestei întrebări provine din alegerea lui Henric al VIII-lea de a divorța de Ecaterina după aproape 24 de ani de căsătorie. Motivul acestei decizii are un nume – Anne Boleyn.

Anne Boleyn, cu 16 ani mai tânăra decât Ecaterina, l-a vrăjit pe rege prin reticența ei, frumusețea peculiară și manierele deosebit de atrăgătoare, dobândite de la curtea franceză. O femeie care nu este ușor de câștigat, stârnește mereu curiozitatea bărbaților; nu a fost diferit nici în cazul lui Henric, al cărui ego masculin a fost atras de atitudinea ei ezitantă. Cauza principală ale acestei rețineri a fost faptul că sora ei, Mary, a fost concubina regelui pentru o perioadă de timp necunoscută, iar Anne visa la un viitor mai respectabil. Cu toate că Henric se considera profund îndrăgostit de această femeie, nu sentimentele sale au fost motivul principal al dorinței lui de a divorța de precedenta regină, ci faptul că aceasta nu îi oferise un moștenitor.

Henric, de asemenea, se convinsese că fusese pedepsit de Dumnezeu deoarece se căsătorise cu văduva fratelui său. În Leviticul (a treia carte a Pentateuhului) este poruncit că: „De va lua cineva pe femeia fratelui său, urâciune este, că a descoperit goliciunea fratelui său: fără copii să moară (20:21) ”.

Dacă cu 24 de ani înainte, Henric reușise să obțină o dispensă papală care i-a permis să o ia de soție pe văduva fratelui său, după ce Anne Boleyn a rămas însărcinată, acesta s-a zbătut ca să demonstreze invaliditatea căsătoriei lui cu regina spaniolă și a apelat din nou la Biserica Catolică, care de data aceasta a refuzat solicitarea lui; ca urmare, Henric al VIII-lea impune Reforma engleză.

Așadar, putem afirma că serialul The Spanish Princess nu este tocmai fidel istoriei. Acestea nu sunt singurele detalii incongruente, dar adevărul este că sunt prea multe ca să fie enumerate. Cu toate acestea, este un serial care te transpune într-o epocă complet diferită și care poate stârni un interes pentru istorie și celor mai puțin preocupați, provocându-i să afle elementele istorice reale.

Vă urez vizionare plăcută!

Paola Jiman

Paola Jiman este studentă la UBB Cluj, Facultatea de Litere, specializarea coreeană-spaniolă, anul II. Timp de 3 săptămâni, Paola a făcut online, pe zoom, practică în biblioteconomie la Biblioteca Municipală „Octavian Paler”, în baza acordului de practică încheiat cu prestigioasa universitate. Această postare este un experiment cultural-educațional pe care Paola l-a dus la un nivel extraordinar! Paola m-a surprins prin originalitate și creativitate, prin probleme disecate, prin temele abordate. Am discutat despre rolul bibliotecarului, despre activarea culturală a instituției noastre, despre vocea tinerilor care pot schimba percepții cu și despre bibliotecă (bibliotecar Raluca-Maria Bucur).

Bibliografie:

  1. Weir, Alison (2016). Katherine of Aragón: The True Queen. New York: Ballantine Books.
  2. Downey, Kirstin (2014). Isabella: The Warrior Queen. New York: Nan A. Talese.
  3. Wenham, Gordon (1998). The Book of Leviticus. Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company

Lasă un comentariu

IN MEMORIAM NICOLAE IORGA – 150 de ani de la naștere – VALERIU RÂPEANU – ”Adevăratul Iorga”

24 noiembrie 2021 la 1:05 PM · Înregistrat sub Colaboratori, Comunitate, Cultură, Istorie


https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/adevaratul-iorga

Personalitatea lui Nicolae Iorga ”nu are în istoria culturii românești, înaintași. El nu poate fi comparat cu marii savanți și cărturari de tipul lui Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Ion Eliade-Rădulescu, B. P. Haşdeu, alături de care numele îi este rostit întotdeauna, deoarece enciclopedismul era doar una din dimensiunile ființei sale. 

Formula în cazul sau este mai degrabă constrângătoare,  folosită ca un automatism, din considerente pur didactice,  ea determinând genul proxim, dar nu și diferența specifică a personalității sale unice. Pentru că nimeni n-a întrunit asemenea lui darurile plurivalenței intelectuale,  ale omniprezenței publice, ale abordării simultane a tuturor domeniilor scrisului. Omul proteic, temperamentul vulcanic ce irupea cu fulgere în fiecare frază și în fiecare gest, spiritul justițiar ce s-a considerat întotdeauna purtător al unei misiuni naționale şi morale, cercetătorul care cu o abnegație monahală s-a cufundat în întunericul arhivelor, scriitorul care stăpânea tainele verbului ca cei mai desăvârșiți artiști ai acestei țări, ziaristul căruia nu-i scăpa nimic din tumultul vieții spunându-și cuvântul fie asupra unor probleme capitale ale omenirii, fie asupra unor întâmplări cotidiene și sancționa fără cruțare răul, oratorul ce îți dădea sentimentul ubicuității în timp și în spațiu, profesorul pentru care catedra era o adevărată magistratură civică de la înălțimea căreia fascina studenții, nu numai prin cunoștințele sale neobișnuite, dar și prin darul reînvierii vremurilor apuse,  de parcă ar fi fost contemporanul tuturor secolelor, omul politic creând planuri himerice de reforme inadecvate timpurilor moderne, animatorul la îndemnul căruia tineretul a ieșit în stradă pentru a înfrunta aristocrația cosmopolită,  cel care a înființat partide, sau vremelnic a și coalizat unele dintre ele, cel care a creat societăți și instituții susținute uneori numai prin puterea entuziasmului său – care din aceste ipostaze  îl reprezintă cel mai armonios şi cel mai deplin pe Iorga?

Unde îl aflăm pe adevăratul Iorga?

În liniștea arhivelor și a bibliotecilor sau în tumultul confruntărilor parlamentare; în solemnitatea ședințelor academice, ale celor mai înalte foruri de cultură universală înconjurat de stima unor personalități de primă mărime a științei și culturii sau în vacarmul adunărilor politice unde trebuia să domine o clientelă nu o dată insalubră moral; la masa de scris cufundat în marile sale lucrări științifice ce îmbrățișau în vaste fresce istoria lumii și a poporului român sau la biroul ministerial preocupat de grijile zilnice ale unei țări sfâșiate de criza mondială economică; la catedra universitară pe care a ilustrat-o ca un adevărat primus inter pares sau în fruntea cortegiilor și a demonstrațiilor pe străzile capitalei; în cadrul colocviilor științifice discutând cu colegi care îl respectau ca pe un magistru sau în conciliabulele politice cu parteneri ce profitau abil de buna sa credință folosindu-i numele?

N. Iorga este o personalitate unitară, pe care n-o putem înţelege decât privind-o în integritatea multiplă a ființei sale. Nu unul sau altul din domeniile pe care le-a ilustrat îl reprezintă îndeosebi, ci întreaga sa activitate, întreaga sa prezentă în viața românească timp de o jumătate de secol.

Cu tot ceea ce a avut nobil şi dezinteresat sufletul său, dar și cu tot ceea ce a fost expresia slăbiciunii omenești de care, vai, nici el n-a fost scutit și i-a marcat de atâtea ori actele vieții sale; cu vizionarismul său social, dar și cu contratimpul în care s-a aflat în raport cu evoluția societății; cu sublimul pe care opera sa literară l-a atins de atâtea ori, dar și cu paginile ei didactice și moralizatoare ce nu și-au aflat echivalente artistice; cu orizonturile inedite, deschise de el culturii și științei românești, şi cu obstinația cu care s-a opus mai ales după primul război mondial noilor curente artistice; cu puterea de a pătrunde în ascunzișurile cele mai întunecate ale sufletului eroilor istoriei și cărturarilor trecutului, dar şi cu neînțelegerea pe care a dovedit-o față de realitatea sufletească atât de diversă şi atât de contradictorie contemporană lui; cu marile iluminări în explicarea fenomenului artistic și cu opacitățile agresive cu care a întâmpinat opere ce au devenit nemuritoare; cu intransigența sa morală care îi conferă un statut de excepție în istoria noastră și cu inclemența ce a dovedit-o față de greșelile reale dar și imaginare ale altora; cu simțul etic atât de înrădăcinat în ființa sa și cu un moralism ce trece dincolo de limitele normalului, cu acuitatea cutremurătoare cu care şi-a dat seama de flagrantele nedreptăți sociale românești și cu soluțiile preconizate ce s-au dovedit total inadecvate și în flagrantă contradicție cu dragostea sa nestrămutată pentru cei năpăstuiți pe care i-a iubit cu dăruire fără margini; de la minuția cu care cerceta și pătrundea în miezul documentului până la ușurința cu care comitea elementare erori.

De aceea am putea spune că unicitatea personalității lui Iorga nu o dă numai enciclopedismul său, nu numai uriașa lui putere de a acumula cunoștințe, nu numai fantastica lui capacitate asociativă, dar şi unitatea celor mai flagrante contraste care s-au îngemănat vreodată în ființa unui om i-a creat un statut aparte, asemănător doar cu un adevărat monument al naturii omenești. Şi nu-i vorba aici de opinia discipolilor mărunți şi obedienți – care din păcate au gravitat în jurul său –  pierduți în banalități gratuite, în păienjenișul adjectivelor de circumstanță, ci a unor spirite lucide care aveau în chip acut sentimentul faptului că Nicolae Iorga transcende contemporaneitatea, că prezența lui atât de implantată în actualitatea cotidiană nu se poate încadra într-un sistem obișnuit de comparații”.

Articolul îi aparţine istoricului literar Valeriu Râpeanu, cel mai bun cunoscător al vieţii şi al operei lui Nicolae Iorga

sursa: istoriiregasite.wordpress.com

Selecție: Prof. Viorica Bica

Comments (1)

24 ianuarie 1859 – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

27 ianuarie 2021 la 9:45 PM · Înregistrat sub Colaboratori, Comunitate, Cultură, Istorie


”Măria Ta, prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română” (Mihail Kogălniceanu)

Expoziție de carte

DISCURSUL ROSTIT DE KOGĂLNICEANU CU PRILEJUL ALEGERII DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA la 5/17 ianuarie 1859

„După una sută cinzeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a reintrat în vechiul său drept consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre domnul. Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră, noi am vrut să arătăm lumei, ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou…Nu uita că dacă cinzeci de deputaţi te-am ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă, dar, ca Domnia ta, să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie! Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar, mulţi ani ca şi dânsul; să domneşti ca şi dânsul şi fă, o, Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţia că România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa. Să trăieşti, Măria Ta!”

Studiile istoricilor Constantiniu Florin („O istorie sinceră a poporului român”), Constantin Giurescu („Viaţa şi opera lui Al. I. Cuza, Cuza- Vodă. In memoriam”) Constantin Drăgan („Istoria românilor”), Vlad Georgescu („Istoria românilor”), Neagu Djuvara („O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”)  Netea („Spre unitatea naţională”), Lucian Boia („Istorie şi mit în conştiinţa românească”), Platon („Lupta românilor pentru unitatea naţională”), Nicolae Iorga („Evocări istorice”, „Conferinţe”, „Oameni care au fost”), Mihail Kogălniceanu („Scrieri alese”, Texte social-politice alese”), Ştirbu („Pe urmele lui Al. I. Cuza”),  Iosif Vitcu („Diplomaţii Unirii”) redau  actul Unirii Principatelor.

Dubla alegere ca domn a lui Al. I. Cuza- 5 ianuarie- Moldova ; 24 ianuarie – Ţara Românească a însemnat triumful ideii Unirii. În anul 1863, Kogălnicenu declara: ”Unirea este actul energic al întregii națiuni române”.

Volumele „Teme şi subiecte filatelie din istoria României” (Iosif Micu), Dicţionarul „Filatelia de la A la Z” (Marcel Dănescu) inserează emisiunile filatelice „Unirea 1859”.

Kogălniceanu, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, C. Negri, I. H. Rădulescu, C. Negruzzi, C. Bolliac, G. Sion, D. Bolintineanu, Al. Donici, I. L. Caragiale, au gravat prin operele lor, Unirea Principatelor.

Vasile Alecsandri – HORA UNIRII

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Lasă un comentariu

1 DECEMBRIE 1918

1 decembrie 2020 la 8:21 PM · Înregistrat sub Colaboratori, Comunitate, Istorie


https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/1-decembrie-1918-ziua-in-care-romanii-au-facut-marea-unire

„Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și, din nou, în 1918, când aproape numai mulțumită ei Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina (Maria, n.n.), s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale” (Constantin Argetoianu).

Intrată în Marele Război în august 1916, alături de Antanta (Franța, Anglia și Rusia) care făgăduise realizarea idealului românesc de unitate națională, măcar în ceea ce privește teritoriile aflate sub stăpânire austro- ungară (Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina), România, copleșită numeric și material de forța armatelor germano-austroungare, cu două treimi din teritoriu ocupate, va fi nevoită să încheie umilitorul Tratat de Pace de la București (7 mai 1918), din fericire niciodată ratificat de Regele Ferdinand I.

În contextul prăbușirii economico- militare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării cauzate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu Habsburgic, rebotezat din 1867 Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naționale. Astfel, pe 28 octombrie, după mari manifestații populare, se proclamă statul independent Cehia. Două zile mai târziu, exemplul cehilor este urmat de slovaci, care se unesc cu cehii, formând un nou stat, Cehoslovacia. În cursul lunilor octombrie și noiembrie 1918, reprezentanții popoarelor sud-slave pun bazele unei federații ce va lua oficial ființă pe 1 decembrie, în aceeași zi cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia: Iugoslavia. Pe 16 octombrie, marele om politic polonez Józef Piłsudski proclama „existența statului polonez independent“. Cele două „nuclee dure” ale Dublei Monarhii își oficializează și ele divorțul prin proclamarea Republicii Austria (12 noiembrie) și a Republicii Ungaria (16 noiembrie). Imperiul încetase să existe de facto și reprezentanții românilor nu aveau decât să ia act de această nouă realitate și să acționeze în consecință. La 31 octombrie, Partidul Național Român și Partidul Social- Democrat constituie la Arad, Consiliul Național Român Central, „ca unicul for care reprezintă voința poporului român”. Totodată, pe întreg teritoriul Ardealului se formează consilii naționale regionale și gărzi naționale, care se subordonează C.N.R.C. În copilărie am trecut adeseori în drum spre grădiniță sau școală pe lângă cocheta și atât de tradițional-ardeleneasca casă a lui Cicio-Pop din Arad, acolo unde de fapt a funcționat adevăratul stat-major al Unirii, cel care a organizat inclusiv adunarea de la Alba Iulia. Pe sub bolțile maiestuoasei intrări în casă și-au purtat pașii, în acel înfierbântat noiembrie 1918, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Aurel Vlad, Ion Fluieraș, Iosif Jumanca etc.

La 18 octombrie 1918, Vaida- Voevod este împuternicit de Partidul Național Român să declare în Parlamentul de la Budapesta celebrele cuvinte ce aveau să declanșeze furia deputaților maghiari, gata să-l linșeze:

„Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională”.

Guvernul ungar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea lui Oszkár Jászi, ministrul naționalităților, la Arad, pentru tratative cu fruntașii transilvăneni. Acestor negocieri le-a pus capăt sec Iuliu Maniu, la 14 noiembrie afirmând: „Din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, națiunea română este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea”.

„Noi vrem separarea deplină de Ungaria!”. În consecință, Consiliul Național Român a hotărât convocarea Marii Adunări Naționale și alegerea delegaților reprezentativi. Convocarea s-a publicat pe 20 noiembrie în următorii termeni: „Convocăm Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania, la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de duminică, 18 noiembrie (1 decembrie, pe stil nou) a.c., la orele 10 a.m. ARAD 7/20 noiembrie 1918, secretar Gh. Crișan, prezident dr. Ștefan Cicio-Pop”.

Alegerea Albei Iulia ca loc de desfășurare a Marii Adunări Naționale se impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul triumfalei intrări a lui Mihai Viteazul în „ziua tuturor sfinților” din noiembrie 1599, fusese de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfârtecați pe roată în februarie 1785. Era deci locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferința, uralele de entuziasm cu strigătele de durere ale unui întreg popor. În aceeași zi de 20 noiembrie în care se decidea convocarea adunării naționale, a fost dat publicității și manifestul-protest intitulat „Către popoarele lumii”, act acuzator la adresa politicii duse de guvernul maghiar, dar și un apel patetic la respectarea drepturilor românilor din Ardeal: „Din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, națiunea română este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea”.

Pe lângă cei 1.228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei, învestiți cu așa-numitele credenționale, un fel de împuterniciri care le permiteau să participe în mod direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze, peste 100.000 de români, mai cu seamă din zonele limitrofe, au umplut Platoul Românilor, de lângă Alba Iulia, locul unde avea să se desfășoare, de fapt, conclavul romanității ardelene. Siguranța delegaților și a adunării era asigurată de trei cordoane de avanposturi prin care nu se putea trece decât în grupuri compacte sau cu legitimații speciale.

„Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul!”

Mobilizarea maselor se făcuse, evident, în primul rând prin viu grai, dar și prin presa românească a vremii. Și într-adevăr zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile erau pline de însuflețiții români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor. Trenurile, după cum relatează documentele vremii, erau împodobite cu mlădițe verzi de brad și cu drapele naționale. Pe întreg parcursul drumului spre Alba Iulia nu conteneau chiotele de bucurie și cântecele patriotice: „Deșteaptă-te, române“, „Treceți batalioane române Carpații“, „Ardealul ne cheamă“, „Hora Unirii“ etc. Atmosfera tensionată de emoție a acelor zile este surprinsă în mărturiile unor participanți la marele eveniment: „Pe două părți a șoselei care urca din orașul Alba Iulia în Cetate, apoi pe baza zidurilor Cetății, erau înșirați, la câte 20-30 de pași, gardiști din gărzile românești din Munții Apuseni. Moți tineri, voinici, toți în haină de panură albă, cu căciuli negre. Pe umeri, arma. Lângă poarta Cetății, în care mai e și azi o celulă în care a fost închis Horea, patru gardiști, ca patru statui, strănepoții celor frânți pe roată – acum victorioși. Și ca aspect – dar mai ales ca semnificație – era o priveliște splendidă, șirul de ostași-țărani, stăpânind Cetatea dușmană cucerită” (Ionel Sava, participant la 1 decembrie 1918). În casele celor mai de seamă cetățeni ai Albei Iulia mesele încheiate cu veritabile conciliabule politice se țineau lanț, iar pe stradă nu era de mirare să te ciocnești de cele mai importante „VIP”-uri ale politicii transilvănene: Maniu, Vaida-Voevod, Octavian Goga, Pop de Băsești, Cicio-Pop, Petru Groza etc. Iată un sugestiv fragment din amintirile lui Ion I. Lapedatu, strălucit economist, viitor ministru de Finanțe, fratele istoricului și omului politic Alexandru I. Lapedatu, participant activ la evenimentele ce au premers actul de la 1 decembrie: „Orașul furnica de lume românească. Cunoscuți și prieteni din toate părțile te agrăiau la tot pasul […] Pe la 11-12 noaptea avea să sosească trenul de la Cluj, cu care știam că sosește și Badea Gheorghe Pop de Băsești, președintele partidului (Partidul Național Român, n.n.) […] La despărțirea de Badea Gheorghe, am plecat și eu spre locuință. În drum, m-am întâlnit cu câțiva prieteni tineri, dintre care îmi amintesc pe Silviu Dragomir, Iosif Șchiopu, Constantin Bucșan și Ghiță Pop, care căutau încă unul-doi colegi să redacteze o telegramă care, după părerea lor, trebuia trimisă monarhului (Regele Ferdinand) a doua zi după prima ședință. Am redactat noi un text care nu ne-a convenit […] La despărțire, către casă m-am întâlnit cu Iuliu Maniu. I-am spus de textul telegramei, dar el, rece ca întotdeauna, mi-a răspuns: «Să nu vă pripiți. Nu știm dacă statul nostru va fi republică sau monarhie»“.

Tuturor acestor negocieri și speculații li se va pune capăt a doua zi, când venerabilul Gheorghe Pop de Băsești (1835-1919) va deschide lucrările Marelui Sfat Național cu memorabilele cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc”.

I s-a dat apoi cuvântul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică de motive“ (Goldiș era el însuși un strălucit profesor de istorie) precum și „Rezoluția de unire a Ardealului cu România“. După ce a făcut un aspru rechizitoriu monarhiei habsburgice – „Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia Romană, a fost străin și sclav pe pământul său strămoșesc” – Goldiș a propus: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Ţara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți, la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor legate de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.


Episcopul Iuliu Hossu citeşte Rezoluţia de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918

În continuare, hotărârea formula un șir de prevederi destinate să asigure individualitatea acestor teritorii în faza de tranziție spre desăvârșirea instituțională, precum și alte cerințe, absolut indispensabile funcționării unui stat cu adevărat democratic: votul obștesc, egal, direct și secret pentru toți cetățenii indiferent de sex, de peste 21 de ani, reforma agrară, drepturi pentru muncitori etc. Nu fără ezitări, hotărârea a fost adoptată în unanimitate: „Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul național și cel social și o sinteză între unirea necondiționată și unirea condiționată. (Există mărturii că un grup de tineri ofițeri ardeleni, alarmați de zvonurile despre o unire condiționată, au pătruns în camera unde se redacta hotărârea și au exercitat presiuni pentru proclamarea unirii necondiționate. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuții cu Al. Vaida-Voevod, partizan ferm al unirii necondiționate)” (Florin Constantiniu). Oricum, până la unirea definitivă a fost înființat un Consiliu Dirigent în frunte cu Iuliu Maniu, menit să gestioneze afacerile Transilvaniei. O delegație în frunte cu Vasile Goldiș, Vaida-Voevod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu a fost însărcinată să prezinte actul Unirii la București, Regelui Ferdinand. Zece zile mai târziu, pe 11 decembrie 1918, Regele Ferdinand I semna Decretul Regal nr. 3631, care stipula la articolul 1, unirea cu România a „ținuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 1 decembrie 1918”. Recunoașterea internațională a deciziilor de la Alba Iulia va veni odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, dintre România și Ungaria, pe 4 iunie 1920.

Lasă un comentariu

Al doilea Război Mondial – 1945 – Capitularea Germaniei

9 mai 2020 la 6:23 PM · Înregistrat sub Colaboratori, Comunitate, Istorie


3706587

https://www.agerpres.ro/documentare/2020/05/08/al-doilea-razboi-mondial-1945-capitularea-neconditionata-a-germaniei–501425?fbclid=IwAR2I1y0pyuxEbvoZ3cgYEHkbAvgAYOlhplDCea-VUogiXkB3m_-lR_98v_k

Al Doilea Război Mondial, declanşat la 1 septembrie 1939, când trupele germane au invadat Polonia pe toată lungimea graniţei comune, s-a încheiat în Europa, la 8/9 mai 1945, odată cu semnarea actului de capitulare necondiţionată a Germaniei.

Două zile mai târziu, Marea Britanie şi Franţa au declarat război Germaniei, treptat intrând în conflict mai multe state. La 5 septembrie, guvernul SUA şi-a declarat neutralitatea faţă de conflictul izbucnit în Europa. Varşovia a capitulat, la 27 septembrie 1939, ca urmare a gravelor înfrângeri suferite de Polonia, o zi mai târziu fiind semnat la Moscova un tratat germano-sovietic prin care s-au stabilit graniţele între URSS şi Germania după prăbuşirea statului polonez. Partea de vest a Poloniei a fost anexată la cel de-al III-lea Reich german, restul teritoriului aflându-se sub conducerea ”Guvernământului general al regiunilor poloneze ocupate”, potrivit volumului „Al Doilea Război Mondial” (Henri Michel, Editura Corint, 2006).

Beligeranţii au mobilizat întreaga lor populaţie şi economie, indiferent de regimul lor politic şi social, prin metode diferite, dar urmărind acelaşi scop. Peste 60 de milioane de oameni au fost trimişi pe front, iar cei rămaşi acasă, inclusiv femeile, au fost trimişi la muncă, în uzine, arsenale sau şantiere. Confruntările militare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-au purtat pe aproape întreaga suprafaţă a planetei, însă continentul european a fost locul unde s-au dat bătăliile cele mai crunte, opunând armatele cele mai numeroase. Extremul Orient a fost alt teatru de operaţiuni, deschis mai devreme şi închis mai târziu, relativ distinct de primul, caracterizat prin alt tip de confruntare, cea a navelor şi avioanelor în strânsă cooperare.

Pe parcurs, însă, blocurile antagoniste s-au modificat, iar scopurile războiului s-au schimbat. Aliate cu Germania sau legate de ea printr-o neutralitate amiabilă la început, Italia şi URSS i-au devenit adversare în timpului războiului, în schimb Franţa, care s-a lansat prima în lupta împotriva Germaniei, a fost pe punctul de a i se alătura mai târziu. Ostilităţile au început pentru a menţine sau restabili independenţa teritorială a Poloniei şi a Chinei; anglo-americanii au fost în cele din urmă obligaţi să le sacrifice în faţa alianţei lor cu URSS. Paradoxul a fost complet atunci când americanii au contribuit la distrugerea imperiilor coloniale deţinute de aliaţii lor englezi şi francezi sau când au acceptat instalarea, în Europa Centrală şi de Est, de regimuri politice şi sociale opuse idealurilor pentru care ei luptaseră.

Ofensiva germană în Europa occidentală a fost declanşată la 10 mai 1940, când au fost atacate, cu forţe puternice (motorizate şi aviaţie), Belgia, Olanda şi Franţa, Parisul fiind ocupat la 14 iunie. Încercarea germanilor de a invada Marea Britanie prin operaţia „Leul de mare” a eşuat în vara aceluiaşi an, din cauza rezistenţei opuse de aviaţia militară britanică. Trupele Reich-ului şi ale aliaţilor săi au atacat Uniunea Sovietică, în cadrul Operaţiunii Barbarossa, la 22 iunie 1941. Eşecul ”războiului-fulger” era evident, pentru că oricât de mari au fost eforturile depuse, Leningradul şi Moscova nu au putut fi cucerite.

La 7 decembrie 1941, o grupare aeronavală niponă a atacat surprinzător baza de la Pearl Harbour, unde era concentrată flota americană din Pacific. În aprilie 1942, americanii au bombardat Tokyo, iar japonezii au decis să continue operaţiunile ofensive până în insulele Aleutine şi Hawaii. Înaintarea lor a fost oprită în sud, la Guadalcanal, unde militarii americani au executat în august 1942, prima lor operaţiune amfibie de debarcare, potrivit volumului ”Al Doilea Război Mondial” (Henri Michel, 1996). Aici au luptat până în februarie 1943 pentru cucerirea acestui punct strategic.

Debarcarea anglo-americană în Maroc şi Algeria (noiembrie 1942) a permis încercuirea şi distrugerea forţelor germano-italiene şi a pus capăt războiului din Africa (mai 1943), după lupte grele, duse mai ales pe teritoriul Tunisiei. La 8 septembrie 1943, a fost prezentat oficial acordul privind capitularea Italiei, prin care guvernul italian se angaja să înceteze operaţiile militare împotriva aliaţilor, să pună la dispoziţia lor aeroporturile şi bazele maritime de război. La 13 octombrie, Italia a declarat război fostului său aliat – Germania, Anglia, Statele Unite ale Americii şi URSS recunoscându-i acesteia statutul de ţară cobeligerantă în războiul contra Germaniei.

La 6 iunie 1944, dată cunoscută şi sub numele de „Ziua Z”, un nou front a fost deschis în Europa, Aliaţii asigurând un cap de pod pentru succesul operaţiunii Overlord, condusă de generalul american Dwight D. Eisenhower. Normandia a reprezentat doar începutul unei ample ofensive pe noul front din vestul Europei. Trupele aliate au eliberat ulterior Franţa, Belgia, Luxemburgul şi Olanda, pătrunzând în inima Germaniei câteva luni mai târziu.

Armata Roşie a lansat, în vara anului 1944, o puternică ofensivă generală împotriva armatelor germane. La 23 august, România a întors armele, alăturându-se Naţiunilor Unite, provocând o breşă masivă în sistemul defensiv german. Militarii români alături de cei sovietici au depăşit rapid aliniamentul Munţilor Carpaţi, începând acţiunile de eliberare a nord-estului României, Ungariei, Austriei, Cehoslovaciei. La 25 octombrie 1944, tot teritoriul României era complet eliberat de sub ocupaţia fascistă. Ca urmare a acestei ofensive, Germania şi-a retras tot dispozitivul militar din Balcani. În acelaşi an, Aliaţii au obţinut controlul asupra spaţiului aerian al Europei, Germania fiind supusă unei ample campanii de bombardament. Pe frontul din Pacific, Statele Unite au recucerit arhipelagul Filipinelor şi o serie de puncte strategice.n Est, sovieticii au declanşat, la începutul anului 1945, o puternică ofensivă pe toată linia frontului, atingând frontierele Germaniei. Pe Frontul de Vest, după eşecul ofensivei germane din Ardeni, din decembrie 1944, Aliaţii au lansat o vastă ofensivă, pătrunzând pe teritoriul german. Armatele sovietice şi cele anglo-americane s-au întâlnit pe Elba în primăvară, Berlinul fiind înconjurat de Armata Roşie. Devenea tot mai clar faptul că întreaga construcţie hitleristă era pe punctul de a se destrăma.

Ultima ofensivă împotriva celui de-al Treilea Reich al lui Adolf Hitler a început în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1945, când a fost declanşată bătălia pentru Berlin. Oraşul fusese transformat într-o adevărată fortăreaţă, potrivit lucrării „Marea conflagraţie a secolului XX” (Editura Politică, Bucureşti, 1971). După lupte înverşunate, la 30 aprilie, soldaţii Armatei Roşii au capturat Reichstagul, simbol al capitalei Germaniei naziste. În aceeaşi, Adolf Hitler s-a sinucis în buncărul Cancelariei din apropiere. Confruntările au continuat până în ziua de 2 mai, când generalul Helmuth Weidling, ultimul comandant al forţelor naziste care apărau capitala germană, a ordonat „încetarea imediată a rezistenţei”, predând astfel oraşul Armatei Roşii, potrivit https://history.blog.gov.uk/.

Succesorul liderului nazist, amiralul Karl Donitz a încercat o amânare a capitulării, însă armatele germane încetaseră lupta pe toate fronturile, fără condiţii, în ciuda eforturilor acestuia.

La 7 mai 1945, ora 02.41, a fost semnat primul act de capitulare necondiţionată a Germaniei, în oraşul francez Reims, unde se afla cartierul general al generalului american Dwight D. Eisenhower, notează volumul ”Repere de cronologie internaţională 1914-1945” (1982). Documentul a fost semnat, din partea Germaniei, de feldmareşalul Alfred Gustav Jodl, amiralul Friedeburg şi generalul-maior Wilhelm Oxenius, iar din partea aliaţilor de generalul locotenent britanic Sir Frederick Morgan, generalul francez Francois Sevez, amiralul H.M. Burrugh, comandantul forţei navale expediţionare aliate, generalul-locotenent Walther Bedell Smith, şeful statului major al armatelor aliate, generalul Karl Spaatz, comandantul forţelor aeriene ale SUA, generalul-locotenent Ivan Cermişev şi generalul-locotenent Ivan Susloparov din partea URSS. Actul prevedea ca ostilităţile să se încheie la 8 mai la ora 23.01.

La 8 mai 1945, ora 15.00, premierul britanic Winston Churchill anunţa oficial la radio că războiul în Europa s-a sfârşit, ca urmare a semnării, la 7 mai, de către Germania a actului de capitulare, notează, https://www.bbc.com/. Preşedintele american Harry S. Truman şi generalul francez, Charles de Gaulle, au anunţat vestea capitulării în aceeaşi zi.

Conducătorul sovietic Iosif V. Stalin, care dorise o capitulare în capitala Reichului învins şi ocupat de Armata Roşie, şi-a arătat nemulţumirea. Procesul de capitulare a Germaniei a fost reluat în noaptea de 8 spre 9 mai 1945, ora 00.16, în cartierul general al armatei sovietice din Berlin-Karlhorst. De această dată, documentul a fost semnat de către mareşalul Wilhelm Keitel, generalul Stumpf şi amiralul Friedeburg din partea Germaniei, de către mareşalul G.K. Jukov din partea Comandamentului suprem sovietic, de mareşalul britanic Arthur B. Tedder, generalul american K. Spaatz şi generalul francez J. de Lattre de Tassigny.

Încă din 1944, se convenise ca Germania să fie ocupată militar în totalitate, iar zona ce revenea fiecăruia fusese delimitată. La Ialta (februarie 1945), premierul britanic Winston Churchill, care considera că o Franţă puternică putea fi o forţă de echilibru în Europa, a obţinut cu uşurinţă de la liderul sovietic, acordul ca aceasta să devină a patra putere ocupantă; o zonă a fost desprinsă pentru ea din cele repartizate anglo-americanilor. Germania, dar şi Berlinul, au fost divizate în patru zone, aflate sub control american, britanic, francez şi respectiv sovietic.

Războiul s-a încheiat, în totalitate, la 2 septembrie 1945, pe puntea cuirasatului Missouri, unde a avut loc semnarea armistiţiului privind capitularea Japoniei, în urma bombardamentelor nucleare americane asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki (6 şi 9 august).

În cel mai mare conflict din istorie şi-au pierdut viaţa peste 60 de milioane de oameni, militari şi civili. Pentru prima dată, pierderile civile sunt mai mari decât cele militare. Urmările războiului, inclusiv schimbările geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent. AGERPRES/(Documentare – Irina Andreea Cristea, editor: Cristian Anghelache, editor online: Adrian Dădârlat)

 

Lasă un comentariu

EXPOZIȚIE DE CARTE UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE 24 ianuarie 1859

23 ianuarie 2019 la 10:31 AM · Înregistrat sub Colaboratori, Comunitate, Cultură, Istorie


img_20190123_114824

  Florin Constantiniu consemnează în studiul „O istorie sinceră a poporului român”,:  „izbânda” repurtată prin dubla alegere a lui Cuza, conferă Unirii din 1859 o conotaţie optimistă, deschizând calea modernităţii.

Studiile istoricilor Constantiniu Florin („O istorie sinceră a poporului român”), Constantin Giurescu („Viaţa şi opera lui Al. I. Cuza, Cuza- Vodă. In memoriam”) Constantin Drăgan („Istoria românilor”), Vlad Georgescu („Istoria românilor”), Neagu Djuvara („O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”)  Netea („Spre unitatea naţională”), Lucian Boia („Istorie şi mit în conştiinţa românească”), Platon („Lupta românilor pentru unitatea naţională”), Nicolae Iorga („Evocări istorice”, „Conferinţe”, „Oameni care au fost”), Mihail Kogălniceanu („Scrieri alese”, Texte social-politice alese”), Ştirbu („Pe urmele lui Al. I. Cuza”),  Iosif Vitcu („Diplomaţii Unirii”) redau minuțios, actul Unirii Principatelor.

DISCURSUL ROSTIT DE KOGĂLNICEANU CU PRILEJUL ALEGERII DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA la 5/17 ianuarie 1859 este memorabil:

„După una sută cinzeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a reintrat în vechiul său drept consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre domnul. Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră, noi am vrut să arătăm lumei, ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou…Nu uita că dacă cinzeci de deputaţi te-am ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă, dar, ca Domnia ta, să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar, mulţi ani ca şi dânsul; să domneşti ca şi dânsul şi fă, o, Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţia că România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa. Să trăieşti, Măria Ta!”

img_20190123_115011

Volumul „Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană” cuprinde 234 documente referitoare la pregătirea, înfăptuirea şi ecoul internaţional al Unirii principatelor, selectate din colecţiile de micro- filme şi xerografii de la Direcţia generală a Arhivelor statului.

În studiul „Cuza Vodă. In memoriam”, Constantin C. Giurescu evidenţiază personalitatea domnitorului. Alături de revoluţionarii de la 1848, Cuza a susţinut reformele liberale, înlocuirea Regulamentului Organic cu o nouă constituţie progresistă, care să asigure dezvoltarea politică, economică şi culturală a naţiunii. Cuza este un simbol al Unirii şi al cristalizării României moderne.

Odată cu Kogălniceanu, mișcarea unionistă a repurtat un succes răsunător. Om politic și orator desăvârșit, Kogălniceanu s-a evidențiat încă din primele ședințe ale Adunării ad-hoc, impunându-se colegilor săi, în așa măsură încât Ion Ionescu de la Brad a specificat că Mihail Kogălniceanu a fost ”factotum”-ul lor” (Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice” apud Victor Slăvescu, ”Corespondența între Ion Ionescu de la Brad și Ion Ghica. 1846-1874”). Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat triumful ideii Unirii. În nul 1863, Kogălnicenu declara: ”Unirea este actul energic al întregii națiuni române”.

IMG_20190123_115042.jpg

Volumul „Diplomaţii Unirii”, editat de Dumitru Vitcu, deschide galeria portretelor consacrate „artizanilor biruinţelor diplomatice”: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ioan Alecsandri, Dumitru Brătianu, Ion Bălăceanu, Ludovic Stere, Teodor Callimachi.

În capitolul „Învăţăminte din viaţa şi domnia lui Cuza Vodă”, din volumul „Evocări istorice”, N. Iorga consemnează: „A rămas acelaşi până în clipa abdicării. Amintiţi-vă pe acele din ultimul mesagiu, cu câteva luni înainte de abdicare, acele demne cuvinte prin care nega, de pe tron, orice ambiţie pentru sine şi, amintindu-şi de ceea ce fusese, făgăduia, cu gândul la principele străin, pe care-l pregătise, un colonel Cuza, bun, modest şi-un harnic patriot, întors între tovarăşii săi de odinioară pentru a lua parte mai departe la binele ţării şi neamului.”

IMG_20190123_114944.jpg

Prof. Viorica Bica

Lasă un comentariu

EXPOZIȚIE DE CARTE CENTENARUL MARII UNIRI 1918-2018

28 noiembrie 2018 la 10:26 AM · Înregistrat sub Colaboratori, Cultură, Istorie


”Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera niciunui om politic, a niciunui guvern, a niciunui partid, este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit” (Florin Constantiniu, ”O istorie sinceră a poporului român”)

IMG_20181126_164017

România Mare  ”nu a însemnat doar graniţe lărgite, provincii reunificate, a însemnat şi un nou sistem social şi un nou sistem politic, a însemnat trecerea de la liberalismul nedemocratic la democraţia liberală”(Vlad Georgescu). România Mare a fost ”opera unor oameni politici formaţi în veacul al XIX-lea, în regat, Brătienii şi susţinătorii lor, în Transilvania, vechii memorandişti, Maniu, cu toţii, spirite europene, democratice care au impus reforme radicale de natură a moderniza din temelii structurile economice, sociale şi politice ale noului stat (Vlad Georgescu, ”Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”).

În volumul „Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia”, Ștefan Pascu pledează pentru libertatea socială, independenţa şi unitatea politică. Vasile Goldiş a fost unul dintre organizatorii actului Unirii din 1918, un luptător pentru independenţa naţională. Goldiş a reuşit să mobilizeze 200 de români care să reprezinte comitatul Braşov, ca delegaţi la procesul de la Cluj ( Goldiş , Scrieri social-politice şi literare », editori : Mircea Popa şi Gheorghe Şora).

Ceremonialul Unirii: Gheorghe Pop de Băseşti a adresat deputaţilor apelul să dea glas hotărârii de a înfăptui unirea „tuturor celor de-o limbă şi de-o lege, într-un singur ţi nedespărţit stat românesc”. Discursul rostit de Vasile Goldiş a fost solemn: „după drept şi dreptate românii din Ungaria, Banat şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu regatul României”. În încheierea discursului său, Vasile Goldiş a dat citire ”Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale”: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

La 14 decembrie (1 decembrie stil vechi) episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu, Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida-Voevod au prezentat la București, regelui Ferdinand I și guvernului, actul Unirii, ”Decretul-lege nr. 3631 din 24 decembrie 1918” prin care se consfințea actul Unirii (Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, p. 333).

La Alba-Iulia 1228 de delegați au hotărât Unirea Transilvaniei cu România.

IMG_20181126_164026

”În aceste ceasuri peste 1000 conducători și adevărații deputați ai neamului românesc din toate ținuturile noastre adunatu-s-au la Alba –Iulia, cetatea bravului Mihai Viteazul, ca să decreteze prin hotărârea lor libertatea noastră, neatârnarea de nimeni și conducere și astfel să aducă la îndeplinire ”visul de al cărui dor ne-au murit părinții și strămoșii. Dacă în aceste momente de prăznuire mă gândesc la timpul războiului de mai bine de 4 ani, mă gândesc la șiroaiele nesecate de lacrimi, la greutățile, suferințele și durerile noastre, mă gândesc la pierderea celor mai buni de-ai noștri, căzuți pe multele câmpuri de luptă, nu pot zice acum altceva, decât : Opriți-vă lacrimile și durerile! Din ele și din mormintele eroilor noștri ne-a răsărit libertatea, care va pune fundamentul viitorului, fericirii neamului; pentru acestea jertfe, vă vor binecuvânta fiii, nepoții și strănepoții”. (”Foaia diecezană”, Caransebeș, XXXIII, nr. 47, 2/15 decembrie 1918, apud Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei).

Ioan Vlad, ”Brașovul și MAREA Unire”- ”Brașovul a fost ”placa turnantă a pământului românesc”, a pregătit națiunea pentru apoteoza Unirii” (Academician Ioan-Aurel Pop).

Ioan Mândrea, ”Drumul spre Unire” – readuce în paginile cărții,  file din istoria Țării Făgărașului : ”Revoluția Română de la 1848 din Țara Făgărașului”, ”Suplica Țării Oltului adresată Cancelariei de la Viena 31 iulie 1861, 4 martie 1866”. ”Fostul domnitor al românilor este aclamat la Făgăraș”, ”Voluntari din Țara Făgărașului participanți la Războiul de independență al României (1877-1878)”, ”Acțiuni de solidaritate ale românilor din Țara Făgărașului cu mișcarea memorandistă din Transilvania (1892-1894)”, ”Țara Făgărașului în timpul Primului Război Mondial, (1914-1918)”, ”1918 în Țara Făgărașului”.

IMG_20181126_164057

Constantin Băjenaru, ”Comitatul Făgăraș (1876-1918)” reconstituie trecutul Comitatului Făgăraș în perioada anilor 1876-1918.

Elena Manta, ”Nume de persoane și nume de locuri din fosta comună Galați-Făgăraș”-  Volumul este dedicat ”memoriei eroilor gălățeni căzuți în războiul pentru întregirea neamului românesc întru omagierea cărora a fost înălțat monumentul din fața bisericii” (Elena Manta).

Prof. Viorica Bica

Lasă un comentariu

CHIPURI DIN HRONICUL ŢĂRII FĂGĂRAŞULUI. Dicţionar bio-bibliografic. IOAN EŞAN şi MIHAELA GEORGETA GÂRLEA

26 noiembrie 2018 la 2:52 PM · Înregistrat sub Colaboratori, Comunitate, Cultură, Istorie


 

O lucrare de referinţă în Ţara Făgăraşului

Prof. univ. dr. Elena MACAVEI

Sibiu

DICTIONAR - ESAN

La Editura Asociaţiunii ASTRA, Sibiu 2018, a apărut lucrarea CHIPURI DIN HRONICUL ŢĂRII FĂGĂRAŞULUI. Dicţionar bio-bibliografic, autori: IOAN EŞAN şi MIHAELA GEORGETA GÂRLEA. A fost lansată într-o atmosferă generată de un public elevat în Sala Turnului Thomory din Muzeul Ţării Făgăraşului.  Meritul autorilor este acela de a continua tradiţia enciclopedică a românilor. Amintim că, în coordonarea lui Cornel Diaconovici, a apărut „Enciclopedia Română a ASTREI”, în trei volume, 1898-1904, prima din România şi din SE Europei. Au urmat: „Enciclopedia Română”, Editura Minerva, 1929, „Enciclopedia Română”, vol. I-IV, coordonată de Dimitrie Gusti, 1938-1943, „Mic Dicţionar Enciclopedic”, 1972, câteva reeditări, „Dicţionar enciclopedic”, vol. I-VII, 2008.

 Distinşii profesori Ioan Eşan şi Mihaela Georgeta Gârlea au avut generozitatea de a oferi făgărăşenilor şi românilor din toată ţara, după o documentare asiduă, o galerie de figuri / chipuri / personalităţi ce s-au născut, au trăit ori au avut tangenţă cu istorica Ţara  Făgăraşului sau Ţara Oltului sau Ţara lui Negru Vodă, zonă ce a făcut cândva legătura dintre Ţara Românească şi Transilvania. 468 de nume prezentate în ordine alfabetică oferă o imagine a valorii umane a acestei zone istorice, o continuitate trecut-prezent, un omagiu adus celor care au fost, recunoştinţă şi apreciere faţă de reprezentanţii contemporani.

 Au prezentat lucrarea şi i-au felicitat pe autori: prof.univ.dr. Dumitru Acu, preşedintele ASTRA, prof.univ.dr. Elena Macavei, prof. dr. Luminiţa Cornea, preot Ciprian Bâlbă, preot Alexandru Socaciu, Celia Soare-Eşanu, Vasile şi Viorica Pop.

Este o plăcere să parcurgi prin lectură informaţii condensate în micromedalioane despre personalităţile intrate în istorie şi contemporane într-o paletă de mare diversitate: înalţi ierarhi, teologi şi preoţi ai Bisericii Creştine – ortodocşi, greco-catolici, evanghelici; voievozi, domnitori, castelani, contese; prefecţi, primari; eroi  în Războiul de Independenţă, în cele două războaie mondiale – ofiţeri, soldaţi, oameni politici; savanţi, erudiţi, oameni de ştiinţă şi cultură – geologi, sociologi, critici şi istorici literari; scriitori, profesori universitari, profesori de nivel mediu, învăţători şi educatoare; ingineri, meseriaşi, comercianţi, medici, ziarişti, fotbalişti, dresori, haiduci, fotbalişti.

Făgărăşenii şi nu numai ei vor fi interesaţi să consulte Dicţionarul CHIPURI DIN HRONICUL ŢĂRII FĂGĂRAŞULUI cu suita de 468 de micromedalioane pentru a se întoarce în timpuri istorice, pentru a se regăsi ei înşişi, pentru a-şi aminti de propriile rude şi cunoştinţe. Oricine poate fi interesat să citească despre cei care au onorat existenţa sau trecerea prin Ţara Făgăraşului, despre voievozi şi domnitori  care au trăit ori au trecut prin Ţara Făgăraşului: Radu Negru, Ştefan Mailat, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Doamna Stanca, Radu cel Frumos, Constantin Brâncoveanu ş.a. Înalţi ierahi, preoţi, călugări au păstorit în locurile Ţării Oltului: Ion Meţianu, Nicolae Bălan, Bartolomeu Baiulescu, Augustin Bunea, Vasile Suciu, Dumitru Stăniloae, Liviu Streza, Ion Teofil Părăianu ş.a.

Oameni politici şi luptători pentru idealul naţional creionaţi în Dicţionar sunt şi astăzi modele: Valeriu Branişte, Alexandru Vaida Voevod, David Urs de Marginea, Traian Moşoiu, Ecaterina Varga, Victor Balea, Ioan Boeriu, Ioan Bontoiu, Gheorghe Borzea ş.a. Savanţi, oameni de cultură, cercetători, scriitori, actori, artişti, oameni de valoare pentru cultura română sunt evocaţi: Ioan- Inichentie Micu Klein, Gheorghe Lazăr, Aron Pumnul, Ion Codru Drăguşanu, Dimitrie Macrea,  Radu Tempea, Aron şi Ovid Densuşianu, Traian Herseni, Octavian Paler, George Calboreanu, Sonia Cruceru ş.a. Numeroşi dascăli populează galeria Dicţionarului: Ioan Antonelli, Aurel Bărglăzan, Rodica Boţoman-Ciocănelea, Ilie Cismaş, Ioan şi Toma Cocişiu, Ion Cerghit, Ioan Eşan, Mihaela Georgeta Gârlea, Arcadie Hinescu, Nicolae Stoica, Maria Stângu-Bânda, Ioan Şipoş  ş.a.  Membri Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român / ASTRA nu puteau lipsi din galeria personalităţilor prezente în paginile Dicţionarului bio-bibliografic – CHIPURI DIN HRONICUL ŢĂRII FĂGĂRAŞULUI: Ion Meţianu, Nicolae Bălan, Augustin Bunea, Vasile Suciu, Liviu Streza, Valeriu Branişte, Tiberiu Spârchez, Ion Codru-Drăguşanu, Ion Cavaler de Puşcariu, Ion Clopoţel, Ovid Densuşianu ş.a.

Pentru considerentele enunţate, invităm publicul la lectură şi reflecţie asupra personalităţilor marcante ale Ţării Făgăraşului, Ţării Oltului din istorie şi din contemporaneitate conturate în micromedalioane, la achiziţionarea lucrării, îi felicităm pe autori pentru realizarea acestei lucrări de referinţă  şi le dorim succes în intenţia de a oferi o nouă ediţie.


Lasă un comentariu

NUME DE PERSOANE ȘI NUME DE LOCURI DIN FOSTA COMUNĂ GALAȚI-FĂGĂRAȘ. Făgărașul tău.ro; Salut Făgăraș.ro

23 noiembrie 2018 la 1:15 PM · Înregistrat sub Colaboratori, Comunitate, Cultură, Istorie


Istoria Galaţiului, cuprinsă într-un volum

http://fagarasultau.ro/2018/11/23/nume-de-persoane-si-nume-de-locuri-din-fosta-comuna-galati-fagaras/

http://salutfagaras.ro/nume-de-persoane-si-nume-de-locuri-din-fosta-comuna-galati-fagaras-lansare-de-carte-la-parohia-sfantul-ioan-botezatorul/

Recenzie – profesor Viorica Bica

20180923_123347-300x169

La parohia Sfântul Ioan Botezătorul din Galați-Făgăraș, prof. Elena Manta a lansat volumul „Nume de persoane și nume de locuri din fosta comună Galați-Făgăraș“. Preotul paroh Cornel Ursu, prof. Elena Manta, prof. Viorica Bica, prof. Nicolae Marian, prof. Elena Bogdan, prof. Vasile Joantă, av. Petru Malene au relevat în alocuțiunile lor, menirea acestei cărți: aceea de a păstra vie memoria Galațiului.

Volumul este dedicat memoriei eroilor gălățeni căzuți în războiul pentru întregirea neamului românesc întru omagierea cărora a fost înălțat monumentul din fața bisericii (prof. Elena Manta).

Cei 600 de ani de atestare documentară a Galați-ului au readus în memoria comunității gălățene, obârșia  ca o matcă fără sfârşit, statornicită în volumul GALAȚI – FĂGĂRAȘ, loc de întâlnire a două binecuvântate ţinuturi româneşti, editat în anul 2010. Cel de-al doilea volum elaborat cu aceeași rigurozitate științifică, completează monografia Galați-ului. Variația lingvistică, determinată de factori sociali, își găsesc concretețea în volumul publicat de prof. Manta Elena,Nume de persoane și locuri din fosta comună Galați-Făgăraș.

4

Antroponimia (din gr. anthropos-om; onoma-nume, cuvânt, semnificație) și toponimia, specifică lingviștii, definesc o perioadă din istoria și limba unui popor. Originea numelor, formarea și evoluția lor, corelația dintre nume și apelative din punct de vedere semantic, structural-gramatical, funcțional sunt detaliate în capitolele volumului. Antroponimele și toponimele conservă stadii arhaice ale unor fapte de limbă, mai ales fonetice și morfologice  din graiurile populare, facilitând interpretarea lor, iar pe de altă parte sunt nume proprii care sunt explicate prin intermediul cuvintelor regionale (Elena Manta). În volum abundă datele despre istoria și geografia locului, bazate pe o documentare aprofundată. Localitatea Galați este atestată  documentar în anul 1396 cu denumirile: Galat-1396, Galach-1432, Galatz-1528, Galatz-1637, Glatz-1850, Galacz, Gălaț-1854. În Urbariile Țării Făgărașului, I. D. Prodan consemnează toponimul românesc Cetatea Veche, atestat anterior prezenței ungurilor și saxonilor în regiune. În Monografia bisericilor, școlilor și reuniunilor române din Făgăraș, preotul N. Aron,  specifică: cunosc bine locurile acestea, încă din copilărie. Pe la Cetatea Veche pe unde săpai, dădeai de multe temelii de piatră pe sub sol. Pe alocurea, se vedeau chiar la suprafață, ruine. Toponimul În Cetăți (La Cetate) exista deja pe dealul Galațiului.Autoarea volumului conchide: simbioza româno-pecenegă în Țara Făgărașului a fost dovedită:Silva Vlahorum et Bissenorum exista  înainte de venirea maghiarilor și saxonilor. Este consemnat în studiile cercetătorilor și satul Olteț cu vechiul nume Besimbac același cu Bessenbach-Părâul Pecenegilor. Capitolele Numele de persoane în documentele vremii cu inserția aspectelor de fonetică și gramatică; prenumele (bărbătești, femeiești), hipocoristicile și derivatele, numele de familie, poreclele și supranumele, sistemul vechi de denominație populară, locuitorii Galațiului și gospodăriile lor deschid  perspectiva unei abordări analitice riguroase.

Pe un fond bogat documentar, sunt relevate toponimul Galați, toponimia și istoria locală, toponimia și antroponimia locală, toponimia și graiul local, clasificarea numelor topice (clasificare sociografică, clasificare lingvistică), numele topice din fosta comună Galați, glosarul acestora.

3

În volumul Nume de persoane, Al. Graur remarcă faptul că numele de persoane oferă informații despre evoluția unei societăți. Modificările în sistemul de denominație, survenite în ani, se datorează factorilor sociali și culturali. Antroponimia românească, specifică lingvistul Pătruț, a fost supusă în timp, unor mutații radicale: prenume, foste hipocoristice, și-au schimbat funcția antroponimică și au devenit nume de familie sau supranume.  Cercetării diacronice, d-na Manta îi rezervă un rol important în stabilirea funcției antroponimului. Asupra antroponimiei locale actuale, prof. Manta remarcă tendința firească de schimbare, de înnoire. Față de alte localități, Galațiul își păstrează încă trăsăturile specifice comunității rurale.

Numele de locuri reprezintă un fenomen social. Datorită faptului că uneori pot dăinui peste secole și chiar milenii, în forma inițială sau ușor modificată, toponimele prezintă o valoare deosebită putând fi asimilate unor documente necesare reconstituirii unor fenomene social-economice sau naturale. Numele de locuri sunt repere și păstrătoare ale memoriei și identității locale (extras din Conferința Națională de toponimie și geografie istorică, 24 oct. 2014). Toponimia locală, specifică autoarea volumului, păstrează caracteristicile graiului local. Capitolul Mărturisiri reconstituie celor de acum, pagini ale Galațiului, loc de înveșnicire a străbunilor.

Lasă un comentariu

Older Posts »