Țara Făgărașului


?set=a.140765959330112.31234.100001901264136

Legenda Țării Făgărașului, preluată de pe facebook Țara Făgărașului-Țara Oltului

O legenda care circula prin Tara Fagarasului spune ca DUMNEZEU inainte de a face Tara Fagaduintei I-a insarcinat pe arhanghelii Mihail si Gavril sa-I prezinte un proiect tehnic . Dupa multe cautari acestia I-au prezentat Tara Fagarasului. Vazand Acesta muntii inalti acoperiti de paduri prin care misunau tot felul de vietuitoare, dealurile impodobite cu pasuni si livezi inflorite, cu podgorii, cu paduri de tei si salcam, lunca manoasa unde Oltul curgea agale, pastravii curcubeu care se zbenguiau in raurile repezi din vaile muntilor, I-a placut atat mult incat fara sa faca alte modificari, a aprobat proiectul de executie. Si, ca sa intregeasca frumusetea acestor locuri Le- a populat cu oameni harnici si credinciosi care in decursul timpului au construit sate si orase, cetati de aparare, manastiri si biserici pentru toate confesiunile (ortodoxa, catolica, greco-catolica, reformata, adventista, baptista, mozaica etc.) unde se aduc laude si multumiri lui DUMNEZEU. Unii chiar „argumenteaza” aceasta legenda sustinand ca in timpuri imemoriale Fagarasul se numea Fagadau iar zona Tara Fagadaului (Fagaduintei) ! (info dl. Tatar)

Povestea din spatele pitei cu slănină

consemnat pe http://www.jurnalul.ro

Reţele bătrâneşti, un brand marca „slow food” pentru Ţara Făgăraşului.
Autor: SIMONA LAZAR    20 iunie 2011
Acum aproape 60 de ani s-a născut în Ţara Făgăraşului un om emblematic pentru gastronomia românească şi, mai ales, pentru ceea ce numim: an­tropologie culinară, o ştiinţă de care avem nevoie astăzi, pentru că altfel ne vom pierde reţetele, aşa cum ne-am pierdut o mulţime de obiceiuri şi tradiţii. Dacă ar mai fi trăit, Radu Anton Roman s-ar fi numărat prin­tre iniţiatorii Slow Food Ţara Făgă­ra­şului. Numele lui este însă adesea po­menit de cei care, în urmă cu un an, în­fiinţau organizaţia, spre pavăza gastronomiei locale.”Toate poveştile noastre încep sau se termină cu o pită sau cu un blid de ciorbă”, ne-a declarat Daniela Graură. „Conceptul Slow Food Ţara Fă­găraşului e povestea din spatele pi­tei cu slănină. Împreună cu Oana Coantă şi Alina Maria Zară, facem o echipă care spune mai departe aceste poveşti. Sunt făgărăşancă, din satul Boholţ, deci sunt implicată în tot ceea ce înseamnă gusturile din Ţara Fă­gă­raşului, chiar dacă ele sunt ro­mâ­neşti, săseşti sau ungureşti. Le-am tre­­cut pe toate sub brandul: Ţara Fă­găraşului”.Care e specificul culinar? În zona de sub munte s-a mâncat predominant cartoful, fasolea. Sunt gusturi preg­nante, rezultat al temperaturilor mai scăzute şi al muncii grele. Peste Olt, unde influenţa săsească se simte, mân­cărurile erau mai dulci, dulci-acri­şoare, cu sosuri de fructe uscate, com­poturi de poame uscate… Scrise cu creionul chimic, pe un registru cu scoarţe, aceste reţete spun povestea anilor de şcoală ai bătrânelor. Sunt au­tentice. „În ritmul în care ne mor bătrânii, ne mor şi poveştile”, spune Alina Zară. „Dacă moare o bătrână din Cincu, ia cu ea şi povestea bu­ca­te­lor… Reţetele astea sunt de fapt mai mult nişte poveşti. Gândul nostru e de a le aduna într-o carte de reţete şi po­veşti şi să rămână conservate împreu­nă cu fotografiile bunicilor, cu costu­mele, cu iile lor.”

Cetatea Făgăraş

Cetatea-veritabil castel seniorial fortificat

Un tunel ca o nălucă

Pornesc pe urmele legendei să văd ce comori ascunde cetatea aceasta atât de enigmatică, a cărei siluetă cu turnuri fortificate se oglindește calm în apa unui șanț de apărare în care astăzi își încearcă norocul pescarii amatori… Cetatea Făgărașului pare – și este – ruptă din alte vremuri.

Prof. Gheorghe Dragotă

Imediat ce am trecut deTurnul Barbacană – turnul de avanpost de la intrare – privirea se oprește asupra fântânii din curtea interioară, protejată de un capac greu, rotund și flancată de stâlpi de lemn. Legenda spune că, de aici, ar pleca un tunel săpat cu trudă pe sub Râul Olt, până la Dealul Galațiului, dar lucrurile sunt puțin controversate din acest punct de vedere.

În legătură cu tunelul, mai circulă o altă versiune conform căreia acesta ar fi orientat de fapt spre sud, făcând conexiunea cu centrul vechi al târgului Făgăraș….

Părăsesc fântâna cu tunelul-nălucă și ecoul pașilor mă poartă pe niște scări masive, de piatră, printr-un coridor răcoros, în incinta cetății… Iată-mă în fața stemelor nobiliare ale celor care și-au legat numele definitiv de acest bastion militar! Un miros de zid vechi, trainic, emană de peste tot și mă absoarbe complet într-o călătorie fascinantă în timp, printre obiecte, cărți, straie, portrete, sculpturi și povești despre nobili și voievozi care au viețuit aici în evul mediu.

Interior ţărănesc tradiţional

Ce spun documentele despre istoricul unei fortărețe?

Cetatea Făgărașuui este, neîndoielnic, cea mai importantă citadelă din Țara Făgărașului și unul dintre cele mai mari monumente de acest fel din Transilvania și din Europa. Cunoscut ca amplasament încă din secolul al XII-lea, actualul complex medieval, fortificat în decursul secolelor din rațiuni politico-militare, a fost ridicat pe urmele unei construcții de apărare din lemn cu palisadă, înconjurată de un șanț și val de pământ, care a fost incendiată în timpul invaziei tătare din 1241.

Război de ţesut

Actuala construcție din piatră și cărămidă, întărită prin adăugiri succesive între secolele al XIV-lea și al XVII-lea, cunoaște prima atestare istorică în anul 1455, când avea aspectul unei cetăți patrulatere apărate de 4 turnuri fortificate (Turnul Thomori, Turnul Donjon sau Turnul Roșu, Turnul Negru și Turnul Temniță) și un turn de avanpost în fața intrării (Turnul Pestriț).

Ștefan Mailat, stăpân al domeniului feudal al Făgărașului și, ulterior, voievod al Transilvaniei, transfigurează cetatea medievală într-un veritabil castel seniorial fortificat. Păstrând planimetria vechii fortificații, el cere construirea unei noi incinte, care a fost ridicată între 1528 și 1541. Barbacana este asimilată zidului exterior al cetății și transformată în turn al porții, la intrare, unde se află încastrate stemele nobiliare sculptate în piatră ale voievodului Mailat și ale soției sale.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Făgărașul a fost reședință a principilor transilvani, iar castelul a cunoscut o evoluție continuă într-un stil renascentist grandios, ajungându-se, în timp, la forma și dimensiunile cunoscute astăzi: zidurile s-au dublat pentru a putea face față atacurilor unei artilerii tot mai puternice, au apărut 4 bastioane, construite după stilul și tehnica italiană:

Turnul „Toboșar” (pe latura de S-E), Turnul „cu urechi” (pe latura de S-V), Bastionul „cu paie” (N-E) și Bastionul „pană” (N-V). Toate acestea au fost ridicate pe vremea principilor Gabriel Béthlen (1613-1629) și Gheorghe Ráckoczi I (1631-1648). S-au mai realizat frumoasele logii deschise, în formă de arcuri, pe pile masive de zidărie (Principele Béthlen), iar zidul exterior a fost umplut cu pământ pe laturile sudică și nordică, astfel încât s-a ajuns la o rezistență de 8 metri grosime, în paralel adâncindu-se și lărgindu-se șanțul de la intrare, umplut cu apă din Olt (Principele Ráckoczi).

Cetatea a pierdut din măreție în secolul al XVIII-lea, în timpul stăpânirii austiece, când este folosită ca adăpost pentru garnizoane și i se aduc adaptări strict militare. Între 1948 și 1960, sub regimul comunist, a fost închisoare pentru deținuții politici.

După ani grei, de uitare și de suferință, cetatea este, în sfârșit, restaurată, între 1965 și 1976 și devine un muzeu de referință, care găzduiește prețioase colecții în secțiile de arheologie, numismatică, istorie medie și modernă, carte veche, artă religioasă și iconografie, port popular și interioare țărănești, ceramică, artă și sculptură modernă (Galeria de Sculptură Virgil Fulicea).

Din negura vremii… mărturii peste timp, misterele cetății

Pe cât de zbuciumată a fost Cetatea Făgărașului în vechime, pe atât de mult uimește astăzi prin liniște, armonie și simplitate. Câteva mărturii de demult răzbat din negura timpului până în zilele noastre:

– Urmele temnițelor medievale, amplasate în jurul sălii de tortură, pentru a face așteptarea dinaintea chinurilor încă și mai plină de groază, mai pot fi zărite și acum în incinta cetății. În secolul trecut, timp de 12 ani, începând cu 1948, în perioada detenției comuniste, aici și-au aflat sfârșitul mulți dintre luptătorii din rezistența anticomunistă.

– Ieșirea secretă din cetate – o trecere prin zid aflată pe latura de sud – făcea legătura cu lacul care umplea șanțul de apărare. La jumătatea zidului exterior se mai pot observa ruinele unei încăperi care adăpostea 2 bărci, pe care principii Transilvaniei le puteau folosi în caz de asediu pentru a se refugia sau pentru a trimite mesageri în Făgăraș. Ieșirea era camuflată abil cu trestie și plante acvatice.

– Două sicrie cu oseminte bărbătești au fost găsite în 1937 în zidul de est al Sălii Dietei. Documentele nu consemnează cui au aparținut.

Se presupune că ar fi fost ale unor clerici din secolul al XVII-lea, din perioada când aici a funcționat capela cetății… Dar oare de ce trupurile neînsuflețite n-au fost înhumate creștinește? Mai plauzibilă este supoziția că, de fapt, acestea ar fi rămășițele trupești a doi trădători, pedepsiți pentru faptele lor mârșave și îngropați în zid pentru ca nimeni să nu le afle locul de odihnă sau să le aprindă vreo lumânare la creștet…

– Fecioara de fier… Așa i se spune! Are trupul zvelt, cu brațele întinse larg, cu capul ridicat semeț și cu fața dârză… Din forjă au crescut cosițe cu unduiri metalice și din fruntea înaltă îi scapără luciri oțelite. Trupul astfel modelat în fier masiv, înveșmântat într-o mantie rigidă, e încremenit și rece. În pieptul dur, oțelit, stă încastrată o icoană a Preacuratei Maicii Domnului… Maria – cea neprihănită! Legenda spune că „fecioara” a fost turnată anume pentru a-l întâmpina pe cel condamnat la sentința supremă cu o ultimă îmbrățișare – a morții celei mai crunte!!! Urmărindu-și destinul, implacabil pecetluit sub stigmatul pieirii, condamnatul era trimis la fecioară pentru a săruta icoana din pieptul ei de oțel. Un ultim sărut… cel mai parșiv… și speranța iertării era brusc înlocuită de groaza chinurilor morții când trupul neajutorat, în strigăte de spaimă, era străpuns nemilos de niște pumnale ascuțite, apoi aruncat printr-o trapă, nevăzută până atunci, într-o încăpere plină de mecanisme de tortură. O grapă pe care erau montate zeci de săbii cu tăișul ascuțit spinteca instantaneu corpul, lăsându-l să cadă apoi la 8 metri dedesubt, în apele învolburate ale Oltului, care duceau rămășițele sfârtecate departe-departe, spălând astfel treptat urmele crimelor abominabile de la castel…

Curtea interioară cu fântâna

Epilog…

Ecoul parcă mai apăsat al pașilor mă aduce înapoi, lângă turnul-avanpost al porții. Trec dincolo de lac și privesc în unde lucii silueta calmă a castelului cu turnuri fortificate ca în poveștile cu cavaleri și domnițe răsfățate. Turnul Barbacană se oglindește liniștit în apă… Pescarii amatori își încearcă în continuare norocul și undițele lot se proiectează tăcut dintre trestii fremătânde. Pe cer curg fuioare de nori albi, iar vântul îmi adie pașnic prin păr o pală de liniște. Se lasă amurgul peste Cetatea Făgăraș. Și, odată cu el, adoarme și legenda.

INFO: Cetatea Făgăraș sau Muzeul Țării Făgărașului „Valter Literat”

Piața Mihai Viteazul, nr. 1

Făgăraș – 505200

Tel. / Fax. –  0268-211862

Program de vizitare:

–        1 iunie – 1 octombrie:

–        Luni – închis,

–        Marţi-Vineri – 8.00-18.00,

–        Sâmbătă-Duminică – 9.00-16.00

–        1 octombrie – 1 iunie:

–        Luni – închis,

–        Marţi-Vineri – 8.00-16.00,

–        Sâmbătă-Duminică – 8.00-16.00

Director Muzeu:

Prof. Gheorghe Dragotă

http://www.facebook.com/plugins/like.php?action=recommend&api_key=137556336265276&channel_url=http%3A%2F%2Fstatic.ak.fbcdn.net%2Fconnect%2Fxd_proxy.php%3Fversion%3D0%23cb%3Df380af3634%26origin%3Dhttp%253A%252F%252Fwww.ovidiublag.ro%252Ff19a164e88%26relation%3Dparent.parent%26transport%3Dpostmessage&colorscheme=light&href=http%3A%2F%2Fwww.ovidiublag.ro%2F2011%2F05%2Fcetatea-fagaras%2F&layout=standard&locale=ro_RO&node_type=link&sdk=joey&show_faces=false&width=450

109 citiri

4 comentarii la Cetatea Făgăraş

DUMITRU SOFONEA, Drăguş – Tezaur uman viu

„Aci se face cojocul Regelui Mihai!”

Autori: TUDOR CIRESSIMONA LAZAR

Jurnalul National 22 aprilie 2011

22 aprilie 2011

Se spune că meseria este brăţară de aur şi la Drăguş, în Ţara Făgăraşului, cred că cel mai bun exemplu este al familiei Sofonea, cojocari din tată-n fiu, care au făcut cojoace şi pentru omul de rând, şi pentru minţi luminate, şi pentru ca­pete încoronate. Nu spunem întâmplător asta, dar domnul Dumitru Sofonea povesteşte cu foar­te multă bucurie despre anii în care aici, în casa de la Drăguş, se făcea cojocul regelui Mi­hai.

Cojocarul şi regele

 

„Cojocul regelui Mihai l-o făcut tata, c-o fost chemat la expoziţie, o fost la Muzeul Sa­tului, când s-o inaugurat, şi mai înainte îmi pare că o fost în Parcul Carol. Şi i-o făcut cojoc de vânătoare, cu broderie, da’ cu mâneci. Nu avea chiar aşa broderie ca la cestelante, că atunci nu mergea banul, şi nu mergea nici meseria. Şi atunci i-o făcut cu «molii» şi cu «opturi». «Molii» îs nişte flori… numai’ dacă v-arăt… uitaţi, florile aistea-s molii, ăştia rotunzi îs ochii şi coasele astea de-aicea îs în formă de molii, omizile ălea de mâncă de la pomi, ăştia-s trandafiri cu opţi, aici am molii, trandafiri cu coase, trandafiri cu opţi… şi pe buzunare tot aşa, se repetă”. Dumitru Sofonea ne explică pe-ndelete „codul” desenelor şi al înfloriturilor de pe cojoc. După care reia povestea de demult. „Când o vinit vestea, primarul de-atunci al satului o scris pe o pancartă pe care o pus-o să vadă tot omul care trecea prin Drăguş: «Aci se face cojocul Regelui Mihai!».

Că să vedeţi, tata nici nu ajunsese acasă şi numa de luase măsurile regelui la Bucureşti, dar pancarta deja era scrisă, că era lucru de mândrie pentru sat”. Atunci când s-a întors Regele Mihai în ţară, a venit la Drăguş şi a întrebat în biserică de cojocar. „Atâta mi-au spus oamenii”, zice soţia Valeria Sofonea, „că a fost în biserică, s-a dus la ăi mai bătrâni, a dat mâna cu ei şi a zis: «Eu aicea cunosc pe cineva, pe Dumitru Sofonea care mi-o făcut cojocul». Şi apoi i-or zis oamenii că murise…”.

Cojocarul şi poetul
Ce-ar mai fi de povestit? Despre întâlnirea cu Tudor Arghezi. „Se filma, aicea prin sat, «Merii sălbatici». M-o filmat cu băiatul cel mare în braţe… Cum să vă spun, s-au ales persoane de aici din sat”. Tanti Valeria vrea să spună că s-a făcut casting în sat. „Noi cunoşteam pe Barutzu că a venit la noi de am făcut un cojocel pentru băieţelul lui – era cam de patru ani – care era într-un sanatoriu în Elveţia. Şi ei erau aşa de mulţumiţi! Bătrânul Arghezi ne-a scris o scrisoare de mulţumire. O avem şi-acum: «Iubite meştere…», scria el lui socru-meu şi lui bărbată-meu, că ei l-o făcut. Şi în şase săptămâni a ajuns cheptariul la copilaş, că o trecut din mână în mână şi toţi s-au minunat de el, acolo, în Elveţia. Şi ei mereu treceau pe la noi, când mergeau către Sibiu… Şi auzind că suntem la Bucureşti, o dată, ne-au luat şi ne-au arătat Bucureştiul şi ne-au dus la ei acasă, la Mărţişor. Şi era chiar în iunie, ne-au dat cireşe. Ce să vă spun… aveau o grădină mare, şi un paznic, Gheorghe parcă îl chema. Şi pe domnul Arghezi, pe bătrânul, l-am cunoscut, că umbla prin curte şi noi ziceam că seamănă cu socrul meu, cu ochelari, aşa… Şi ne-o dus de ne-a arătat o carte, cu Constantin Brăiloiu prin Franţa şi ne-o explicat că el, Constantin Brăiloiu, mult o scris despre tata-socru, că o făcut cheptar lu’ regele, şi zice, «Acum urmează să scriem şi noi într-o carte»… Şi apăi i-o plăcut de noi, că eram uite-aşa, în costum ţărănesc. Şi-apoi Barutzu şi soţia lui, Doina, or stat cu noi la masă. Şi apoi am primit şi de la bătrânul carte, şi de la Barutzu”.

Ce scria Barutzu Arghezi într-un articol cu titlul „Drăguţii din Drăguş”, publicat în presa acelor timpuri? „Erau doi drăguşeni cu care am intrat în vorbă. O tânără femeie cu chipul de pictură împărătească şi un vânjos bărbat… drăguţ. Erau soţii Valeria şi Traşu Sofonea, care într-o pauză de filmare pe platourile de la Buftea ale viitorului film «Merii sălbatici» (…) se plimbau de mână ca în plutirea unui vis de necrezut, ca Făt-Frumos şi Cosânzeana în ţara scânteietoare a soarelui, în câmpul de aur, în cetatea de cântece şi sclipiri de stele. (…) Traşu, nume care vi­ne de la Dumitru, e fiul vestitului cojocar So­fonea, premiat pentru cojoacele lui în marile ex­poziţii republicane. Valeria suceşte lâna şi coase flori.” Cei doi porniseră să caute prin Bucureşti „nişte lână furmoasă”. „Valeria se pregătea de lucrul ei de iarnă, pe când lui Traşu îi rămăsese încă neterminată, trebuind să vie la filmare la Bucureşti, o floare pe un cojoc de copil…”

Cojocarul şi preşedintele
Cine-a mai purtat cojoace făcute de fami­lia Sofonea? Regele Mihai. Fiul lui Barutzu Arghezi, părintele Arsenie Boca, Ion Ţiriac… „Ceauşescu, săracu…”, zice cojocarul. Valeria povesteşte mai departe:”O venit la Muzeul Satului cu preşedintele Austriei şi o făcut o horă mare şi m-or luat şi pe mine la dans. Toţi i-au dat câte un cadou, dar eu nu am avut ce, nu m-am îndurat că la cojoacele astea e aşa mult de lucru. Şi apoi mi-o propus unul: «Lasă că, cu timpul, o să-i faci un cojoc preşedintele Ceauşescu». Am promis. Când puteam noi. I-am făcut un cojoc de vânătoare, dar simpluţ, dar să ştiţi că i-o plăcut foarte mult. Dar când s-o schimbat, lu socru-meu i-o fost frică, o zis că ne puşcă…

Toţi îi ziceau lui socru-meu, în Făgăraş: «Ce, i-ai făcut cojoc, nu te-ai dus cu el?» O luat săracul de o băgat ziarele printre cărămizi. Că aveau ziare cu poze, cu el şi cu frate-su, plimbându-se prin muzeu cu Regele Mihai. Pe alea le-a dosit întâi, şi mai încoace le-a dosit pe celelalte, cu Ceauşescu. Când am venit de am stricat casa, am găsit ziarele roase de şoareci. Aşa am păţit şi noi, şi ne era frică.”

Când s-a schimbat lumea?
Despre Dumitru Sofonea, cel cu cojocul re­ge­lui, fiul său, Traşu, spune: „Tata o fost făcut din flori…” Mai departe nu mai istoriseşte. Dar ia fi­rul poveştii soaţa lui, care se dovedeşte mai dor­­nică de spus poveşti. „Bunica, mama lu’ socru-meu, era cea mai frumoasă din sat. Şi… atunci nu se pierdeau copchiii, ca acum, şi l-o fă­cut din flori, cum se zice, fără bărbat. După aceea, s-o căsătorit. Ea, cu trei copii, o luat cel mai vrednic bărbat din sat şi o făcut şapte copii şi cu acela. Şi-o fost un drac de femeie, de îţi plă­cea de ea. Se pricepea la toate, o fost şi dintr-o fa­­milie de frunte-n sat. Am cunoscut-o, c-o mu­rit numai de vreo douăzeci şi ceva de ani şi era în etate de 89 de ani. Şi socru-meu o trăit 88 de ani. Păi venea la noi şi ne povestea cum o păţit ea pe timpuri, se ducea cu vitele şi acolo băieţii… zi­­ce, «vrând-nevrând s-o dat la mine şi am ră­mas gravidă, şi râdeau copiii de mine, că sunt cio­­ban umflat, că umblam cu pălăriuţă cu ciucur».”

Cum era portul oamenilor? „M-am că­să­to­rit, mergeam la seceră, uite, cum mă vedeţi îmbrăcată. Eu am 70 de ani acu’. Şi pe-atunci nu erau haine să te-mbraci aşa. Când m-am că­să­torit, trebuia să ţeşi pânză de mestecată, câ­ne­pă cu bumbac, ca să-i faci bărbatului pantaloni, în trei iţe, cu alesătură. Socrul meu o purtat pân-o murit numai cioareci albi, din pânză de casă…”

Când s-a schimbat lumea? „De vreo 40 de ani. Eu să ştiţi că îmi aduc aminte, când am făcut pe băiatul cel mare – are 48 de ani – şi n-aveam cu ce să mă îmbrac la spital. Pentru copil, mi-o adus o săsoaică din Victoria haine, din Germania, că nu aveai cu ce să-i îmbraci, că nu se găsea. Când am născut fata – are 45 de ani, e profesoară în Făgăraş – iar… Şi ne-o adus atunci şi ace de cojocar, de la tatăl ei din Germania. Mi-o croşetat şi m-o-nvăţat şi pe mine cum să fac la fetiţă. Cu băiatul cel mare… când să-l nasc…. cred că m-am dus cu opinci în picioare. Nu găseai papuci şi după aceea mi-o găsit nişte sandale cu şiret, dar de gumă, la Cooperativă, şi când m-o adus acasă, am venit cu sandale încălţată. Cam de atunci o început să se schimbe lume. Care erau mai bogaţi, se mai duceau pe la oraş, îşi mai cumpărau… Dar noi… am fost foarte săraci, socrul meu a avut şase copii, eu am fost din cinci copii, pământ prea mult nu am avut”.

Ce a fost mai important a fost meseria, pe care au dat-o mai departe copiilor. Cel mare e căsătorit de 21 de ani în Germania, şi acolo a lucrat în Nigeria, cinci ani, director la o companie multinaţională. Acum a construit o pensiune nu departe de Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi o pârtie de schi. „Dar înainte venea acasă şi zicea: «azi cos, tata». Şi făcea, aşa, câte o jumate de metru de «opţi» de-aiştea. Acum, vine în România, dar nu mi-ar pune mâna…” A fost o vreme când Valeria şi Traşu au cusut la rând cu copiii lor. Dumitru Sofonea a avut şi clasă de cojocărie. „Şi sunt băieţi la şcoală cărora le-am desenat… Unii zic că să-i învăţ şi argăseală, dar cum poate un copil care are 30 de chile să ridice pieile? De două ori pe săptămână, câte trei ore, o jumătate de oră îi las să se joace. Prima dată s-au înscris 42, şi am gătat cu vreo douăzeci şi ceva, numai”.

Fac cojocărie, azi, copiii aceştia? Nu. În afară de familia lor, Sofonea, mai e un bătrân în sat care duce meşteşugurile vechi mai departe. „Dar acela face cioareci, face căciuli; dar de cusut nici el, nu”. Tanti Valeria a lucrat şi ea la şcoală, după ce a ieşit soţul la pensie. Zice despre copii: „Care s-o silit şi o învăţat oleacă de cojocărie, apoi ăla o ajuns bine şi în viaţă”. Dă câteva exemple de copii care şi-au lucrat singuri cojoacele. „Bărbatul meu le-o scris nojiţele, eu le-am arătat cum să coasă… Şi-au ajuns să facă şcoli mari şi să aibă serviciu bun. Au fost cam opt-zece, care şi-au făcut cojoc şi au ajuns şi bine. Cine o avut mintea asta de o învăţat la cojocărie, toţi au ajuns şi cu cartea bine. Care-i bun de una, e bun de toate”.

Drăguţii din Drăguş
„E un sat din Făgăraş unde se leagă văile scoborâte din munţi, între poteci, pâraie şi câmp. E un sat de străveche vatră unde cântecele, graiul, straiele, poveştile şi oa­menii lui vin din izvorul cel mai limpede al unui neam frumos, isteţ şi vrednic. De unde i-ar veni oare numele Drăguş?! N-am întrebat nici învăţaţii şi n-am căutat lămuriri nici în căţi – dar văzându-i cât îs de chipeşi, de senini şi de sprinteni la minte, cât îs de frumos îmbrăcaţi în cojoacele lor albe, croite larg şi bogat cusute, mintea duce să apropii numele satului de vorba «drăguţ»„. Acesta este un fragment dintr-un articol pe care Barutzu Arghezii l-a scris despre satul în care vieţuiau cei care, într-o primăvară, făcuseră un cojoc pentru feciorul lui, nepotul poetului Tudor Arghezi. Se întâmpla într-un îneput de vară, când cireşele Mărţişorului se pârguiau.

Ucenic, calfă, instructor
Câţi ani aveau cojocarul şi regele, la vremea când se făcea cojocul acela? „Regele, mi se pare, avea 15-16 ani şi tata o fost la vreo 35 de ani”. Era vechi în meserie, că a plecat să înveţe meseria la 14 ani; a făcut patru ani de ucenicie şi doi ani de calfă, „ca să poată avea brevet şi să înveţe şi el pe alţii”. Inclusiv pe fiul lui, pe noră, pe nepoţi. „Dar a mai învăţat şi pe alţii. Aici în spate avem o fotografie cu toţi pe care i-a învăţat, dintre care o fată numai mai tră­ieşte şi c-un băiat, restul s-or dus la cele veşnice.” Cât de greu era să fii cojocar pe vremuri? Merita să fii o viaţă întreagă co­jo­car? „Merita, că nu erau fabricile ca acum. Tineretul, băieţii… ori erau slugi, ori ucenic pe undeva, să înveţe o meserie, că nu era combinatul Victoria, nu era combinatul de la Făgăraş, şi nu aveau unde munci. Şi la toată casa erau cinci-şase co­pii”. Pe tanti Valeria a învăţat-o cojo­că­ria tata-socru. „Nu ştiu bine ca el” – „el”, adi­că soţul ei – „că el are un talent că se uită la televizor şi trage de ac. Eu tre’ să mă uit la deşte, că mi le-nţap dacă nu.” Pe nepoţi, pe ăi mai mari, tot bătrânul So­fo­nea începuse a-i învăţa. Nu se mai ocupă nici unul cu asta, deşi băieţii chiar ştiau să mâ­nuias­că bine acul cu fire de lână colorate…

Cojoc de ambasador
Alte poveşti sunt despre cojoacele fă­gă­răşene de la Drăguş şi ambasadorii Americii. Primul care a ajuns de-a purtat cojoc făcut de Dumitru Sofonea a fost Leonard Meeker. „I-am făcut doamnă atâtea cojoace, costume… şi ne-o luat maşină de cusut, dar ce nu ne-o luat…”, spune Valeria Sofonea, amintindu-şi cum într-o vară, una dintre fiicele din prima căsătorie a ambasadorului, a stat vreo trei săptămâni la Drăguş. „Am luat maşina CAP-ului şi i-am dus pe munte, prin sate, că voiau să cunoască locurile. Am fost şi la nuntă împreună, apoi au venit ei la nuntă… Ne-am împrietenit cu ei, d-apoi ce să vă spun…!”  A urmat Harry Barnes.

Îl trimisese Meeker. „Dar m-a văzut şi pe mine la Muzeul Satului. Ştia româneşte. Mi-a spus că voia ceva pentru copil. L-am poftit acasă, să îi ia soţul măsurile, şi ne-am trezit cu el aici. Şi a lăsat copilaşul, fetiţa, Saşa o chema, de a stat două săp­tămâni aici. Era şi băiatul meu în vacanţă şi tare bine s-au mai înţeles copiii între ei”. Ar sta mult să povestească despre întâm­plările astea cu ambasadori porniţi să bată coclaurile Făgăraşului împreună cu alde Sofonea din Drăguş. Tanti Valeria apasă pe cuvinte, mândră: „I-am cunoscut, doamnă, până la al patrulea ambasador i-am cunoscut…”

De Paşte, la Şinca Nouă

Autori: SIMONA LAZARCARMEN DRAGAN

Jurnalul National
21 aprilie 2011

 Suntem în pragul Sărbătorilor Pascale, când ne întoarcem mai mult ca oricând cu sufletul spre tradiţiile noastre şi, inevitabil, spre bătrânii pe care îi mai avem. Ei sunt singurii care ne mai pot îmbogăţi cu obiceiurile strămoşeşti, cu muzica şi dansurile de altădată.

Suntem la Şinca Nouă, una dintre cele mai noi comune din ţară. Primarul Dumitru Flucuş şi preotul Suciu i-au adunat la Căminul cultural pe bătrânii satului, dar şi pe copii, pentru a reitera o şezătoare. Bătrânii au prilejul să îşi amintească de sărbătorile de altădată, iar copiii au şansa să înveţe puţin din istoria şi tradiţiile locului în care s-au născut. 
Astfel aflăm şi noi că istoria satului a fost destul de zbuciumată. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, din cauza presiunilor religioase care vizau catolicizarea, localnicii au fost nevoiţi să plece din Şinca Veche. La câţiva kilometri au format Şinca Nouă, ridicând acolo şi o biserică din lemn, cunoscută de localnici ca biserica din deal, în care ne mai putem ruga şi astăzi. Pe aceste meleaguri s-a născut cărturarul Gheorghe Şincai, iar în vecinătate, la Ohaba, a copilărit Radu Anton Roman.
Poveştile încep să curgă încet-încet, destrămând negura timpului. Traian Itu are 83 de ani, dar parcă mai ieri era copilul de 8 ani, care umbla desculţ, din casă în casă, să adune ouă roşii. 
„Atunci femeile făceau ouă într-un blid cu vopsea roşie, vânătă, galbenă. Care era mai dibace închistrea cu condeiul şi cu ceară. Duceau ouăle într-un furnicar şi furnicile lăsau un fel de polei pe ele”, îşi aminteşte bătrânul.
În tinereţea sa, în postul Paştelui, bărbaţii aveau şi ei treaba lor: „Mergeam la pădure să mai facem un ban, la garduri, la gunoaie, vedeam de vite”. Nea Traian îşi continuă povestea: „Când veneam de la Domnul Hristos, în dimineaţa Învierii, ciocăneam ouă, în familie; mai veneau musafiri, vecini. Petreceam tare frumos”.A fost un vestit dansator al petrecerilor satului şi nu refuză nici acum să joace o „purtată”, dacă îi cântă cineva din fluier şi dacă are o parteneră mai tânără „să mă ţie, să nu mă duc jos”.
Tanti Anastasia Şerb a prins 82 de „Învieri”. Ea îşi aminteşte: „În postul Paştelui, când eram copil, mergeam cu părinţii la biserică. Bunica mă punea să fac mătănii  seara. La miezul nopţii se făcea slujba. Deşi eram somnoroasă, mergeam. De atunci merg în fiecare an şi aşa i-am învăţat şi pe copiii mei”. 
Ea crede că dacă nu am avea credinţă, am muri. „Nădejdea ne mai ţine”. Ţine tot postul, iar peste an posteşte miercurea şi vinerea. Acum, ca şi atunci, spală întotdeauna foarte bine oalele şi vasele, înainte de intrarea în post. Ca mâncăruri de post, face sarmale, păstăi, fasole. „Mai demult, uscam păstăile la soare, apoi le opăream înainte de a le găti”, îşi aminteşte tanti Anastasia. 
Îmbrăcată în ia impecabilă pe care a purtat-o la nunta ei, bătrâna începe să recite din poeziile pe care le-a învăţat la şcoală, în cele şapte clase, căci aşa se făcea pe vremea ei. Recită poezia „La Paşti”, a lui George Coşbuc, din care nu a uitat nici un vers. În copilărie, când mergea cu oile la păscut compunea poezii sau cosea floricele pe ii.
Astăzi ne recită câteva versuri compuse pentru nepotul ei. 
Tanti Valeria Şulea are 68 de ani. Despre Sărbătoarea Paştelui, din copilărie, îşi aminteşte că mergea la biserică doar când avea cu ce se îmbrăca. Nu a avut tată şi de mică a trebuit să meargă slujnică pentru a mai aduna un bănuţ. În post gătea alături de mama ei sarmale, prune uscate, ciorbă de fasole, cu legumele de care putea face rost. Uneori făcea pâine de casă, pe care o mai pregăteşte şi astăzi de Paşte, la fel ca şi cozonacul şi plăcinta cu brânză de vacă. 
Tanti Valeria este bocitoarea satului, renumită pentru spontaneitatea ei nemaiîntâlnită. Dar acum vorbim de sărbători, şi de bocit nu poţi boci fără motiv. Despre cum se pregăteşte casa de Paşte ne povesteşte Maria Flucuş, care a trecut prin 71 de primăveri. „Înainte de Paşte vine preotul cu sfeştania. Trebuie să facem curat prin vitrine, scuturăm covoarele”, ne povesteşte ea. Apoi îşi aminteşte de copilărie: „Mama ne dădea opinci şi plecam la biserică. Mai făceam şi prostii, ca copchii. Eram foarte săraci şi mâncam numai de post. Acum, mulţumim lui Dumnezeu că suntem aşa cum suntem”. Poveştile au curs în continuare, dar vi le vom dărui într-un număr viitor al Jurnalului de bucătărie, când vă vom aduce şi câteva dintre reţetele adunate de cei de la Slow Food Ţara Făgăraşului – ghizii noştri – de la bătrânele din satele şi comunele de prim-prejur.

Mult cântă cu drag
Nicolae Ciovica, din satul Şercăiţa, are 87 de ani împliniţi. Ne destăinuie şi nouă pasiunea de a cânta din fluier: „Când eram co de fel de jocuri. Iarna la şezători am învăţat fluierul, de la bunicul şi tatăl meu. Toate iernile le petreceam în şezători, făceam jocuri până în postul Paştelui. Când am terminat şcoala, ne-am adunat mai mulţi, cam 7-8 fluieraşe. Am mers şi la concursuri pe sate şi oraşe. Mai târziu am făcut o formaţie de vreo 40 de fluieraşe”. Astăzi îi învaţă şi pe copiii satului, pentru că îşi doreşte să menţină tradiţiile. Cel mai vechi cântec pe care îl ştie e de la părinţii săi: „Du-te bade şi te culcă/ Nu ţine umbră la furcă/ Du-te şi te hodineşte/Că de gură nu-i nădejde/ Că nădejdea de la tine/ E ca sârma de subţire.// Apoi ne mai încântă şi cu „Doina Americii”: „Când eram în sat la mine/ Măicuţa mă-ngrijea bine/ Cu toţi fraţii lângă mine/

Cojoace brodate
Zona Făgăraşului este recunoscută pentru cojoacele brodate. În fiecare sat există culori şi modele specifice, astfel încât, pe vremuri, puteai recunoaşte după cojoc din ce sat era un om. Pe aceste obiecte vestimentare era trecut şi numele celui care îl purta. Aşa îl putem recunoaşte pe nea Nicolae Ciovica, din Şercăiţa.

Reţetă de suflet

Autor: SIMONA LAZAR 21 aprilie 201

S-a întâmplat să ajung la Sâmbăta de Sus, în postul ăsta, la vrema dezlegărilor la peşte. Ferice de mine! – mi-am zis, şi nu neapărat pentru că îmi plac bucatele de peşte – şi-mi plac! –, cât pentru că la restaurantul Hotelului Poiana Izvorului Simina Cojocaru pregăteşte păstrăvii, în fel şi chip, după savuroase reţete culese de prin sat ori create de ea. Unde mai pui că păstrăvul e proaspăt prospăcior, căci iazul e la numai câţiva metri de uşa bucătăriei. Aşa se face că am gustat într-o seară minunea de păstrăv umplut cu nucă în foitaj, şi n-am rezistat să nu-i cer reţetele. La doi păstrăvi, avea să-mi spună, avem nevoie de 100 g ceapă, 100 g miez de nucă, un ou, 10 g usturoi, 50 ml ulei, 10 g sare, 1 g piper, 100 g foitaj, 1 g rozmarin. „Cu un cuţit bine ascuţit, păstrăvul se despică pe şira spinării, scoţând şira şi coastele, se eviscerează, iar apoi se spală. Se lasă la scurs după care se condimentează (sare, piper). Se pregăteşte umplutura: ceapa tocată mărunt se înăbuşă în ulei şi puţină apă, se adaugă miezul de nucă tocat, rozmarinul şi usturoiul pisat. Se ia de pe foc. Când este aproape rece se amestecă această compoziţie cu oul şi condimentele. Păstrăvul se umple cu această umplutură, se înveleşte într-o mantie de foitaj pe diagonală şi se aşază pe un grătar. Se pune la cuptorul preîncălzit la 200°C aproximativ 30 de minute, pentru procesarea termică a peştelui şi creşterea şi rumenirea mantiei din foitaj. Se serveşte alături de o garnitură de legume şi sos de şampanie, fiind un preparat specific unor festinuri deosebite”. Amintirea acestui peşte delicios m-a tot urmărit în zilele în care am lucrat această ediţie specială a Jurnalului de Bucătărie. Şi mi-am spus: ce-ar fi dacă, anul acesta, ca-n mănăstirile cele rânduite după tipicul Sfântului Athanasie cel Mare, athonitul, n-aş mânca miel, de Paşte, ci peşte?


Pentru post şi pentru sărbătoare
Sunt strănepoţii celor care, în vreme de restrişte, şi-au apărat mănăstirile, bisericile, credinţa, de tunurile austro-ungare, sub pridvoarele Munţilor Făgăraş. Unii şi-au strămutat satul cu totul, numai să nu renunţe la credinţa străbunilor. Poate de aceea, îmi spun, îi găsesc de fiecare dată atât de neclintiţi în tradiţiile, datinile lor. Poate de aceea sunt atât de frumoşi, în orice zi de peste an, îmbrăcaţi cu iile şi cămeşile lor brodate, cu cojocele cusute înflorat de moş Dumitru Sofonea din Drăguş. Poate de aceea, în simplitatea bucatelor lor, regăsesc mereu gustul omeniei, al vredniciei, al verticalităţii, pe care îl transmit mai departe celor ce vin, printr-un cântec, un joc, o poveste. De data aceasta, Ţara Făgăraşului, ţara cerurilor libere şi a inimilor curate, „vine” la voi cu istorii simple, din post şi din sărbătoare.

Ciorbele cu tarhon şi usturoi

de la Mândra

Autor: SIMONA LAZAR  21 aprilie 2011

21 aprilie 2011

La Mândra am ajuns târziu, într-o noapte cu stele multe, din Postul Paştelui. Pe cer, Ţesătoarea îşi întinsese pânza, în vreme ce noi ne dasem întâlnire cu tuşa Corneliei lui Grindei, mătuşa ghidului nostru de peste zi, tânăra şi pasionata animatoare culturală a locurilor, actriţa Alina Zară.

„Fiecare are un nume aparte, la noi în sat. Că dacă-i spui Cocan Cornelia, stă pe gânduri şi se întreabă. Dar dacă-i spui «a lu’ Grindei» ori «a lu’ Moisoi»… Eu sunt Cornelia lu’ Grindei, dar când eram acasă, la părinţi, eram a lu’ Moisoi, că tatii îi ziceau Ionică Moisoi, nu-ş de ce…”, intră-n vorbă cu noi mătuşa. 

Ne aşezăm la sfat pe-un colţ de laviţă şi povestea începe să curgă de la sine.
„Când eram noi copii, până s-o făcut colectivul, era satul plin de vite. La noi, mai demult, pământul şi vitele erau starea, baza materială a omului, nu aveam alt venit de nicăierea. Când voiai să faci ceva vindeai o vită mai mare şi cumpărai una mai mică, de-ţi rămânea ceva să plăteşti impozitele, să îmbraci copiii şi să faci ce-i de făcut”. Acum, spune tuşa, nu mai cresc oamenii vite, ca altădată. „Care vrea lapte, cumpără de la magazin, dar înainte toată casa avea o văcuşoară cu lapte, că doar asta era mâncarea cea de toate zilele.”

„Mai demult nu erau atâtea mâncăruri cum sunt acuma. Avea omu’ lapte, avea păsări, avea porc. Şi mămăliga se mânca dimineaţa şi seara. O mâncai cu papară, cu lapte, cu ciorbă de salată, cu ciorbă de fasole. Iarna era carne de porc, cu cârnaţi, cu sarmale. Vara o făceam cu mâncare de carne de oaie… Mai demult nu se cumpăra zahăr cu sacul, ca acuma. Şi nici ulei. Ulei se făcea din seminţe de in şi de cânepă. Se făcea şi din floarea-soarelui, dar nu ca acuma. Păi puneai numa’ o chicătură de ulei, tăiai o ceapă şi întingeaia acolo, d-apoi era o bunătate. Uleiul acuma nu-i gustos, e ca apa”.

Cânepa, inul, suveica
Cânepă se făcea însă nu pentru uleiul care se storcea din seminţele lui, ci pentru că la toată casa se ţesea… „Din moşi-strămoşi se îmbrăca lumea în pânză de busuioc şi de in. Erau cum îs iile astea, dar astea erau alea mai frumoase, dar aveam şi de toată ziua. Din lucrul nostru ne îmbrăcam. Torceam până la miezul nopţii.

Acuma, cum e pe timpul ăsta, puneam războiul. Torceam cânepa şi după aia o ţeseam. Sămânţa o semănam primăvara deasă-deasă, ca să se facă firul subţirel. După ce era înaltă şi se începea a îngălbeni, o strângeam, o puneam pârloagă pe loc de se usca, şi o adunam frumuşel, câte zece mănunchiuri la un maldăr, şi o puneam în Olt, la topit, o săptămână. Stătea acolo până se topea şi se făcea fuiorul. Apoi o puneam la soare, o strângeam, o mieliţam, o pieptănam, o alegeam, pentru feştile, făcişale, stupă şi fuior.

Fuiorul era cel mai fin şi din el făceam ie, şi cămăşi, şi izmene la bărbaţi”. Nu era aspră pânza asta? – o întreb pe tanti Cornelia. „O frecai pe la pumnişori şi la guler. Aveam un ciubăr de lemn, şi după ce frecam toate rufele, le puneam în ciubăr, cu leşie de cenuşe, moale, de se făceau hainele curate. Vara nu ne era cald, nici iarna nu ne era frig. Şi bătrânele aveau o cătrinţă de pănură şi o puneau peste ie”. 

Se opreşte din poveste, ca să-mi spună câteva versuri din bătrâni: „Printre iţe şi fuşcei merge scroafa cu purcei. Printre iţe şi prin spată, merge scroafa deşelată”. Apoi îşi reia vorba: „Toată iarna ţeseam, iar primăvara pânzele le duceam în vale şi le muiam, le puneam la soare, de se mai înmuiau… Urzeam stupa la lepedeu şi fuiorul la ie şi cămăşi.”

Observ că hainele erau şi brodate. „Mânecile sunt ţesute în război, alese, în trei iţe. Mai coseam şi cu mâna”, spune ea. Culorile satului sunt alb şi negru. Dar nu era pic de monotonie sau de severitate în aceste două culori, care vibrau prin modele.

Alaiul ciorbelor
În tinereţea ei, cum era satul? „Sat bogat, cu oameni vrednici. Când eram noi tineri, nu umbla nimeni noaptea prin sat. Când asfinţea soarele, veneam din câmp, făceau părinţii mămăliga şi ne duceam la culcare…”

Ce mâncau oamenii? „Mămăligă cu păpară. Şi tocană. Şi zamă cu pasăre”.
Cer reţete. „Noi când făceam ciorbă vara tăiam un pui. O făceam cu slănină, că nu era ulei. Puneam slănină să frigea, tăiam ceapă şi căleam un pic, puneam o ţâră de boia, puneam carnea acolo să se rumenească oleacă, o copleşeam cu apă şi o lăsam să fiarbă. Când era gata, puneam oţet, puneam tarcăn (tarhon – n.n.) şi puneam o ţâră de usturoi şi apoi o dregeam cu ou şi cu smântână. Puteţi să faceţi… E o ciorbă bună, aşa, ca o ciorbă de burtă, dar fără burtă. Puiul ăsta de casă e o delicateţă, să tot mânci!”

Se mai găteşte astăzi la fel, în sat la Mândra? „Cum să nu!”, vine răspunsul grăbit.
Tanti Cornelia găteşte de pe la vârsta de 10-11 ani. De pe atunci face pâine, ciorbe, mămăligă. „Mai făceam un fel de ciorbă de cartofi, vara, dreasă cu smântână, dar fără rântaş. Ciorba de salată o făceam în toată ziua. Când ne duceam în câmp, vara, puneam o ţâr de mămăligă rece şi ciorbă dintr-asta şi tare bun mai era! Nu am făcut ciorbă de salată cu ulei niciodată, dar cu un pic de slănină. Pui slănina, se prăjeşte, dacă e salata mai bătrână, o freci cu sare între mâini, o căleşti, o copleşeşti cu apă şi pui oţet, usturoi, mărar, leuştean. La urmă o dregi cu smântână”.

Sunt foarte interesante amestecurile acestea de gusturi, la Mândra. „Tarhonul dă tot gustul ciorbelor”, apasă pe cuvinte tanti Cornelia, ca nu cumva să uit.
Despre bucatele făgărăşene o să mai scriem noi şi altă dată. Mai ales că, de aici, de la Mândra, rămânem datori şi cu suveicuţa călătoare a bunicii Alinei Zară, poveste de scris şi de-nsoţit cu reţete de-ale locului.

Veşnicia satului făgărăşean

Autor: TUDOR CIRES  21 aprilie 2011
21 aprilie 2011

Pe Maria şi Viorel Graură i-am ntâlnit acasă la ei, în casa bătrânească din satul Boholţ.
Doi oameni drepţi, harnici şi frumoşi, ca toţi cei pe care i-am văzut în călătoria noastră prin Ţara Făgăraşului. Ne-a dus acolo Daniela, fata lor, care ţine, în Făgăraş, un restaurant. 

„De la maica am învăţat toate bucatele astea pe care le-aţi gustat”, ne spusese Daniela, când ne pornisem să-i lăudăm sarmalele de post, la Casa Terra. „Numai să vedeţi ce sarmale bune face mama!” 
La Boholţ, mai întâi ne-am aşezat la masă. Ia, aşa, ca să gustăm bucatele şi să vedem că se adeveresc vorbele Danielei. Apoi am început să-i iscodim pe cei ai casei, despre mâncare, despre vremuri apuse, în vreme ce Daniela începuse a scoate de prin lăzi iile, fustele, broboadele cele vechi. 

„Eu sunt mai mare decât ea cu cinci ani”, îşi aduce aminte nenea Viorel cum a cunoscut-o pe tanti Maria. „Ea a fost mai tânără decât mine. Era o fata înăltuţă, frumuşică şi drăgălaşă şi mie mi-a plăcut de ea. Ne întâlneam de sărbători la horă, afară în câmp, apoi la şezători: se adunau fetele într-o casă şi acolo mergeam noi feciorii, şi fiecare se lega de o fată care-i plăcea”. „Dar numai fete şi feciori din sat”, intră-n vorbă tanti Maria. „Dar numai din cei cu avere, că fata pleca de acasă. Era important ca băietul să fie harnic, să aibă avere, bătătură şi să fie bun. Aşa s-o nimerit! Eu am învăţat de la mama să fiu gospodină: să fac mâncare, să văd de vaci şi de purcei. Trebuia să fiu harnică. Am învăţat, că trebuia să punem mâna să facem, că părinţii aveau treabă la săpat de fasole, napi, cartofi”. 

O întreb cum gătea, ce gătea? „Apăi n-aveam oale mari, dar făceam mâncare destulă. Dar mâncarea de bază era, dacă era familia mare, mămăliga. Şi dimineaţa şi seara. Se făcea cu brânză, cu lapte, cu papară. Numai la amiază se mânca pâine cu slănină”. „Mâncam 3-4 inşi din aceeaşi farfurie, acolo puneam lapte şi mămăligă, pe urmă aducea fasole, ciorbă şi tot aşa”, completează nenea Viorel vorbele consoartei.

Bucate de post
Suntem încă în postul Paştelui, aşa că o îndemn pe tanti Maria Graură din Boholţ să-mi desluşească reţetele bătrâneşti. 
„Facem fasole frecată. Aşa: se alege fasolea, se pune la fiert se aruncă prima apă şi se pune lta. Se pune şi ceapă, şi după ce s-a fiert se freacă cu făcăleţul. Mai pune şi usturoi, care vrea. În tocana de cartofi, dacă nu-i post, se pune slănină, ceapă, se pun cartofii spălaţi, apoi smântână. Aducem o varză din butoi, o tăiem mărunt şi merge… de bubuie lupul”.

Sarmalele de post? Că doar pentru bunătatea lor am bătut atâta cale…
„Am pus uleiul, am ras morcov, ceapă, păstârnac, ţelină şi am pus la fiert, am adăugat porumb, soia şi orez. Mai înainte puneam doar ceapă, ulei şi orez sau porumb. Acum 70 de ani nu era lumea aşa pretenţioasă. Ce, se ştia atunci de salam sau prăjituri? În post facem porumb. Punem la fiert, dar numai boabele din mijlocul ştiuletelui. Le desfacem de pe cocean, luăm cenuşă, cam doi pumni, şi punem peste porumbul cu apă şi lăsăm la fiert. Aşteptăm să cadă bobiţul ăla din vârf. Spălăm apoi porumbul în douăzeci de ape, apoi lăsăm iar la fiert până când creşte şi se mănâncă cu zahăr. Mai demult mâncam cu sfeclă de zahăr. O curăţam, o dam prin răzătoare, puneam în altă apă, lăsam bine la fiert şi lăsam să scadă şi cu apa aia mâncam porumbul”.

Bucate de frupt
Oamenii, aici, la Boholţ, au avut dintotdeauna miei, găini, porci. Cel mai simplu era să taie nişte varză, să pună alături nişte bucăţi de slănină şi mămăligă. 
„Când făceam câte o ciorbă de găină, puneam pătrunjel, iar cu tarhon făceam ciorbă de porc din carne afumată, cu orez sau tăiţei de casă. Tăiţeii se făceau din ou şi făină. Mai demult aveam un făcăleţ, întindeam foaia, o rulam, lăsam un pic să se usuce şi apoi tăiam cu cuţitul. Ca să iasă zeama bună, aluatul pentru tăiţei trebuie să fie bine frământat. Se pun când zeama fierbe, şi se pune pe buza oalei, ca să iasă ciorba limpede”, îmi dă tanti Maria Graură un sfat, aşa cum le-a dat şi fetelor ei. „Fetele au
fost la şcoală şi le-am învăţat ce şi cum să facă. Au fost şi apropiate de mine”, mai spune.

„La Crăciun se taie porcii. Înainte se ţinea carnea într-o cămară unde era rece, că nu erau frigidere. Carnea o afumam în pod. La horn era o gaură, acolo atârnam toată carnea. Înainte se punea în ciubăr, cu sare, două zile, apoi o ridicai şi o afumai. După aceea, o făceam cu fasole, cu varză, puneam carne şi în tocană de cartofi, în ciorbă de fasole. 
De Paşte obiceiul e să curăţăm casa, să aerisim, să văruim. Mai demult, văruiam primăvara şi toamna”. Iar după ce casa e aşezată, încep a se găti bucatele. „Facem, ouă roşii, tăiem găina, facem zeamă. De Paşte facem supă de găină cu tăiţei. Apoi facem cozonaci… Iar în ziua de Paşte mâncăm supă, sarmale şi friptură de miel. Cam asta e. Ciocnim ouăle roşii şi zicem după datină: „Hristos a înviat!”. Adevărat c-a Înviat!

Totul, natural
„La noi aici mâncăm toate din grădină, nu cu chimicale. Folosim cimbru, tarhon, leuştean, pătrunjel. La sarmale pun, la fundul oalei beţe de mărar şi de cimbru să dea gust”.
Brânza se face cu cheag de la viţei. „Iau un bulgăre, îl pun într-o sticlă, pun zer de la brânză, îl agit, pun sare şi las acolo. La brânză pun un pahar ca să se prindă. Tai, întorc să-şi lase zerul, apoi pun în pânză anume pentru telemea; am o crintă, în care las la scurs, apoi o tai, iarăşi o tai, dacă mi se pare că-i mai moale, apoi pun o greutate deasupra să se scurgă. Pun în saramură; saramura o fac cât să stea un ou să deasupra, şi o las vreo 3-4 ore, apoi o scurg şi o pun la frigider”.

În aşteptarea Paştelui

la Sâmbăta de Sus

Autor: TUDOR CIRES   21 aprilie 2011

Ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, stă adăpostită, azi ca şi odinioară, sub înalte zidiri de piatră ale Munţilor Făgăraş, care îi oferă protecţie şi deschid pelerinilor „poarta de trecere către fraţii de dincolo de munţi”. 

Călătorul însingurat se strecoară pe poteci aşa cum vor fi făcut-o, cândva, dacii, dacoromanii, romanii– cu alte cuvinte, strămoşii celor de azi. Sunt trecătorile prin care se făcea cândva comerţ, ori se duceau cărţi de pe o parte pe alta a muntelui, ori treceau mioarele cu ciobăneii lor îmbrăcaţi în cojocel cusut cu „molii” şi „opţi”, purtând pe creştet pălărioara neagră, rotundă, cu ciucure, cum se mai poartă azi, prin cele două Sâmbete (de Jos şi de Sus), ori la Drăguş. 

Pe cărările acestea vor fi venit şi meşterii pietrari (români şi italieni) care au împodobit zidirea cea nouă a Brâncoveanului. Azi, călătorul ia pieptiş arareori trecătoarea, preferând „intrările” mai largi, pe Valea Prahovei ori pe Valea Oltului. Iar când ajung la Mănăstire, după cuvenita închinare la icoane, după ce ascultă slujba şi aprind lumânările, fiecare caută loc de popas şi de masă.

Duhovnicii Sâmbetei
Despre Arsenie Boca şi despre ce înseamnă el pentru aceste locuri ale Ţării Făgăraşului avea să-mi povestească Elena Andreaş, soţia primarului din Sâmbăta de Sus, atunci când am poposit la hotelul pe care şi l-au ridicat în zonă. 
„Oamenii sunt atraşi de popasurile la Mănăstirile Sâmbăta de Sus şi Cârţişoara, de traseele care urcă la Vârful Moldoveanu, la Bâlea Lac, la Cascada Bâlea. Unii merg la herghelie, la Sâmbăta de Sus. Dar mulţi dintre ei ajung aici căutând semnele minunilor înfăptuite de Arsenie Boca”, ne spune ea.

Una dintre aceste legende contemporane este cea a unei fetişcane pe care a întâlnit-o părintele Arsenie Boca pe când muncea la câmp. Părintele i-a dat o palmă peste faţă, şi fata s-a ruşinat. Mai târziu, s-a dus să ia binecuvântare de la el, să se mărite, dar părintele tot n-a vrut să-i spună de ce a lovit-o. După o vreme, i-a zis totuşi că ea avea o boală de piept şi că el se tot ruga să se vindece. Şi femeia s-a vindecat. 
„Părintele parcă era un sfânt, se confunda cu sfinţii pe care îi picta. Era un om bun, dar dacă se apropia cineva de pictura lui, îl dădea afară”, ne mai spune. Elena Andreaş ne mai vorbeşte şi despre un alt duhovnic al Sâmbetei de Sus, Părintele Teofil. „La el mă spovedeam. Câteodată striga la tine, dar era un om bun”.

Ritual de Paşte
Pe Elena Andreaş o întrebăm şi de bucatele vechi ale satului. „Pe vremea tinereţii mele mămăliga cu brânză era mâncarea de dimineaţă şi de seară. Apoi cârnaţii… Se făcea porumb fiert cu zahăr, chisăliţă îi zice la noi. Vara, după ce făceau pâine, băgau în cuptor prune, mere şi pere verzi. Le lăsau până a doua zi şi se uscau. A doua zi le scoteau, apoi făceau un fel de compot, zeamă de poame. Le spălau, le puneau la fiert şi le mâncau tot cu mămăligă. 

Zeama rece cu mămăligă caldă era foarte bună. În copilărie se făcea pâine de casă şi un lichiu cu mere. Din aluatul de pâine făceau ca o pâine micuţă, apoi puneau pe ea mere, pere tăiate, puneau zahăr şi apoi băgau la cuptor. Se putea face şi de post şi în sărbătoare, ca un dulce pentru copii. Se făcea şi pâine cu cartofi. Se păstrează mai bine pâinea cu coaja neagră, arsă”.

Întrebăm şi de bucatele pentru masa de Paşte. „La noi nu se face pască, se fac cozonaci, prăjituri. Cozonacul se face cu nucă şi rahat. Ouăle se fac simple, roşii. Nu se încondeiază. Dar pot fi decorate altfel. Ouăle se fac cu frunze de toate felurile şi se bagă în ciorap.
Vopseaua, înainte, nu se cumpăra. Se făcea cu foi de ceapă roşie, cu foi de urzici. La noi de Paşte se taie găină, se face supă de tăiţei şi hrean cu smântână. Asta se găseşte în fiecare casă. Mielul se face tocăniţă, friptură. Asta e tradiţia la noi”.

Care e ritualul de Paşte? „Ne ducem la mănăstire. Şi chiar dacă nu se duc toţi din casă, nu se mănâncă nimic până nu vine cineva cu paşte de la mănăstire. Aşteptăm oaspeţii cu rachiul cald şi mămăliga făcută. Dimineaţa se mâncă supa, hreanul şi celelalte. Cel care merge la mănăstire şi se miruieşte dimineaţa lasă câte un ou roşu acolo”.

„Gâsca” sâmbetenilor
Elena Andreaş se dovedeşte a fi un interlocutor preţios, căci cunoaşte multe dintre preparatele vechi ale locului. Ea ne vorbeşte, la un moment dat, despre „gâscă”, o mâncare străveche a celor de la Sâmbăta, care, spre surpriza noastră, nu se face deloc cu carne de gâscă. Dar cum? „Gâsca asta e o mămăligă cu brânză sărată, şi smântână, şi felii de cârnaţi deasupra, aşezată în straturi. După ce se făceau straturile, se băga la cuptor. Cârnaţii de deasupra se rumeneau puţin… După ce se scotea din cuptor, «gâsca» se tăia bucăţele şi se punea la fiecare în farfurie”.

Păstrăvul
Proaspăt pescuit din râu sau din iaz, păstrăvul e numai bun pregătit file, în fulgi de porumb. La 400 g peşte (două fileuri) ai nevoie de 50 g făină, două ouă, 200 g fulgi de porumb, ulei, sare, piper, lămâie. Păstrăvul se filetează, se lasă câteva minute la uscat şi se condimentează cu sare şi piper. Se trec bucăţile de file prin puţină făină, apoi prin oul bătut şi la sfârşit prin fulgii de porumb, care se mărunţesc puţin. În uleiul încins se prăjesc fileurile de păstrăv, îmbrăcate în fulgi, pe ambele părţi. După ce s-au prăjit se stropesc cu zeamă de lămâie. Se serveşte cu garnitură de legume sotate în unt şi cartofi natur. Poate fi servit cu diferite sosuri pentru peşte.

Cu Maria Itu, despre post

şi sărbătoare

Autori: TUDOR CIRESSIMONA LAZAR 21 aprilie 2011

S-a născut la Şinca Nouă. Aici s-a căsătorit, aici i s-au născut copiii. Cum se ţine o gospodărie, Maria Itu a învăţat de la mama şi de la bunica. Şi tot de la ea a deprins reţetele cele vechi cum se fac. „Aveau grădină bătrânii, şi noi avem acum grădină… Ei creşteau păsări, oi, vaci, puneau cartofi, porumb, fasole – aici de bază sunt cartofii. Îşi plantau grâu şi făceau pâine. Ajungeau cu grâul să-l macine tocmai la Beclean. Se gospodăreau şi de la ei am învăţat şi noi. Am şi eu o vacă, 15 oi, găini, strictul necesar”, zice Maria Itu, arătându-ne mândră acareturile şi casa părintească, veche de aproape 300 de ani.

„Mâncarea tradiţională sunt cartofii. Varză călită cu grăsime de la porc, unturică. Slănina o legau cu sare, cu sfoară, şi o puneau la fum. Iarna, o tăiau felii, o topeau şi puneau varza acolo. Când venea Postul Paştelui, făceau bucatele fără untură. Uleiul era numai pentru post. În rest aşa se gospodăreau, din grăsimea porcului, că tăiau doi porci pe an. Afumau carnea, acum carnea nu mai are acelaşi gust, slănina, cârnatul – le puneau în pod, apoi le luau de acolo şi le puneau în găleţi smălţuite, cu untură, şi aveau toată vara. Când plecau la lucru, luau carne, bulz, un castron de lapte”. 

Simplitatea vieţii din satele făgărăşene, odinioară, ni se relevă uşor-uşor. „Mulţi copii
şi nepoţi se adunau la maica; niciodată nu-şi făcea probleme cum se va descurca cu ei. Aveam două camere. Tinda şi casa, care avea două paturi şi un lădoi. Lădoiul este tot o ladă, care se trage şi se face un pat din el, cu saltea din paie. Din când în când se mai schimbau paiele. La casa părintească mai avem şi acum saltea de paie. Era somnul dulce…”

În Ţara Făgăraşului, de bază sunt mămăliga şi cartofii. Li se mai zice „picioci” sau „picioaice”. Se pun până şi-n plăcintă. „La noi, când se făcea pâinea, nevasta îşi oprea aluat şi făcea plăcintă cu cartofi. Întindea aluatul şi punea cartofii, care erau fierţi, apoi îi zdrobea, călea puţină ceapă, punea boia, piper, pe care-l pisa în piuă de lemn, brânză, nu orice fel o brânză, ci coajă de la caş, o curăţa bine, o dădea prin maşina de tocat şi brânza aia o punea. Întorcea coca pe lângă cartofi.” 

Ce se mai gătea în alte vremi, la Şinca Nouă? Prăjituri, cozonac, „la zile mari”, cu nucă şi mac. „La cozonac, făina dă tonul. Şi aromele, trebuie tot ce trebuie, lapte călduţ, să nu-i pui multă grăsime, că se îneacă. Şi umplutura contează. Dar totul depinde de făină. Multe femei cred că făina trebuie să fie puţin gălbuie, dar acum de multe ori te păcăleşti, pentru că e ambalată.”

Bucate de Post
Maria Itu ne invită să-i gustăm bucatele. De post, că mai e o ţâră până la Paşte. „Toate sunt reţete vechi, cum făcea maica, dar noi punem condimente mai noi.” O îndemn să împărtăşească reţetele. 

„Pentru salata de cartofi, am fiert cartofii din grădină, i-am curăţat, i-am tăiat, am pus sare, măsline, gogoşari, castravete, piper, alături avem spanac. Salata zisă «orientală» se mânca şi acum 60 de ani, doar că părinţii mei puneau în loc de măsline prune uscate. Făceau un amestec de dulce cu sărat şi cu acrişor. Ciupercile sunt tot din vatra satului, adunate şi bine cunoscute de noi. La noi le zice ciuperci pietroase, sunt foarte tari, dar toate-s bune. Mai sunt nişte bureţi albi, mai iuţi, şi vineciori, care se mănâncă şi crude. La ciuperci am călit ceapa, într-un tuci, am pus ulei, patru cepe, sare. Am adăugat ciupercile care au fost fierte în prealabil şi gogoşarul. Le-am făcut ca la noi la ţară. Pentru pilaf am pus ulei, două cepe, la o porţie de orez se pun trei de apă, focul trebuie să fie molcom, ca să iasă mai lipicios. Am făcut un pilaf cu prune de data asta.” Cât timp stăm noi aşa de vorbă, a venit şi primarul, care s-a aşezat la sfat cu soţul gazdei. 

Eu continui să o iscodesc pe Maria Itu, că încă nu am aflat nimic despre deserturi. „În toată săptămâna se face ceva dulce: gogoşi, clătite, plăcintă cu mere, prăjituri. Aici avem un compot de prune tot din grădină. Compotul e din prune albe, iar din cele negre am făcut gem. La gemul de prune, de multe ori, dacă pruna e bine coaptă, necesită mai puţin zahăr. Pentru compot, prunele albe trebuie să fie puţin mai tari. La un borcan de 800 g am pus 3 linguri de zahăr, batoane de scorţişoară.” Se opreşte o clipă, apoi continuă: „După o masă aşa de copioasă, servim un pahar de ţuică, apoi unul cu vin din via noastră. Ştiţi ce n-am? De multe ori sănătate, să avem dragoste, armonie, linişte şi pace”.

În aşteptarea Învierii
În Săptămâna Mare, prin tradiţie, se face ordine şi curăţenie. „De joi ne pregătim pentru Paşte. Coacem la cuptor…
La părinţii mei, înainte de post aveam un cazan mare, făceam foc sub el, puneam într-o cârpă cenuşă şi făceam un fel de leşie, de băgam toate vasele. Bunicul meu a murit la 97 de ani, cu toată dantura şi era drept ca bradul. Când venea Paştele avea undeva o căsuţă în care stătea cu oile. Venea cu o săptămână, era un om de o credinţă rară. Lua cojile de ou şi le punea la cheutoarea casei, să vadă şi păsările că a venit Paştele.” 

Cum se vopseau ouăle, mai demult? Se aducea vopsea de vopsit lână. Mama le închistra cu ceară de albine. În foi de ceapă, şi eu le fac acum, legate în ştramp (ciorap) cu frunze de prin grădină. Dar mama le închistrea în Vinerea Mare şi nu se stricau. Secau, dar nu se stricau niciodată. Apoi le punea pe dulap, ca ornament. Ouă se vopseau până la Înălţare. Făcea mama tot felul de modele: trifoiaş, frunze de ferigă, ghiocel, o floare de-i zicea Floarea Paştelui. Împărţea oul în patru şi apoi făcea în ficare pătrăţel un model. Copiii trebuia să fie cuminţei, să meargă să se împărtăşească. Dar să fie cuminţi, asta e cel mai important…” La vorba asta, nu ştiu de unde, răsar zgomotoşi nepoţeii Mariei Itu. Femeia întinde doar o mână către ei, şi deodată se liniştesc, adunându-se pe lângă dânsa.

TRANSFĂGĂRĂŞANUL

Lucian RENIŢĂ, foto de autor, Revista NATURA – singura publicaţie de ecologie, turism şi cultură din R. Moldova!

Printre piscurile munţilor Făgăraş îşi desenează serpentinele cu cotituri strânse un drum – Transfăgărăşanul. Considerat de unii drept una dintre cele 7 minuni ale României moderne, acest drum, ce se desfăşoară printr-unul dintre cele mai spectaculoase şi sălbatice peisaje montane din ţară, impresionează prin realizarea inginerească foarte dificilă şi complexă, considerată aproape imposibilă astăzi. Rareori ceea ce făureşte omul poate concura cu opera naturii, dar în acest caz munţilor Făgăraş le corespunde o construcţie pe măsura grandorii lor.Pornind din Curtea de Argeş, trebuie să te asiguri că ai suficient combustibil în rezervor, căci următoarea staţie de alimentare va fi abia la sfârşitul Transfăgărăşanului, peste 125 km, la Cârţişoara.

La început, drumul ne poartă într-un urcuş uşor, pe lângă sate arătoase, aşezate de-a lungul râului Argeş şi pare un traseu de munte obişnuit. Totuşi, în dreptul satului Căpăţâneni oprim, pentru a privi mai atent construcţia cocoţată pe o stâncă abruptă, la vreo 200 m deasupra Cheilor Argeşului şi crescută parcă din piatra muntelui – Cetatea Poienari. Legenda spune că a fost înălţată de Vlad Ţepeş, care vrând să pedepsească boierii trădători din Târgovişte, i-a luat în ziua de Paşte, aşa gătiţi cum erau şi i-a pus să muncească la construcţia cetăţii. Din ordinul domnitorului, a fost reparat şi încorporat în fortăreaţă şi un turn ce fusese construit în acel loc încă de la sfârşitul secolului al XIII-lea. Cetatea a fost cel mai probabil folosită ca refugiu şi a găzduit o vreme vistieria domnească. Surprinzător, nu a păzit drumuri comerciale – ele nu existau în acea parte. Singurele drumuri erau cele ale oierilor ce-şi mânau turmele în obişnuita transhumanţă anuală. În ziua de azi, se poate ajunge la cetate pe jos, urcând cele 1480 de trepte.
Continuând drumul, după încă vreo câteva cotituri, laşi în urmă cetatea, clădirea hidrocentralei de la Vidraru şi un excelent loc de campare şi îţi dai seama că piciorul acceleratorului apasă mai tare, iar maşina se mişcă mai greu. Mergi pe malul râului, dar Argeşul de sub tine devine tot mai depărtat, în timp ce tu începi să te simţi tot mai ameninţat de înălţimi. Privind în urmă, poţi vedea încă Cetatea Poienari. Privind pe dreapta, însă, rămâi nedumerit: „Noi o să trecem pe drumul acela? Poate că-i vreun drum folosit de cei de la hidrocentrală. Nu, uite că trec maşini ca a noastră pe acolo – acela e drumul nostru.” Încetineşti şi laşi pasagerii să se minuneze, sau să se înspăimânte, după caz. Pe geam se văd două viaducte ce trec la vreo sută de metri mai sus, agăţate de o stâncă aproape verticală şi suspendate deasupra hăului. Da, acela e drumul nostru.
Construit în doar 4 ani şi finalizat în 1976, Transfăgărăşanul era considerat un drum de importanţă strategică – în cazul unei invazii asupra Transilvaniei, tancurile ar fi putut trece munţii pe această şosea, luând prin surprindere inamicii. Pe mai multe segmente ale drumului, din cauza căderilor de pietre, au fost făcute pasaje, iar pe câteva porţiuni, din cauza pantei extrem de abrupte, trecerea s-a făcut pe viaducte. O altă problemă a fost cea a evitării numeroaselor izvoare şi cascade de pe traseu. În total, drumul trece peste 27 de viaducte şi 550 de podeţe. Cea mai dificilă parte a fost săparea tunelului de 887 de metri ce face trecerea spre Lacul Bâlea, la peste 2000 de metri înălţime. Construcţia a costat vieţile a peste 30 de soldaţi.
Imediat ce trecem pe înspăimântătoarele viaducte şi un mic tunel, ajungem la barajul Vidraru. Deşi am mai fost aici de câteva ori, nici de astă dată nu am putut privi mai mult de câteva secunde în jos de la marginea barajului. O simplă privire îţi dă fiori. Cu o înălţime de 166 de metri şi o lungime la coronament de 307 metri, acesta era în 1966, când a fost dat în exploatare, unul dintre cele mai mari din Europa şi din lume între barajele în dublă curbură. Pentru a pune în funcţiune hidrocentrala, au fost săpate galerii subterane cu o lungime totală de 48 km. Amatorii de senzaţii tari pot să facă aici bungee-jumping de pe baraj, dar când am fost noi degeaba am aşteptat să facem fotografii curajoşilor – nu erau doritori.
De la Vidraru, sunt două drumuri ce înconjoară lacul, unul despre care se zice că e rău, pe partea stângă şi care trece pe lângă o mulţime de pensiuni, şi altul bun, ce trece prin pădure şi pe marginea căruia se găsesc şi vreo două locuri de popas. Se întâlnesc vreo 15 km mai în vale, la capătul lacului. Întrucât nu avem nici o intenţie de a rămâne pe la pensiuni, sau a testa suspensiile maşinii, mergem pe partea dreaptă. Drumul continuă prin pădure şi rareori se deschide priveliştea de după copaci. Obişnuiţi fiind cu înălţimile şi peisajele kilometrilor dinainte, această porţiune ne pare cam monotonă. Câţiva călători cu autoturismul, obosiţi şi flămânziţi de cele câteva zeci de kilometri de drum, s-au oprit în nişe de pe marginea drumului şi fac tradiţionalii mititei. În alte nişe, se găsesc chiar şi corturi. Totuşi, îmi vine greu să înţeleg „farmecul” campării la 5 metri de o magistrală atât de circulată, mai ales cu atâta munte în jur.
Odată ce se termină pădurea, însă, ni se dezvăluie munţii în toată splendoarea lor, odată cu intrarea în zona de păşuni alpine. Panta creşte, iar drumul urcă repede, descriind acum acele serpentine celebre. Ne aflăm în valea glaciară Capra. Ne molipsim, ca probabil mulţi alţii, de sindromul turistului japonez – privim peisajul mai mult prin ocularul aparatului foto şi pentru că nu sunt prea multe locuri în care se poate opri, fotografiem chiar din maşină. Nu ne iese mare lucru, căci munţii grandioşi, verzi şi plini de ape, asemănători cu Alpii şi care ne înconjoară din toate părţile sunt prea mari pentru micile noastre dreptunghiuri ce încadrează în viteză. Vlad deschide geamul şi priveşte liniştit spre munte – el n-are aparat foto (şi poate că e un avantaj). Facem popas la cascada înaltă de câteva zeci de metri, ce trece pe sub un podeţ – cascada Capra. Simţim deja aerul rece.
Peste câţiva kilometri, urmează să trecem prin tunelul ce duce la lacul Bâlea. E cel mai lung tunel din ţară şi e cunoscut şi prin faptul că nu ştii ce fel de vreme îţi oferă la celălalt capăt – se poate întâmpla ca pe un versant să fie ceaţă şi frig, iar pe celălalt, soare şi cu vreo 10 grade mai cald. Aceasta pentru că munţii sunt suficient de înalţi pentru a opri uneori norii – culmea de deasupra tunelului are în jur de 2400 m. Diferenţa vine şi din expunerea diferită la soare, versantul dinspre Bâlea fiind mai mult timp în umbră. Tunelul este şi locul aflat la cea mai mare înălţime pe traseu şi e cel mai lung din ţară. De altfel, Transfăgărăşanul este considerat a fi drumul ce trece la cea mai mare înălţime din România, dar conform unor date s-ar putea să cedeze totuşi întâietatea Drumului Regelui din munţii Parâng, un drum mult mai greu accesibil şi uitat de mulţi.
De cealaltă parte a tunelului, ne aşteaptă Lacul Bâlea. E un lac glaciar, aflat la o înălţime de 2041 metri, adânc de 11 metri şi cu o apă foarte limpede, albastru-verzuie, ce oglindeşte şi o cabană aflată pe o peninsulă ce înaintează în lac. La Bâlea se poate să găseşti zăpadă şi în august. Aici te afli într-un amfiteatru de munţi, iar privind în jos poţi vedea mai bine decât în orice altă parte serpentinele ce se succed incredibil. Fiind o destinaţie celebră, lacul Bâlea este inundat de lume.
Coborâm şi noi la lac, mai încotoşmănaţi ca până acum, căci e cam frig, mai ales comparat cu Bucureştiul celor 35 de grade. Vlad găseşte o piatră submersă ce se termină chiar la buza apei, rămânând mascată şi ne arată că poate să stea pe apă la fel ca şi pe pământ. Ne fotografiem profetul şi apoi ne ocupăm cu lumeasca activitate de găsire şi scoatere a maşinii dintre numeroasele autovehicule parcate acolo.
Continuăm pe nişte serpentine foarte strânse, până la cascada Bâlea, coborând o diferenţă de nivel de 800 de metri în 10 minute. Cascada de 60 de metri poate fi admirată şi din telecabină, peisajul fiind de-a dreptul spectaculos. La fel de spectaculos însă e faptul că poţi opri şi lua masa chiar deasupra cascadei, pe un platou, respectând desigur etica ecologică. După cascadă, drumul devine din ce în ce mai lin, deşi serpentinele continuă până aproape de finalul drumului, la Cârţişoara.
Din cauză că pe culmi zăpada se topeşte abia pe la mijlocul lui iunie şi revine în octombrie, Transfăgărăşanul e deschis în totalitate doar câteva luni pe an, tunelul fiind sigilat la căderea zăpezii şi desigilat în iunie. În aceste câteva luni însă, drumul e inundat de turişti, zona cunoscând o dezvoltare rapidă în ultimii ani, numărul pensiunilor crescând, iar unele locuri – din fericire puţine – căpătând aspect de bâlci. Între Lacul Bâlea şi Cascadă, legătura se poate face şi cu telefericul, pe timp de iarnă acesta fiind şi singurul mod de a ajunge la lac.

Albinăritul în Ţara Făgăraşului

albina

Albinăritul a fost o îndeletnicire foarte veche a locuitorilor țării noastre – bazinul Carpato-dunărean dispunând de o climă favorabilă şi o floră diversificată – oferind condiţii optime creşterii albinelor din cele mai îndepărtate timpuri.

Primele referiri scrise despre relaţia strămoşilor noştri cu albinele ne sunt transmise de istoricul (şi comandant de oşti) Xenofon (420-355 î.Hr.) care afirmă că „hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte şi preparate din lapte şi puţină carne” iar naturalistul roman Aellianus (sec III î.Hr.) menţionează despre exportul de miere în faguri pe care îl făceau strămoşii noştri. Pe timpul colonizării Daciei, albinăritul evoluează împrumutând de la romani atât metodele de albinărit cât şi terminologia de origine latină, terminologie care s-a transmis până în zilele noastre.

Despre albinăritul în Ţara Făgăraşului, primele informaţii scrise le găsim în „Urbariile Ţării Făgăraşului” (1601-1680) şi în „Conscripţia urbarială” din 1726. Iată câteva informaţii interesante:

–          În anul 1632 în domeniul Făgăraş existau 299 stupi, în anul 1637 – 1522 familii de albine, iar în anul 1664 numărul lor crescuse la 1712;

–          În anul 1640 stuparul cetăţii avea 110 familii de albine, în Făgăraş era un stupar cu 31 de familii, iar în Mândra o persoană cu 30 de stupi;

–          În anul 1640, din averile declarate ale preoţilor nu lipseau familiile de albine (Părău – 5, Netotul – 15, Hurez – 3 etc.);

–          În perioada 2 februarie – 27 aprilie 1679, principele şi principesa (cu întreaga curte) au consumat cantităţi impresionante de alimente, după cum urmează: 35 vedre de miere, 6250 vedre de vin, 237 de vaci, 906 berbeci, 271 porci îngrăşaţi la ghindă, 6650 găini (fiind probabil primii promotori ai societăţii de consum de azi);

–          În anul 1676, în luna iulie, în proviziile cetăţii erau înregistrate 19 vedre de miere, iar în noiembrie 33 vedre de miere curată;

–          În anul 1678 căpitanul cetăţii Grigore Bethlen era renumerat, printre altele şi cu 3 vedre de miere (salariul anual se ridica la valoarea a 100 de boi);

–          În anul 1726, aproape toate cele 33 de localităţi din domeniul Făgăraşului aveau stupi, astfel: Breaza – 39, Părău – 28, Perşani – 30, Şercăiţa – 49, Şinca Veche – 50, Comăna de Sus – 10, iar în localităţile Voila, Voivodenii Mari, Ludişor, Săvăstreni şi Săsciori nu erau înregistrate albine.

–          În anul 1758, o măsură de miere (octalia) era echivalentă cu un car de lemne, iar un stup valora 30 de creiţari sau un miel cu blană creaţă, o blană de urs sau un porc slab.

În Transilvania, în perioada următoare, albinăritul autohton a evoluat în paralel cu cel din Europa centrală. Astfel, prima carte românească de apicultură „Economia stupilor” aparţinând cărturarului transilvănean Ioan Piuariu-Molnar a fost publicată în anul 1785, în oraşul Caransebeş Ioan Tomici fondează în anul 1784 prima şcoală de albinărit iar crescătorul de albine bănăţean Vichentie Schelejan a prezentat la Congresul stuparilor din Germania şi Austria, ţinut la Sazlburg (Austria) în anul 1872, gratia separatoare metalică concepută de el, împreună cu teascurile româneşti de ceară din Transilvania – care datau încă din sec. XV.

În această perioadă, ritmul de creştere a numărului de familii de albine a fost scăzut datorită faptului că cei mai mulţi stupi erau adăpostiţi în coşniţe de nuiele, paie sau papură învelite în argilă, iar recoltarea mierii presupunea omorârea albinelor. Odată cu introducerea generalizată (după 1938) a ramelor mobile, a diverselor tipuri de lăzi şi a centrifugii pentru extragerea mierii – numărul familiilor de albine a crescut considerabil. Ne întrebăm firesc, cum de au supravieţuit albinele masacrului la care au fost supuse de către oameni de-a lungul ultimelor trei milenii de când avem dovezi scrise despre ele? Probabil printr-un puternic instinct de roire transmis din generaţie în generaţie – care astăzi a fost redus şi folosit cu pricepere de stupari iscusiţi.

O personalitate marcantă a apiculturii făgărăşene din perioada interbelică a fost George Popa Liseanu (din loc. Lisa) care a folosit pentru prima dată stupi sistematici, a organizat cursuri apicole, a editat un manual pentru stupari şi a avut o stupină model la Fântâniţa Crăiesei unde desfăşura cursuri practice.

În anul 1938, în Ţara Făgăraşului erau înregistrate 2500 de familii de albine, iar după cel de-al doilea război mondial (perioadă de regres), apicultura a cunoscut o dezvoltare deosebită care s-a materializat în creşterea şi modernizarea inventarului apicol, a familiilor de albine, a apicultorilor precum şi în începerea şi apoi generalizarea culesului pastoral.

Un eveniment important în viaţa apicultorilor Făgărăşeni l-a constituit înfiinţarea Cercului apicol din oraşul nostru (imediat după înfiinţarea ACA, în anul 1957), care a permis instruirea tuturor iubitorilor de albine şi introducerea tehnologiilor de lucru noi promovate de Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Apicultură şi Sericicultură, instituţie care prin transformări succesive va deveni Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Apicultură de azi. A fost o perioadă extraordinară în dezvoltarea apiculturii, România ocupând consecvent locurile 4-5 în lume (înainte multor state cu tradiţii) privind producţia de miere şi numărul familiilor de albine. Prof. dr. ing. V. Harnaj a fost ales de patru ori preşedintele prestigioasei organizaţii APIMONDIA – contrar statutului care îi permitea ocuparea acestei funcţii cel mult două mandate. S-au şcolit foarte mulţi iubitori de albine din toate categoriile sociale – muncitori, ţărani, profesori, ingineri, avocaţi care în timp şi-au înmulţit inventarul apicol şi au început să cutreiere în pastoral zonele melifere ale ţării, de la rapiţă în Oltenia, primul salcâm la Dunăre, al doilea salcâm în Vâlcea sau Argeş, apoi la tei în Dobrogea, floarea-soarelui şi coriandru în Bărăgan sau Dobrogea şi mentă în Delta Dunării. Trebuie amintit şi culesul din zona montană la floarea de zmeur şi mur, la zburătoare sau la mierea de mană de brad. Pe vremuri, înaintaşii noştri mergeau cu oile în transhumanţă şi în timp au format comunităţi noi (ex: Făgăraşul Nou în jud. Tulcea), astăzi apicultorii Făgărăşeni şi-au făcut cunoscuţi şi prieteni (uneori gazde) pe viaţă în localităţi în care nu visau să ajungă vreodată, ducând cu ei în canicula Câmpiei Române dorul pentru răcoarea munţilor şi a codrilor de brad.

În semn de respect şi preţuire faţă de cei care au condus Cercul apicol Făgăraş de-a lungul timpului, se cuvine să amintim pe: prof. Nica Ștefan, prof. Şipoş Ioan, avocat Nica Horia, prof. Poştoacă Bucur, ec. Ţeţu Ioan, Folia Ioan, dr. Paloşan Florin.

Făcând referire la familiile de stupari deosebiţi ai acelor vremuri care au transmis cu sfinţenie urmaşilor dragostea de albine şi au fost printre primii care au practicat stupăritul pastoral, amintim pe: Stroia cu ramificaţii în Dejani, Breaza, Netotu şi Sebeş; Simen Ioan în Breaza; Vulcan în Şinca Veche şi Vad; Barbu în Ileni; Ganea în Berivoi; prof. Oală şi avocatul Nica în Calbor; Stetcă N., Fronie C., Moldovan Gh., Mitea Gh. şi Stanciu Ilie în Făgăraş; Toma Ioan în Şercaia, Zosim Ioan în Iaşi.

În ultimii ani, cifra de şcolarizare a Cercului apicol s-a stabilizat la 28 de cursanţi şi sub conducerea pricepută a dr. Florin Paloşan se instruiesc în tainele vieţii albinelor tineri din toate localităţile Ţării Făgăraşului. Situaţia numerică a apicultorilor noştri este excelentă, din aproximativ 640 de apicultori ai organizaţiei judeţene, 430 sunt din zona noastră, iar numărul continuă să crească încurajaţi şi de măsurile 141 şi 112 care presupun acordarea de fonduri nerambursabile, îndeosebi pentru tinerii apicultori, ca variantă de depăşire a actualei crize economice.

În anii 2010-2011, în urma analizelor de specialitate făcute de laboratoarele de profil din Germania, mierii româneşti i s-a dat cea mai mare notă fiind considerată mierea cu cel mai înalt grad de puritate. Calitatea mierii produsă de apicultorii făgărăşeni e asigurată printre altele de firma SC Fileomera SRL (condusă de domnul Ganea Silviu – nepot al familiei de stupari Stroie din Dejani) care achiziţionează, procesează şi exportă în Europa cea mai mare cantitate de miere produsă în judeţul nostru, dispunând de încă 14 puncte de achiziționare a mierii în ţară. Acestei firme îi datorăm organizarea celui de-al treilea târg apicol din oraşul nostru în zilele de 18 – 19 februarie la Cercul Militar Făgăraş, fiind primul din cele 20 de manifestări similare care au loc anul acesta în oraşe mari ca Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, Brăila ş.a.

În acest an au răspuns invitaţiei noastre un număr de 48 de firme din ţară şi străinătate care vor expune spre vânzare produse ale stupului, precum şi diverse utilaje apicole.

O realitate tristă a ultimilor ani este că în multe ţări ale lumii, regina sănătăţii – albina, e în pragul dispariţiei. Statele Unite importă anual pentru polenizare zecii de mii de albine din Asia, iar în ţări ca: Spania, Franţa, Anglia, Germania, Polonia numărul familiilor de albine a scăzut îngrijorător. CCD (Sindromul depopulării coloniilor de albine) şi-a făcut apariţia în iarna 2006-2007 în America de Nord, apicultorii raportând dispariţia fără urmă a milioane de albine. A urmat Europa, în anul 2007 Italia a pierdut jumătate din efectivul de albine iar în Franţa, în anul 2008 misteriosul sindrom a decimat între 15 – 95% din albine. În Spania jumătate din cei 2,3 mil. de stupi (ce asigurau 1/4 din producţia de miere din U.E.) au fost goliţi de albine. Sindromul ucigaş şi-a continuat opera în Germania, Elveţia şi Grecia fiind tot mai aproape de graniţele naturale ale ţării noastre. Cauzele sindromului sunt multiple, de la folosirea intensivă a pesticidelor în agricultură, introducerea pe scară largă a culturilor de plante modificate genetic, radiaţiile produse de sistemele de transmisiuni prin satelit, până la virusului israelian al paraliziei acute.

Cei mai pesimişti cercetători afirmă că fără albine viaţa ar dispărea de pe planetă în 4 ani, deoarece 2/3 din hrana actuală o datorăm albinelor. Probabil că nu se va întâmpla aşa, istoria a demonstrat de multe ori că viaţa are puteri nebănuite în a se regenera. Dar, fără ea – ALBINA – sigur viaţa nu va mai fi la fel. O să purtăm mereu în suflet un dor nestins de imagini de vis cu câmpuri de maci sângerii şi de floarea-soarelui, o să ne lipsească parfumul florilor de tei şi de salcâm şi n-o să mai simţim gustul aromat al fructelor pe care această mică şi iscusită insectă le polenizează.

 

Col. (r) Alexandru Mazilu

Este interesant să faci acest drum cu maşina – merită mai mult decât orice alt drum din România şi oferă călătorului imagini de neuitat. Însă e şi mai important să nu laşi acest drum să te cucerească definitiv şi să-ţi stingă interesul pentru celelalte trasee ale muntelui – căci el oferă multe surprize. Nu întâmplător, trasee şi lacuri montane sunt apreciate chiar mai mult decât cele de pe lângă magistrală. Făgăraşul ascunde lacuri glaciare „fără fund”, o mulţime de cascade şi izvoare şi peisaje paradisiace izolate. Tot el adăposteşte cele mai înalte 2 piscuri din România – Moldoveanu şi Negoiu, aflate ambele, în direcţii opuse ce-i drept, la câteva ore de mers de la lacul Bâlea. Însă fiecare descoperă muntele doar în măsura în care este dispus să facă un efort pentru a-l cunoaşte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s