Într-o frumoasă postare a părintelui Claudiu Popa mi-am regăsit copilăria și toate trăirile de atunci. Înseamnă că sufletul mi-e copil și cred că multora v-a rămas la fel, încărcat de nostalgie si de doruri. Un suflet-copil este cel care păstrează binele și speranța în sipete magice, care devoalează bunătatea lumii pentru păstrarea ei în veșnicie.
Vă invit să vă revedeți copilăria, dar și viitorul, așa cum bine va plăcea lui Dumnezeu:
„În ajunul Anului Nou îmi trimit sufletul cu uratul, tocmai în raiul copilăriei. Mă copleșește frigul amintirilor iar zăpezile gândurilor mă troienesc. Copilăria însă mă așteaptă cuminte și nerăbdătoare în pragul casei, mă primește în pridvor, cu mult drag și dor, apoi mă ține strâns de mână prin labirintul celorlalte cămăruțe.
Este o căsuță frumoasă și primitoare, ca la fiecare. Tâmplarul a ridicat-o, doar din iubire. Iar lucrul acesta se vede.
Întru, cu jind, deși o cunosc îndeaproape.
Icoane, tablouri, ștergare, lădițe, canapea, măsuțe, sobe, rafturi, cam tot ce se găsește în gospodăriile noastre. Sunt absorbit, de liniște și curățenie. Totul este atât de minunat…
Oamenii curați, care nu mai sunt, decât doar în scrijeliturile de pe crucile de căpătâi, îmi zâmbesc de pe rafturile căsuței copilăriei. Icoanele îmi aduc aminte cum stăteam în fata lor, uimit, cu mama, care se chinuia să mă învețe rugăciuni. Tot ea pregătea impecabil totul de sărbători. Ea însăși era Sărbătoarea! Undeva în noapte termina de trebăluit. Mesele erau pline și îmi amintesc de comuniunea cu atâtea suflete frumoase. Pe toate îmi vine să le strâng cu brațele dorului.
Mai văd lângă sobă pâinea și vinul. Erau nelipsite la Crăciun și de Anul Nou. Cozonaci, bunătățuri aburinde, merinde, frumuseți care odată erau bine-așezate. Lumânările ardeau cu sete. Candelele așijderea. Peste tot mirosea a brad, a voioșie și bucurie. Lumina lunii intră pe furiș prin geamurile nenumărate.
Mi-e drag tot ce văd. Și-mi place și urătura și căsuța. Iar această retrospectivă mă poate corecta în anumite inițiative, planuri, proiecte începute și încurcate pe parcurs. Pot totodată remedia greșeli surprinse, lucruri nearanjate, sentimente devalorizare. În urma analizelor voi sta în binele cunoscut, voi înmulți iubirea și prietenia, și mă voi strădui să fie Casa vieții cât mai frumoasă.
Observ, de la an la an, că talpa vieții se tocește. Uratul devine mai greu și mai chinuitor. Cât se mai poate ne place tuturor să primim talanții iubirii, colăceii prieteniilor, merele virtuții, perele bucuriei și dulciurile veșniciei.
Până când mai puteam ura copilăria să nu stăm pe gânduri. Că va veni vremea când vom ajunge tablouri în Casa copilăriei altora; copilăria noastră fiind luată cu noi la Dumnezeu. Totodată bucuriile de acum sunt tapetul la care vor privi cu dor copiii noștri. Să fie cu miros rumen de veșnicie…
Luminatelor Voastre fețe le dorim: La mulți ani plini de Viață, bucurii și binecuvântate copilării! Din același gând curat, familia Popa Maria, Teodora, Adriana și Claudiu.”
Tainele icoanelor Ortodoxiei se cer mereu pătrunse și descifrate spre luminarea pașilor credinței noastre. Ele ne fac străvezie lumea Împărăției pe care ni s-a dat să o pregustăm încă de aici. Iată de ce și cel mai mic detaliu al simbolismului iconografic se dovedește de o mare importanță pentru maturizarea noastră în Duh. Despre acest tezaur sfânt, tainic ascuns și totodată tuturor revelat prin culoare, ne-a vorbit bine-cunoscutul teolog ortodox și filosof francez Jean-Claude Larchet.
Domnule profesor, de ce Ortodoxia a preferat de veacuri să zugrăvească icoana Învierii Domnului sub chipul reprezentării Pogorârii la iad a Mântuitorului și nu sub forma ieșirii Lui triumfale din mormânt?
Pe această temă a existat o întreagă dezbatere: celebrul iconograf și iconolog Leonid Uspensky a consacrat acestui subiect un studiu special, din cauza caracterului său problematic.
De fapt, adevărata icoană a Învierii este cea de-a doua, care le reprezintă pe Sfintele Femei Mironosițe în fața mormântului gol, împreună cu un înger care le vestește Învierea. Ea este, de altfel, și cea mai veche, căci cel mai vechi exemplar cunoscut al său datează din secolul al III-lea, pe când cel mai vechi exemplar cunoscut al icoanei Pogorârii la iad nu datează decât abia din secolul al VI-lea.
Este paradoxal faptul că în icoana celei mai mari dintre sărbători (și a celui mai mare eveniment din iconomia mântuirii – căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră” [1 Corinteni 15, 17]) – Hristos nu este reprezentat, în timp ce El apare în toate celelalte icoane ale sărbătorilor (care prăznuiesc celelalte etape ale acestei iconomii). Hristos Cel înviat nu apare din mai multe motive: în primul rând, din cauza caracterului extraordinar al evenimentului; în al doilea rând, pentru că cele patru Evanghelii nu furnizează nici o explicație a modului în care s-a petrecut Învierea, iar icoanele sunt întotdeauna fidele istorisirii evanghelice, Tradiția păstrând și ea tăcerea referitor la acest subiect; iar în al treilea rând, din cauza faptului că trupul înviat nu este perceptibil imediat: Maria din Magdala nu-L recunoaște pe Hristos de lângă mormânt înainte ca Acesta să i se reveleze (Ioan 20, 14-16); ucenicii de la Emaus nu Îl identifică nici ei: „ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască” (Luca 24, 16); nici îngerii nu-L sesizează, precum spune una dintre stihirile de la Utrenia glasului 5: „Îngerii Tăi cei fără de trup n-au simțit când ai înviat”.
Ce interpretare teologică ar trebui să dăm elementelor iconografice puse laolaltă în reprezentările Învierii Domnului?
Pogorârea la iad este un fapt foarte important, este punctul cel mai de jos al chenozei Fiului lui Dumnezeu. Este o etapă majoră a iconomiei Sale mântuitoare, pentru că ea a făcut ca toți drepții Vechiului Testament (și ai tuturor veacurilor care au precedat Întruparea Domnului) să beneficieze de mântuirea pe care El a câștigat-o pentru întreaga umanitate, eliberându-i de puterea diavolului, a păcatului și a morții, și dând puterea să învieze tuturor oamenilor care au trăit înainte de venirea Sa printre noi.
În timp ce icoana Sfintelor Femei Mironosițe aflate în fața mormântului gol este factuală, icoana Pogorârii la iad prezintă mai ales efectele duhovnicești ale acesteia din urmă, având o puternică dimensiune simbolică. În primul rând, Hristos este reprezentat cu trupul, pe când textele liturgice ne spun că El S-a pogorât la iad cu sufletul, timp în care trupul Său a rămas în mormânt (a se vedea Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”).
În al doilea rând, iadul este reprezentat printr-un spațiu negru (care semnifică „întunericul cel mai din afară”, o lume în care nu pătrunde Lumina dumnezeiască). Porțile sale sunt căzute la pământ, încrucișate, călcate în picioare de Hristos; acolo se află împrăștiate chei, încuietori deschise, lanțuri rupte, toate semnificând faptul că Hristos a deschis porțile iadului, care până atunci erau încuiate, pentru a-i scoate pe cei care erau închiși acolo, eliberându-i de lanțurile lor pe aceia pe care iadul îi ținea captivi. În anumite icoane, vedem un om, așezat la pământ, cu mâinile și picioarele legate, reprezentându-l pe diavol, căruia de acum i s-a luat puterea.
În al treilea rând, icoana prezintă în centrul său pe Adam și pe Eva, care sunt trași de Hristos din mormintele lor ca și cum Hristos i-ar învia. Însă El nu-i învie, ci îi eliberează din iad, iar icoana anunță învierea lor viitoare, în același timp cu a celorlalți oameni (căci ei sunt, în calitate de protopărinți, rădăcinile întregii umanități). Evangheliile nu menționează pogorârea lui Hristos la iad, cum de altfel nu menționează nici modul Învierii Sale. Sfântul Apostol Petru face însă două aluzii la ea (Faptele Apostolilor 2, 24-32; 1 Petru 3, 19), iar slujbele liturgice din Sfânta și Marea Sâmbătă vorbesc mult despre aceasta.
Și icoana Sfintelor Femei Mironosițe aflate în fața mormântului gol este bogată în conținut: faptul că Hristos nu este reprezentat arată că Învierea Sa constituie obiectul credinței noastre, lucru care este de altfel puternic subliniat și de episodul cu Toma Apostolul: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). O altă învățătură a acestei icoane este faptul că femeile sunt cele care merg primele la mormânt, și că lor, nu ucenicilor, le este vestită prima dată Învierea (iată o frumoasă expresie a valorizării femeilor de către creștinism și a faptului că ele adesea îi întrec pe bărbați în râvnă!). În fruntea lor, Maria din Magdala, păcătoasa pocăită, o altă puternică învățătură care coincide cu numeroase învățături din Evanghelii!
Ce repere iconografice pun în evidență dumnezeirea lui Iisus Hristos în reprezentările Învierii Domnului?
În icoana Sfintelor Femei Mironosițe aflate în fața mormântului gol, prezența lui Hristos, Care a biruit moartea prin atotputernicia dumnezeirii Sale, este paradoxal indicată prin însăși absența Sa. Este o reprezentare pe care am putea-o califica drept apofatică.
În icoana Pogorârii la iad, dumnezeirea lui Hristos este afirmată atât prin mandorlă (acel cerc întreit din jurul Mântuitorului) și prin razele luminoase ale acesteia (cărora se adaugă și veșmântul alb sau aurit al lui Hristos), cât și prin dinamismul posturii Sale și prin puterea gestului Său, când îi trage pe Adam și pe Eva din mormintele lor.
Cum îl poate icoana ajuta pe cel slab în credință și cum poate fi ea corect înțeleasă de cei care nu participă în mod frecvent la sfintele slujbe?
Icoanele exprimă prin imagini istorisirile Evangheliilor sau ale scrierilor apocrife inspiratoare pentru Biserică (spre exemplu, icoana Adormirii, care urmează istorisirea Protoevangheliei lui Iacob). La fel ca și Sfintele Scripturi, ele nu acționează în mod magic, automat, ci presupun o minimă adeziune a celui care se așază în fața lor. Ca și în toate realitățile bisericești în care se transmite harul, se aplică principiul sinergiei, drag spiritualității ortodoxe (harul nu acționează decât proporțional cu receptivitatea omului, tocmai pentru a-i respecta libertatea). Este clar că icoana Sfintelor Femei Mironosițe aflate în fața mormântului gol face apel la credința noastră, la fel cum mormântul gol însuși a făcut apel la credința femeilor mironosițe și mai apoi a apostolilor.
Totuși, un har este dat uneori fără ca omul să facă ceva pentru a-l primi. Unii oameni au revelații, sau cel puțin semne dumnezeiești, nu pentru că sunt demni de ele, ci gratuit, pentru că Dumnezeu consideră că aceasta este modalitatea cea mai potrivită pentru a-i convinge sau a le reorienta viața. Cei necredincioși beneficiază de mai multe minuni decât cei credincioși (deja primii creștini se mirau de aceasta), căci, precum explică Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Ioan Casian, în cazul celor credincioși, credința face inutile semnele. Fără a merge atât de departe, icoana beneficiază de o putere specială, aceea a imaginii, care este superioară conceptelor și cuvintelor în nașterea convingerii. Acestea din urmă ne pun în fața unei idei, în timp ce imaginea ne așază în fața unei realități.
Se spune adesea că frescele care acoperă interiorul bisericilor (și uneori și exteriorul, ca în România) au fost concepute ca niște catehisme destinate pruncilor și celor care nu știu să citească. Însă ele sunt pentru toți o completare a Sfintelor Scripturi, care ne acordă, altfel decât acestea, un anumit acces la Revelație. Prin cadrul ei, prin perspectiva sa inversă, icoana este o interfață al cărei conținut merge către spectator, antrenându-l în același timp în interiorul ei. Altfel spus, orice icoană dă naștere unei comuniuni. Modul de reprezentare specific icoanei (dacă aceasta este conform Tradiției) îi permite celui care o privește să depășească dimensiunea naturală a realității reprezentate, dându-i acces la dimensiunea supranaturală pe care ea o poartă. Ea nu este o simplă reprezentare umană, ci o reprezentare divino-umană. Chiar dacă dimensiunea dumnezeiască nu poate fi exprimată decât prin mijloace simbolice, ea se manifestă totuși cu o anumită putere, care atinge la un anumit nivel orice persoană care o privește cu respect. Icoana transmite un har: la nivelul cel mai elementar ea atrage, la un nivel mediu ea cheamă, iar la un nivel superior ea revelează și unește într-o comuniune duhovnicească.
Botezul Domnului mai este denumit și „Epifanie” sau „Teofanie”, după termenii grecești Επιφάνια și Θεοφάνεια, care înseamnă „Arătarea Domnului”, respectiv „Descoperirea / Revelarea Domnului”. În limba rusă, Boboteaza este numită Богоявление. În primele secole creștine, Botezul Domnului era prăznuit împreună cu Nașterea Domnului, pe 6 ianuarie. Începând din secolul IV, cele două sărbători au fost prăznuite separat, Nașterea Domnului fiind stabilită pe 25 decembrie, iar Botezul Domnului rămânând pe 6 ianuarie. Se poate observa că unele detalii iconografice (prezența razei, motivul peșterii, muntele cu stâncile aspre, prezența îngerilor) se regăsesc atât în icoana Nașterii Domnului, cât și în icoana Botezului Domnului.
Biserica Ortodoxă prăznuiește pe 6 ianuarie Botezul Domnului, care este cunoscut în popor sub denumirea de Bobotează.
Botezul Domnului mai este denumit și „Epifanie” sau „Teofanie”, după termenii grecești Επιφάνια și Θεοφάνεια, care înseamnă „Arătarea Domnului”, respectiv „Descoperirea/Revelarea Domnului”. În limba rusă Boboteaza este numită Богоявление.
Botezul Domnului este descris în Evanghelia după Matei (Matei 3, 13-17), Evanghelia după Marcu (Marcu 1, 9-11), Evanghelia după Luca (Luca 3, 21-22) și în Evanghelia după Ioan (Ioan 1, 29-34).
În primele secole creștine, Botezul Domnului era prăznuit împreună cu Nașterea Domnului, pe 6 ianuarie. Începând din secolul IV, cele două sărbători au fost prăznuite separat, Nașterea Domnului fiind stabilită pe 25 decembrie, iar Botezul Domnului rămânând pe 6 ianuarie. Se poate observa că unele detalii iconografice (prezența razei, motivul peșterii, muntele cu stâncile aspre, prezența îngerilor) se regăsesc atât în icoana Nașterii Domnului, cât și în icoana Botezului Domnului.
Pentru a înțelege simbolistica din icoana Botezului Mântuitorului, trebuie să o analizăm în etape. Icoana poate fi împărțită în trei registre, care la rândul lor sunt împărțite în trei părți astfel:
1. Registrul superior
Bolta cerească
Raza și Duhul Sfânt în chip de porumbel
Munții înalți, cu stâncile aspre
2. Registrul central
Sfântul Ioan Botezătorul
Mântuitorul Iisus Hristos în mijlocul râului Iordan
Sfinții Îngeri care-L cinstesc pe Hristos
3. Registrul inferior
Pomul cu securea
malurile râului Iordan
Făpturile din apă
În primul registru (registrul superior) este zugrăvită bolta cerească, formată din trei zone de culoare gri albăstrui. Reprezentarea aceasta a bolții cerești simbolizează cerurile deschise, dar și prezența lui Sfintei Treimi, prin raza de lumină ce pornește din centrul cerului și coboară până deasupra capului lui Hristos. În interiorul razei, deasupra creștetului Mântuitorului, este zugrăvit un porumbel alb într-o mandorlă (aureolă), chip al Duhului Sfânt ce se arată în momentul Botezului Domnului.
Marele Sinod de la Moscova (1666-1667) a explicat de ce Sfântul Duh poate fi reprezentat ca porumbel doar în icoana Botezului, nu și în celelalte icoane (Buna Vestire, Pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor): „Sfântul Duh a apărut în chip de porumbel doar la Sfântul Botez al Domnului în Iordan, şi de aceea numai în acest context trebuie înfăţişat Sfântul Duh ca porumbel”.
Dumnezeu Tatăl, deși nevăzut, este prezent la Botezul Fiului și chiar face cunoscut acest lucru, prin cuvintele: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit”. În unele icoane, prezența Tatălui este reprezentată printr-o mână care binecuvântează.
Mântuitorul Iisus Hristos este zugrăvit stând în picioare în mijlocul râului Iordan, care Îi cuprinde trupul pe toate părțile, înțelegând prin aceasta că nu doar o parte, ci tot trupul Lui s-a cufundat. Botezul simbolizează moartea și Învierea Sa din morți. În unele icoane, Hristos este scufundat în apa Iordanului, iar în altele doar picioarele sunt în apa Iordanului. Mântuitorul e zugrăvit fie complet dezbrăcat, fie doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor.
În vechile icoane, Mântuitorul este zugrăvit gol, conform textelor liturghice, subliniind prin aceasta chenoza dumnezeirii Sale: „Se dezbracă Cel care a îmbrăcat cerul cu nori” (Canonul praznicului, cântarea a 8-a, Utrenia din ajunul praznicului Botezului). Dezbrăcându-şi trupul, îmbracă astfel goliciunea lui Adam, şi împreună cu ea pe cea a întregii omeniri, în veşmântul slavei şi al nestricăciunii. Cu toate că iconografia iniţială Îl înfăţişează pe Hristos gol, astăzi este mai potrivit să fie înfăţişat cu o învelitoare în jurul coapselor (variantă adoptată şi în icoana răstignirii Domnului), pentru a sublinia curăţia Celui Care este „Singur fără de păcat”.
Mântuitorul Hristos este zugrăvit supradimensionat (în comparație cu celelate personaje), aproape la fel de mare ca râul Iordan în sine. Chipul lui Hristos este blând și smerit, arătând în același timp sobrietate și concentrare. El binecuvântează apele Iordanului, fie cu ambele mâini, fie doar cu mâna dreaptă, sfinţindu-le în acelaşi timp prin cufundarea Lui.
În unele icoane, Mântuitorul este pictat făcând un pas spre Sfântul Ioan Botezătorul și plecând capul sub mâna acestuia. Prin acest gest se arată inițiativa Domnului, Care vine de bunăvoie și cu smerenie pentru a se boteza, deși, Dumnezeu fiind, este fără de păcat.
Râul Iordan este pictat sub forma unei peșteri. Motivul peșterii este regăsit și în icoana Nașterii Domnului, în icoana Răstignirii lui Hristos (sub Cruce unde se află în chip simbolic capul lui Adam), în icoana Cinzecimii (sub forma unei închisori întunecate), în icoana Pogorârii la iad, unde peștera întunecată reprezintă propriu-zis iadul.
Sfântul Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului este zugrăvit în partea dreaptă a lui Hristos, aplecat în semn de supunere şi sfială faţă de Cel căruia spune că nu este vrednic să-I dezlege curelele încălţămintei. Sfântul Ioan este îmbrăcat cu tunică şi himation sau o haină de păr care îi acoperă întreg trupul. Cu frică și cutremurare, Ioan întinde mâna sa dreaptă și Îl cufundă pe Hristos în Iordan (face gestul sacramental specific ritualului Botezului). Mâna sa stângă este ridicată într-un gest de rugăciune, iar uneori este reprezentat ținând un sul, ca simbol al propovăduirii sale.
În partea stângă a Mântuitorului, pe partea cealaltă a râului se află îngerii aplecați cu mâinile acoperite de propriile mantii (în semn de evlavie şi supunere în faţa Celui ce se botează) sau ținând în mâini ștergare, gata să înveşmânteze Trupul Domnului când iese din apă, indicându-se prin aceasta, încă o dată, faptul că botezul s-a făcut prin scufundare.
Îngerii au început să fie incluși în icoana Botezului de prin secolul al VI-lea, deși prezența lor nu este arătată în Evanghelii. Prezența îngerilor în icoana Botezului (dar și în alte icoane precum Nașterea Domnului, Învierea, Înălțarea) atestă faptul că cetele îngerești au fost martore nevăzute ale activității Mântuitorului pe pământ.
La picioarele lui Ioan, este reprezentat un copăcel de care este rezemată o secure, care amintește de predica lui Ioan către cei nou botezați: „Iată, securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 10-11).
În partea inferioară a icoanei, în apa Iordanului, la picioarele Mântuitorului, sunt zugrăvite două personaje: o femeie și un bărbat, încălecați fiecare pe câte un pește. Amândoi stau cu spatele spre Hristos ‒ simbol al întoarcerii spre izvoare. Femeia este simbolul mării, iar bărbatul este simbolul râului. „Marea a văzut şi a fugit: Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3).
(Bibliografie: Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005 și Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, 2004)
Ascultăm inspiratul Imn al sărbătorii cu aceeași emoție genuină, sfântă: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, şi pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc, că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.
Este fapt cardinal, unic: Dumnezeu, din veșnicia şi pretutindenitatea Lui, vine la noi, în acest „Astăzi” al timpului nostru şi într-un „loc” al pământului nostru, în Betleem.
Adânc înțelegem că Dumnezeu Tatăl, Părintele nostru ceresc, din veci născând pe Fiul Său, cum spune Psalmistul: „Zis-a Domnul Domnului meu: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmul 2, 7), Îl trimite acum pe Fiul Său în timp, la plinirea vremii:
„Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naște fiu, şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), adică, aşa cum s-a şi tâlcuit prin Evanghelie, „Dumnezeu este cu noi” (Matei 1, 23). „Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face”. Pentru noi s-a născut „prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Şi aşa, născându-se printre noi Fiul Părintelui ceresc, Dumnezeu şi Om, în El se întrupează, se revelează iubirea, în viul vieții noastre.
Lumea însăși a fost creată din veșnica iubire a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Iubirea divină e creatoare:
„Toate prin Dumnezeu-Cuvântul s-au făcut” (Ioan 1, 3).
Iar Iubirea în care Tatăl din veci naște pe Fiul e aceeași în care creează şi lumea Iubirii Lui, în care creează pe tot omul „nou născut ce vine în lume”; orice prunc e o noutate, un ce unic, inedit, irepetabil, după icoana Unicului Său Fiu divin. E o taină a creației dumnezeiești ca un „astăzi” fără de sfârșit, după cum cântă poporul nostru:
Pe Fiul Cel din vecie
Mi L-a trimis Domnul Mie,
Să se nască şi să crească,
Să ne mântuiască.
Să ne mântuiască pe noi pururea, cu fiece copil şi om venit în lume. Mântuitorul, Fiul iubirii părintești, zice:
„Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).
Cugetăm sârguitor în duhul Sfinților Părinți ai Bisericii: numai din pizmuire, din invidie pentru Fiul Părintelui ceresc s-a născut ispita demonului şi a insuflat omului gând „ucigător de oameni” (Ioan 8, 44), semănând în lume neiubire, vrajbă, stricăciune, sânge, teroare şi moarte. Cum a „sărbătorit” Irod evenimentul Nașterii Fiului lui Dumnezeu? „Oferindu-I” drept prinos malefic uciderea acelor prunci, congeneri cu Iisus Hristos, Domnul nostru (Matei 2, 16). Câți, „după chipul şi asemănarea” lui Irod, n-au înmulțit adesea, chiar “festiv”, atâtea atribute ale răului, ale morții în lume?! Dar numai în Iubirea revelată de la Tatăl în Fiul, numai în ea este Viață, Principiul vieții cu adevărat:
„Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).
Așa se descoperă, se învață, se trăiește Iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, a Părintelui ceresc: prin darul Fiului Său pentru lume. Pe Dumnezeu Îl invocă orice religie şi chiar Îl numește „Tată”. „Rugăciunea cea mai veche şi cea mai răspândită se adresează Părintelui ceresc”, arată Mircea Eliade. Dar este oare în orice religie cunoscut şi preamărit Dumnezeu ca Tată al Iubirii celei veșnice şi mântuitoare? Chiar noi, creștinii, care mărturisim în Crezul nostru pe „Unul-Născut – Fiul iubirii – Carele din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”, oare trăim noi viu, real, iubirea lui Dumnezeu ca Tată al Fiului Său şi al nostru?
Chinul conștiinței noastre şi suferința lumii nu se vindecă dacă Dumnezeu nu este cunoscut, mărturisit şi trăit de toți oamenii de pretutindeni, ca iubire, ca Tată din veci al Fiului Iubirii Sale, ci doar ca un singuratic, ca un solitar metafizic, ca un pustnic ceresc, fără să fie contemplat împreună cu Fiul Său cel veșnic şi împreună cu frații Fiului Său, fiii Săi în suferință irodiană, toți „fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81, 6).
Cum să simt dragostea Lui, îmbrățișarea Lui, altfel decât în brațele Iubirii Lui, „brațele părintești”: Fiul şi Duhul Sfânt? “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Psalmul 118, 73). […] Iar Cel ce ne-a zidit, Acela ne şi mântuiește. Nu un simplu om, oricare ar fi, născut asemenea nouă, în păcat (Psalmul 50, 6), şi deci supus trecerii, schimbării, spaimei, şi sfârșind în moarte, nu unul ca acesta ne poate salva, ne poate mântui. Numai Pruncul divin, născut în ieslea Betleemului şi sfârșind nu în moarte, ci în Înviere şi Viață, poate salva, mântui lumea. Numai prin Iisus Hristos vedem în toți oamenii Chipul lui Dumnezeu. El este izbăvirea noastră. De aceea un convertit ca Newman putea spune: „Crăciunul înseamnă moartea deznădejdilor noastre”, moartea morții prin iubire divină.
Negrăit de luminos învață dumnezeiescul Grigorie Sinaitul: „Definiția dreptei credințe este a vedea şi a cunoaște întru curăție cele două dogme ale credinței, adică Treimea şi doimea. Treimea a o privi şi a o cunoaște în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu, şi înainte de întrupare, şi după întrupare, dar după întrupare slăvit în chip neamestecat în două firi şi în două voințe, dumnezeiască şi omenească”. Așa ni se descoperă şi așa trăim iubirea dumnezeiască.
O trăim deodată în Taina Sfintei Treimi: Dumnezeu este iubire pentru că este Treime. Iubirea, adevărata iubire, înseamnă extaz, „ieșire din sine”. A iubi înseamnă a trăi viața celuilalt. Atunci, precum s-a cugetat adânc, din descoperire dumnezeiască: unul, conceput ca singuratic din veșnicie, s-ar iubi doar pe sine. În doi este iubirea pereche, fiecare prin celălalt se gustă tot pe sine. Iubirea desăvârșită, extatică, jertfelnică, iradiantă, deschisă, fără restricții, fecundă, nu apare decât în trei.
Totodată în Taina, în lumina Treimii ni se revelează şi viața Iubirii: părintească, filială, duhovnicească. Şi ni se descoperă Iubirea în lume, în întruparea şi nașterea Fiului lui Dumnezeu, în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om. Așa e cu putință să înțelegem iubirea dumnezeiască, adevărată, întipărită adânc în faptul zidirii şi mântuirii noastre.
Prăznuim, toți creștinii, coborârea lui Dumnezeu la noi, în Lumina Iubirii. Sf. Grigorie Teologul, „cântărețul iubirii întru Treime”, proclamă:
„Hristos se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întimpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă!”.
Dumnezeu coboară la noi pentru ca noi să ne înălțăm. Cum? Prin iubirea şi smerenia peșterii Betleemului. Iisus Hristos ne spune: “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Urcăm la Tatăl, din lumea stricăciunii şi a morții în lumea mântuitoare a Iubirii, prin Fiul Iubirii Părintești, având în conștiințele noastre Chipul Pruncului din ieslea Betleemului, chipul fiecărui copil al Iubirii Lui şi a noastre. „Mulțumim cu bucurie Tatălui – rostește dumnezeiescul Pavel – că ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăția Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 12-13).
În adâncul conștiinței şi inimii noastre, să ne ridicăm din spaimele căderii în care ne aflăm, să ne înnoim în Lumina Iubirii!
Hristos se naște! Iubirea se naște! Să simțim cum se naște Iubirea, prin puterea harului, şi în noi – Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenului, a fratelui de lângă mine, în care Îl văd pururea pe Iisus Hristos! Amin.
Preluare din: 10 predici ale Părintelui Galeriu la 10 ani de la mutarea sa la cer ; ediție îngrijită de Răzvan Codrescu; prefață de pr. prof. dr. Vasile Gordon, București: Lumea credinței, 2013, pp. 125-131
26 iulie 2021 la 11:42 AM · Înregistrat sub Cultură, Religie
Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen”- Dr. Alexis Carrel Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios. De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru. Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii. Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.
Introducere Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal. În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material. Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.
Definiţia rugăciunii În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie întrun avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.
Tehnica rugăciunii.Cum să ne rugăm Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat. Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră. Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… „A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru. Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.” Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.
Unde şi cum să ne rugăm Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, săşi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră. Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
Efectele rugăciunii Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei. Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psihofiziologice şi curative.
Efectele psihofiziologice Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă. Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic. Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie. Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.
Efectele curative În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii. În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale. Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente. Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.
Semnificaţia rugăciunii În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important. Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori sau stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de unfenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii. În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă. Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.
Concluzii În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.
LANSAREA CĂRȚII DE ESEURI TEOLOGICE CETATEA DE LUMINĂ DE ELENA MORAR, DEVA: EDITURA EMIA, 2021
Bibliotecile publice trec prin perioade dificile, dar și de mari oportunități. Dificile, din cauza pandemiei și a ritmului rapid al schimbărilor. De mari oportunități, pentru că parteneriatele educaționale, colaborările cu scriitorii și personalitățile culturale, noile tehnici și tehnologii le permit să intre în contact cu întreaga comunitate deservită, online și offline.
Azi, instituția noastră ajunge să împărtășească informația comunității prin utilizarea blogului, a canalului de youtube, a celor două pagini de facebook, a grupului Cititorilor Bibliotecii Octavian Paler. Tot azi, îi rămâne, în continuare, acel rol secular – poartă de acces spre cunoaștere și cultură universală, pentru că, deja se știe, biblioteca joacă un rol fundamental în societate, prin resursele sale, prin serviciile oferite, pentru că mereu creează oportunități de învățare, mereu susține educația și mai ales lectura, precum și oricare idee nouă, esențială pentru o societate creativă și inovativă.
Danah Zohar, în Inteligență spirituală, după ce dezvăluie că povestea ei nu este una aparte, afirmă că „perioada modernă în care trăim este definită de lucruri precum dezintegrarea familiei, a comunității și a religiei tradiționale. Trăim vremuri în care nu există repere, reguli, valori, exacte, nici o viziune clară asupra responsabilităților. Ne lipsește un context global pentru existența noastră, o curge normală a sensului vieții”.
Într-o lume fără biblioteci, ar fi dificilă cercetarea avansată și dobândirea cunoștințelor, ar fi dificilă conservarea acestora, dar mai ales ar fi dificilă păstrarea moștenirii culturale pentru generațiile viitoare. Într-o lume fără biblioteci, „ne-am pierde instinctul valorilor fundamentale, am vedea, folosi și experimenta doar imediatul, vizibilul și pragmaticul, am fi orbi față de nivelurile mai profunde ale simbolisticii și ale semnificației care plasează obiectele, activitățile noastre și pe noi înșine într-un cadru existențial mai cuprinzător. Nu am avea o orbire cromatică, ci una a sensurilor”.
Desigur, bibliotecă reprezintă idei diferite pentru fiecare persoană, dar pentru toți reprezintă cunoaștere, prin susținerea educației, prin conservarea moștenirii culturale și prin crearea de oportunități actorilor culturali, pentru că azi, aducem prinosul nostru de recunoștință, scriitoarei Elena Morar, prin derularea unei noi colaborări culturale care are menirea să ne îmbogățească viața prin intermediul experienței cultural-artistice, lansarea cărții de eseuri teologice Cetatea de lumină, prefațată de pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă și ilustrată cu picturi aparținând Ioanei Solomon și Emanuelei Alexandrescu-Ilea.
„Cartea, una dintre cele mai folositoare, versatile și durabile tehnologii din istorie”, azi, prin Cetatea de lumină, se dovedește un instrument cultural, pedagogic, vizual și psihologic, de dezvoltare interioară, o sursă de inspirație religioasă, cu un conținut plastic încărcat de multiple semnificații.
Eu văd o legătură între bibliotecă și Cetatea de lumină, nu doar prin faptul că susținem lansarea cărții, sau că ființăm aici, în Cetate, ci și pentru că cetatea, simbolistic vorbind, este un refugiu interior al omului, al adâncului inimii, este acel spațiu sacru al comunicării privilegiate între sufletul omului și Dumnezeu. Biblioteca, metaforic vorbind, este Cetate de lumină. Iar lumina este logosul întemeietor, dar și sinonimul lumii. Biblioteca este cetatea existențială al lumii.
Logos provine din greacă și înseamnă sens sau scop, iar ilustrul doctor în neurologie și filosofie Viktor Frankl considera că „lumea sensurilor și a valorilor s-ar putea numi în mod foarte just logos”. „Logosul, ca sens și scop, se leagă de idee, de spirit, este mai profund ca logica, nu se identifică cu gândirea umană”.
După spusele sale, pentru om, căutarea unui sens este motivația principală a vieții. Această căutare ne transformă în ființe spirituale. Elena Morar, prin scriitura sa încărcată de semnificații teologice și spirituale, dovedește că deține voința de a da sens vieții ceea ce înseamnă că își exprimă voința prin inteligență sa spirituală. Credința, pentru Elena Morar, este cea mai certă formă de cunoaștere, nicidecum o opinie care așteaptă dovezi.
Titlul cărții reprezintă strădania autoarei de a ne ajută în lectura analitică a lucrării, iar prefațatorul depune și el efortul de a explica mai elocvent. Cetatea de lumină este introspecție, rugăciune personală și liturgică, ne asigură pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă, poate chiar un jurnal teologic intim, și de aceea ne conduce pe mai departe pe acest drum al analizei teocentrice, biblice, doxologice și euharistice.
Profesor Viorica Bica parcurge eseurile doamnei Elena Morar și relevă credinciosului de azi că dobândirea virtuților teologice și morale este temeiul întru care creștinul își împlinește viața duhovnicească. Este dorul christic care ne poartă pe calea revelației.
Artistul plastic Ioana Solomon, fiica eseistei Elenei Morar, surprinde într-o lumină personală esența Omului în ortodoxie și verniseazăcele cinci tablouri expuse, expresie a revelației divine.
Evseev, I. (2007). Dicționar de simboluri. București: Editura Vox.
Frankl, V. (2009). Omul în căutarea sensului vieții. București: Editura Meteor Press
Lyons, M. (2011). Istoria cărților. București: Editura Art.
Mortimer, J. A. & Van Doren, Ch. ( 2014). Cum să citești o carte: ghidul clasic pentru o lectură inteligentă. Pitești: Editura Paralelea 45
Vlachos, H. (2011). Psihologia existențialistă și psihoterapia ortodoxa. Iași: Editura Doxologia.
Zohar, D. & Marshall, I. (2009). Inteligența spirituală. București: Editura Vellant.
Scriitura doamnei profesor Elena Morar este teocentrică şi biblică, doxologică şi euharistică, moralizatoare, conexată cu descoperiri biologice și științifice recente şi inspiratoare pentru un mod înnoit de viaţă.
În tot ceea ce scrie în acest volum, păstrează legătura de viaţă cu butucul viei, bineştiind că îndemnul hristic e la fel de actual astăzi și în veci: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 4-5).
Acum, cuvântul devine rugăciune de mulţumire şi de slavă. Nu o dată extazul uimirii se face simţit: „Nu cunoaşte pe Dumnezeu cine nu se minunează de El” (Sfântul Isaac Sirul). Pentru că „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1).
Nu greşim deloc dacă introducem eseistica teologică a doamnei Elena Morar, în câmpul mai larg al cunoaşterii catafatice a lui Dumnezeu prin intermediul revelaţiei naturale.
În plus, scrie cu responsabilitate pentru lumea de azi, adică deţine abilitatea de a răspunde contemporanilor care încă nu-L caută pe Creator sau o fac într-o măsură mai mică. De aceea, rostul acestor eseuri este şi unul misionar.
Eseurile acestea cu dominantă creştină sunt trup şi suflet, transmit credinţa şi ştiinţa şi celor care dispun de un aparat aperceptiv interdisciplinar. Ca atare, încercările doamnei Morar sunt reuşite misionare în altă cheie de interpretare a armoniei ştiinţei cu logosul credinţei.
Înainte de a scrie pentru alţii, autoarea s-a lăsat scrisă ea însăşi pe tablele de carne ale inimii, de Cuvântul: „Arătându-vă că sunteți scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3, 3).
Deloc întâmplător, doamna Morar este şi autoare de poezie. Preocupându-se de propria ameliorare Logosterapeutică, abia după asta simte cu „ţâpă în ea” să dăruiască şi altora din energia sanogenă a harului lucrător prin Biserică şi Sfintele Taine asupra dumneaei.
Prin conţinutul şi modul elaborării, nu pare deloc că n-ar şti unde duce mesajul. Dimpotrivă, după fiecare eseu şi, uneori, şi mai des, ne pare că autoarea exprimă câte un Wow! al descoperirii unor rosturi din spatele sau de dincolo de cuvinte și situații.
Instrospecţia, rugăciunea personală şi liturgică, sunt doar câteva instrumente de autocunoaştere şi autodescoperire de sine în lumina lui Hristos – „Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului” (Dumitru Stăniloae).
Doamna Morar este o împătimită a frumosului. Nu doar că fiecare eseu, ci chiar fiecare frază aduce o contribuţie la frumosul general. Experienţa poetică a autoarei îşi spune aici din plin cuvântul.
Într-adevăr, „frumuseţea va salva lumea” (Dostoievski), deoarece „Făcătorul cerului şi al pământului”, privind toate câte a făcut a văzut că toate „erau bune (frumoase s.n.) foarte” (Facere 1, 31).
În viaţa creştină adevărul este tot una cu lumina şi cu frumosul. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Până astăzi frumuseţea chipului lui Hristos străluceşte pe Tabor, norul luminos neîncetând să apară ca mărturie a veşniciei frumuseţii dumnezeieşti.
Slava lui Hristos e frumoasă întotdeauna tot aşa cum omul, chipul lui Hristos fiind, îşi păstrează slava lăuntrică hrănindu-se cu Trupul şi cu Sângele Lui.
La Liturghie trăim întru pomenirea/amintirea Frumosului. Căci ce este mai plin de frumuseţe şi slavă decât să ne aducem aminte de cele pe care deja le-am primit şi care sunt tot una cu cele pe care le vom primi: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire” (Sfânta Liturghie). „Iisus Hristos, ieri și azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8).
Plin de credinţă, nădejde şi dragoste, frumosul Liturghiei Sfinte ne aduce aminte că Hristos ne hrăneşte cu Trupul Său cu care stă de-a pururi de dreapta Tatălui spre mărturie veşnică a chemării noastre. Ce e mai frumos, mai adevărat şi mai bun decât să ştiu că „chipul slavei Tale sunt, măcar deşi port rănile păcatelor” (Slujba Înmormântării).
Tocmai pentru că autoarea citează des din conţinuturile de rugăciune ale Sfintei Liturghii, nu credem a fi o impietate a fi numită o preoteasă a Cuvântului şi a cuvintelor inspirate de El: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce va chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9).
Până nu ajungi să cunoşti semnificaţia Cuvântului, cuvintele tale nu se pot întrupa cu sens pentru semeni. Altfel spus, până nu ajungi să vorbeşti cu Dumnezeu prin rugăciune, convorbirile cu semenii şi mesajele pe care li le transmiţi pot rămâne undeva în zona ideologică a formei fără fond, a neautenticului şi ineficienţei spirituale: „Doamne, până a nu Te cunoaşte eram ca mut,/ Vorbele nu treceau dincolo de mine,/ Cuvântul n-avea zare, grai de lut,/ Nici semenii nu mă-nţelegeau bine./ Doamne, îngăduie în genunchi să-Ți mulţumesc,/ Că pe mine, mişelul, rob spurcăciunii,/ M-ai învăţat acum, ca pe îngeri, să vorbesc/ Limba cerească, universală, a rugăciunii.” (Limba cerească de Vasile Voiculescu).
Aşa cum spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei, Scriptura conţine cuvintele lui Dumnezeu adresate omului, în vreme ce în rugăciune sunt răspunsurile noastre date Lui. În aceste cuvinte sunt cuprinse seminţele actualizării întregului nostru potenţial creator. Creativitatea noastră autentică întru sfinţirea lumii – nu o spontaneitate emanată debordant, deci necontrolat – se inspiră din creaţia multiformă şi din rosturile adânci pe care Creativul/Creatorul le-a pus în ea la nivel biologic, genetic şi spiritual spre folosul nostru. Potenţialul creativ al fiecăruia dintre noi se reflectă în aceea că „în fiecare ins, e sădită o intenţie a lui Dumnezeu, care prin om, trebuie să devină creaţie” (Pr. Arsenie Boca).
Interdisciplinaritatea demersului auctorial rezultă cu bun simţ şi patriotism (pentru cozile de topor termenul e desuet) şi din preocuparea pentru trecutul asumat cu pasiune și roditor în prezent.
Teologia şi etnopsihologia românească se întâlnesc adesea în discursul doamnei Elena Morar. Providenţa divină este permanentă şi cele mai mici şi obişnuite gesturi străbune sunt pătrunse de tâlcul veşniciei. Pentru român lucrurile nu au neapărat un sens, cât un tâlc şi un rost (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, București: Editura Humanitas, 2012, p. 79). Tâlcul e cumva un sens pe jumătate accesibil minţii, cealaltă parte fiind lăsată pe seama îngrijirii iubitoare a Tatălui (Pater).
Iar rostul are şi înţelesul de spaţiu strâmt căci îngustă e şi calea celor care urmează lui Hristos şi larg e drumul celor care plonjează în zona nestatornică şi fluidă a plăcerii de orice fel (cf. Matei 7, 13-14). În această accepţiune divino-umană a lucrurilor, Duminica nu este doar o zi de relaxare. În basmul Harap-Alb, Sfânta Duminică îl ajută pe erou. Această împărăteasă a zilelor reflectă personificarea însoţirii noastre iubitoare de către Dumnezeu în al Cărui Logos suntem şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Duminica e ziua cea dintâi a săptămânii, Ziua Învierii şi a Pogorârii Duhului Sfânt, ziua prin excelenţă a Sfintei Liturghii, Ziua Împărtăşaniei, adică a Duminecatului (Dumne’catului), ziua în care noi îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate de azi, de ieri, de mâine şi pentru Împărăţia Sa cea veşnică. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Psalmul 117, 24). Aceasta este „… Dumineca lungă şi fără de sară” (Lucian Blaga).
În etnopsihologia românească, după Părintele cel ceresc, după Maica Domnului şi după sfinţii protectori ai vieţii noastre prin numele pe care le purtăm, părinţii şi bunicii noştri poartă cu demnitate chipul de grijă pentru urmași.
Astfel, bunica e asemenea Duminicii, un om bun ca pita lui Dumnezeu, liniştitoare ca o zi de sărbătoare: „De câte ori priveam la ea,/ Cu dor mi-aduc aminte/ Sfiala ce mă cuprindea,/ Asemuind-o-n mintea mea/ Duminicii preasfinte…” (Bunica de Ștefan Octavian Iosif).
La noi lucrurile nu sunt numai ce sunt, ci şi ce par a fi. Căci zona de nesiguranţă a raţiunii lasă loc credinţei. Intuiţia profundă şi convingătoare asupra celor ce sunt cu adevărat în detrimentul celor care doar există, se produce atunci când mintea nu se mai minte pe ea însăşi şi renunţă la absolutismul ei luminat. Adică atunci când mintea nu mai striveşte corola de minuni a lumii şi când nu mai ucide taina, lărgind astfel spaţiul interior de mişcare a credinţei care schimbă neînţelesurile în neînţelesuri şi mai mari. Sau, în spiritul filosofiei lui Lucian Blaga, plus-cunoaşterea sporeşte pe măsură ce cripticul are câştig de cauză în faţa fanicului. Inevitabil, românul e legat de Cer prin tot ceea ce face şi nu face. Aşadar, e destul loc în spiritualitatea şi cultura românească pentru domnescul: „Facă-se voia Ta!”. Pecetea divinului sfinţeşte timpul care devine vreme, spaţiul care devine loc sau vatră, activitatea devenită lucrare. „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).
Bunii şi străbunii noştri lucrau şi când îşi pregăteau hrana. Nu o cumpărau de-a gata sau semi-preparată. Bunicile şi mamele noastre se hrăneau hrănindu-şi familia, deoarece iubirea aceea pe care mama o punea atunci când frământa aluatul nu o poţi găsi neapărat în produsele de patiserie obişnuite. „A pune suflet în ceva”, îşi găseşte poate acum lamura înţelesului. Grijă, curăţie, înţelegere, răbdare şi har, toate acestea sunt ingrediente care se scurg din inimă prin mâini în aluat. Aşa sunt bunicile şi mamele noastre, adevărate preotese ale pâinii:„O pâine făcută în casă, parcă are alt gust, altă încărcătură emoțională. Să ne ducem cu gândul la părinții noștri, la bunici, care au avut privilegiul de a mânca sănătos, chiar și pâinea! Atunci mintea, comportamentul, viața, nu erau așa de pervertite ca acum! Totul se desfășura după morala creștină, buna cuviință, bunul simț, etc. Pâinea era pregătită de cu seară, când se pregătea aluatul, iar înainte de a se frământa, se spunea o rugăciune, de regulă, Tatăl Nostru. Iar dimineața devreme era frământată, lăsată 1-2 ore la dospit, se făcea Sfânta Cruce pe aluat ,se acoperea cu un șervet curat, iar apoi, era coaptă în cuptor…După ce era scoasă, se lăsa la *odihnit* și un colț de pâine, se da de pomană, obligatoriu. Era trăirea duhovnicească în unitatea lui Hristos! Când se începea o pâine se făcea cu cuțitul Sfânta Cruce și apoi se tăia… Ce vremuri!!! Oare, ce ne împiedică pe noi să trăim adevărat?!” (Pâinea Noastră)
În aluatul frământat cu răbdare, mamele noastre puneau şi sămânţa cuvântului de rugăciune. „Doamne, sfântul Tău cuvânt/ Este, pe acest pământ,/ Aluat pe care-l pui/ În făina gândului/ Şi faci gândul să dospească/ Dospitura cea cerească./ Tu care toate le poţi,/ Pentru toate, pentru toţi,/ Pune-n mine aluat,/ Să-l dospesc neîncetat/ Şi preasfântul Tău cuvânt/ În covată să-l frământ./ Şi-n cuptorul cel cu foc/ Al durerilor să-l coc,/ Şi să fac sfinte prescuri,/ Pentru cuminecături”. (Zorica Laţcu). Frământarea cuvântului dumnezeiesc în gândurile şi inimile mamelor şi bunicilor noastre, era rodul ritualului de rugăciune de la întocmirea cu răbdare ascetică a aluatului destinat produsului (in)finit. Căci pe bobul de grâu e obrazul Domnului Hristos şi, prin pogorârea Duhului Sfânt în cadrul Liturghiei, pâinea devine hrana veşnică a Împărăţiei care deja e în noi (cf. Luca 17, 21). De aceea ne rugăm de fiecare dată atunci când mâncăm la masă şi facem semnul Crucii cu cuţitul pe pâine. Ca o prelungire a liturgicului în ecclesia domestica, adică în familie, biserica de acasă (Sfântul Ioan Gură de Aur). „Cu pace să ieșim! Întru numele Domnului”.
Prin rugăciune omul sfinţeşte locul deoarece socoteşte „rugăciunea ca singura cale de a fecunda realitatea şi a transforma în bine starea de lucruri devenită impură, derizorie” (Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti: Humanitas, 1997, p. 256). Rugăciunea şi pâinea se împletesc euharistic întru mântuirea omului. Taina persoanei rugătoare sfinţeşte hrana şi lumea deoarece „omul sfinţeşte locul”.
Învăţătura de credinţă ortodoxă nu este un sistem abstract de idei şi principii, ci viaţă, lumină, mântuire a trupului şi a sufletului totodată. „Şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14). În timp ce Ideea este rece şi distantă, persoana, dimpotrivă, este caldă, apropiată şi concretă. Semnificaţia trupului omenesc, deci şi a materiei şi lumii în general, este dată de Naşterea Domnului cu trup de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria.
Dacă Dumnezeu umblă pe pământ împreună cu Sfântul Petru „la casa bogatului şi la casa săracului”, românul Îl aşază pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui cu el la masă. Din icoane sfinţii coboară să mănânce cu oamenii, ca o pregustare a ospăţului Stăpânului din Împărăţia cea veşnică. Preotul sfinţeşte apa prin Duhul Sfânt şi apoi el sau gospodarul stropesc în chipul crucii toate cele ale curţii şi ale câmpului spre sănătate, spor şi hrană. Satul se organizează în jurul bisericii ca axis mundi a Veşniciei; românul când s-a „văzut înconjurat de tot satul și împreună cu el adunat în Biserică, el se ruga pentru ajutorul, pentru scăparea de boală, de necaz, a fiecărui om din sat. Liturghia răsăriteană nu e o rugăciune singuratică… , ci rugăciunea comună, frățească și jertfa frățească a satului românesc întreg, identificat cu parohia” (Dumitru Stăniloae, Națiune și Creștinism, București: Editura Elion, 2004, p. 195).
Totul în viaţa omului are legătură cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, deoarece „Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa”. Viaţa omului şi creaţia este plină de Treime: „Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii creaţii (s.n.), de la Tatăl purcezând Duhul, trecând prin Fiul, şi reanalizându-Şi lucrarea asupra celor cerute, mai ales ca să-i atragă pe oameni la calitatea de fii ai Tatălui. Creaţia e atrasă spre Tatăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul şi unificată prin Duhul Sfânt cu umanitatea Fiului. Umanitatea (s.n.) e sfinţită prin mişcarea pornită din Tatăl şi făcută prin Tatăl, asemenea Fiului, fiind încadrată în mişcarea Treimii de la Tatăl spre Fiul şi de la Fiul spre Tatăl, prin Duhul. Iubirea, pornită de la tatăl spre Fiul prin Duhul şi întoarsă iarăşi spre Tatăl, prinde în cadrul ei şi umanitatea” (Părintele Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2012, p. 85). Împletirea lumii cu Lumina cerească, convieţuirea timpului cu veşnicia, a omului cu Dumnezeu în Hristos, fundamentează acel divino-umanism creştin inconfundabil: „Între aici şi dincolo s-a stins/ Orice punte şi deosebire./ Oasele sfinţilor valahi/ S-au făcut cu vremea mănăstire” (Ioan Alexandru).
În credinţa şi spiritualitatea românească lucrurile se verifică şi se simt la modul concret şi palpabil ca mâna preotului care binecuvântează capul celui care se mărturiseşte, care îşi hrăneşte euharistic fiii şi fiicele duhovniceşti, care miruieşte, aşează cununiile, dăruiesc pacea etc. Totul are lăgătură cu Totul, aşa cum se poate înţelege şi din tradiţiile legate de Moş Nicolae: „Tradiția consemnează că de Sfântul Nicolae se pun în apă crenguțe de măr, iar dacă acestea înfloresc de Crăciun, e semn că Sfântul a iertat păcatele celui în cauză, ele fiind: florile dalbe, florile de măr, din colindele noastre. Uneori, în iconografie, Sfântul.Nicolae apare pe un cal alb, ce semnifică prima ninsoare ce se lasă peste lume, mesagerul Cerului ce vestește Nașterea Domnului, venirea lui Moș Crăciun. Semnificația numelui de Nicolae, este interesantă! Provine din grecescul nike = biruitor, victorios, și laos = oameni / popor. Deci, victoria, biruința, reușita oamenilor, izbânda lor asupra răutății, răului în general. Cum se poate aceasta? Prin trăirea vieții personale în Duhul Bisericii lui Hristos” (Moş Nicolae).
Nevoia de concret și de palpabil a omului alcătuit din suflet și din trup se manifestă și la nivelul relației cu Dumnezeu. Prin cele ale lumii El lucrează și dă omului semne vizibile care confirmă cele ale credinței care, așa cum am văzut, sunt imposibil de cuantificat rațional. Sfinţenia este darul pe care Cerul îl face societăţii moderne care însă uită tot mai mult gustul firescului. „Respectul faţă de Natură şi orice formă de viaţă” e marca normalităţii. Omul nu trebuie să fie altceva decât este deoarece sfinţenia reprezintă împlinirea umanului (Nichifor Crainic).
Energia dumnezeiască şi îndumnezeitoare a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh transfigurează totul „de la colţul ierbii, la oameni, la Cer”. Sfinţindu-se pe sine omul ia parte la sfinţirea tuturor făpturilor. În felul acesta, persoana umană devine colaboratoare a Creatorului şi, aşa cum susţine mitropolitul Zizioulas, îşi confirmă prin aceasta misiunea sfinţitoare de „sacerdot al creaţiei” Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie, București: Editura Bizantină, 1999, p. 69 ș.urm.). Rege al creaţiei, omul exercită o lucrare de consacrare a lumii rugându-se lui Dumnezeu. Prin rugăciune procesul degenerării lumii se opreşte. „Doar clipele de liniște, de rugăciune, introspecție, de bucurie, au devenit oaze în deșertul acestei lumi”. El iese astfel din autonomie şi identifică punctul teocentric de izbăvire a lumii de neomenie în toate sensurile ei prin rugăciune. Prosternarea doxologică şi euharistică îl adevereşte pe om în calitate de preot al lumii. Exact în acest punct se operează o distincţie între raportarea occidentală la lume prin care elementele creaţiei sunt percepute ca fiind oportunităţi de îmbogăţire prin antreprenoriat şi relaţia omului cu lumea în est unde spiritul economic de raportare la lume este domolit de înţelegerea ei ca „gură logică” prin care Dumnezeu îi agrăieşte omului.
Mesajul Întrupării Cuvântului consistă şi în redescoperirea logocentrismului naturii devenită lume(n), adică lumină. Noi nu suntem legaliști cu Dumnezeu, deoarece El este Tatăl Fiului. În plus, o avem pe această Maică spirituală a neamului românesc – Biserica (Mihai Eminescu). Totul și orice în viața creștină ne invită la intimitatea cu Persoanele Treimice și la profunzimea interiorizării relației noastre cu Maica Domnului, cu sfinții îngeri și cu toți sfinții. În aceasta consistă firescul sfințeniei și „actualitatea lui Dumnezeu” în viața noastră.
Sigur că am mai putea spune multe despre eseurile cu dominantă teologică pe care doamna profesor Elena Morar ni le dăruiește generos și intensiv. Mințile și inimile noastre se îmbogățesc din asceza pe care autoarea și-a asumat-o creator și inspirat, jertfind timp pentru literă și descoperind duh și sens veșnic pentru noi, cei de azi.
Ce frumos să dai cele vremelnice pentru cele veșnice! Asemeni omului care a lăsat toate ale sale ca să cumpere țarina ce ascundea mărgăritarul cel de mare preț. „Un singur lucru trebuiește!” (Luca 10, 42)
În paginile volumului, d-na Elena Morar redă cititorului împătimit de cunoaștere, perspectiva antropologică creștină asupra unității teandrice, a lui Dumnezeu (”Theon”) cu Omul (”andros”). Plămădit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul ivit în lumină, poartă în sine, dorul christic. Harul ceresc se lasă asupra lui întru vrerea de a urca trepte spre mântuire, spre dobândirea vieții veșnice. Cetatea de Lumină își va deschide larg porțile celor care intră cu evlavie, cu pioșenie, cu înfiorarea întrupării Cuvântului biblic. Volumul de spiritualitate creștină a văzut lumina tiparului, după un îndelungă aplecare asupra Sfintelor Scripturi. În istoria umanității, Sf. Apostol Pavel a gravat rolul definitoriu al textului sacru: ”Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos pentru a învăţa, pentru a mustra, pentru a îndrepta, pentru a propovădui la dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi pregătit pentru tot lucrul bun”( Epistola II, Timotei, III, 16-17).
Din scrierile marilor teologi ai neamului, d-na Elena Morar a absorbit esența Luminii divine: ”Cuvântul care luminează cu adevărat, sensul vieții este cel care mă duce la veșnica viață fericită în comuniune cu Dumnezeu” (Dumitru Stăniloaie, ”Iisus Hristos. Lumina lumii și îndumnezeitorul omului”, Ed. Anastasia, 1993, p 39). ”Cuvintele vii” ale Părintelui Arsenie Boca, pe care autoarea volumului, le citează întru luare-aminte, sunt menite a deschide omului, ”Cărarea Împărăției”.
Eseurile cuprinse în volum, susțin un axis moral: profunda înnoire a omului. Dobândirea virtuților își află o analiză detailată în volumul lui Nicolae Iuga, ”Etica creștină privită dinspre filozofie”. Virtutea în sens moral, înseamnă săvârşirea binelui (”exis”-la Aristotel; „habitus”-la Cicero). Virtuţile teologice (credinţa, nădejdea, dragostea) și virtuţile morale (înţelepciunea, dreptatea, curajul, cumpătarea) sunt proprii creștinismului. Virtuţile morale, numite şi „cardinale” (din lat. „cardano”- ţâţână”) sunt preluate de către creştinism din filosofia clasică greacă. În dialogurile platonice, Socrate aprofundează „înţelepciunea” („Charmides”), „evlavia” („Euthyphron”), „dreptatea” („Republica”), „curajul” („Lahes”). Se are în vedere faptul că virtutea filosofică este a rațiunii, virtutea creştină este cea a harului divin. Dobândirea virtuțile teologice – credința, nădejdea, dragostea – și a celor morale – înțelepciunea, dreptatea, curajul, cumpătarea – sunt temeiul împlinirii vieții duhovnicești.
”Lumea ca lume” și ”lumea” ce poartă în sine ”dreapta credință” mărturisitoare întru unirea cu Hristos, sunt cei doi piloni care susțin scriitura d-nei Morar. În viețuirea sa, ”omul nereligios cunoaște o anumită discontinuitate și eterogenitate a Timpului” (Mircea Eliade, ”Sacrul și profanul”, București, Humanitas, 2000, p. 49). El este absorbit de ritmul tumultuos al vieții cotidiene. S-a îndepărtat de propria lui menire, aceea de a accede la viața duhovnicească, de a fi ”întru” ființare. Încă de la începuturi, specifică Elena Morar, ”armonia dintre Creator și Creație a fost deplină. ”Armonia înseamnă iubire, dragoste, nădejde, liniște, pace, bucurie, milă, compasiune, recunoștință, muncă, rugăciune…”. Omul de acum, se cufundă în haos, ”în afara armoniei divine”. Din Cărțile Sfinte aflăm că lumina, smerenia, iubirea sunt atribute întru cunoașterea lui Hristos. Din ”gheena” patimilor, omul este dator să urce pe scara virtuților pentru a fi în deplină comuniune cu Hristos. ”Omul religios” se consacră Timpului sacru, timpul în care ”s-a desfășurat existența istorică a lui Iisus Hristos, timpul sfințit prin predicile, patimile, moartea și Învierea lui Christos” (Mircea Eliade, p. 50). ”Timpul sacru”, ”Timpul liturgic” înseamnă în viziunea istoricului religiilor, Mircea Eliade, ”istoricitatea persoanei lui Christos”. Pentru un credincios, liturghia ”se desfășoară într-un timp istoric sfințit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu” (Mircea Eliade, p. 50).
Sfânta Liturghie şi Jertfa Euharistică reactualizează prezența vie a Mântuitorului – precizează autoarea volumului – ”Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Din această viață pământească, omul transcende timpul, împreună cu semenii lui. Sfânta Liturghie semnifică pentru creștinul ortodox, comuniunea deplină cu Hristos. Epicleza, rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, rostită de preot în timp ce se intonează cântarea ”Pre Tine te Lăudăm!” este menită prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului. Acesta este ”nucleul” Sfintei Liturghii. Această taină înalță sufletește pe credinciosul cuprins de fiorul Întrupării. Preoții se adeveresc a fi ”vetre pe care a ars focul sacru al evlaviei euharistice” (Arhim. Preot Vasile Prescure, ”Viața și învățătura Părintelui Arsenie Boca, Deva, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2014, p. 75). ”Faptul că Sfânta Liturghie e trăită de credincioşi în comun ca urcuş sau înaintare în ambianţa de comuniune a Sfintei Treimi, specifică Dumitru Stăniloaie în volumul ”Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă”, face din ea cel mai efectiv mijloc de creare, menţinere şi întărire a comunităţii între oameni, ca anticipare a împărăţiei Sfintei Treimi. Credincioşii care merg Duminică de Duminică împreună la Sfânta Liturghie din aceeaşi biserică se simt din ce în ce mai mult adunaţi în Dumnezeul iubirii treimice, sporind şi între ei, comuniunea” (Dumitru Stăniloaie, ”Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă”, Editura Institutului biblic și de misiune al bisericilor ortodoxe române, 2004, p. 16). ”Hristos a iubit biserica și s-a dat pe sine pentru ea pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt și ca s-o înfățișeze sieși, Biserica slăvită neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel (Ef. 5, 25). În lăcașul sfânt, loc de comuniune cu Dumnezeu și de îndumnezeire, se preamărește numele lui Dumnezeu – Tatăl, al Fiului și al Sfântului Duh. În Evanghelia lui Luca, citim: ”Scris este: și va fi casa mea, casă de rugăciune” (Luca, 19,46). ”Casei tale, se cuvine sfințenie pentru lungime de zile” (Ps. 92,7). În lăcașul de cult, se săvârșesc Tainele, se rostesc cuvinte de slavă întru Cel de Sus. ”Glasul bisericii” preamăritoare este întruchipat de Psalmii lui David. În Cuvântul înainte al Sfântului Vasile cel Mare, sunt dăltuite în conștiință, ”teologia cea desăvârșită, prezicerea venirii în Trup a Domnului Hristos, Judecata cea veșnică, nădejdea Învierii, teama de iad, făgăduința măririi ce ne așteaptă, dezvăluirea tainelor celor nepătrunse”. Întru izbăvire, omul este dator să se înnoiască, să se primenească continuu prin rugăciune, post, spovedanie, împărtășanie. La spovedanie, prin cuvântul și mâna preotului pusă pe creștet, primim ”dezlegarea” din partea lui Iisus cel viu în inimile noastre. Sfânta Euharistie este ”un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism şi în lume la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăţie a Lui.” (Dumitru Stăniloaie, ”Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă”, Editura Institutului biblic și de misiune al bisericilor ortodoxe române, 2004, p. 13). Ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui pentru a-l primi pe Hristos cel răstignit, înviat și înălțat la ceruri. Duhul Sfânt se pogoară și preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele Mântuitorului. În Evanghelia după Matei 28, 20), citim: „Iată, Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”.
”Strămoşii noştri (…) n-au gândit creştinismul ci l-au trăit, căci în ochii lor creştinismul e principiu de viață” (Crainic, Transfigurarea românismului”, în revista „Gândirea”, 1943, nr.4, p.183). Darurile pământului poartă în ele însele, însemnele sacralității. Spicele din holdă sunt întruchipare a chipului lui Iisus. La Cina cea de Taină, Mântuitorul a binecuvântat pâinea și vinul, simbol al jertfei răscumpărătoare pentru păcatele lumii. Metafora jertfei și a simbolului biblic al potirului își află concretețea în jertfa nesângeroasă pe care poporul român o aduce an de an, Celui prin care ne găsim mântuirea.
Taina ortodoxiei e cuprinsă în metafora spicului de grâu – ,,arătarea lui Dumnezeu în trup’’: ,,Când holda tăiată de seceri fu gata,/ Bunicul şi tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/ Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos’’ (Nichifor Crainic, ”Cântecul potirului). Versurile lui N. Crainic își găsesc corespondența biblică în Rugăciunea domnească rostită de Mântuitor în Predica de pe munte: ,,Pâinea noastră cea de toate zilele/ Dă-ne-o nouă, astăzi…’’.
,,Pâinea’’ nu este doar hrana trupească. Prin împărtășanie, ea simbolizează hrana spirituală a omului: ,,Hrăneşte-mă, mană de sfânt Dumnezeu./ Cu bobul în spice şi mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate prin tine,/ Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu”. Dumnezeu sălășluite în toată creația. Jertfa nesângeroasă a lui Iisus răscumpărat, este împlinită cu evlavie încă din străbuni. Gesturile ritualice ale coptului pâinii, pe care Elena Morar le redă cu evlavie în volum, restituie timpul euharistic: ”Pâinea era pregătită de cu seară, când se făcea aluatul, iar înainte de a se frământa, se spunea o rugăciune, de regulă, Tatăl Nostru. Iar dimineața, devreme, era frământată, lăsată 1-2 ore la dospit, se făcea Sfânta Cruce pe aluat, se acoperea cu un șervet curat, iar apoi, era coaptă în cuptor… După ce era scoasă, se lăsa la *odihnit* și un colț de pâine, se da de pomană. Era trăirea duhovnicească în unitatea lui Hristos! Când se începea o pâine se făcea cu cuțitul Sfânta Cruce și apoi se tăia”(”Pâinea noastră”, p. 116). În tradiția populară românească, viața este ”așezată într-un rost”, într-o ”rânduială”. Ziua dedicată lui Dumnezeu este ”punctul luminos” al calendarului creștin ortodox. Sărbătoarea creștină la poporul român poartă pecetea timpului sacru. Omul își încetează truda de fiecare zi. În haine de sărbătoare, cu gândul și sufletul primenite, omul purcede la biserică, îmbogățit lăuntric. (Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român”, București, Humanitas, p. 197-198). Cuvântul, în satul românesc tradițional, își are ”rostul lui” și ”puterea lui”. După mărturiile oamenilor din sat, sociologul Ernest Bernea avea să specifice că însușirile cu care este învestit cuvântul, se înscriu într-un ”proces de transcendere a limbajului, a unui caracter sacru al originii sale”: ”Cuvântul vine de la Dumnezeu și are taina lui”; ”În rugăciune, cuvântul are putere”. (Ernest Bernea, p. 254). Aceeași fervoare o regăsim la sărbătorile creștine de peste an.
Prin natura sa, omul aflat ”în interiorul gândirii divine” devine prin fapta sa ,,o sinteză vie a pământului prin trup, şi a cerului, prin suflet.”(Crainic, Transfigurarea românismului, în revista „Gândirea”, aprilie 1943, nr.4, p.183). Întru izbăvire, omul este dator să se înnoiască, să se primenească continuu prin rugăciune, post, spovedanie, împărtășanie. La spovedanie, prin cuvântul și mâna preotului pusă pe creștet, primim ”dezlegarea” din partea lui Iisus cel viu în inimile noastre. Prin jertfa sa, Iisus ne-a scos din robia păcatului și a morții. Pogorârea Duhului Sfânt în biserică, prin Sfintele Taine, deschide tuturor creștinilor, calea spre mântuirea sufletului. Cu genunchii plecați în rugăciune, creștinul ortodox este convins că Dumnezeu, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, îngerii și sfinții ne sunt fi alături în împlinirea noastră duhovnicească.
”În amiaza eternității” divine, sufletul omenesc se retrage din volbura vremurilor, spre a cuprinde dumnezeirea: Doamne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? ’ndreptează / Paşii rugăciunii obosită de cale, / Acolo unde mintea se deşteaptă trează / În amiaza Eternităţii Tale” (Vasile Voiculescu, ”Călătorie spre locul inimii”).
Mesajul ideatic al volumului de spiritualitate creştină al d-nei Elena Morar este tocmai acela de a aduce bucurie, de a fi o permanentă „revelaţie a revelaţiei” în spirit şi conştiinţă.
Putem începe viața printr-o scindare intr-un prezent nedorit, neasumat sau contemporanul și totodată preferatul meu, neplănuitul accident. Ajungem într-o familie schilodită de păcate, unele mai grele, altele mai ușoare, deși nu contează în principiu. Nedoritul își face loc forțat în brațele părintelui, acum nou contribuabil, din lipsă de alt cuvânt; în viața pe care se spune că ne-am ales-o, dintr-un motiv sau altul, încă de dinainte de întrupare. Prin urmare, părinții au capacitatea de a modela lutul din care a fost creat după asemuirea Creatorului, aici, pe pământul acesta. Nu în alt univers, nici pe o altă planetă ci aici și acum, de la momentul nașterii pană la cel al morții. Dumnezeu este actualitate, după cum precizează autoarea Elena Morar în deschiderea culegerii sale de eseistică teologică – Cetatea de Lumină. Suntem judecați acum pentru ceea ce înfăptuim cu trupul nostru, în acest timp prezent! Poate simțim că suntem captivi într-o figură eliptică, atemporară, desacrată de frumos și lumină, pe care o numim lume. În lumea asta, lumea asta rea, nu am pe nimeni în lume, s-a întors lumeacufundul în sus ș.a.m.d. Dar oare cine este de vină? Bineînțeles, supărătoarea întrebare apare în colțurile minții! Să sperăm că mintea să nu ne fie prinsă doar în patru colțuri, Doamne ajută!
Simbolismul cifrei 4 este mult mai profund mitologic si teologic deopotrivă: cele patru puncte cardinale, cele patru vânturi, cele patru anotimpuri, cele patru elemente ale naturii (aer, foc, pământ și apă). Iar Dumnezeu Fiul, S-a înălțat la un interval de 40 de zile de la înviere; praznicul fiind în a patra zi din săptămână, adică joia. Totul fiind relatat iată, din patru perspective diferite, de către cei patru evangheliști în cele patru evanghelii. Sau postul ținut de Mântuitorul sufletelor noastre, a durat tot 40 de zile; Moise a stat în post și rugăciune pe muntele Sinai pentru a primi tablele legii cu cele zece porunci; evreii petrecând 40 de ani în deșert până a ajunge la Pământul Făgăduinței, iar potopul lui Noe a durat tot 40 de zile până la sfântul legământ pe care îl vedem azi sub forma frumosului curcubeu! Să nu mai vorbim de faptul că sufletul se desprinde definitive de trup după 40 de zile în călătoria sa astrală, timp în care cei dragi, dau 40 de liturghii sau că anumite acatiste se citesc tot 40 de zile, în rugă cu sufletul curat către Sfânta Treime sau Sfântul pomenit. Și uite așa ne întoarcem de unde am plecat, la termenul unei sarcine normale care durează 40 de săptămâni. Acest număr este un număr absolut, pomenit de aproximativ 100 de ori în Biblie, fiind legat strâns de Creștinătate. Subliniază deci, în multe rânduri, încheierea unui ciclu pentru a face loc unui nou început. Nu întâmplător am ales să vorbesc despre această libertate reprezentată de numerologie, în cazul de față. Începutul vieții unui nou-născut în această lume, așa cum am stabilit ca o numim, poate fi de numeroase ori fatidic. Pentru că există o soartă, nu-i așa? Sau trei? Depinde din ce univers contextual ne grăbim să privim lucrurile.
Totul are un început și un sfârșit, dar calea din punctul A în punctul B este definitorie pentru un individ. Dacă forțăm limbajul steril să lase loc cuvântului Om, atunci discutăm iar despre Dumnezeire. Unul dintre motivele cărții de față este Cuvântul! Cuvântul pe care Dumnezeu L-a făcut la Începuturi. Cuvântul dătător de viață, însuflat unui chip de lut, după cum ne relatează Eminescu; simplifică și totodată îi oferă o valoare nemăsurabilă individului, restructurându-l total, biologic și spiritual, în creația cea mai iubită – OMUL. Pentru că am fost cei mai iubiți, mai presus de îngeri de către Creator! Spun asta la un timp trecut, deoarece câți dintre noi mai suntem oameni? Câți dintre noi iubim aproapele cu toată ființa noastră fără a cere sau a aștepta măcar ceva la schimb? Cât rău împrăștiem în jur fără a ne subjuga conștiința la consecințele faptelor noastre, ori din contra, o facem cu premeditate. Și da, aici pot vorbi de o crimă a cuvântului. Ne descătușăm oare de păcat sau facem înțelegeri cu autoritatea? Dorim o schimbare în noi sau suntem mulțumiți de felul în care respirăm viața? Pentru că sunt mulți care nu mai respiră lumină, trăind într-o cetate părăsită încă de aici…Renunțăm temeinic la viața cu Hristos la masă; nu mai frământăm pâinea noastră cea de toate zilele, nu mai facem cruce cu cuțitul pe ea, înainte de a o mânca. Mâna mamei e mai aspră decât a bunicilor, apa sfințită s-a epuizat din gospodăriile creștine. Cartea este un lux de informare arhaicizată iar pictura se desprinde de pe pânză, suspinând încet, încet ….Oricum nu o aude nimeni, pentru că de văzut, nu mai este timp! A fugit timpul! Nu, timpul stă în loc. Dumnezeu este Început de Lumină…
Tradiţia Bisericii Ortodoxe a păstrat în cadrul ei o bogată latură artistică din care se pot deduce o multitudine de sensuri şi de idei ce au rolul de a consolida şi întări dreapta credinţă. Reprezentările iconografice ale diferitelor momente sau persoane din istoria mântuirii păstrează în ele o teologie însemnată, accesibilă tuturor celor care privesc şi cinstesc cum se cuvine sfintele icoane.
Fiindcă astăzi Biserica drept-măritoare prăznuieşte cu laude şi cu cântări duhovniceşti mutarea la Domnul a Sfântului Ioan Botezătorul, este potrivită o analiză succintă în special a icoanei acestei sărbători şi a înţelesurilor ce derivă din ea. Iconografia ortodoxă cunoaşte mai multe moduri în care acest eveniment este redat. Prima variantă este cea care cuprinde reprezentarea Sfântului Ioan Botezătorul în conformitate cu ceea ce cultul mărturiseşte despre acesta: înger în trup. Reprezentarea angelică subliniază în acest mod aspectul de trimis al lui Dumnezeu, de mesager al voinţei divine, de mandatar al împlinirii voinţei lui Dumnezeu pe pământ.
Prin faptul că Sfântul Ioan îşi ţine capul cu mâna dreaptă, această variantă a icoanei poate produce o tulburare în sufletele privitorilor. Însă, prin alegerea unei astfel de reprezentări se doreşte manifestarea asumării condiţiei de mărturisitor al dreptei credinţei. În mâna stângă a Sfântului Ioan, această icoană conţine mesajul central al propovăduirii sale: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. Acest îndemn misionar va reprezenta nucleul predicii Mântuitorului Iisus Hristos de mai târziu. În felul acesta se evidenţiază misiunea Botezătorului de a-L vesti oamenilor pe „Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii”. Pe acest considerent, sfântul va fi numit Înaintemergătorul Domnului.
O altă reprezentare a evenimentului prăznuit astăzi, întâlnit adesea în iconografia dedicată Sfântului Ioan Botezătorul, evidenţiază latura istorico-scripturistică a evenimentului în sine. Cu toate că Sfânta Scriptură redă faptul că Sfântul Ioan a primit sfârşitul poruncit de împăratul Irod la dorinţa Irodiadei, prin fiica sa, Salomeea, în temniţă (conform Matei 14, 10, Marcu 6, 28), iconografii au ales reprezentarea acestui moment ca şi cum ar fi avut loc în afara acesteia. Prin raţiunea aceasta, la prima vedere îndrăzneaţă, se pune în lumină faptul că moartea unui ales al Domnului, şi în special a unuia de mărimea şi importanţa teologică a Sfântului Ioan, nu poate fi făcută în ascuns, ci ea evadează din negura temniţei, simbolizând iadul şi păcatul, ieşind biruitor în faţa morţii. Totodată, icoana aceasta, din această perspectivă, poate fi un arhetip al pogorârii la iad a Mântuitorului.
Sfântul Ioan, chipul slujirii sacerdotale
În concepţia creştină, bazată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Sfântul Ioan Botezătorul ocupă un loc de seamă în istoria mântuirii, având un rol determinant în acest sens, rol pe care iconografia ortodoxă l-a reţinut în celebra icoană numită „Deisis” (Mijlocire). Pe marginea acestei reprezentări au avut loc o seamă de discuţii ce au la bază acordarea denumirii speciale de Mijlocitor, pe care Biserica i-a încredinţat-o Fecioarei Maria, ca reprezentant al femeii depline, cât şi Sfântului Ioan, ca unul ce reuneşte întru sine chipul slujirii sacerdotale, prin excelenţă. Nu întâmplător Sfântul Ioan reprezintă din acest punct de vedere adevăratul chip al preoţiei şi prefigurarea slujirii sacerdotale a Noului Testament. Scena Deisis, pentru importanţa mesajului ei teologic, a pătruns adânc în iconografia Bisericii, intrând în canonul picturii bisericeşti. Astfel, aproape orice lăcaş de cult ortodox are reprezentată această scenă pe iconostas, deasupra uşilor împărăteşti, simbolizând rugăciunea comunitară a Bisericii. Unii exegeţi, în conformitate cu concepţia clasică, sunt de părere că în această scenă se reuneşte atât Vechiul Testament (prin Sfântul Ioan, ca ultimul mare profet mesianic), cât şi Noul Testament (prin Maica Domnului).
Judecata prin modele
Aprofundând înţelesurile şi simbolismul acestei icoane, după Paul Evdokimov, aceasta este văzută drept o imagine a Bisericii în rugăciune, având în frunte un arhetip feminin (Maica Domnului) şi unul masculin (Sfântul Ioan). Pornind de la ei, scenele iconografice ale iconostasului îi reprezintă pe îngeri, apostoli şi profeţi într-o înlăţuire logico-teologică. Având ca principal scop reliefarea Dreptei Judecăţi, această icoană îl are în centru pe Hristos-Dreptul Judecător ce ţine în mâini Evanghelia, simbolizând judecata prin cuvânt, după conţinutul şi mesajul evanghelic. Paul Evdokimov opinează că reprezentarea aceasta denotă şi o „judecată prin modele, prin arhetipuri”. Astfel, după autorul citat, Fecioara Maria şi Sfântul Ioan sunt gândurile lui Dumnezeu în privinţa masculinului şi a femininului, fiind adevăruri normative, ipostaziate. Raţiunea pictării lor este ca, atunci când icoana este privită, orice fiinţă să fie îndemnată la un examen interior, la o autojudecată, în conformitate cu mesajul central anticipativ propovăduit de Sfântul Ioan şi cu cel subliniat prin anamneza Întrupării Domnului din Fecioara Maria.
„Mijlocitorul fierbinte…”
Prin reprezentările supuse atenţiei, se poate contura personalitatea complexă, precum şi misiunea de propovăduitor neobosit, râvnitor aprig şi Înaintemergător al Domnului, toate încununate de calitatea de Mijlocitor puternic şi fierbinte rugător al celui mai mare profet. Sfântul Ioan conturează şi reuneşte cele două planuri distincte şi totuşi unitare ale istoriei mântuirii: Legea Veche şi Legea cea nouă a Iubirii. Transpunând hotarul dintre acestea, Sfântul Ioan devine un mijlocitor autentic al celor ce-L cinstesc pe Mântuitorul Iisus Hristos, încredinţându-le credincioşilor misiunea de a-L arăta şi de a-L propovădui ei înşişi pe Hristos lumii.
Blogul Bibliotecii Municipale Făgăraş 
