Biblioteca Municipală Făgăraş şi Bună Ziua Făgăraş vă invită la lectură: Să mai şi citim !


Citim tot mai puţin. Este o realitate a acestor vremuri nebune, în care lupta pentru un trai decent ne consumă toată energia, iar spaţiul virtual ne absoarbe aproape cu totul. Cine să mai aibă timp să citească şi bani să-şi cumpere cărţi, când sunt atâtea alte nevoi presante!?

Am putea contraargumenta spunând că timp de citit se mai găseşte, măcar seara, înainte de culcare. Şi bani se mai găsesc, mai ales acum, când ziarele apar cu suplimente în cărţi, la preţ promoţional. Voinţă să fie şi nevoie interioară! Pentru că cititul (subliniem, cititul de cărţi, nu de tabloide) este o nevoie interioară. Pe care o ai sau nu o ai. Dar ea poate fi educată. Asta vom încerca în acest spaţiu, cu ajutorul unui om al cărţilor. Ce am mai putea spune în plus pentru a vă îndemna să citiţi? Poate că lipsa lecturilor făcute la timp se va vedea la maturitate, atunci când va trebui să vă exprimaţi public. O exprimare defectuoasă, un scris incorect gramatical vă vor răpi mult din şanse de devenire. Şi v-am mai putea atrage spre lectură şi prin vorba care spune că acela care citeşte, trăieşte mai multe vieţi: ale tuturor personajelor literare din cărţile citite. Şi cine n-ar dori să trăiască mai multe vieţi!? Chiar şi imaginare…Dan Ciocoiu

9 iulie 2013 – Lucian Boia, Capcanele istoriei, Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950,  Bucureşti, Editura Humanitas, 2012

poza-carte1

Captivat de istoria ideilor şi a imaginarului, Lucian Boia, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a publicat studiile „Jocul cu trecutul”, „Istoria între adevăr şi ficţiune”, „Occidentul. O interpretare istorică”, „România, ţară de frontieră a Europei”, „Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit”, „Două secole de mitologie naţională”, „Pentru o istorie a imaginarului”, „Mitul democraţiei”, Franţa, hegemonie sau declin”, „Napoleon III cel neiubit”, „Germanofilii. Elita românească în anii Primului Război mondial”, „Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre”, „Omul şi clima”. „Istorie şi mit în conştiinţa românească” rămâne un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

Cea de-a doua ediţie a volumului „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” deschide paginile unui traseu sinuos: „iluzii, refuzuri, adaptări, cedări, evadări…toată gama de atitudini e prezentă. Şi destine cu suişuri şi coborâri, ascensiuni vertiginoase ca şi dramatice prăbuşiri”. Sunt menţionaţi corpul universitar (profesori, conferenţiari), Academia Română (membrii titulari), scriitori consacraţi, ziarişti şi publicişti. Arhivele naţionale ale României. Direcţia Arhivele naţionale Istorice Centrale, Arhiva Consiliului Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii, memorii, jurnale, sunt sursa abundenţei de informaţii ce conturează perioada anilor 1930-1950.

La începutul anului 1930 asistăm la o polarizare între dreapta naţionalistă şi stânga democratică. Etnicii minoritari, evreii, în primul rând, au jucat un rol preponderent în stânga intelectualistă. Ei „au format o componentă esenţială a mediului cultural românesc”. În timpul domniei regelui Carol al II-lea, România a cunoscut o ascensiune culturală de anvergură. Regimul lui Antonescu este perceput antinomic: represiv sau legalist. În perioada comunistă o parte a elitei intelectuale a fost eliminată, fiind înlocuită cu intelectuali „de tip nou” . În 10 iunie 1948, Academia Română este dizolvată, fiind înlocuită prin decret cu Academia Republicii Populare Române. Autorul citează din textul decretului: „Academia va promova ştiinţa şi cultura în toate domeniile, în vederea ridicării nivelului material şi cultural al poporului” şi „ va promova oameni de ştiinţă şi cultură de valoare etică şi democratică”. „Nu pot fi membri ai Academiei Republicii Populare Române persoane, care, prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi poporului”.

Conform Monitorului Oficial din 13 august 1948, autorul consemnează: douăzeci şi cinci de membri nu mai figurează în noua Academie. Dintre membri fostei Academii care au reuşit să treacă pragul, se numără doisprezece aleşi înainte de 1945, plus trei membri de onoare. Cinci, aleşi între 1945, plus trei membri de onoare; cinci aleşi între 1945 şi 1947; şi trei, în mai 1948, plus (în iunie 1948), doi membri de onoare. Sunt excluşi din Academie: Lucian Blaga, Th. Capidan, D. Caracostea, Ştefan Ciobanu, I. Petrovici, C. Rădulescu-Motru (secţia literară); Nicolae Bănescu, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş, Simion Mehedinţi, P. P. Negulescu, Ion Nistor, Radu Rosseti, Victor Slăvescu (secţia istorică); Gh. Ionescu-Siseşti, N. Vasilescu- Karpen, Horia Hulubei (secţia ştiinţifică).

Trec în noua Academie C. I. Parhon, D. Pompeiu, Gh. Spacu, Traian Săvulescu, Andrei Rădulescu, M. Sadoveanu, Iorgu Iordan, G. Călinescu. Membri onorifici au fost G. Enescu, Gh. Murnu, pictorul Gh. Petraşcu, Gala Galaction. Alţi membri titulari se vor adăuga: Mihai Ralea, Constantin Balmuş, Grigore Moisil, Ştefan Milcu, Raluca Ripan, prima femeie academician, Mihail Roller, Camil Petrescu. Din vechea Academie Română au fost încarceraţi: Nichifor Crainic (între 1947 şi 1962), Ion Petrovici ( condamnat la zece ani, ca ministru antonescian, între 1948-958), D. Caracostea, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Ion Nistor, Victor Slăvescu. Au decedat în timpul detenţiei R. Rosseti, G. I. Brătianu şi Al. Lapedatu.

Dintre profesorii universitari, nemembri ai Academiei, sunt „bine reprezentaţi” C. C. Giurescu (între 1950- 1955), Ioan Hudiţă (ca lider ţărănist, între 1947 şi 1955), Victor Papacostea. Sociologul Traian Herseni este întemniţat. Ernest Bernea, „doctrinar al mişcării legionare” este închis din august 1949 până în februarie 1950. Între anii 1952-1954 ajunge în lagărul de muncă de la Canal. Urmează un an de domiciliu forţat într- un sat, de unde e ridicat în 1955 şi condamnat la zece ani de detenţie. Gheorghe Zană, profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi, apoi la Politehnica din Bucureşti, deputat naţional-ţărănist în 1946, arestat în anul 1947, apoi pe o perioadă de doi ani: 1951-1953. Anton Dumitriu, arestat în 1948, este condamnat în 1949 la unsprezece ani de închisoare pentru „gestiune frauduloasă” la Creditul Minier. Petre Ţuţea a fost închis între anii 1948-1953, 1956-1964. Un „record al întemniţării” îl va deţine poetul Radu Gyr, pentru militantismul lui legionar. Este întemniţat între anii 1945-1956, 1958-1963.

În anii ‘60 s-a conturat procesul lent de recuperare a „supravieţuitorilor vechii elite”. „Alegerile” din 1955 de la Academie, au marcat primul moment. S-a propus reprimirea academicienilor excluşi în 1948. Volumul lui Pavel Ţugui, „Amurgul demiurgilor”, detaliază problema „reprimirilor” în Academie. Intră acum la Academie, Cezar Petrescu, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Tudor Arghezi, „suspectul” Tudor Vianu. Membri titulari vor fi istoricii Emil Condurachi, Constantin Daicoviciu, Andrei Oţetea, David Prodan.
Editura „Vremea” a publicat în anul 1996 volumul „Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, Al. George, Al. O. Teodoreanu” . Sunt surse documentare ce deschid cercetătorilor şi publicului larg, „cunoaşterea mecanismelor utilizate de P. C. R. pentru a-şi asigura monopolul puterii” (Florin Constantiniu).

„Piatra de hotar”este însă anul 1964: „închisorile se golesc şi se petrece relativa detaşare de Uniunea Sovietică”.Constantin C. Giurescu revine la catedra universitară în 1963. În anul 1974 e reprimit în Academie. Şerban Cioculescu, „critic decadent”, îşi încheie cariera ca profesor şi şef de catedră la Universitatea din Bucureşti, director al Bibliotecii Academiei, membru al Academiei Române. Constantin Noica va reveni „cu o carieră intelectuală spectaculoasă”. „Regimul s-a mai deschis, iar vechii intelectuali s-au mai deschis şi ei spre marile realizări ale socialismului”. În decursul anilor , lui M. Eliade i s-au publicat mai multe studii. Între anii 1964 şi 1970 i se pun în scenă piesele de teatru ale lui E. Ionesco. În anul 1988 i se publică o „antologie” lui Cioran. Elita intelectuală a epocii a fost „rezultatul unei selecţii dirijate politico- ideologic, în funcţie, pe cât s-a putut, şi de competenţe, dar, în principală măsură, după expresia consacrată de dosar, adică de origine socială şi de alte date personale şi familiale, susceptibile să recomande sau să blocheze promovarea cuiva”. „Rezistenţa prin cultură” a fost adeseori „o evadare prin cultură”. Doar posturile de radio, începând cu Europa liberă, au avut o audienţă crescândă.

Lucian Boia conchide: „regimul comunist va avea apoi tot timpul, în aproape o jumătate de secol, să-şi modeleze propria elită, care, cu bune şi cu rele, a trecut în postcomunism”. Intelectualitatea românească a anilor 1930-1950 şi- a urmat cu consecvenţă, idealul spre care a năzuit. A fost înăbuşită, apoi de un regim totalitar. În schimb, alţi intelectuali s-au adaptat, în virtutea argumentului de a parcurge o istorie „zbuciumată şi neiertătoare”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

2 iulie 2013 – Mircea Eliade, Coloana nesfârşită, Teatru, București, editura Minerva, 1996

poza-carte

Într-o însemnare datată din 23 mai 1964, M. Eliade considera că Brâncuşi se apropie de piatră cu emoţia şi veneraţia unui om din paleolitic. Paginile Jurnalului consemnează: „Mai întâi pasiunea sa pentru Piatră, pentru materia dură, impenetrabilă (metalele aparţin altei clase; aşa cum le cunoaştem şi le folosim, metalele nu se găsesc în Natură, sunt produsele omului). Evident, orice sculptor îşi iubeşte materialele, în primul rând, marmura. Dar la Brâncuşi, era ceva mai mult. Se apropia de piatră cu sensibilitatea şi poate cu veneraţia omului din preistoric. Răbdarea, atenţia, bucuria cu care-şi şlefuia operele, până ce le transforma suprafeţele în oglinzi ondulate, de eşti ispitit să le mângâi; timpul considerabil pe care l-a cheltuit şlefuind nenumărate replici ale altor opere- mi-ar rămâne inexplicabil dacă n-aş ghici la munca aceea lungă şi monotonă, beatitudinea pe care o provoca intimitatea indefinit prelungită cu materia cristalină. Voinţa lui de a transfigura Piatra, de a-i aboli modul ei de a fi, în primul rând, greutatea şi a ne arăta cum se înalţă, cum zboară, ca în „Pasărea măiastră”, nu se ghiceşte aici o specie arhaică de religiozitate, ajunsă, demult inaccesibilă pe continentul nostru?” În august 1970 îl regăsim pe Eliade în Norvegia la Folk Museum.

Impresiile sunt copleşitoare: ”fascinaţia cu care privesc aceste nobile, vetuste creaţii ale civilizaţiei lemnului e provocată, de astfel de semne. În primul rând, de imaginea pe care o regăsesc la toate unghiurile locuinţelor, acolo unde se întâlnesc şi se întretaie bârnele: e desenul din care avea să ia fiinţă „Coloana infinită”, imaginea pe care Brâncuşi a văzut-o, desigur, în Oltenia copilăriei sale, la casele de lemn, şi nu numai acolo (căci seria de blocuri romboidale, se regăsesc, bunăoară, în structura „stâlpului casei”). O imagine pe care, la un moment dat, amintirea a abandonat-o imaginaţiei, eliberând-o astfel de matricea ei concretă, îngăduindu-i să dobândească funcţia primordială de stâlp al Centrului, de „axis mundi”. O imagine banală din repertoriul civilizaţiei lemnului, aşa cum sunt nenumărate altele, zăcând inertă, ca într-un somn folcloric, atâtea mii de ani până ce a fost trezită, înnobilată, transfigurată, de imaginaţia geniului”(„Jurnal”, II, 1933).

În studiul „Brâncuşi şi mitologiile”, Eliade avea să descindă la origini:” în folclorul românesc Coloana Cerului reprezintă o credinţă arhaică, precreştină, care a fost însă repede creştinizată, deoarece o întâlnim în colinde. U siguranţă, Brâncuşi a auzit vorbindu-se despre Coloana Cerului în satul său natal sau în stânele din Carpaţi, unde a ucenicit ca păstor. Imaginea l-a obsedat, fără îndoială, căci aşa cum vom vedea, ea se integrează în simbolismul înălţării, al zborului,, al transcendenţei. Forma romboidală ne aminteşte arhitectonica stâlpilor olteneşti”. Poemul dramatic „Coloana nesfârşită”, pledoarie a tradiţiilor folclorice ale mitologiei româneşti, este definită de exegeţi „mister al cunoaşterii”. În credinţele arhaice ale popoarelor, mitul comunicării primordiale cu cerul se face printr-un munte, arbore, scară, liană. Sunt similitudini între cultura indiană şi cea ţărănească din Balcani sau Europa Occidentală. „India m-a ajutat mult să înţeleg importanţa, autohtonismul şi, în acelaşi timp, universalitatea creaţiei lui Brâncuşi. Dacă te întorci într-adevăr la surse, la rădăcinile care se întind până la neolitic, atunci eşti foarte român sau foarte francez, în acelaşi timp şi universal”. Primul act al „Coloanei nesfârşite” se deschide cu vara anului 1937. Brâncuşi sculptează. Dansul graţios al unei tinere, fascinantă şi misterioasă, îi sugerează lui Brâncuşi reprezentarea labirintului: ”Spirală după spirală, Maestre, aşa cum se dansează labirintul, când ai pătruns în adânc”. „Coloana” va fi inaugurată cu fast.

Finalul piesei ni-l prezintă pe sculptor revenind la matcă, la locurile obârşiei, Hobiţa. Indicaţiile scenice precizează că „Umbra Coloanei începe să se lumineze parcă dinăuntru”. Brâncuşi urcă pe umbra iluminată a Coloanei. După ce imaginea lui se pierde în lumină, „Coloana se vede din nou maiestuoasă sub bătaia lunii”. „Coloana este opera mea cea mai însemnată – va spune Brâncuşi – trebuia să fi înţeles de atunci, din 1938, că după Coloană nu mai aveam dreptul să încerc altceva. După „Coloana nesfârşită” numai tăcerea mai poate avea vreun sens”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

23 aprilie 2013 – Nikolai Berdiaev. Sensul istoriei, Editura Polirom, 1996

berd

„Destinul omului nu este numai pământesc, ci şi ceresc, nu doar istoric, dar şi metafizic, nu numai omenesc, dar şi dumnezeiesc. Nu este doar o dramă a omului, ci şi una a lui Dumnezeu. Numai apelul profetic la istorie şi la trecut poate învia evoluţia moartă, mişcarea moartă poate s-o facă vie, poate s-o facă lăuntric spirituală. Concluzia principală a tuturor prelegerilor mele despre esenţa istoriei, despre esenţa unei filosofii a istoriei, este aceea că nu poate exista contradicţie între om şi istorie, între lumea spirituală a omului şi marea lume a istoriei” (N. Berdiaev).

Textele lui Berdiaev dobândesc semnificaţii proprii, după cum el însuşi va spune: „gândirea mea e centralizată, în ea totul se leagă, n-are nimic fragmentar, dar ea e intuitivă prin originea sa şi aforistică prin formă. Gândirea mea se mişcă pe planuri diverse şi de aceea, fără îndoială, mi se reproşează că aş fi contradictoriu. Or contradicţiile gândirii mele decurg din natura ei înseşi, ele nu pot şi nu trebuie să fie eliminate”(Berdiaev, „Autobiografia”).

Pentru Berdiaev, „sensul” este încărcat de tradiţia teologică şi filosofică. Omul nu este un individ, o „parte a naţiunii”, este „persoana” căreia naţiunea, statul, instituţiile îi vor permite libertatea de manifestare. Libertatea persoanei şi a spiritului se vor afirma numai în cazul în care fiecărui om îi sunt asigurate condiţiile decente de subzistenţă. În studiul său, Berdiaev conferă o importanţă deosebită „tradiţiei”, care se impune a fi „autentică”, „reînsufleţită”, întrucât „prin ea este menţinută legătura cu ceea ce este etern în trecut; dar tradiţiile rele trebuie surmontate, cele ale clanului şi nu ale comunităţii, cele ale inerţiei şi obiectivării şi nu ale spiritualităţii”.

Eschatologia este adâncită în termenii creaţiei mistico-religioase: „Misterul prim este şi cel al naşterii lui Dumnezeu în om (care include lumea în sine) şi cel al naşterii omului în Dumnezeu. Aceasta vrea să spună în limbajul nostru imperfect că Dumnezeu are nevoie de un act creator corespunzător din partea omului”, pentru că „Eonul (gr. „aion”= timpul) sfârşitului este revelaţia Spiritului”. Pentru Berdiaev, omul supus „trecerii spre umano- divin ori bestialo- divin”. „Bestia” semnifică „Cezarul, statul, dominaţia aservirii omului de către om, ceea ce relevă întotdeauna puterea Fiarei , această Fiară este nu o fiinţă individuală, ci una colectivă” („Autobiografia”). În volumul „Între scris şi sânge” („Conversaţii cu Carlos Catana”), Ernesto Sabato aprofundează, cu luciditate, semnificaţiile volumului: „ Berdiaev spune că istoria nu are nici un sens prin ea însăşi, că ea este, în fond, doar o serie de eşecuri şi dezastre. Or, toate acestea sunt destinate să dovedească tocmai faptul, că omul nu trebuie să caute sensul vieţii în Istorie, în timp, ci în Eternitate. Sfârşitul istoriei nu este imanent, ci transcendent. Astfel, pentru Berdiaev, toate calamităţile pe care le denunţă Ivan Karamazov, reprezintă în chip paradoxal, un motiv de optimism , ele constituind dovada neputinţei oricărei soluţii terestre. Or, este foarte dificil să nu disperi, dacă excluzi din acest existenţialism credinţa în Dumnezeu, căci am rămâne atunci abandonaţi într-o lume lipsită de sens, care s-ar sfârşi într-o moarte definitivă. Dostoievski se salvează de disperarea totală , cum se salvează şi Kierkegaard, pentru că în final, crede în Dumnezeu. Se mai salvează şi cei ca Nietzsche, Rimbaud şi alţi atei înverşunaţi, care văd în Dumnezeu un duşman, căci pentru a exista ca duşman, Dumnezeu trebuie în primul rând să existe. Dar, pentru un existenţialist ateu ca Sartre, se pare că nu există altă cale decât disperarea pură”.

În capitolul „Concepţia despre progres şi sfârşitul istoriei”, Berdiaev conchide: istoria deschide calea înspre „o altă lume, însă „în interiorul istoriei nu este posibilă instaurarea unei stări absolute, sarcina istoriei este rezolvabilă doar dincolo de limitele ei”. Omul ajunge să cunoască „impasul cercului strâmt al istoriei”. Ca atare, conştientizează „imposibilitatea rezolvării sarcinii sale în interiorul procesului istoriei”, conştientizează că „numai ieşirea transcendentă poate soluţiona istoria”. Întreaga perspectivă este îndreptată spre „interior” şi se prelungeşte în „săvârşirea istorică temporală, prin ieşirea „dincolo de hotarele istoriei, „prin irumperea istoriei în supra- istorie, prin admiterea în cercul închis al istoriei forţelor aflate deasupra istoricului, adică a unui nou eveniment numenal celest în cel pământesc şi fenomenal- apariţia viitoare a lui Hristos”. În chip de concluzie, sfârşitul istoriei este inevitabil. Dacă istoria ar fi un „proces nesfârşit”, ea nu ar avea nici un sens. La sfârşitul istoriei nu mai există „închiderea în lumea aceasta, în realitatea noastră pământească”. „Eonul lumii noastre îmbătrâneşte”. Este o viziune simbolică a Apocalipsei. Legătura timpurilor „se rupe”, „cercul închis al realităţii încetează să mai existe”.

„În realitatea lumii se revarsă energiile unor alte trepte ale realităţii, istoria timpului nostru se sfârşeşte şi tocmai de aceea capătă un sens”. Istoria nu a putut rezolva problemele destinului individual, „destin care constituie tema genialelor revelaţii ale creaţiei lui Dostoievski, de care este legată întreaga metafizică a istoriei”. Starea conflictuală dintre destinul individual şi cel universal se soluţionează printr-o „anumită mutaţie lăuntrică, după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă în afară din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

9 aprilie 2013 – Vigen Guroian, Grădina ca parabolă teologică. Meditaţii despre grădinărit ca un epilog filocalic despre Grădina sufletului contemplativ, Editura Deisis, 2011

poza-carte„Grădina e pentru mulţi un loc personal de retragere, desfătare şi muncă. Grădinăritul îi ajută să se reculeagă într-un chip foarte asemănător rugăciunii. Pentru bogaţi şi săraci, deopotrivă, grădina e un loc al armoniei între trup şi suflet. Propria mea experienţă a grădinii s-a transformat pentru totdeauna”. (Vigen Guroian).

Vigen Guroian a cultivat o grădină reală şi a descoperit o grădină teologică. Meditaţiile sale se înmănunchează într-o „parabolă teologică” a grădinii „ca loc paradisiac de revelare a miresmei şi rodniciei lui Dumnezeu”.
Etician ortodox, Vigen Guroian, s-a născut în anul 1950 într-o familie de armeni, stabilită în SUA. Licenţiat în istorie la Universitatea din Charlottesville, Virginia, Guroian îşi va susţine teza de doctorat „Politică şi viaţa morală în scrierile lui Edmund Burke şi Reinhold Niebuhr”. Îl regăsim profesor de teologie la Universitatea Drew, profesor de etică religioasă la Departamentul de studii religioase al Universităţii din Charlottesville, profesor de etică în cadrul Departamentului de teologie al Colegiului Loyola din Baltimore. Din anul 2006 este profesor la Departamentul de studii religioase al Universităţii din Charlottesville. În studiile sale, reconfigurează specificul moralei ortodoxe în societatea contemporană. În viziunea autorului, etica ortodoxă semnifică „iubire întrupată” („Incarnate Love. Essays in orthodox Ethics”, 1987). Este o ”etică teantropică”, ”în care iubirea are o structură trinitară şi hristologică, o ”etică liturgică”, sacramentală (baptismală, euharistică), a căsătoriei şi a familiei, o ”etică socială”, prin excelenţă contextuală.

Vigen Guroian pledează pentru reîntoarcerea la etica socială creştină ”ca formă de misiune, de mărturie şi de luptă pentru catholicitate într-o societate denominaţională”. Volumul ”Etica după creştinătate” expune principiile eticii ortodoxe contemporane, izvorâte din ”pendularea sa ca teolog ortodox armean american, între tradiţia ancestrală a creştinismului naţional, proprie identităţii Bisericii armene- moştenitoare a creştinătăţilor de tip medieval- şi calitatea sa de membru şi cetăţean al unei societăţi liberale multinaţionale şi secularizate, cum este cea americană”. ”Etica de după creştinătate” se axează pe formarea şi cultivarea ”deprinderilor de viaţă virtuoasă” , pe fundamentele ”eticii ecleziale aplicate” (”familia” eclezială şi virtuoasă versus familia sociologică; ”medicina” în faţa morţii ca pastorală liturgică a muririi”; ”creaţia”ca ”etică ecologică”, ”eveniment eclezial de purificare şi tămăduire a rănilor făcute făpturilor de oameni care şi-au regăsit vocaţia de preoţi ai universului”). Discursul său etic şi practica morală au fost reunite în volumul „Cultivând inima virtuţii”, o pledoarie pentru valorile morale.

Capitole din volum sunt consacrate „grădinii”, parabolă teologică. Vigen Guroian a fost un pasionat al grădinăritului. Meditaţiile zămislite aici „îmbrăţişează concretul şi obişnuitul. Vorbesc în ele despre Dumnezeu şi legătura mea cu creaţia Lui. Dar exerciţiul scrierii lor a fost şi un proces de descoperire a lui Dumnezeu, de sine şi a lumii” (Vigen Guroain). Din volum se desprind o suită de tablouri ale unei grădini ce urmează anotimpurile anului (primăvara, vara, toamna, iarna), un „microcosmos paradisiac- liturgic al întâlnirii omului cu Dumnezeu pe firul călăuzitor al principalelor sărbători ale anului bisericesc”. Volumul cuprinde şi reflecţiile unor monahi anonimi din secolele XI- XIII despre Grădina contemplaţiei”, delectabilă pentru „sufletul iubitor de învăţătură”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

26 martie 2013 – Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae de la Rohia, Dăruind vei dobândi, Cluj – Napoca, Editura Dacia, 2000

Steinhardt

“Am înţeles, astfel decât teoretic: civilizaţiile sunt muritoare, istoria e alcătuită din cicluri, civilizaţiile îşi succed una alteia, catastrofele sunt fenomenul istoric obişnuit, trăim acum din nou ceva asemănător cu ce s-a produs în secolul al- III- lea. Din acest curs absurd şi tragic al istoriei, din această succesiune de avalanşe, din actuala scufundare am încercat să ies niţel, măcar în parte: de unde şi prezenţa mea la mănăstire, deoarece puteam prea bine păstra neştirbită credinţa în lume” (Steinhardt).
Monahul de la Rohia va dobândi « dimensiunea mistică de iluminare ». „Pentru mine creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc”. „Calea, Adevărul şi Viaţa” i-au fost lui Steinhardt, temelia vieţii spirituale desăvârşite: monahismul. Retras în „pustia înverzită a Rohiei, el a urmat, aşa după cum ne va mărturisi Ioan Pintea, un anume ritm („ceas” îi spune în mănăstire) de vieţuire normală (liturghia, miezonoptica, chilia, biblioteca, trasul clopotelor). „Rohia mi-e un refugiu, un liman, o oază, un rai sieşi suficient”. Decorul acesta atât de puţin excepţional îmi pare însă de îndată „Răspuns al Domnului”, de care a vorbit Alphonse de Chateaubriant. Icoanele sunt înfăşurate în ştergare, după gospodăreasca modă maramureşeană. Ard lumânări din cele mai simple. Duşumeaua-i acoperită cu scoarţe numai pe alocuri. Cu atât mai puţin îmi e răsplătit lungul efort al drumului şi urcuşului. Nimic somptuos, rar, „adânc”, „tulburător”. Dar se revarsă din belşug asupră-mi, supraabundent, tot farmecul inefabil al credinţei. În sensul cel mai riguros, mai neprihănit şi irezistibil al cuvântului: nădejdea celor nevăzute.
Din sat până la biserică, în comuna Şurdeşti, cărarea duce prin pădure, pe lângă nişte zăplazuri. Apoi, deodată: luminişul şi zvelta construcţie din lemn, adevărat mângâie-nori. E Duminică, oamenii, în straiele lor de sărbătoare, grămadă în jurul bisericii şi rânduiţi în cuprinsul ei după un tipic străvechi. Ştergare în jurul afumatelor icoane, totul e numai lemn solid şi bârne solemne, lumânările pâlpâie în semiîntuneric. Multă cuviinţă şi amenitate. Ba chiar nobleţe, deplină linişte, o atmosferă de stăpânită voioşie şi gesturi domoale, nezorite, aproape hieratice şi atemporale. (N. Steinhardt, „Ispita lecturii”, cap. „Mărturisire”).
Predicile din acest volum se înscriu în aria largă a eseului teologic. Sunt „texte care susţin cu patos un real axis moral, punctând de la început până la sfârşit traiectul unui destin implicat în lumea ca lume şi lumea ca spirit, ca duh”. Prin profunzimea gândirii, textele lui Steinhardt se asociază celor ale lui Evdokimov, Stăniloae sau Berdiaev. Pentru Cuvântul care zideşte, monahul de la Rohia, avertizează: „Să nu săvârşim grava eroare de a confunda platitudinea stilistică cu ortodoxia. Cele mai bune şi mai frumoase simţăminte ori mai folositoare învăţături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune a inimii.”
Predica trebuie să iasă din somnolenţa rostirii şi să intre în trezvia ideii. Paginile volumului sunt în viziunea lui „simple mărturii de credinţă creştină”.
Primul capitol, „Ce-i datorez eu lui Hristos” este revelator pentru semenul care urmează calea lui Hristos.
„Nefiind botezat în pruncie ci în deplină maturitate, am putut experimenta botezul totodată ca Sfânta Taină şi taină, ca moarte şi înviere, ca izvor nesecat de apă vie şi de senzaţională fericire. Covârşitoarea majoritate a creştinilor n-au cum şti ce simte cel botezat şi ce este în adevăr actul acesta fulgerător, dar cei aflaţi în situaţia mea ştiu cum nu se poate mai limpede că nu e formă, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directă a Dumnezeului celui viu.
Îi mai datorez Domnului şi nepreţuita, nesperata putere de a îndura şi suferi, de a mă supune, răbdător şi următor Lui, pildei ce ne-a dat ştiind că „El participă împreună cu noi la suferirea necazurilor şi, tot în acest sens, se smereşte împreună cu noi, îngropându-se într-o chenoză, într-o noapte pe care o repetă în viaţa fiecăruia dintre noi.”(Dumitru Stăniloae). Ori, cum spunea Simone Weil, şi ea evreică rourată de harul credinţei în Hristos: creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.
Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creştinismului cu suferinţa. Prin suferinţă se poate ajunge la adevăr şi lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumeşti inima vrednică o poate afla şi prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălţa până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e „faţa mai puţin nobilă a strădaniei.” Ţinta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însuşim, dincolo de nenorociri, necazuri şi încercări. Esenţa învăţăturii creştine e această deprindere, această descoperire a fericirii.
Aşa încât mai presus de orice îi datorez lui Hristos simţământul liberator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascuţit ca o sabie cu două tăişuri – şi luarea la cunoştinţă a faptului că „El poate face din tine o făptură nouă” nu e o simplă enunţare teologică ori o afirmaţie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate brută.
Iată de ce, dintre toate versetele Psaltirii pe acestea (din psalmii 65 şi 72) îmi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai grăitoare ale bucuriei în care neîncetat mă desfăt din binecuvântata zi când am primit euforicul dar al Sfântului Botez:
„Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă.”
„Veniţi de auziţi toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu şi vă voi povesti cât a făcut El sufletului meu.”
„Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a minte la glasul rugăciunii mele.”
„Binecuvântat este Dumnezeu care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Lui de la mine.”
„Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta.”
„Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit.”
De la aceste inspirate cuvinte la simţământul de împăcare generală, ce mă cuprinde, nu-i departe. Care împăcare? Cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu lumea, cu oamenii care-mi vor răul, cu acei care mi-au greşit, ba – lucru pe de-a-ntregul extraordinar, cu cei cărora le-am greşit eu, şi în cele din urmă, până şi cu mine însumi”.
Volumul îşi propune un dialog cu „ascultătorul”, menit a-i deschide calea reflecţiei, a atotputerniciei divinului în viaţa contemporană.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

12 martie 2013 – Pascal Bonafoux, Rembrandt – Între clar şi obscur,  Bucureşti, Editura Univers, 2007

poza-carte-mica-217x300Pascal Bonafoux, critic şi istoric de artă excelează în eseuri pe tema autoportretului. Remarcabile sunt „Les peintres et l’autoportrait” (1984), „Rembrandt, autoportraits”, „Van Gogh par Vincent”, „Autoportraits du XX-e siècle”.

Picturile lui Rembrandt absorb esenţa vieţii, o experienţă vizuală şi artistică care copleşesc prin fluiditatea lor. Ansamblul autoportretelor îi definesc personalitatea. E. H. Gombrich relevă viaţa interioară a artistului: „iată-i chipul în ultimii ani ai vieţii: nu era frumos şi n-a încetat, cu siguranţă, niciodată să-l deghizeze. Se studia într-o oglindă cu o sinceritate absolută şi această sinceritate ne este infinit mai preţioasă decât indiferent ce frumuseţe fizică. Este imaginea autentică a unui om. Nici urmă de afectare, nici urmă de vanitate, pur şi simplu privirea pătrunzătoare a unui pictor care-şi cercetează propriile trăsături, totdeauna avid să afle mai mult din tainele chipului omenesc. Alte portrete ale unor maeştri sunt pline de viaţă şi ştiu să reveleze caracterul modelului printr-o expresie caracteristică, printr-o atitudine fericită…şi totuşi, în ciuda forţei evocării, simţim că ei nu exprimă decât un singur aspect dintr-o fiinţă complexă. Însuşi surâsul Giocondei nu epuizează personajul”. În faţa unui portret de Rembrandt medităm asupra condiţiei umane. Privirea pictorului a pătruns în cele mai adânci tainiţe ale modelului său: el a descoperit „secretele inimii lui”. Este acea reconciliere dintre „animus” şi „anima” ce transfigurează. „O intuiţie plină de pasiune îl conduce de-a lungul drumurilor obscure ale personalităţii, până la acea vatră unde focul pur debarasează omul de toate zgurile sale” (Marcel Brion).

Pentru a dezvălui reflecţia, vocea, Rembrandt de desprinde de aparenţe, „inventează o lumină arbitrară”. Prin gravură, Rembrandt trasează lumina şi umbra. Clar – obscurul se creează prin tuşul de pe hârtie. Culoarea îi conferă o altă dimensiune. Portretele pe care le gravează, desenează şi pictează sunt eseuri. Prin chipul său, studiază o expresie, o atitudine. Artistul olandez „nu mai este o voinţă ce execută un plan preconceput căruia-i subordonează mijloacele şi acţiunile sale, este un ochi care alege şi care surprinde, este o oglindă care pictează, tot ce face e rezultatul unei reflecţii, al unei savante expuneri a plăcii în faţa lentilei, încât toate figurile pe care ni le înfăţişează se întorc dintr-o călătorie de dincolo de oglindă. Această gradare a umbrelor, această distribuţie a valorilor în jurul centrului, această diluare sau precizie a detaliului, care corespunde intensităţii şi concentrării atenţiei, această pată luminoasă care organizează totul în raport cu sine şi trezeşte în juru-i tot felul de scânteieri, de degradeuri, de reflectări şi de ecouri, această importanţă dată vidului şi spaţiului pur pe care-l eliberează un obiect acaparând privirea , toate acestea nu Rembrandt le-a inventat şi nu doar el le-a practicat. Acolo unde ceilalţi încearcă timid un procedeu, el, cu plenitudinea şi autoritatea unui maestru îl aplică” (Paul Claudel).

Portretele lui se întorc spre noi, scăldate într-o lumină preluată din memorie. Ele sunt purtătoare ale conştiinţei de sine. Atmosfera emanată de tablourile şi gravura lui Rembrandt este una a visului, calmă, tăcută. Arta maestrului olandez nu rezidă în imaginarul imediat. Pictorul „însoţeşte fiecare gest al modelelor sale, fiecare atitudine, fiecare convenţie pe care o încheie cu semenii , într-o călătorie ulterioară dincolo de suprafaţă şi de imediat, o călătorie care se prelungeşte imperceptibil şi se termină nu atât în contururi, cât în vibraţie. Senzaţia a trezit amintirea, iar, amintirea, la rându-i, zguduie succesiv straturile suprapuse ale memoriei, evocând în jur alte imagini” (Paul Claudel).

„Lecţia de anatomie a profesorului Tulp” aminteşte de condiţia noastră de muritori. „Compoziţia şi tratarea culorilor instaurează o familiaritate între vii şi morţi, neobişnuită în acea epocă. Această operă i-a fascinat şi i-a tulburat pe contemporanii săi „(P. Bonafoux).

„Rondul de noapte” pare condensat în „ascunzişurile cele mai profunde ale spiritului, al acestei lumini, care este ca un element purificat şi valorizat” (P. Claudel). Artistul „mânuieşte lumea ca pe o dramă constantă pe care lumina şi obscuritatea o modelează, o convulsionează, o calmează şi o fac să nască şi să moară după pasiunile lui, după tristeţea şi dorinţa lui disperată de veşnicie şi absolut care-i tulbură inima” (E. Faure, „Istoria artei moderne”).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

19 februarie 2013 – Benjamin Blech, Roy Doliner, Codul lui Michelangelo, Mesaje secrete ale Capelei Sixtine, Editura Orizonturi, 2009

images6

„Marii artişti, remarcă Proust, n-au făurit niciodată decât o singură operă, sau, mai bine zis, n-au făcut decât să refracteze, prin medii diferite, acelaşi gen de frumuseţe pe care o aduc lumii”. Unul dintre aceşti „mari artişti” este Michelangelo, a cărui unică viziune a creaţiei a fost aceea de măreţie şi frumuseţe. „Fiecare dintre creaţiile sale, la fel de desăvârşite, toate, poartă mesajul aceleiaşi lumi superioare şi ascunse”(Charles de Tolnay).
Frescele Capelei Sixtine sunt purtătoare ale mesajului mistic pierdut al iubirii universale. Iniţiat în Cabala, Michelangelo a încorporat în capodopera sa religioasă mesajele ascunse. Ele au fost menite a fi „un apel la reconciliere între raţiune şi credinţă, între Biblia evreiască şi Noul Testament”. Pentru a dezvălui secretele Capelei Sixtine, autorii propun o viziune neoplatonică şi cabalistică. Primul dintre cei şapte evrei reprezentaţi pe tavan, este Zaharia, cel care îi previne pe sacerdoţii corupţi ai celui de-al doilea Templu Sfânt: ”Deschide uşile, o, Libanule, căci focul îţi poate mistui cedrii”(Zaharia 11:1). Profeţia semnifică faptul că, dacă sacerdoţii „nu şi-ar fi încetat comportamentul corupt şi lipsit de spiritualitate, uşile Sanctuarului ar fi fost deschise cu forţa de către duşmanii atacatori, iar templul construit parţial din lemn de cedru din Liban, ar fi ars până la temelie”. Zaharia este în acelaşi timp profetul consolării şi al mântuirii. Este citată viziunea celor „patru coarne” care vor lovi Israelul. Sunt cele patru exiluri: Egiptul, Babilonul, Persia, Grecia. Zaharia a avut şi o altă viziune profetică, aceea a Sfintei Menora sau a candelabrului aurit cu şapte braţe. Luminile care iradiază se focalizează spre centru. Tocmai din acest motiv, dantelăria paravanului original din Capela Sixtină avea şapte flăcări de lumânări din marmură, sculptate în vârf, ce simbolizează „ochii lui Dumnezeu”(IV:10), veghind asupra întregii Creaţii. Miezul învăţăturii lui Zaharia este transmis umanităţii: deşi există diferite ramuri ale credinţei şi mai multe nume ale lui Dumnezeu, toate sunt reunite într-o unică Lumină. Niciunui om nu îi este îngăduit să domine, să subjuge, să nege sau să-şi convertească semenul:”Nici prin drept, nici prin putere, ci doar prin Spiritul meu, spuse Dumnezeul gazdelor”(Zaharia IV:6). În opera „Despre creaţia lumii”, Philo îl descrie pe Dumnezeu ca fiind „Marele Arhitect” al Universului: „determinând întemeierea unui stat puternic(Universul), Dumnezeu, mai întâi, i-a conceput forma în mintea Sa -în acord cu această formă a făcut o lume perceptibilă doar de intelect şi apoi a completat-o cu una vizibilă simţurilor exterioare, folosind-o pe prima ca model”. Proiectul lui Michelangelo încorporează filosofia lui Philo. După cum Divinul Arhitect a conturat Planul Creaţiei, artistul concepe mai întâi unitatea planificată a proiectului său. Autorii concluzionează: pentru Michelangelo, „cadrul arhitectural al tavanului i-a permis nu numai să exprime o corespondenţă între Divin şi arhitectul uman, ci şi să ilustreze un principiu important al unităţii cabalistice armonizatoare”. Cele patru arcuri de boltă şi cele patru cupe ale Sederului de Pesah, atestă rolul continuator al lui Dumnezeu în istoria umanităţii. Figuri gigantice din lumea antică sunt polarizate, aflându-se pe poziţii opuse. Imperiile reprezentate de sibile-egiptean, babilonian, persan, grec şi roman- au încercat să-i nimicească pe evrei. În replică, cei şapte profeţi, Zaharia, Ioil, Isaia, Ezechiel, Daniel, Ieremia, Iona, purtători de cuvânt ai cerurilor, au predicat pentru eradicarea cultelor păgâne din cadrul graniţelor Ţării Sfinte a Israelului, pentru a asigura continuitatea poporului evreu. Corespondenţa celor şapte profeţi evrei, reprezentaţi de Michelangelo, cu cele şapte Middot, „paşi spirituali, meniţi să ne aducă mai aproape de Dumnezeu”, echilibrează templul sixtin între coloana „G-vurah” (Puterea şi Dreptatea) şi coloana „Chessed” (Mila, Iubirea şi Bunătatea). Coloana din mijloc, trunchiul central al pomului cabalistic al Vieţii. Este Calea de mijloc, calea „tzyddikim”, „cu adevărat dreaptă şi sfântă”, „calea luminată”, cea care duce la iluminare. Pentru a reprezenta această cale, Michelangelo a optat pentru „adevăratul Centru de putere în lume”, „Tora” originală, cunoscută ca „Pentateuh” sau cele Cărţi ale lui Moise”( Geneza, Exodul, Leviticul, Numerele, Deuteronomul). Pentru Michelangelo, Capela Sixtină a reprezentat o „gigantică punte a spiritului”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

27 nioembrie 2012 – Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Universitatea „Babeş- Bolyai”, 1968

N.Iorga pledează în scrierile sale, pentru identitatea unui popor, a unei naţiuni: ”Istoria, carese putea crede că este o materie pe lângă celelalte, se învederează din ce în ce mai mult că este o necesitate. Da, cunoştinţa ei este o necesitate pentru conştiinţa umană: şi pentru chibzuirea împrejurărilor, şi pentru tragerea concluziilor şi pentru îndemnuri şi pentru mângâieri”.
Studiul academicianului Ştefan Pascu descifrează, cu minuţia cronicarului, procesele şi fenomenele istorice, urmărind, cu precădere, cele două caracteristici principale ale istoriei poporului român : libertatea socială, independenţa şi unitatea politică. De la conştiinţa de neam se accede la conştiinţa unităţii etnice şi a unităţii politice. Crearea statului modern a constituit pârghia de susţinere a întregului efort spre desăvârşirea unităţii. « Graniţele dispar în faţa solidarităţi nestăvilite ». Monarhia dualistă provoacă reacţii puternice. « Caracterul legic şi obiectiv al procesului de unitate politică este mai presus de orice îndoială ». Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a fost încununarea de veacuri a unităţii naţionale. « Marele Sfat al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania » adresează în data de 18 noiembrie, un manifest către popoarele lumii, tipărit în română, franceză şi engleză. După opresiunea exercitată de « clasa stăpânitoare a poporului maghiar », marele Sfat reclamă că naţiunea română aduce la cuoştinţa poparelor lumii, hotărârea de a-şi infiinţa « pe teritoritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent », « de a peri mai bine decât a suferi mai departe scăvia şi atârnarea »(« Românul », VII, nr. 10 din 7/20 noiembrie, 1918). Pe baza acestor principii, cele 46 de parohii române smulse epscopiilor de Oradea şi de Gherla în anul 1912, prin Hotărârea adunărilor populare din 13/18 noimebrie de la Satu-Mare şi Careii Mari, se declară reunite la Mitropolia de Alba- Iulia şi Făgăraş, ca un vicariat al Careilor, condus de vicarul Romul Marchiş (« Unirea », 2 noiembrie şi 7 decembrie, 1918). La 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful Marelui Stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi pentru « a garanta libertatea deplină a tuturor »(« Telegraful român », LXVI, nr. 126 din 14/27 noimebrie, 1918). Profesorul N. Bălan, trimisul Consiliului Naţional din Sibiu la Iaşi, primit în acele zile de regele Ferdinand, de reprezentanţi diplomatici ai Antantei, aducea în data de 20 noiembrie, la cunoştinţa Consiliului Naţional Român, îndrumările primite : « proclamarea în cel mai scurt timp şi fără condiţii, a Unirii Transilvaniei cu România, într-o adunare în care să participe mulţime cât mai mare şi reprezentanţii consiliilor naţionale locale ». »Marele Sfat al Naţiunii române din Ungaria şi Transilvania « lansează în aceeaşi zi de 20 noiembrie, convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Cuprinsul convocării este o « pagină de antologie, de remarcabilă etică politică, de superioară concepţie de stat », avea să remarce Ştefan Pascu : « În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania vrea să-şi hotărască însăşi soarta sa, de acum înainte ». Sunt enunţate « principiile generale şi universale ale vremii şi cele particulare » ale naţiunii române din Transilvania. « Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra soartei sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă »(Arhiva istorică a filialei Cluj a Academiei, 1918). Au fost precizaţi delegaţii oficiali: episcopi români din Ungaria şi Transilvania ; protopopii în funcţiune ale celor două confesiuni româneşti; câte un reprezentant al fiecărui consisitor şi capitlu; câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale; câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine ; câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecrae şcoală medie, institut teologic, pedagogic şi şcoală civilă ; câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti ; câte doi reprezentanţi ai fiecărei gărzi naţionale judeţene; câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; delegaţii Partidului Social- Democrat Român; doi delegaţi ai tinerimii universitare; câte cinci reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români. Cetatea « răsună de un puternic strigăt, care străbate văzduhul, repetat de zeci de ori de poporul adunat, care ovaţiona România »( Ştefan Pascu). După Te Deum, « lumea se îndreaptă spre sala, care de acum se va numi a Unirii, împodobită cu brad şi cu drapele naţionale şi ale puterilor aliate. Pătrund în sală cei 1228 delagaţi oficiali ». În acelaşi timp, mulţimile se îndreaptă spre Câmpul lui Horea ». »Preoţi, învăţători, zeci de mii de ţărani înaintează în coloane fără sfârşit spre marea poartă a lui Mihai Viteazul, bogat împodobită cu drapele ». Se numesc notari ai adunării : Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar raportor al comisiei de validare, Ioan Suciu. Se propune biroul Adunării : Gheorghe Pop de Băseşti, preşedinte, episcopii Ioan Papp de la Arad şi Demetriu Radu de la Oradea, copreşedinţi, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop şi Ioan Fluieraş, vicepreşedinţi, Alexandru Fodor, Sever Miclea, Laurenţiu Oanea, Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, Iosif Ciser, Ionel Pop şi Gheorghe Crişan, notari.La orele 11,00. Gheorghe Pop de Băseşti, deschide adunarea, salutând pe toţi cei prezenţi, cerându-le să poată pune « piatra fundamnetală a fericirii neamului românesc »(« Românul », VII, nr. 20 noiembrie/3 decembrie 1918). Cuvântarea festivă şi solemnă a fost rostită de Vasile Goldiş. Istoria dramatică dar şi eroică de-a lungul veacurilor este redată în accente de o solemnitate emoţionantă. Îi reliefează obârşia şi trecutul şi-i admiră trăinicia. Unirea românilor într-un singur stat pretinde asigurarea pe seama tuturor neamurilor şi tuturor persoanelor a aceloraşi drepturi şi datorii. Pentru statornicirea unei societăţi bazate pe muncă şi pe răsplata ei integrală, e necesar să se jure credinţă naţiunii române, dar, totdată şi civilizaţiei umane »(« Românul », VII, nr. 20 din 20 noiembrie/3 decembrie 1918). Goldiş supune spre aprobare « măritei Adunări Naţionale », Hotărârea de Unire » : Adunarea naţională decretează Unirea românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească şi teritoriile locuite de ei cu România ; teritoriilor respective li se rezervă autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal ; se recunoaşte deplină libertate naţională şi drepturi egale tutror naţiunilor conlocuitoare, de a instrui, administra şi judeca în limba proprie , de a face parte din corpurile legiuitoare şi de a participa la guvernarea ţării în proporţia numărului lor ; egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru toate confesiunile; înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic în toate domeniile vieţii publie ; vot universal, direct, egal şi secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani ; desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire ; liberă propagare a gândurilor ; reformă agrară radicală. Pentru conducerea afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hătărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, îndreptăţit să repreznte naţiunea română oricând şi oriunde faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiile în interesul său (« Românul », VII. Nr. 20 din 20 noimbrie/3 decembrie 1918). Iuliu Maniu a supus unui examen amănunţit hotărârea propusă, reliefând în alocuţiunea sa, ideea naţională şi dreptul la unitate de stat(« Românul », VII, nr. 24 din 24 noiembrie/7 decembrie 1918). Gheorghe Pop de Băseşti supune Adunării spre aprobare, Hotărârea citită de Goldiş. „Adunarea naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungurene a primit rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş, în întregimea ei, şi astfel Unirea acestor provincii româneşti cu ţara mamă, este pentru toate veacurile decisă”(„Românul”, VII, nr. 24 din 24 noiembrie/7 decembrie 1918).
Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

20 noiembrie 2012 – William Shakespeare, Îmblânzirea scorpiei. Regele Ioan. Visul unei nopţi de vară, Editura Paralela 45, 2011

Opera lui Shakespeare, « locul de taină în care ne întâlnim cu noi înşine » este străbătută de un mesaj de o mare profunzime cărturărească : «nu aventura, ci ecoul şi semnificaţia ei »(M. Rădulescu).
Comediile lui Shakespare reprezintă o sinteză de elemente variate. Ideile umaniste se îmbină cu elemente de farsă, veridicitatea realistă din zugrăvirea sentimentelor şi a caracterelor, cu un fantastic îndrăzneţ. Adevărurile filosofice şi morale se înveşmântează într-o formă proprie bufoneriilor.
« Îmblânzirea scorpiei » a văzut lumina tiparului în anul 1623, în prima ediţie « in folio ». Comedia se deschide cu farsa pe care un lord i-o joacă unui meşteşugar dus la conac, ospătat cu trufandale. Spectacolul oferit este cel al lui Petruccio şi al Caterinei. Ajuns la Padova, în căutarea norocului, Petruccio află povestea celor două fiice ale negustorului Baptista. Petruccio o curtează pe una dintre ele, îndărătnica şi trufaşa Kate. După binecuvântarea tatălui, Patriccio va începe un « proces de reeducare », modelând personalitatea soţiei. Reîntorşi la Padova, la nunta Biancăi, Kate îşi sfătuieşte comesenele să îi urmeze pilda spre a se bucura din plin de binefacerile căsătoriei. Genul vulnerabil, prin definiţie, este cel feminin. Etichetarea Caterinei ca scorpie o include în triunghiul stereotipurilor negative pe care imaginarul colectiv premodern îl rezervă femeii. La rândul lui, Petruccio este reprezentantul orânduirii patriarhale şi al stilului de viaţă premodern. Receptarea comediei lui Shakespare în România atestă gradul de popularitate şi grilele de lectură de care piesa a benefiaciat în lume. În clasamentul celor mai jucate comedii shakespeariene, « Îmblânzirea scorpiei » ocupă locul trei, după « Vis de-o noapte-n miezul verii » şi « A douăsprezecea noapte ». A fost tradusă şi reeditată în aceeaşi măsură ca marile tragedii.
„Vis de-o noapte-n miezul verii” a fost considerată o „comedie festivă” (C. I. Barber) care reflectă „o formulă relativ simplă: descătuşarea dorinţelor, energiilor şi vitalităţii spre o clarificare a aspectelor legate de dragoste, de relaţia omului cu natura, în special cea celebrată la anumite sărbători”. Ajunul miezului de vară este 23 iunie, solstiţiul de vară, o sărbătoare ce coboară în timpuri străvechi şi practici păgâne care venerau puterea soarelui. Această perioadă era propice fertilităţii, peţitului, căsătoriei, dragostei. Superstiţiile, magia, „nebunia miezului de vară” prind viaţă.
Shakespeare prezintă în opera sa realitatea în toată vastitatea ei. Din cursul primului deceniu al creaţiei dramatice datează dramele istorice. Piesa-cronică, „Regele Ioan”descrie evenimentele care au avut loc la începutul secolului al XIII-lea. „Richard al III-lea” se încheie cu instaurarea dinastiei Tudorilor în 1485. În „Henric al VIII-lea” este prezentată cronica istorică a secolului al XVI-lea.
Deşi menţionat de Francis Meres în 1598, textul piesei shakespeariene ,“Regele Ioan” este publicat abia în anul 1623. Imaginea regelui Ioan este percepută ca fiind una negativă. În “Istoria Angliei”, André Maurois, descrie domnia tiranică a regelui Ioan:”a reuşit „să-i unească pe toţi supuşii lui împotrivă-i. Prin strălucirea inteligenţei, este un adevărat Plantagenet, excelent tactician diplomatic şi militar, mare seducător de femei, bun vânător, dar crud şi josnic. Henric al II-lea şi Richard şi-au avut grandoarea; Ioan n-a fost decât odios”. A fost „un om stăpânit de pasiuni violente, pe care nu a învăţat să le controleze niciodată, insensibil la sentimente precum onoarea sau prietenia, nemilos cu cei ce se opuneau capriciilor sau desfrâului său, lipsit de respect de sine şi gata să se umilească pentru a-şi atinge scopurile. Era, totuşi, una dintre minţile strălucitoare ale Europei vremurilor sale şi un excelent tactician”(John Dover Wilson, „Regele Ioan”). Piesa lui Shakespeare se axează pe lupta pentru tronul Angliei şi tentativele de a limita autoritatea regelui asupra ducatelor franceze şi asupra clericilor. Regele Ioan se consideră un reprezentant al divinităţii:”Noi, braţul Domnului,/Vom pedepsi trufaşii ce-au gonit /Pacea în cer” (II,1). Drepturile ce-i revin prin moştenire sunt redate în plan politic şi personal. În primele două acte sunt înfăţişate legitimarea domniei lui Ioan şi conflictul cu un alt pretendent la tron, Arthur, nepotul său. Ultimele trei acte prezintă Anglia condusă de un rege slab, trădată de nobili şi invadată de armatele franceze. „Sângerosul Ioan nu are forţa şi demnitatea să-şi salveze regatul. Pacea cu Papa este una „ispititoare”. Otrăvit de un călugăr, se va stinge în chinuri, cu conştiinţa încărcată. Ultimele cuvinte rostite sunt acelea ale unui suferind, nu ale unui rege:”un boţ de lut, imaginea regalităţii înfrânte”. „Porţile cunoaşterii de sine” se deschid larg spre introspecţie.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

6 noiembrie 2012 – Jean Jacques Rousseau, Confesiuni, Editura pentru literatură, 1969

„Oricine ai fi tu, cel pe care destinul şi încrederea mea te-au făcut judecătorul acestui caiet, te conjur, prin nenorocirile mele, prin simţirea ta şi în numele întregii speţe umane, să nu distrugi o scriere folositoare şi unică, ce poate sluji ca primă piesă de comparaţie pentru studiul oamenilor, care, desigur, rămâne încă să fie început şi de a nu-mi lipsi cinstirea memoriei de singurul monument exact al caracterului meu, care să nu fi fost desfigurat de către duşmanii mei”( J. J. Rousseau).
Influenţa exercitată de Rousseau asupra gândirii şi sensibilităţii secolului al XVIII-lea, a fost covârşitoare. Schiller îi va dedica cunoscuta „Odă lui Rousseau”. Goethe va declara: „o lume se sfârşeşte cu Voltaire, o altă lume începe cu Rousseau”. „Confesiunile” vor fi un model pentru autorii generaţiilor următoare: Chateaubriand, Stendhal, Amiel, Baudelaire. Cu o autentică vocaţie de memorialist, Rousseau mărturiseşte: „M-am hotărât să întocmesc o lucrare unică printr-o veracitate fără exemplu, astfel că măcar o dată să se poată vedea un om aşa cum este el înlăuntrul său”. Principiul elaborării scrierii este adevărul: „datoria mea este să spun adevărul, iar nu să cer să fiu crezut”. Loial acestui crez, el va insera în paginile volumului şi fapte dezavuabile, tocmai pentru a face cunoscută personalitatea lui umană. În acelaşi timp este convins că devoalând sufletul omenesc cu toate laturile lui, luminoase sau înnegurate, omul va accede la moralitate şi frumuseţe lăuntrică. Opera a fost zămislită din însuşi dramatismul vieţii scriitorului. A avut o viaţă zbuciumată. Încă din copilărie a fost asaltat de „nenorociri”, ce l-au urmărit toată viaţa. Şi totuşi, izvorul acestor „nenorociri” au sălăşluit în însăşi structura lui sufletească. Caracterul său plin de contradicţii, îl punea în conflict cu el însuşi. Oamenii, societatea, mediul în care trăia nu erau la înălţimea aspiraţiilor lui. Temperament efeminat, oscilând între timorare şi curaj, între apatie şi acţiune, Rousseau era inflexibil. „Pentru mine nu există treaptă de mijloc între tot şi nimic”. De-a cursul anilor, s-a bucurat de celebritate în societatea vremii. Acest „suflet aristocrat” sfârşise prin a deveni un om nefericit, persecutat. După ce s-a despărţit de enciclopediştii Grimm, Diderot, d-Alambert, d-Holbach, în gruparea căreia vedea o sursă permanentă de „cabale” urzite împotriva lui, s-a crezut victima atacurilor neîntrerupte, ceea ce i-au adus indignarea Bisericii şi al Parlamentului. A fost un proscris, urmărit tot timpul de ordinul de arestare emis la 8 iunie 1762. Izgonit din Franţa, Elveţia, Anglia, incriminat de forurile eclesiastice pentru ideile expuse în lucrările sale, supravegheat de poliţie, Rousseau ajunsese un proscris. „Eram un nelegiuit, un ateu, un nebun furios, un turbat, o fiară, un lup”, mărturiseşte el, ironic, în „Confesiuni”. Ultima parte a vieţii, Rousseau a trăit-o „sub teroarea ameninţărilor”. Începe să-şi redacteze „Confesiunile” în anul 1766, în perioada exilului în Anglia şi pentru a se disculpa în faţa adversarilor. El avea să consemneze: „Confesiunile mele sunt împletite cu acelea ale altor oameni; le fac şi pe unele şi pe altele cu aceeaşi sinceritate, în tot ceea ce se referă la mine, socotind că nu trebuie să arăt faşă de nimeni mai multă îngăduinţă decât am pentru mine însumi, dorind totuşi să fiu mai îngăduitor cu ceilalţi. Vreau să fiu mereu drept şi adevărat, spunând despre alţii binele în măsura în care îmi va fi cu putinţă, nevorbindu-i de rău decât atunci când sunt în cauză eu şi când sunt nevoit s-o fac”. Conflictul dintre o „lume ce-şi menţinea şi impunea încă prerogativele absolutiste” şi „individualismul liberal ce-şi afirma tendinţele de descătuşare de sub tirania dogmelor” răzbate pregnant din paginile „Confesiunilor”. Ecoul lor se va prelungi în „Visările unui hoinar singuratic”. Rousseau a fost un spirit analitic, care „diseca sufletul omenesc şi fenomenul existenţial, sub raportul legilor sociale, cu rigoarea omului de ştiinţă aplecat asupra obiectului cercetării sale” (P. Martinescu).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

29 octombrie 2012 – Christian Jacq, Mozart, Editura RAO, 2007

Doctor în studii de arheologie şi egiptologie la Sorbona, Christian Jacq este autorul romanelor: „Champillon, Egipteanul” (1987), „Afacerea Tutankhamon”(1992), „Ramses” (5 volume-1995- 1997), „Piatra luminii”(4 volume-2000).
În această serie romanescă în patru volume („Marele Magician”,”Fiul Luminii”, „Fratele Focului”, „Iubitul lui Isis”) Christian Jacq descrie apartenenţa lui Mozart la francmasonerie. Aventura spirituală însoţeşte cititorul oferindu-i revelaţiile unei creaţii ce înfruntă veacurile. „Esenţialul din viaţa unui mare creator de artă este însăşi opera lui. Asupra unui suflet atât de sensibil, atât de receptiv şi de entuziast ca sufletul lui Mozart, detaliile de viaţă pot îmbrăca o importanţă deosebită. Ele pot motiva un şoc, o emoţie capabilă de a se traduce într-o nouă manifestare artistică. În chipul acesta, fluxul şi refluxul vieţii interioare a lui Mozart, neîncetata lui goană, uneori deosebit de tragică, către idealul urmărit, într-un cuvânt, trăirea artistului se reflectă cu fidelitate în creaţia lui, în opera lui”(G. de Saint- Foix).
Mozart a fost iniţiat în misterele lui Isis şi ale lui Osiris, dezvăluite în „Flautul fermecat”. Polifonia mozartiană are la bază o gândire armonică evidentă. Uvertura dezvăluie ea însăşi genialitatea inventivă şi creatoare a lui Mozart. Accente dramatice se înfruntă cu o exuberanţă şi tinerească inventivitate. Atmosfera în care se va desfăşura drama muzicală este redată de alternanţa continuă între optimile repetate în „piano” şi izbucnirile în „forte”. Scriitura contrapunctică, în special, stilul „fugato” are un rol precumpănitor. În actul al II-lea, templul lui Isis şi Osiris, templul înţelepciunii se dezvăluie în toată măreţia lui. Tamino a trecut cu succes probele virtuţilor omeneşti. Tinerii îndrăgostiţi păşesc spre fericire. Corul final este scris în tonalitatea uverturii. Ea oferă învingătorului coroana împletită din înţelepciune şi frumuseţe. Corul şi aria finală relevă cuceritoarea graţie specifică muzicii mozartiene.
Scriitorul descinde în anul 342 î. H. Înfrângerea regelui Nectanebo al II-lea, învins de către Artaxerxe al III-lea, marchează sfârşitul dinastiei egiptene. Din anul 639 d. H. se impune religia islamică. Marile temple egiptene au fost acoperite cu inscripţii. Papirusurile redactate au fost menite să eternizeze cultura egipteană. In anul 383 d. H., Teodosiu a ordonat închiderea tuturor templelor. Iniţiaţii au fost nevoiţi să intre în clandestinitate, apoi să părăsească Egiptul. Transmiterea vechilor mistere devenise imposibilă după cucerirea arabă. În primele secole, „un concurent al creştinismului” a fost cultul lui Isis. Ca atare, expatriaţii au pregătit, „graţie confreriilor de constructori”, naşterea artei medievale. De pildă, pe portalul catedralei din Gnesen, în Polonia, sunt înfăţişate mistere ale lui Osiris. O dată cu închiderea templelor, iniţierea egipteană nu s-a stins, dimpotrivă, „gândirea hieroglifică” şi ritualurile, au fost transmise pe cale orală sau prin texte criptate. Descendenţii iniţiaţilor egipteni au format cercuri de alchimişti, care au dat naştere uneia dintre ramurile francmasoneriei. Acolo se celebrau vechile mistere sub forma a trei grade: ucenic, calfă şi maestru. Primul, consemnează autorul, semnifică elementele „creaţiei”, al doilea, „geometria sacră”, iar al treilea readuce la viaţă mitul lui Ossiris, numit Hiram. Proiectul la care a lucrat Mozart, „Thamos, rege al Egiptului” a fost decisiv pentru calea pe care o va urma. În decembrie 1784 va primi „lumina iniţierii”. De atunci devenise „puntea de legătură dintre Egipt şi francmasoneria simbolică”. „Flautul fermecat” va deschide calea „Artei regale, a unirii dintre Foc şi Apă, dintre Bărbat şi Femeie”. Opera rituală exaltă misterele lui Isis şi Osiris, „cheie a tradiţiei iniţiatice”. Creaţia lui Mozart înfruntă timpul, asemenea „unui templu, clădit din frumoasele pietre ale eternităţii”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

23 octombrie2012 – Monica Lovinescu, Cuvântul din cuvint, Editura Humanitas, 2007

Licenţiată în litere la Universitatea din Bucureşti, Monica Lovinescu a fost una dintre conştiinţele diasporei româneşti. In anul 1947, după abdicarea forţată a regelui Mihai I, pleacă la Paris ca bursieră a statului francez. În anul1948 cere azil politic. Studiile despre ideologia comunistă apar în publicaţii de prestigiu: „East Europe”, „Les Cahiers de l-Est”. Colaborarea la revistele în limba română din exil, este prodigioasă:”Luceafărul”, „Caiete de dor”, „Fiinţa românească”, „Ethos”, „Contrapunt”, „Dialog”, „Agora”. „Exegetă si analistă a fenomenului comunist, a pledat pentru demontarea si demistificarea pretenţiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infra-raţionale, dintre comunismul românesc si variile încarnări ale fascismului” (Vladimir Tismăneanu).
Perioada anilor 1952-1975 este dedicată emisiunilor literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză. Din anul 1962 îşi începe colaborarea asiduă la „Europa liberă”. „Teze şi antiteze” şi „Actualitatea culturală românească” vor avea o audienţă copleşitoare. Volumele „Unde scurte I”(Ed. Limite, Madrid, 1978 şi Humanitas, Bucureşti, 1990),,”Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler” (Cartea românească, 1992), „Seismografe. „Unde scurte II” (Humanitas, 1993), „Posteritatea contemporană. Unde scurte” III (Humanitas, 1994), „Est- Etice”. Unde scurte”, IV (Humanitas, 1994), „Pragul. Unde scurte”, V (Humanitas, 1995), „La apa Vavilonului”, I (Humanitas, 1999), „La apa Vavilonului”, II (2001), „Jurnal 1981-1984 „(Humanitas, 2002), „Diagonale” (Humanitas, 2002), „Jurnal 1985- 1988” (Humanitas, 2003), „Jurnal 1990-1993” (Humanitas, 2003), „Jurnal 1994-1995” )Humanitas, 2004), „Jurnal 1996-1997”(Humanitas, 2005), „Jurnal 1998-2000” (Humanitas, 2006), îi întregesc o carieră consacrată demnităţii umane.
Monica Lovinescu si Virgil Ierunca se încadrează în „perimetrul a ceea ce putem numi „patriotismul liberal” (V. Tismăneanu). Este „sentimentul naţional sobru care nu se jenează de valorile umaniste în care crede si care nu pactizează cu pompierismul şovin ori cu doctrinarismul descărnat al unei stângi tot mai sectare. A-ţi iubi naţiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea constă în a face din dimensiunea naţională un fel de test absolut si mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate. Patriotismul civic-liberal este structural diferit de şovinismul resentimentar care azvârle iubirea tradiţiei în cel mai dezolant derizoriu prin chiar suprimarea spiritului critic” (V. Tismăneanu). Monica Lovinescu, se asociază in planul analizei politico-istorice cu Besançon, Revel si Souvarine. Ea pledează pentru „o etică a neuitării ca premisă a libertătii”.
„Cuvinte din cuvinte” este „parabola unei lumi totalitare”, cea a României dintre anii 1948-1989. Lumea este de nerecunoscut. Munţii dispar, deoarece totul trebuie să fie nivelat, fără „relief”, oamenii au nevoie de alte „capete”, interdicţiile îi transformă în anonimi. Oamenii sunt depersonalizaţi. Apar torţionarii, informatorii, delatorii. Cuvintele par golite de sens. În „Apa Vavilonului”, Monica Lovinescu aduce un elogiu cuvântului, profesiunea de credinţă a scriitorului:”pentru un scriitor, inevitabil, Cuvântul a fost la Început. Soartă şi instrument de lucru, singurul pe care nu-l poate lua în derâdere sau murdări prin minciună. Nu poţi crede un lucru şi scrie contrariul său. Sau poţi, dar atunci se răzbună cerneala: nu se fixează pe hârtie”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

16 octombrie 2012 – Ştefan Mâşu, Omenirea secolului al XXI-lea şi guvernul mondial, Editura RAO, 2011

Doctor în Ştiinţe (1975), Doctor Honoris Causa (2006), Înalt Demnitar în masoneria română şi internaţională, Ştefan Mâşu a publicat în domeniul francmasoneriei şi ezoterismului: „Rozicrucienii sunt printre noi”, „Adevăraţii templieri”, Francmasoneria dezvăluită”, „Revelaţiile Ucenicului mason”, „De la ucenic la calfă în francmasonerie”, „Maestrul mason şi arta regală”.
„Omenirea secolului al XXI-lea şi guvernul mondial” este în viziunea autorului, o pledoarie pentru cunoaştere, ştiinţă, conştiinţă şi conştientizare, „tabloul unui secol care se desenează an de an, zi de zi şi la trasarea căruia participă toţi actorii cu putere şi autoritate din lumea de astăzi: state şi guverne, organizaţii internaţionale economice, politice şi militare, companii multinaţionale, ONG-uri, experţi privaţi, individuali sau în asociaţii, organizaţii ale crimei transnaţionale organizate, toţi cei care vor contribui, fiecare în felul lui şi potrivit vocaţiei lui, la soarta omenirii în secolul al XXI-lea”.
Teoriile vis-à-vis de existenţa centrelor de putere reală s-au impus publicului ca ipoteze credibile. „Guvernul mondial invizibil” sau „oligarhia absolută” „ar sta la baza a tot ce se întâmplă, într-un mod major în lume şi ipso facto a actualei crize mondiale”)”Ş. Mâşu, „Guvernarea din umbră”). Publicaţia de circulaţie internaţională „Dossiers Secrets d’Etats” publică în numărul din aprilie 2009 un articol despre „adevăraţii conducători ai planetei”, Grupul Bilderberg. „Obiectivele sunt axate pe mondializare şi au în vedere o Nouă Ordine Mondială, un mondialism al multinaţionalelor, al controlului total al populaţiilor, prin intermediul economiei şi media şi folosirea traumatismelor şi crizelor ca generatoare de bogăţie şi putere”(Daniel Estulin, interviu în „Dossiers secrets d’Etats”, nr. 6, aprilie 2009, Bruxelles). Prima întrunire a clubului a avut loc în mai 1954 la iniţiativa membrilor clanului Rockefeller şi a prinţului Bernhard al Olandei. Experienţele tragice provocate de criza din 1929- 1933, de războiul mondial şi de războiul rece au determinat elita americană şi europeană să acţioneze, concluzionând că ele ar putea fi evitate „dacă liderii responsabili şi influenţi ar putea efectiv să gestioneze evenimentele mondiale în culisele poziţiilor lor publice”(„Dossiers d-Etats”, nr. 6-2009). Teoria „haosului social ca traumatism de masă”a Institutului Tavistok, înfiinţat în anul 1930 şi de serviciile secrete britanice şi americane, a fost preluată în studiul lui Kurt Levin, psiholog, fondator al NTL- National Trening Lab-la Universitatea din Harvard- şi Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru securitate al administraţiei Carter. Teoria menţionată pledează pentru o „psihiatrie socială ca ştiinţă politică”. Ultraliberalul Milton Friedman susţine că pentru viabilitatea modelului său, soluţia este „provocarea unui şoc, a unui traumatism violent”. Terapia de şoc vizează „foametea programată, epidemiile premeditate, controlul creşterii populaţiei, războaiele locale, crizele”. Reuniunea anului 2009 din Grecia a dezbătut „restructurarea economiei mondiale”, înfiinţarea unui Departament Mondial de Trezorerie, a unei Bănci Mondiale Centrale, încorporarea funcţiilor acestora în actualul FMI”. Anual, Grupul Bilderberg reuneşte elita mondială: Comisia Trilaterală (SUA, Europa, Japonia), un Consiliu de Relaţii Internaţionale (CFR- Council on Foreign Relations). Aceşti „stăpâni ai spaţiului uman” formează „clasa Davos”. Sunt „puternicii”, cei care dispun de putere economică, politică şi administrativă. De-a lungul anilor, media, cercetători au străpuns zidul de tăcere şi au publicat studii, articole despre fluxurile financiare internaţionale, reglementarea economiei mondiale, reglementarea fluxurilor de emigraţie, desfiinţarea armatelor naţionale, înfiinţarea unei politici internaţionale, crearea unui Parlament mondial, suveranitatea naţională şi transferul de prerogative ( Bernard Bourdeix, „Le grand livre des conspirations”, Franţa, 2010). Aceste teme apar pe agenda oficială a întâlnirilor G-8, G-20 sau ale organizaţiilor internaţionale. Sunt renumite proiectele CIA şi ale Pentagonului, privind „utilizarea fenomenelor paranormale şi a persoanelor înzestrate cu aptitudini supranaturale (operaţiunea Stargate) sau pentru crearea unor luptători, templieri ai timpurilor moderne, dotaţi cu echipament ultratehnologizat. Lucrările şi emisiunile generalului Emil Străinu, devoalează opiniei publice, „secretul” geopoliticii militare.
Moto-ul ultimului capitol, „Pământul este singurul loc în care se poate crea Paradisul” (Octavian Paler) este o pledoarie pentru adevărata cunoaştere, pentru „binele” universal.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

9 octombrie 2012 – Marielle Tabart, Brâncuşi, inventatorul sculpurii moderne, Editura Univers, 2008

În anul 1969 istoricul de artă şi plasticianul Marielle Tabart asigură la Centrul Georges Pompidou, a doua reconstituire a atelierului lui Brâncuşi, în colaborare cu Isabelle-Monod Fontaine. În anul 1996 i se încredinţează o nouă reconstituire a atelierului.
Opera brâncuşiană „simplă şi subtilă în acelaşi timp, este expresia unei gândiri artistice extrem de lucidă, elaborată, profundă”(E. Ionesco, „Note si contra-note”, Gallimard, Paris, 1962).
Virtuozităţilor robuste ale creaţiilor lui Rodin, Brâncuşi îi opune o artă nuanţată, rafinată, “amintind de seninătatea voalată a lui Medardo Rosso” alături de care expune la Salonul de Toamnă din 1906.Vizitele sale la muzeul Guimet, îl determină să descopere statuia budistă. La Luvru este impresionat de “monumentalitatea” şi de “puterea de abstracţie” a sculpturii egiptene. Va experimenta „prima sa cioplire directă”, apropiindu-se de arta primitivă. Împreună cu Apollinaire şi Picasso, el face parte dintre artiştii care se apleacă înspre o artă exotică, provenind din Africa şi Oceania, menită să zdruncine din temelii arta occidentală de la începutul secolului al XX-lea. „Cuminţenia pământului”, pe care Brâncuşi o sculptează în piatră între anii 1907-1908, pare absorbită de un joc încremenit. ”Sărutul” reprezintă în creaţia brâncuşiană, manifestul modernităţii: „cioplirea directă”. Versiunile ulterioare vor lua alternativ, forma de cub sau de stâlp- coloană, cu însemnele simplităţii şi ale geometriei. Metoda cioplirii directe îi atribuie sculpturii funcţia de metaforă: marmura şi piatra „operează metamorfozele lor între mineral şi organic. ”Muza adormită” transpune carnaţia feţei în transparenţa marmurei. Variaţiile versiunilor următoare se vor înmănunchea, prin suprimarea trăsăturilor într-un oval perfect, în „Începutul lumii” (1904). Margit Pogany îi inspiră lui Brâncuşi un portret din memorie: marmura sferică a primei „Danaide” (1910).” Cine este frumoasa aceasta?” va exclama sculptorul Jean Arp. „Este domnişoara Pogany, o rudă a lui lady Shub-ad, frumoasa sumeriană şi a lui Nefertiti. Domnişoara Pogany este feerica strămoaşă a sculpturii abstracte. Este alcătuită din arcade, curbe şi îmbinări sidefii din cochilii pure”. „Arcadele”, „curbele”, „îmbinările sale sidefii” devin cilindrice în versiunea din 1919 („Domnişoara Pogany II”),, apoi severe în variantele din bronz. geometria formelor îl plasează pe Brâncuşi în cadrul tendinţei decorative a anilor –30. Sculpturile din lemn, „primul pas”81913), „Fiul risipitor”(1914), „Micuţa franţuzoaică”, „Primul pas III” (114-1918) „face legătura între practicile cultivatorului neolitic, şlefuitor de piatră, şi cele ale artistului- meşteşugar care a sculptat dintotdeauna lemnul, fie că este român sau african”(M. Tabart).
1919 – 1941 este perioada efervescenţei creatoare. Seria de douăzeci şi şapte de versiuni a „Păsărilor din văzduh” transpun avântul unei formei verticale în spaţiu. Prezentată la expoziţia de la Brummer Gallery din 1933- 1934, o „Pasăre în spaţiu” se intitulează „Proiect al unei păsări care, mărită, va umple bolta cerească”. M. Eliade remarcă că tema axei care susţine bolta cerească datează din epoca preistorică. „Este o axis mundi, ale cărei numeroase variante ne sunt cunoscute. Coloana Irminsul a vechilor germani, stâlpii cosmici ai populaţiilor nord- asiatice, Muntele central şi Arborele cosmic. Axul susţine cerul şi asigură în acelaşi timp comunicarea dintre Pământ şi Cer”. Ansamblul de la Târgu- Jiu este inaugurat la 26 octombrie 1938. Aici va fi înălţată „Coloana fără sfârşit”. „Este semnificativ faptul că Brâncuşi a găsit în „Coloana fără sfârşit”, un motiv folcloric românesc, „Columna Cerului”, care continuă o temă mitologică atestată încă din vremuri preistorice”; actul de a concepe axis mundi ca o coloană de piatră ce susţine lumea, reflectă foarte probabil credinţele culturilor megalitice”, avea să specifice M. Eliade. ”Poarta sărutului” duce către „Masa tăcerii”, situată pe aceeaşi axă cu „Poarta” şi „Coloana”.
Brâncuşi obţine cetăţenia franceză la 1 august 1952. În anul 1956 lasă moştenire statului, atelierul său, „statul francez având sarcina de a-l reconstitui cu tot ce conţine- opere, schiţe, tejghele de tâmplărie, unelte, mobilier”. Moştenirea cuprinde „144 de sculpturi şi schiţe, mai mult de 80 de socluri şi piese de mobilier, în jur d 20 de mulaje, 35 de desene şi guaşe, două picturi, fotografii şi clişee originale, o bibliotecă şi o discotecă de muzică folclorică, etnografică şi de jazz”. Îşi exprimă dorinţa „de a nu separa opera de mediul său de predilecţie, atelierul, al cărui spaţiu şi ale cărui lumini, în întregime, concepute de el însuşi, constituie ultima-i creaţie”. După un an, Brâncuşi se stinge din viaţă la 16 martie 1957. Este înmormântat în cimitirul Montparnasse.
Din istoria sculpturii, Brâncuşi a desprins „esenţa”. Totul „va fi fost o izbucnire din izvoarele adânci ale fiinţei sale. În el însuşi şi-a găsit singur propriile modele, arhetipurile structurale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare interioară” (E. Ionesco, „Note şi contra-note”).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

2 octombrie 2012 – F. Scott Fitzgerald, Blândeţea nopţii, Editura Polirom, 2001

Scott Fitzgerald a fost scriitorul care a surprins cu luciditate confruntarea dintre trecutul şi viitorul Americii: ”unghiul meu de vedere era localizat pe linia de demarcaţie dintre două generaţii, unde mă aşezasem, conştient de poziţia mea”. În 1920 , el declara că America era pe cale să eşueze în „cea mai deşănţată debandadă din istorie”. În primele sale încercări literare, cele ale „epocii jazzului”, scriitorul va reprezenta tipul ideal al tinerei femei nonconformiste şi al bărbatului atrăgător. Deşi a fost încrezător în „visul american”, povestirile lui au fost „atinse de aripa dezastrului” ca şi în cazul propriei sale vieţi. Titlurile sunt grăitoare: „Dincoace de paradis”(1920), „Toţi acei tineri trişti”(1926), „Semnal de stingere la deşteptare”(1935). Romanele surprind atmosfera de epocă, vieţile răvăşite ale personajelor. „Marele Gatsby” este caracterizat de T. S. Eliot drept „primul pas înainte al literaturii americane de la Henry James încoace”. Pentru o clipă, promisiunile Americii păreau a fi accesibile: „o clipă trecătoare, vrăjită, omul trebuie să-şi fi reţinut respiraţia în faţa acestui continent nebănuit, împins fără voia lui într-o uimire necunoscută pe care nici n-o înţelegea şi nici n-o dorise, faţă-n faţă pentru ultima dată în istorie cu ceva care se mai putea măsura cu capacitatea sa de a simţi miracolul”. „Marele Gatsby” este ultimul roman editat înainte de declanşarea crizei economice din 1929.

În anul 1934, Fitzgerald publică „Blândeţea nopţii”. Pe un ton elegiac, romanul descrie decăderea psihiatrului american Dick Diver, care îşi ratează viaţa după un început promiţător. Relaţia fatală cu Nicole Waren, soţia lui schizofrenică, are, cu certitudine, surse autobiografice.
„Dacă de la Proust învăţăm că dragostea e distructivă prin coroziune, de la Fitzgerald învăţăm că iubirea, în varianta ei specific americană, poate distruge prin blândeţe”(L. Trilling).
„Blândeţea nopţii” reia, după „Marele Gatsby”, temele predilecte ale romanului fitzgeraldian: tânărul atrăgător, inteligent, se îndrăgosteşte de o tânără dintr-o familie americană cu pretenţii aristocratice. Povestea lor de dragoste patetică va sfârşi într-o dramă cutremurătoare. Iluzia fericirii îl va face pe Dick, să-şi urmeze, tenace, cariera, ca şi Fitzegarld, de altfel. Profesia de doctor îi deschide calea celebrităţii. În tumultul ambiţiilor şi al idealurilor la care accede, va face o greşeală fatală. Se căsătoreşte cu fosta sa pacientă. Schizofrenia, aparent vindecată a lui Nicole, aminteşte de cazul Zeldei, soţia scriitorului. În faţa unui destin implacabil, Dick face un legământ: o va proteja pe Nicole, va atinge desăvârşirea în carieră şi va crea în jurul lui şi al prietenilor „o lume a rafinamentului estetic”. Însă totul se va nărui ca într-un coşmar. Ambiţiile lui Fitzgerald vor alterna între vis şi realitate. Legătura cu Rose Mary, o actriţă de film va fi dublată de cea a lui Nicole cu Tommy Barban. Iluziile se vor destrăma una câte una, spulberând fiecare speranţă. Firul narativ deschide tipologii şi accede spre introspecţie. Încă de la început, Dick îşi clădeşte o „minunată lume nouă”, „un paradis al mirajelor”. „Omul nou”, reprezentat de fermecătorul Diver, orchestrează petreceri excentrice pe terasa unui hotel, pe plaja Rivierei sau în propria vilă. Romanul radiografiază o societate şi o cultură „bolnave de saţietate”(J. Miller). Criticul literar Hugh Kenner salută editarea romanului ca fiind „ceva cu totul nou ca formă, idee, structură- modelul epocii pe care îl caută încă Joyce şi Stein şi pe care Conrad nu l-a găsit”. Nucleul narativ deschide mai multe perspective. Cartea I cuprinde relatarea lui Rosemary, cu reveniri în trecut-tehnica „flashback”- cu hiatusuri si dedublări, menit a încredinţa cicitorul de veracitatea psihologică a mărturisirii. Cartea a II-a relatează istoria cazului Nicole, pentru ca cea din urmă, Cartea a III-a, să împlinească destinul lui Dick, în contopirea cu blânda noapte americană.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

25 septembrie 2012 – 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea,  Editura Humanitas, 1997

Cele „322 de vorbe memorabile” ale lui Petre Ţuţea au fost selecţionate din interviurile apărute în presă, după 1989, din înregistrări video sau audio. Majoritatea fragmentelor se regăsesc în volumul editat de P. Ţuţea, „Între Dumnezeu şi neamul meu”(Bucureşti, Fundaţia Anastasia,1992) şi în cel editat de Radu Preda, „Jurnal cu Petre Ţuţea” (Bucureşti, Humanitas, 1992). Fragmentele citate se înmănunchează într-o antologie, ce urmează criterii ferme, după remarca editorilor. „Vorbele” lui P. Ţuţea sunt „memorabile”, întrucât au concizia şi expresivitatea specifice aforismelor. Cele care îl reprezintă pe gânditor, poartă marca stilului său inconfundabil.
Gabriel Liiceanu, prefaţatorul volumului, readuce în conştiinţe, unicitatea unui spirit al veacului: „Câte spirite pot năzui să capete pecetea inconfundabilului şi să circule astfel în lume, închise între coperţile unei cărţi? Şi cu atât mai mult, câte, sub haina atât de subţire a cinzeci de pagini dactilografiate? Din ce material trebuie să fie alcătuită această folie a spiritului pentru ca să reziste la trecerea anilor şi la judecata celor ce vin? Petre Ţuţea a scris, dar nimic din ceea ce a scris nu se află prins în paginile acestei cărţi. Pesemne că Ţuţea reprezintă un caz nepereche, un paradox fără precedent: opera lui pare să fie alcătuită dintr-o carte pe care n-a scris-o niciodată în vreme ce, multele pagini pe care le-a scris nu vor constitui, ele, niciodată o operă. De altfel ştia acest lucru şi şi-a făcut singur dreptate când a spus: „Deşi am scris mult în viaţa mea, nu cred că scrierile mele sunt antologice şi nici elocvente pentru evoluţia spirituală a personalităţii mele”. Şi, cum tot singur a afirmat, nici un zeu nu a stat vreodată în colţul camerei sale în timp ce scria”. Pentru Mircea Eliade, P. Ţuţea este un „geniu al oralităţii”. Cu Ţuţea ne aflăm în faţa unui gânditor, care a meditat şi şi-a rostit cu deplina sinceritate concepţia despre Dumnezeu, om, moarte, eternitate. „A vorbit despre om, dar întotdeauna despre om raportat la logica lui Dumnezeu; despre sfânt, erou, geniu şi idiot; despre impostor; despre libertate şi egalitate; despre cunoaştere şi adevăr; despre democraţie şi liberalism; despre comunism” despre rugăciune şi credinţă; despre revelaţie şi inspiraţie, despre politică, despre ştiinţă, despre creaţie, despre tehnică. A vorbit apoi despre popoarele lumii şi despre comunitatea oamenilor înlăuntrul căreia şi-a petrecut destinul: despre poporul român. A vorbit, în sfârşit, despre sine.”(G. Liiceanu). Ţuţea descoperă adevărurile eterne despre lume, fundamentate pe o logică eternă, „logica lui Dumnezeu în mersul ei natural pe pământ”. Vorbele lui memorabile se constituie „într-un loc de reculegere a minţii”. Despre adevăr: „se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul. Tot ce teoretic este just, este practic, necesarmente, just. Nu şi invers, că oamenii au practici sinistre în istorie. Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr”; despre Cioran:”Cioran e o inteligenţă pură. Păi, pentru ca să te fâţâi ca el prin Paris, trebuie să ai inteligenţă. Că acolo inteligenţă este! Are o singură trăsătură inadmisibilă în fiinţa lui: e neconsolator. Eu m-aş întâlni cu Cioran în neliniştile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întâlni cu misticismul meu în lirismul lui. În ce priveşte cearta lui cu Divinitatea, eu sper ca Cioran să nu moară aici unde s-a născut, cum a murit Kant. Eu pe Cioran îl văd împăcat în amurg cu sine, cu Sfântul Apostol Pavel şi cu Absolutul divin, pentru a nu muri în lumea aceasta ”; despre cunoaştere: „dacă nu cunoşti revelat- prin graţie divină- sau inspirat, nu cunoşti nimic”; despre Eminescu:”Eminescu, despre care Iorga spune că-i expresia integrală a naţiunii române, iar Blaga, că reprezintă „ideea platonică de român”, e românul absolut. L-am definit eu: sumă lirică de voievozi”; despre nemurire: ”Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber”.
Ţuţea „s-a revărsat în alţii”. „Când apele spiritului său s-au retras, ele au lăsat în urmă, cristaline, şlefuite de patimă, suferinţă şi inteligenţă, „câteva sute de vorbe memorabile” (G. Liiceanu).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

18 septembrie 2012 – Alexandru Tănase, O istorie umanistă a culturii române, Editura Moldova, 1995

Studiul editat de Alexandru Tănase esenţializează etapele devenirii culturale româneşti. Capitolele: „Cultura română în context european şi universal”, „Românii sub sigiliul Romei”, „De la slavonismul cultural-lingvistic la afirmarea şi izbânda scrisului românesc”, „Clasicismul artistic medieval al culturii române”, „Umanism şi Renaştere în cultura română”, „Valori, teme şi simboluri ale culturii populare”, „Cronicarii şi epoca de aur a literaturii române”, „Dimitrie Cantemir şi orientalismul european”, „Cultura română în secolul al XVIII-lea- Începutul secolului al XIX-lea de la baroc la iluminism”, abordează într-o perspectivă istorică şi filosofică, pe baza unei bibliografii ample, umanismul românesc.
În istoria umanităţii, marile spirite au înscris momente istorice ale timpului lor în reflecţii ce au devenit permanenţe ale culturii naţionale. În paginile „Spaţiului mioritic”, L. Blaga avea să încredinţeze generaţiilor conştiinţa originalităţii culturii româneşti: „Examenul atent şi stăruitor al culturii noastre populare ne-a adus la concluzia reconfortantă despre existenţa unei matrici stilistice româneşti. Latenţele ei, întrezărite, ne îndreptăţesc la afirmaţia că avem un înalt potenţial cultural. Tot ce putem şti, fără temerea dea fi dezminţiţi, este că suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi. Tot ce putem crede fără a săvârşi un atentat împotriva lucidităţii, este că ni s-a dat să luminăm fără a ne lăsa manevraţi de iluzii, este mândria unor iniţiative spirituale, istorice, care să sară din când în când ca o scânteie şi deasupra capetelor altor popoare. Restul e ursita. Ursită, adică o acţiune imprevizibilă a unor împrejurări, care de atâtea ori nu ne-au fost prielnice”.
Cultura română se integrează culturii europene, care se întregeşte la rândul ei prin cuprinderea culturilor est-europene. Volumul lui Mircea Eliade, „Profetism românesc”, este emblematic: „Nu ne putem imagina o cultură europeană, redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpato- balcanic”.
În cultura română, umanismul a jucat un rol similar cu umanismul Renaşterii europene. „Cultul civilizaţiei clasice, element fundamental al umanismului, a apărut la cărturarii români în primul rând în lucrările consacrate problemei romanităţii şi în strânsă legătură cu aceasta”(P. Vaida, „Dimitrie Cantemir şi umanismul”). Ideea romanităţii este trăsătura distinctivă a umanismului românesc.
Tudor Vianu consemna în studiul „Receptarea antichităţii în literatura română”că Renaşterea şi umanismul românesc „au însemnat, în primul rând, stabilirea contactului cu izvoarele culturii clasice şi revigorarea conştiinţei descendenţei latine, a acelui sentiment al comunităţii cu Roma, care a avut noi repercusiuni atât de însemnate în cultura românilor”. Umanismul iluminist conferă noi dimensiuni umanismului renascentist. Rezonanţa uriaşă pe care o are filosofia din epoca luminilor este datorat climatului pe care îl impune în cultură. Se stabileşte o concordanţă între adevărurile filosofice şi cercetarea ştiinţifică. „Enciclopedia”, cu un profund caracter laic, scientist şi antidespotic, transmite umanităţii concepţia filosofică şi social-politică, o concepţie complexă despre natură şi societate, menită să ducă la o profundă reformă a vieţii, a gândirii, a educaţiei, a eticii, specifică Secolului Luminilor. Iluminismul a însemnat o „continuitate” culturală pe o traiectorie superioară istoriei. Este o etapă a procesului de modernizare pe care îl parcurge cultura română. Istoriografia nuanţează problema dialogului cu Europa, astfel încât conştiinţa românească se raportează la conştiinţa europeană. Un moment evoluat al iluminismului umanist transilvan l-a constituit Şcoala Ardeleană. Este „al doilea masiv al culturii româneşti, înălţat pe tot întinsul Transilvaniei în ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului următor. Din cuprinsul acestui masiv răsar câteva piscuri ce domină relieful, dar marea forţă şi victoria mişcării au stat în capacitatea ei de a solidariza, cu un crez şi un stil, câteva generaţii la rând, o întreagă armată de cărturari, uniţi şi ortodocşi, animaţi de acelaşi ideal al luminării şi ridicării intelectuale a poporului român” (G. Ivaşcu, Istoria literaturii române).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

11 septembrie 2012 – Mircea Eliade, Nopţi la Serampore. Biblioteca maharajahului. Secretul doctorului Honigberger, Editura Tana, 2007

În „Jurnalul” său, editat în 1976, Mircea Eliade avea să noteze: „gândesc că omul contemporan, şi cu atât mai mult omul de mâine, va fi obligat să integreze cele două forme de cunoaştere: logică şi raţională, pe de o parte, simbolică şi poetică, pe de altă parte- sunt de asemenea convins că sub presiunea istoriei vom fi forţaţi să ne familiarizăm cu diferite expresii ale geniului creator extra- european, aşa cum le găsim în Asia, Africa, Oceania”. Literatura şi filosofia Indiei reverberează în opera lui Mircea Eliade. India metafizică oferă Europei „nu un adevăr, ci o cale”. Este cea a revelaţiei: „viaţa spirituală e bucurie, e voluptate şi dans, câteodată tumultuoasă şi sălbatică asemenea ploilor Bengalului, altădată calmă şi elevată asemenea culmilor himalayene. Viaţa spirituală e inocentă şi e libertate, e dramă şi extaz”. Aceste mărturisiri editate în volumul de însemnări de călătorie „India”(1934), au fost dedicate de Eliade lui Rabindranath Tagore. Cei patru ani petrecuţi în India (1928- 1932) îi vor îmbogăţi experienţa intelectuală şi umană. În studiul publicat de I. C. Culianu, „Secretul doctorului Eliade”(1988), sunt identificate trei cicluri ale nuvelelor fantastice eliadeşti: cel indian care cuprind „Secretul doctorului Honigberger, „Nopţi la Serampore”, „Şarpele”, „Ghicitor în pietre”, ciclul „idiotului”, care deschide tradiţia creştină a inocentului, urmat de ciclul descifrării şi al criptografiei. În volumul „Studii româneşti” )1974), Ioan Petru Culianu îi consacră istoricului religiilor, eseul „Experienţă, cunoaştere, iniţiere. Un eseu despre Mircea Eliade”. În structura ficţiunilor lui M. Eliade, în tratatele sale despre „Patanjali şi Yoga” cât şi în paginile istoriei religiilor, este evidentă o autentică „antropologie filosifică”. Filonul filosofic străbate opera eliadescă a căror cheie de lectură este teoria leibnizeană a cunoaşterii, formulată de filosoful german în studiul „Despre cunoaştere, adevăr şi idei”. Personajele lui Eliade urmează un scenariu iniţiatic, parcurg o aventură a cunoaşterii a cărei finalitate este risipirea profundei amnezii, proprii condiţiei umane. Pentru Eliade, „suferinţa, drama, dezastrul condiţiei umane se datoreşte unei profunde amnezii: omul nu-şi mai aminteşte adevărul (Socrate), nu-şi mai recunoaşte sufletul(Sâmkhza- Yoga)”. Salvarea omului constă în faptul de a-şi reaminti care este adevărata sa natură, descoperindu-se astfel pe sine însuşi. Unul dintre principiile filosofiei indiene este „ta twam asi!”(Tu eşti asta!), menit a-l scoate pe om din timpul linear al istoriei şi a-i reda conştiinţa libertăţii sale ontologice. ”Secretul doctorului Honigberger” şi „Nopţi la Serampore” redau tensiunea dramatică dintre realitate şi iluzie. Personajele reale descoperă „drumul spre înţelepciune” sau spre „libertate”, descris de Eliade ca „un drum spre centrul fiinţei tale”. Doctorul Johann Honigberger (1795-1869), farmacist sas din Braşov, un călător pasionat a ajuns medic de curte al maharajahului Ranjit Singh din Lahore, după ce traversase Europa, Asia şi Africa. Bognadov şi Van Manen sunt consemnaţi în „Şantier”, jurnal autobiografic ai anilor 1928-1931.Cunoscător al practicilor tantrice, Suren Bose cât şi doctorul Honigberger sun pe deplin conştienţi de sensul „căutării” lor, pe cînd, Bognadov, Van Manen şi naratorul din „Nopţi la Serampore” suportă consecinţele dramatice „asupra relaţiilor lor cu lumea reală”. Nopţile petrecute la Serampore, melancolice, sunt dominate de vraja lunii, de ruine, urme palpabile ale unui alt orizont temporal. Este o conştientizare a discontinuităţii dintre Fiinţă şi Cosmos, iar melancolia resimţită de cele trei personaje este va face posibilă întrezărirea Realităţii absolute. Scenariul iniţierii, început sub semnul unei copleşitoare melancolii şi încheiat sub cel al „bolii iniţiatice”-oboseala, somnul profund ce precedă „reintrarea în istorie”, deschide posibilitatea fiinţei umane de a trăi simultan „în multe forme, pe mai multe niveluri cosmice”(M. Eliade, „Patanjali şiYoga”). Spaţiul şi timpul sunt „un continuum imposibil de disociat, orice rătăcire în spaţiu fiind, automat, şi o rătăcire în timp, o alunecare bruscă într-un univers paralel, la fel de real sau de iluzoriu, ca lumea în care trăim”(Carmen Muşat). Honigberger şi Zerlendi au revelaţia dimensiunii ontologice, specifice iniţiaţilor. Ei reuşesc să descopere „drumul spre centru” şi să iasă din Timp, prin perfecţionarea unei tehnici spirituale. Retrăgându-se din profan, ei ating spaţiul libertăţii absolute, Nirvana, în care fiinţa coincide cu nefiinţa.”Ce altceva sunt oamenii-zei, dacă nu locul geometric în care coincid divinul şi umanul, Fiinţa şi Nefiinţa, Eternitatea şi Moartea, Întregul şi Partea?” va conchide Eliade în studiul său „Patanjali şi Yoga” .

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

4 septembrie 2012 – Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Editura Univers, 1980

Volumul cuprinde extrase din jurnalul Virginiei Wolf. “Viaţa se desfăşoară atât de repede, încât nu am timp sa notez sumedenia de reflecţii, care sporesc cu aceeaşi repeziciune şi pe care le însemnez de câte ori se ivesc, pentru a le insera aici”, se mărturiseşte autoarea. Sunt notaţii despre despre viaţă şi despre moarte, despre creaţie şi artă. Vis-à-vis de crearea operelor de artă, semnificative într-o epocă sceptică şi individualistă, Virginia Woolf dezbate problema raportului dintre artă şi concepţia de viaţă a societăţii, în eseul intitulat “Cum priveşte lucrurile un contemporan”. Asupra “sentimentului de certitudine” desprins din opera lui Wordsworth, Scott şi Jane Austen, ea îşi pune firesc întrebarea : „De unde izvorăşte acest sentiment de certitudine care ne subjugă treptat, copleşindu-ne cu totul până la urma?”. Răspunsul este relevant: ”ceea ce ne copleşeşte este forţa convingerilor, concepţia lor. Ei formulează judecăţi despre moravurile sociale. Ei cunosc raporturile dintre fiinţele omeneşti şi dintre acestea şi univers”. Opera sa, o oglindă în care se revelă personajul-autor, o oglindă în care cititorul coboară în eul netrăit, decantează fluidul stărilor interioare. Primele sale romane, „Călătorie în larg”, „Noapte şi zi” aduc cititorilor crâmpeie din viaţa literară a timpului. În volumele de nuvele „Casa bântuită”, „Luni sau marţi”, viziunea narativă a Virginiei Woolf se schimbă. Fluidul de impresii şi sentimente se contopesc în însăşi viaţa, „o nebuloasă de lumină, un înveliş semitransparent”. Scriitoarea îşi doreşte „să umple până la saturaţie atomul”, să redea „momentul în bogata lui plinătate”, să definească clipa „drept o alcătuire de gând, senzaţie şi voce a mării”. Timpul devine o dimensiune a conştiinţei: „trecutul şi viitorul se confundă, totul pluteşte pe undele unui fluviu nedefinit”(Monica Pillat Săulescu). În „Camera lui Jacob”, personajele dispar. Rămâne doar eul fantomatic, rătăcitor printre lume de culori şi sunete. E acea aşteptare a necunoscutului, neliniştită şi înfricoşătoare. „Îndărătul uşii” sălăşluieşte spaima. Jacob moare în război dar fiinţa lui rămâne în memoria celor vii, printre obiectele din camera sa. El rămâne „un val incert de umbre şi ecouri, un nume oprit din curgerea anilor”. Virginia Woolf „sapă peşteri în spatele erorilor”. În „Doamna Dalloway”, pe fundalul bătăilor orologiului Big Ben, cele patru personaje, vor medita asupra timpului. Romanul „Spre far” transpune iluzia salvării prin artă. Personajele de pe insulă sunt atrase de lucirea intermitentă a farului ce transmite un mesaj al transcendenţei. Bergson spunea că „dacă omul ar putea călători fără întrerupere toată viaţa, de la naştere până la moarte, timpul ar ajunge sinonim cu spaţiul străbătut de paşii săi”. În „Valurile”, timpul se transpune în vocile care se afundă în fluxul vital. Bernard, Jimmy, Louis, Neville şi Rhoda călătoresc spre moarte. Răsăritul şi apusul soarelui, tumultul valurilor, spargerea lor de ţărm, sunt „oglinzi cosmice care reflectă traiectoria destinelor”. După editarea volumului „Valurile”, Virginia Woolf renunţă la tehnica fluxului conştiinţei şi revine la formula iniţială: „Cred că următoarea etapă trebuie să fie obiectivă, realistă, în maniera lui Jane Austen, având permanent în atenţie acţiunea”, mărturiseşte ea în „Jurnal”. Intenţionează să scrie un roman- eseu în care să prezinte societatea epocii: ”faptele şi viziunea combinate”. Romanul „Anii” evocă „lanţul neregulat al timpului, succesiunea de goluri, legate între ele prin înguste pasaje de naraţiune directă”. „Jurnalul” oferă un tablou psihologic al creaţiei artistice „privite din interior”. Bernard Blackstone este convins că Virgina Woolf „ a realizat în mod desăvârşit ceea ce nimeni până la ea nu a încercat să facă”; „universul ei va supravieţui aşa cum supravieţuieşte cristalul sub masa zdrobitoare a stâncilor”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

28 august 2012 – Leonardo da Vinci, Editura Minerva, 1994

Victor Ieronim Stoichiţă reuneşte în volum o antologie de texte menite a-l „întâlni cu adevărat pe Leonardo: un om atât de limpede, atât de lucid, atât de uman”. Omul şi creaţia aveau să fie eternizate în versurile lui Charles Baudelaire: „Da Vinci, umbră peste oglinzile profunde,/ în care îngeri tineri zîmbesc, în noapte blând,/Acoperişi de taine, în ţara sumbră, unde/ Stau pinii şi gheţarii o zare închizând”. În picturile lui uimesc „neprevăzutul, o clipă ori alta din cursul pasiunilor omeneşti”. „Nimei n-a înţeles mai adânc complexitatea şi delicateţea naturii; nimeni n-a înfăţişat-o cu o tehnică mai savantă şi cu procedee mai complexe. După cum opera lui ştiinţifică şi-a depăşit epoca, a stăpânit metode, a presimţit adevăruri, a întrevăzut un sistem pe care noi de-abia astăzi le limpezim cu greu, tot aşa în structura corpurilor şi capetelor sale, fineţea şi mobilitatea fizionomiilor, în strania şi maladiva frumuseţe a expresiilor, a descoperit dinainte acele simţuri complexe, sublime, rafinate şi încântătoare pe care au ajuns să le exprime poeţii aleşi ai secolului nostru; vreau să spun superioritatea şi exigenţele creaturii prea gingaşe, prea nervoase, prea pline, căreia nu-i lipseşte nimic şi găseşte că asta înseamnă puţin” (Hippolyte Taine, 1866). În galeria picturilor universale, „Gioconda” reuneşte „toate gândurile, toate frumuseţile lumii” modelate expresiv. „E visarea Evului mediu cu ambiţiile sale spirituale şi iubirile sale fantastice” (Walter Pater, 1873). „Fecioara între stânci” excelează prin prospeţimea de expresie a personajelor şi echilibrul între frumuseţea naturală şi frumuseţea ideală. Însăşi idealizarea a dat viaţă operei. Un naturalism al detaliilor completează acest idealism gotic. Mâinile, picioarele, părul sunt studiate cu o curiozitate rara întâlnită. Leonardo a redat perfect structura lor internă, dar s-a complăcut mai ales în a exprima suprafeţele, delicateţea pielii, netedă sau învolburată în gropiţe şi creţuri printr-un joc al liniei şi al luminii, mărturie a unei extraordinare acuităţi a observaţiei. Tot altfel, florile şi plantele sunt tratate cu sentimentul gotic al particularităţilor, amintindu-ne de cele mai delicat sculptate capiteluri din secolul al XIII ( Kenneth Clark, 1952).
„Sfântul Ieronim” vieţuieşte într-o lume de piatră „unde printre meandrele grotei circulă luciri stranii, nu mai există nimic care să nu suporte această grea şi pătrunzătoare pietrificare, în acelaşi timp interioară şi exterioară, a trupului şi a sufletului” (Marcel Brion, 1952). Fiecare privitor are sentimentul că Ieronim ar vrea să înlăture tot ceea ce este tandreţe, blândeţe, umanitate. Exegeţii creaţiei lui Da Vinci remarcat etapele creaţiei: trecerea de la concepţie substanţială la o concepţie fenomenală a lumii, de la reprezentarea concretă la redarea armonioasă şi matematică a realului. În viziunea lui, pictura este „un limbaj universal care elimină accidentul pentru a materializa esenţialul” (Pierre Francastel, 1952 ). Îngerul din „Botezul lui Christos” vădeşte un talent de excepţie. Un rafinament al formelor, o delicateţe a modelajului în tonuri uşoare de umbră emană sensibilitatea, emoţia covârşitoare. Leonardo „descoperă atmosfera care învăluie totul, notează transparenţa maselor de aer care se află între observator şi obiect. Luminozitatea sau umiditatea aerului acţionează asupra obiectului, iar spaţiul este investigat în succesiunea formelor care se conturează, net sau confuz, în depărtări clare sau luminoase (Ludwig H. Heydenreich, 1958). Portretele lui Leonardo da Vinci sunt singulare prin cizelarea desăvârşită. În fecioara din „Închinarea magilor” ca şi în „Fecioara între stânci” apare „vălul resemnării duioase, care se va răspândi pe chipul lui Christos din „Cina”. O dată cu „Gioconnda”, jocul expresiilor contrarii se obţine datorită unei fine învăluiri tonale., la limita de ambiguitatea dorită, dorită de Leonardo”(Andre Chastel, 1959).
Mateo Bandello avea să încredinţeze posterităţii pagini despre contemplativul Leonardo: „ Leonardo obişnuia adesea-eu însumi l-am văzut şi admirat- să meargă dis- de- dimineaţă şi să se suie pe schele, căci Cina se află ceva mai sus de pământ.; obişnuia deci, ca de la răsăritul soarelui şi până se întuneca, să nu lase penelul din mână, uitând de mâncare şi băutură şi pictând încontinuu. Se întâmpla apoi să treacă două, trei sau patru zile, fără să mai pună mâna, şi cu toate acestea stătea uneori o oră sau două pe zi, privind doar; contempla şi examina în sine însuşi şi-şi judeca figurile”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

21 august 2012 – Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre, Memorii, Casa editorială “Gândirea”, 1991

Prin restituirea manuscrisului olograf din perioada anilor 1945- 1946, lăsat testamentar familiei, editura “Gândirea” a publicat ad integrum “Memoriile” lui Nichifor Crainic, sub titlul conferit de autor “Zile albe- Zile negre”. Poet, eseist, professor de teologie, mentor al gândirismului, editor, membru al Academiei Române, N. Crainic a fost o personalitate controversată a perioadei interbelice.
Nedic Lemnaru, prefaţatorul volumului, avea să consemneze:”despre Nichifor Crainic, despre opera lui literară şi doctrinară, ca şi despre conduita omului politic s-a scris enorm de mult, curios tocmai în acest răstimp, în care omul se afla în temniţă, sau liber fiind, nu putea răspunde, având căluşul la gură. El a răspuns, desigur, un lung şir de ani, zi şi noapte, anchetatorilor securităţii, care au înnegrit, probabil, mii de pagini, în redactarea lor proprie, pagini ce nu ne sunt accesibile…Absurdul de a-i refuza lui N. Crainic dreptul la replică- singura modalitate de a discerne şi extrage adevărul!- este cu atât mia grav cu cât partizanul teoriei „statului etnocratic” a fost un fervent al polemicii, mai mult chiar, un ilustru în rândul polemicilor doctrinare, de orice fel, dintre cele două războaie.”
Curgerii timpului i se asociază în „Memorii” o succesiune de unităţi spaţiale. Sunt unităţi narative pe care Crainic nu le-a delimitat prin subtitluri sau sigle, editorii le-au marcat pentru a evita arborescenţele din manuscris, „care fac greu de urmărit plutirea sau zborul”. Astfel, „Timpul copilăriei” reprezintă „spaţiul matriceal”, un sat din Câmpia Română, Bulbucata, de pe apa Neajlovului. „Când am început să-mi dau seama de mine însumi, am înţeles că tata mi-a fost întâiul dascăl pe gustul sufletului meu. Cu el am intrat în împărăţia frumuseţii”mărturiseşte autorul. „Timpul învăţăturii” semnifică un timp ascensional şi un spaţiu ascensional. Spaţiul ascensional al învăţăturii va fi străbătut „cu fervoarea unui spirit care se fortifică în suiş, se autoconsolidează, căpătând noi argumente pentru întemeiere în adevăruri prime”. Crainic este un tradiţionalist, „şcoala sa este predania, în sens religios şi naţional”. După studiile teologice de la Universitatea din Bucureşti, urmează Viena. În metropola culturii „se desăvârşeşte, îmbogăţindu-şi cutia de rezonanţă”: artă plastică, muzică, arhitectură, stil de viaţă, stil universitar”. „Timpul împlinirilor”, timpul afirmării corespunde spaţiului naţional. Publică la revistele „Spre lumină”, „Viaţa românească”(Iaşi), „Ramuri”(Craiova), „Luceafărul”(Sibiu), „Revista politică şi literară”(Blaj), „Neamul românesc”(Bucureşti), cotidianul „Dacia” între anii 1918- 1920, al cărui redactor şi fondator a fost N. Crainic, alături de Al. Vlahuţă. Din anul 1926 până în august 1944 conduce şi direcţionează doctrinar revista „Gândirea”, „cea mai constantă publicaţie ca fermitate a opţiunii şi ca ritm de apariţie”, însumând 23 de tomuri anuale. Ea a reunit în jurul ei scriitori de marcă ai perioadei interbelice. N. Crainic publică volumele de versuri. „Şesuri natale” (1916), „Icoanele vremii”(1919), „Darurile pământului”(1920), „Ţara de peste veac”(1931). Publicistul avea să fie remarcat la „Cuvântul”, „Curentul”, „Calendarul”. Profesorul de teologie îşi elaborează doctrina ortodoxistă cu aplicaţie şi fundamentare naţională, în paginile „Gândirii” şi în volumele „Puncte cardinale în haos”81936), „Ortodoxie şi etnocraţie”(1937), „Nostalgia paradisului”(1940). Activitatea literară şi culturală se îmbină cu aceea de propagator al culturii române, în ţară şi străinătate. Cursul de teologie mistică (1935-1936), cursul despre Dostoievski şi creştinismul rus(1928-1929), cursul despre Meister Eckhart (1941-1942), îl acreditează ca profesor, ca rector,. În aprilie 1940 primeşte titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Viena. În acelaşi an este ales membru al Academiei Române. Blaga îl consideră un poet talentat dar se disociază de filosoful „Nostalgiei paradisului”,la care identifică absolutismul dogmatic. „Timpul confruntărilor” este timpul împlinirii. Este perioada prefacerilor ideologice, politice, literare, sociale. Angajarea politică îi va aduce lui Crainic deziluzii. El va fi contracarat de proprii săi adversari. Se desparte de regele Carol al II-lea. Mişcarea legionară sfârşeşte în crime. Statul etnocratic al cărui teoretician a fost a fost amendat de cursul evenimentelor politice, de ofensiva Reichului. În anul 1926 Crainic este secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor. În anul 1940 este ministru în guvernul Gigurtu. După reprimarea mişcării legionare, este ministru al propagandei naţionale în guvernul mareşalului Antonescu. „Timpul rupturilor” încheie memoriile lui Crainic. Este perioada abdicării lui Carol al II-lea. Anul 1944 „îl proiectează pe narator în afara lumii cunoscute, în lumea de dincolo de istorie sau în sublume”. Alexandru Cojan a recuperat manuscrisul memoriilor. El numeşte locul de retragere „Ţara de peste veac”. Este Transilvania, ţinutul peregrinărilor secrete ale lui N. Crainic. Aici îşi va redacta memoriile. Manuscrisul iniţial a fost redactat în perioada refugiului său în Transilvania, între 1944-1947.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

7 august 2012 – Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Editura Alcris, 1992

Anul 1962 marchează un moment de referinţă în evoluţia “noului roman”. Ken Kesey publică publică „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Operele lui Vladimir Nabokov, Philip Roth, Jack Kerouac, Kurt Vonnegut, John Bart, Joseph Heller conturează o etapă a noului experiment romanesc, „al exuberanţei imaginative şi vervei lingvistice, descătuşate după o epocă a războiului rece”. Evenimentele dramatice care au urmat după asasinarea preşedintelui F. Kennedy au avut consecinţe asupra noii literaturi. Vizionarismul naiv a fost părăsit. Se deschide acum „viziunea sumbră , tragi-comică a anti- utopiei.
Acţiunea romanului este plasată într-un cadru static, spitalul psihiatric, o „uzină de readaptare a indivizilor la societatea americană programată, strict ierarhizată, condusă de experţi ai operei de ajustare”(M. Pop Corniş). O asemenea experienţă a avut-o însuşi autorul ca sanitar într-un spital şi cobai al primelor experimente guvernamentale cu halucinogene: metafora spitalului este extinsă asupra întregii societăţi. „Metafora lumii ca ospiciu” are adânci semnificaţii în derularea acţiunii romanului. Pacienţii salonului sunt incluşi în categoria alienatului psihic, moral, afectiv. Este o ordine stabilită de sora şefă, o „ordine iraţională în raţionalitatea ei excesivă, o caricatură a perceptelor democratice ale tradiţiei americane”. „Tronând în mijlocul acelei urzeli de fire ca un robot pânditor, veghindu-şi plasa cu abilitatea unei insecte mecanice”, sora şefă instituie un climat monstruos. Ea îşi doreşte o lume depersonalizată, computerizată, o lume a epavelor fizice şi psihice, peste care să troneze ca o Magna Mater. Metodele sale punitive sunt brutale (electro- şocuri, lobotomie) dar şi subtile (intimidare, exploatarea sentimentului de vinovăţie, insinuări, tensiunile rasiale între pacienţi şi personal). Confuzia între pacienţi şi personalul medical, între lumea din cetate şi cea de dincolo de zidurile cetăţii, se accentuează într-atât încât totul este contaminat de schizofrenia prin care cei tari îi victimizează pe cei slabi. Tocmai de aceea naratorul Bromden, transfigurează spitalul, citindu-le programe speciale. Este de fapt o conspiraţie menită să aducă umanitatea la o existenţă larvară, de personaje patetic- comice. Coşmarurile sale terifiante, se substanţializează. Ele îşi găsesc suportul în biografia naratorului. Prin intermediul lui Bromden, ficţiunea se transformă în realitate şi realitatea coboară în ficţiune, aidoma unui „coşmar cu ochii deschişi”, cu tentă kafkiană. McMurphy se impune în faţa tuturor pacienţilor, determinându-i să i se alăture în cruciada împotriva ordinii si autorităţii instituite de sora şefă. Copleşit de rolul încredinţat, el va fi strivit. „Sfântul”, „martirul”, „super- psihopatul” este demitizat, „redus la scară umană”. Pe parcursul disputei cu sora şefă el vrea să compromită „statutul ei simbolic”, „mitul invincibilităţii” acesteia. McMurphy este învins din cauza slăbiciunilor sale dar şi pentru faptul ca este trădat de pacienţii înfuriaţi de succesele sale de jucător şi manipulator. El reprezintă, de altfel, în roman, după opinia criticilor, „spiritul individualizat şi hipercompetitiv al societăţii americane de care camarazii săi se tem şi din faţa căruia s-au refugiat în pântecul protector al spitalului psihiatric”.
Romanul lui Kesey ilustrează confruntarea unui erou ritualic cu instituţia represivă, aşa cum avea să remarce criticul Raymond M. Olderman. Eroul va fi înfrânt de o conspiraţie ocultă, „maşina represiunii şi uniformizării”, definită de naratorul Bromden. Chiar şi în această situaţie, eroul lui Kesey alege confruntarea directă. Încearcă să smulgă din podea unul din panourile de comandă ale spitalului, conştient că va fi răpus de greutate. Bromden va duce până la capăt gestul absurd al lui McMurphy. Smulge panoul de comandă şi evadează din spital. Prin el „se reabilitează tipologic eposul eroic, tema confruntării triumfătoare a individului cu leviatanul social”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

31 iulie 2012 – Anthony Peake, Există viaţă după moarte?, Editura Litera, 2009

Scriitorul britanic, Anthony Peake a aprofundat fizica cuantică, cosmologia antică şi tradiţia mistică. Pe baza mărturiilor, se conturează, în acest volum, imaginea unui univers „care literalmente, ne impune nemurirea”. Motto-ul lui Arthur O. Shaughnessy invită la o matură reflecţie: „Noi suntem cei care facem muzica,/ Noi suntem visătorii de vise,/ Rătăcind pe malul singuratic al mării,/ Aşezaţi lângă pâraie secate;/ Pierduţi de lume şi uitaţi de ea,/ Hoinari peste care scânteie luna cea palidă;/ Şi totuşi noi suntem totdeauna, se pare,/ Cei ce pun lumea în mişcare/ Şi o scutură din încheieturi” .
Interpretarea Copenhaga, teoria universurilor paralele din fizica cuantică, spaţiul timp Minkowski, efectul Zenon cuantic, sunt argumente, pe care Peake le aduce în sprijinul teoriei sale. Bruce Greyson, doctor în medicină, ne împărtăşeşte opiniile sale: „un corolar ale acestei teorii este ideea că viaţa nu este o scurtă şi irelevantă abatere de la cursul eternităţii. Descrierea pe care Peake o face în această carte evenimentelor care se petrec în momentul morţii noastre, este extraordinar de complexă şi totodată incredibil de simplă şi de limpede. Felul în care el explică nemurirea, reprezintă cea mai provocatoare şi mai originală teorie pe care am citit-o până acum. Întrebarea este dacă ea descrie cu adevărat modul în are funcţionează propriile noastre universuri. Şi, aşa cum se dovedeşte această carte, răspunsul depinde de fiecare dintre noi”. Majoritatea oamenilor au senzaţia că trăiesc o anumită întâmplare pentru a doua oară. Această senzaţie, „déjà vu” semnifică retrăirea unui eveniment care a mai fost trăit în trecut. Dovezi ale unei vieţi anterioare sunt „presimţirile” pe care le avem, abilităţile premonitorii, „vocile” care sfătuiesc sau sugerează. Aceste indicii pot fi considerate „dovezi ale existenţei supranaturalului, a unei lumi de dincolo de simţuri”, în realitate, ele sunt studiate de fizica cuantică şi neurologie. Renumitul fizician, John Wheeler avea să publice în 1973, în „The intellectuall Digest”, următoarele: „ nicio teorie a fizicii care se ocupă numai de probleme de fizică nu va putea vreodată să explice fizica. Eu cred că, pe măsură ce continuăm să încercăm a înţelege universul, încercăm să înţelegem şi omul. Astăzi, cred că începem să bănuim că omul nu este o rotiţă minusculă, lipsită, de fapt, de importanţă, în funcţionarea unei maşini uriaşe, ci că există o legătură mult mai intimă între om şi univers decât ne închipuim până acum. Doar dacă vom recunoaşte această legătură, vom fi capabili să mergem înainte în elucidarea unora dintre problemele cele mai dificile cu care ne confruntăm. Toţi cei care privesc lucrurile din acest punct de vedere nu pot să nu se întrebe dacă nu cumva particulele şi proprietăţile lor sunt legate, în aşa fel încât să facă posibilă existenţa omului. Omul, începutul analizei, şi tot omul, sfârşitul ei- pentru că lumea materială este, într-un mod profund, legată de fiinţa umană”. Liber, Kornhuber, Geldard Sherrick şi Kolers Von Grunau au emis teoria „teatrului cartezian”: creierul foloseşte un proces de stocare temporară asemănător cu cel al computerelor:”există o linie de finiş esenţială- o graniţă- undeva în creier, unde ordinea sosirii informaţiilor devine aceeaşi cu ordinea presentimentelor, pentru că ceea ce rezultă acolo, este ceea ce devine obiect al conştiinţei”. În studiul „Vorbirea şi mecanismele cerebrale”, Penfield şi Lamar Roberts conchid. „ fiecare individ posedă o înregistrare neuronală a fluxului conştiinţei sale. Cum reactivitatea artificială a înregistrării, ulterior în viaţă, pare să recreeze toate obiectele incluse în câmpul atenţiei persoanei în momentul experienţei, trebuie să presupunem că înregistrarea activităţii neuronale poate fi considerată mult mai mult decât o înregistrare, pentru că a fost folosită cândva ca stadiu final al procesului de integrare care stă la baza conştiinţei”.
Fluxul temporal este o construcţie mentală. Asemenea particulelor subatomice, „timpul are nevoie de o entitate conştientă pentru a prinde viaţă”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

24 iulie 2012 – Arthur Weigall, Istoria Egiptului antic, Editura Artemis, 1994

Arthur Weigall descinde la izvoarele istorice ale dinastiilor egiptene, cu rigoarea şi pasiunea cercetătorului. Textele de pe papirusuri, semnele hieroglifice de pe obiectele descoperite de arheologi, inscripţiile de pe monumentele şi zidurile templelor şi ale mormintelor conturează un material istoric bogat şi inedit. În Muzeul Naţional de la Cairo şi în colecţiile egiptene se află inscripţii care furnizează detalii despre istoria vechilor faraoni. Pentru cei dintâi faraoni, s-au descoperit fragmentele unei plăci mari de piatră, datate din timpul dinastiei a V-a. Pe ambele feţe a fost săpat un rezumat al istoriei primelor cinci dinastii. Fragmentul principal este cunoscut sub numele de „Piatra de la Palermo”. Un alt document este „Papirusul de la Torino”. Lista completă a regilor şi durata domniei lor oferă informaţii despre perioada care sfârşeşte cu cea de-a XVII-a dinastie. Pe pereţii templului de la Abydos sunt enumeraţi regii recunoscuţi de populaţia din sud. În mormântul de la Saqqara, lângă Memfis, sunt eternizaţi faraonii care au domnit în nord. Cronicar al istoriei Egiptului este istoricul Herodot. În secolul al III-lea, î.H, preotul egiptean Maneton a scris în limba greacă o istorie a Egiptului. Cartea s-a pierdut, dar învăţaţi ai Antichităţii au reuşit să reproducă pasaje şi au alcătuit liste cu faraonii menţionaţi de el, în pofida faptului că transcripţiile egiptene sunt redate în greceşte. Un studiu amplu este consacrat cronologiei. Anul era împărţit în trei anotimpuri, „Akhet”, „Pert” şi „Şemu”. Fiecare anotimp era împărţit în patru luni a câte treizeci de zile. În fiecare anotimp erau o sută douăzeci de zile,. Anul însuma trei sute şaizeci de zile Lor li se adăugau cinci zile. Totalul era de trei sute şaizeci şi cinci de zile. În realitate, anul număra trei sute şaizeci şi cinci de zile şi un sfert, consemnează cercetătorii. Întrucât nu exista anul bisect, la fiecare patru ani, acesta rămânea cu un sfert de zi în urmă în fiecare an. Faţă de data reală, acesta rămânea în urmă cu aproximativ două zeci şi cinci de zile. După 1460 de ani, calendarul ajunge la poziţia iniţială. Calendarul a fost inventat în jurul anului 3400 î. H. întrucât egiptenii erau agricultori, au decis ca anul să înceapă atunci când nivelul apelor Nilului urma să scadă şi se puteau face însămânţările. Anul Nou, prima zi a anotimpului „Akhet”, corespunde datei de 20 octombrie. Cel de-al doilea anotimp, „Pert”, începea la 18 februarie. La această dată se terminau primele recoltări. Cel de-al treilea anotimp, „Şemu”, începea la 17 iunie, dată la care nivelul apelor Nilului începea să crească. Regatele egiptene şi caracteristicile lor, au suscitat un interes crescând. Egiptul a fost împărţit în state. După reunirea acestora, suveranul era încoronat de fiecare dintre ele şi i s-au atribuit mai multe nume, în funcţie de particularităţile fiecărui stat. Încă de la dinastia a V-a, s-a recurs la numele pe care faraonul îl primea ca „fiu al lui Ra, yeul Soare”. Acest titlu reprezenta oraşul soarelui, Heliopolis. Ca rege al Egiptului de Sus şi al Egiptului de Jos, el primea la încoronare, numele care era cel mai des folosit. Ca reprezentant al vechiului trib al Şoimului, el mai primea încă un nume. În accepţiunea Bibliei, cuvântul „faraon” era redat prin „per-aă” („proprietate mare”), cu sensul de „stăpânitor de pământ”. Fiecare faraon îşi celebra primul „heb-sed” sau jubileu, la treizeci de ani după ce fusese numit moştenitor al tronului. La vârsta de şaptezeci de ani, „tradiţia cerea ca el să şi-l asocieze la domnie pe moştenitor”. Dinastia a XVIII-a şi primii ani ai celei de-a XIX-a, abundă în documente ce permit o cunoaştere detaliată a acelei perioade de „puternică eflorescenţă artistică”. Numeroase sanctuare funerare datează de atunci. Decoraţiunile murale înfăţişează viaţa de fiecare zi a locuitorilor de pe malurile Nilului. În anul 1317 î. H. tronul i-a revenit lui Ramses I, întemeietorul dinastiei a XIX-a. În vârstă de şaptezeci de ani, el s-a conformat uzanţelor şi l-a asociat la domnie pe fiul său, Menmaatre Seti. La moartea tatălui său, monarhul a devenit faraon unic. În timpul domniei, Seti a restabilit dominaţia egipteană asupra celei mai mari părţi a Siriei. A lăsat posterităţii templul închinat lui Ossiris. La Karnak, sala hipostilă este cea mai mare sală cu coloane din Antichitate. Are o suprafaţă de 5200 de metri pătraţi şi numără 134 de stâlpi. A construit templul celebru de la Gurnah, la intrarea în Valea Regilor. Istoria Egiptului antic este, „prin îndelungata ei viaţă, ceva unic. Şi, dacă ţinem seama de epoca îndepărtată în care se situează, atunci ea este cu atât mai neasemuită”(Arthur Weigall).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

17 iulie 2012 – Valeriu Râpeanu, Memoria şi feţele timpului, Editura Cartea Românească, 1983

Paginile volumului se înscriu în sfera preocupărilor precedentelor creaţii ale lui Valeriu Râpeanu: “Cultură şi istorie”, „Tărâmul unde nu ajungi niciodată”. Aprofundând „corespondenţele dintre cultură şi istorie, interferenţele dintre deosebitele domenii ale frumosului, influenţele spiritualităţii universale asupra fenomenelor literare şi artistice autohtone”, autorului i s-au relevat „noi feţe ale timpului”. Este „memoria” unui „timp trăit cu entuziasmele tinereţii, cu bucuria întâlnirii idolilor adolescenţei, cu luciditatea pe care ţi-o dau probele de foc ale caracterului după ce ai parcurs anii maturităţii”, ne mărturiseşte autorul. În aceeaşi notă a confesiunii, autorul va adăuga: „e o mărturie în perspectiva timpului de mâine, şi de ce nu, a celui de azi şi bineînţeles, n-am uitat ceea ce aceşti oameni au însemnat pentru generaţia noastră, subiectele de meditaţie pe care le-au oferit despre condiţia şi demnitatea intelectualului”.Nostalgia clasică este leit-motivul spiritualităţii româneşti. Pentru Tudor Vianu, „idealul clasic al omului”este „o structură eternă, un model uman permanent, capabil să fie restaurat şi să dirijeze cultura omenească în orice moment”, structură ce accede la primatul spiritului, care „se poate întinde până la marginile aparente ale organizaţiei lui, dând frumuseţe corpului, măsură şi euritmie atitudinilor lui”. Capitolul „Enescu şi perpetua aspiraţie spre absolut”este consacrat celui pentru care „muzica era singura cale de a transcende evenimentele, de a trăi cât mai departe de ele, de a face abstracţie de realitate, de a alina durerea, suferinţa, de a-i face pe oameni să se înalţe spre alte lumi”. Enescu, omul, rămâne ancorat în sfera valorilor absolute. „Odinioară, am iubit viaţa, am iubit oamenii şi manifestările lor” avea să mărturisească el. O dată cu declanşarea primului război mondial, ce a adus o nouă „fizionomie a lumii”, muzicianul se va îndepărta de pulsul istoriei. „Omenirea a degenerat, moralmente vorbind în beneficiul afirmării fizice” , „s-a pierdut simţul omeniei şi blândeţii, al respectului pentru spirit”. Aceste convingeri aveau să-l închidă în lumea „visului şi a fanteziei”. „Visam omenirea liniştită, aşezată, ori astăzi trăim un fel de nebunie, suntem veşnic ameninţaţi de prăbuşirile economice, chiar dacă nu ne ating personal, tulbură atmosfera creaţiei şi-ţi alterează optimismul. Continuu să visez o lume care să se conducă după principiul ordinii şi al ierarhiei, singurele modalităţi pentru propăşirea acestei omeniri”. Se va retrage în lumea valorilor absolute. În anul 1945 va spune:” Acum, în războiul acesta, s-a omorât femei şi copii, oameni bătrâni şi infirmi. Mai rău ca în timpul barbariei primitive. Din această cauză nu trăiesc în lume, ci înlăuntru visului meu, dincolo de toţi oamenii şi, dacă vrei, împotriva tuturor”. Visul lui era lumea idealurilor pure, transpuse în Suita a III-a, „Sătească” şi Suita pentru vioară şi pian, „Impresii din copilărie”. Enescu a sublimat dramele secolului în lumi îndepărtate, „netulburate de imixtiunea istoriei, socialului şi politicului”. Cella Delavrancea a sintetizat în opera sa aspiraţia spre „frumosul ca mod de viaţă”. Volumele editate se însumează într-o carte a corespondenţelor dintre arte , o carte în care muzica, artele plastice, literatura, natura se înmănunchează într-un dialog al bucuriei. Din paginile volumului se desprinde profilul lui Şerban Cioculescu, criticul „sever şi exigent”, cel care a rostit răspicat adevărul, cel care a rămas „acelaşi mare cărturar, acelaşi om de o impunătoare ţinută morală”. Petru Comarnescu, critic literar, eseist, memorialist, jurnalist, unul dintre fondatorii revistei interbelice Criterion, a fost un „neoclasic, însetat de noutate”. În „Jurnalul” său, „trăieşte intens omul peste care timpul nu trecuse senin şi nu-i oferise liniştea împlinirilor în năvalnica lui existenţă”. Dan Hăulică a reprezentat „o conştiinţă culturală, civică şi critică exemplară”, „intransigent deopotrivă cu tradiţionalismul vetust şi cu modernismul contrafăcut şi semidoct”. Poezia lui Emil Botta se înalţă ca „un cânt care porneşte din greul pământului şi al cărui suflu uman, ne învăluie în fiecare clipă a vieţii”. Volumul trasează contururile subtile ale lui Jean Giraudoux, Albert Camus, Pablo Casals, Igor Markevirch, Bruno Walter. Portretele artiştilor H. H. Catargi, Dumitru Gheaţă, Marius Bunescu, Valentin Gheorghiu, Ion Voicu, Gheorghe Zamfir se contopesc într-o „unică revelaţie”. Devotaţi ai condeiului au fost ziariştii Tudor Teodorescu- Branişte şi L. Kalustian, ale căror articole au reprezentat „o raţiune a existenţei”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

10 iulie 2012 – CLARE GIBSON, CUM SĂ CITIM SIMBOLURILE, Introducere în semnificaţia simbolurilor în artă, Bucureşti, editura Litera, 2010

Gibson redă conştiinţei şi culturii umane semnificaţia imaginilor simbolice în artă. O dată cu editarea acestui volum, artistul cât şi cel pasionat de artă vor călători „dincolo de limitele imaginii creatoare şi a convenţiilor culturale, pentru a pătrunde adânc în psyche-ul uman”. În volumul „Omul şi simbolurile sale”, Aniela Jaffe relatează:”Omul cu predilecţia sa pentru crearea de simboluri, transformă în mod inconştient obiectele sau formele în simboluri, atât în religie cât şi în arta vizuală”. Fiecare civilizaţie şi-a nuanţat „propriul vocabular simbolic” spre a-şi exprima concepte sacre, aspecte ale identităţii individuale şi colective, teorii, idei abstracte.
„Copacul vieţii” – Un manuscris anluminat englezesc din secolul al XIII-lea, ilustrează două creaturi fantastice care vânează turturele aşezate pe ramurile copacului vieţii. Arborii sunt reprezentări universale ale existenţei cosmice şi ale ciclului etern al vieţii şi al morţii; „Pătrat” – în artă, are semnificaţie alegorică sau simbolică. Pătratul reprezintă pământul şi materia. Având patru colţuri, trimite la cvartete: punctele cardinale, anotimpurile sau elementele. Dorinţa de a înţelege sau controla forţele naturii, a generat variate reprezentări simbolice; ”Faţa soarelui”-portretizările stilistice ale discului solar cu faţa umană semnifică credinţa străveche, conform căreia Soarele este un zeu care călătoreşte într-un car solar; „Apa”-reprezentarea stilizată a valurilor din culturile mediteraneene, simbolizează fertilitatea pământului; „Porumb şi grâu”- sunt reprezentate în arta populaţiilor de agricultori. Ca simboluri ale vieţii, porumbul şi grâul sunt prezente în arta din Egipt, Grecia şi Roma antică.
Religiile monoteiste (iudaism, creştinism, islam) susţin că Dumnezeu a creat cosmosul. Religiile politeiste atribuie roluri cosmice zeităţilor; „Cartea sfântă”-„La început a fost Cuvântul…şi Cuvântul era Dumnezeu”(Evanghelia după Ioan 1:1). Cuvântul sacru al lui Dumnezeu este simbolizat de Biblia creştină, dar şi de Tora iudaică şi Coranul islamic. „Yantra tantrică” simbolizează universul şi componentele sale cosmice. Cercurile concentrice, înconjurate de petale de lotus, simbolizează creaţia, ciclul etern al existenţei şi cosmosului; „Compas”- în timpul creării Cosmosului, Dumnezeu, arhitectul divin, este înfăţişat ţinând în mână un compas. Acesta este un instrument de măsură şi creaţie. Are acelaşi simbolism ca al cercului în reprezentarea cosmosului şi a eternităţii. Elemente simbolice au fost menite să evoce principiile unităţii, ale armoniei şi stabilităţii, în arta egipteană. „Lotus”- simbolizează ieşirea vieţii din apele primordiale, dar şi fertilitatea şi renaşterea după moarte; „Papirus”: se spune că a apărut pe movila primordială a creaţiei, ţinând soarele sus. El semnifică deplinătatea vieţii; „Djed”-iniţial, un simbol al eternităţii, reprezintă coloana vertebrală a divinului Osiris, deci stabilitatea. „Ceremonia de ridicare a djed-ului” avea loc la jubileul sau moartea unui faraon.
Simbolurile iudaice sacre ilustrează textele Cabbalei. „Steaua lui David” sau „Pecetea lui Solomon”, este o hexagramă. Acest „Magen David” („Scut al lui David”) reprezintă scutul mântuirii lui Dumnezeu (Psalmul 18:35); „Menora”- candelabrul cu şapte braţe ale iudaismului semnifică sensurile sacre ale luminii şi ale cifrei şapte. Flăcările lumânărilor simbolizează iluminarea spirituală şi înţelepciunea lui Dumnezeu, iar braţele, cele şapte zile ale creaţiei; „Şofar”- cornul de berbec, gol în interior, este o trompetă rituală în care se suflă de Rosh Hashanah (Anul Nou evreiesc), Yom Kippur şi Ziua Judecăţii. Semnifică trezirea spirituală, pocăinţa şi triumful. Este şi simbolul berbecului pe care Avraam l-a sacrificat în locul fiului său, Isaac; „Sefer Torah”-„pergamentul Tora”(Tora este pentateuhul sau primele Cinci Cărţi ale Vechiului Testament) simbolizează Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Din secolul al V-lea d. Hr. Nimbul sau aura a reprezentat simbolul sacralităţii în arta creştină. „Nimb rotund”-Hristos şi Mielul lui Dumnezeu au fost distinşi după nimbul rotund, cercul fiind un simbol al raiului; „Nimb triunghiular”-reprezintă Sfânta Treime: Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Simbolurile oculte şi secrete au supravieţuit până azi. „Cruce rozacruciană cu trandafir”- reprezintă numele unei societăţi secrete mistice („Rosae Crucis”-„Trandafirul roşu”) şi al fondatorului său, Christian Rosenkreutz; „Simbolul masonic” combină litera G de la „God” (Dumnezeu) şi geometrie, cu un compas şi un echer; „Pentagrama” simbolizează omul universal sau cosmic.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

3 iulie 2012 – Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, Editura Scripta, 2011

În prefaţa volumului, istoricul Constantin Giurescu consemnează: „nu înseamnă că ştim totul, că n-a mai rămas nimic necercetat. Alături de partea luminată, mai e încă o parte de umbră şi una de penumbră. Părerile deosebite, discuţiile în legătură cu aceste probleme sunt determinate, uneori, de lipsa sau caracterul sporadic, fragmentar al materialului documentar, altădată de faptul că se pleacă de la anumite teze, fără să se ţină seama de indicaţiile totuşi limpezi ale izvoarelor şi ale vieţii, ale practicii vieţii“. Volumul redă evenimente istorice, începând cu părăsirea Daciei de către romani până la începutul secolului al XVIII-lea. Perspectivele de abordare, descoperirea de documente noi, se înscriu în cercetarea istorică a istoriografiei moderne din ultmele decenii ale secolului al XIX-lea şi până la cel de-al Doilea Război mondial. Reorganizarea Academiei în anul 1848 şi reforma învăţământului (Decretul nr. 178 din 3 august 1948) au avut consecinţe în domeniul cercetării istoriei. Până în anul 1848, Dinu Giurescu a consemnat institutele: de istorie universală, istorie naţională, cercetări balcanice, studii bizantine, arheologie, cu revistele lor de specialitate. După 1848 activitatea lor a încetat. Revistele de specialitate au fost înlocuite în 1849 cu cea intitulată „Studii- revistă de ştiinţă, filozofie, arte” (1948). În anul 1955, va fi intitulată „Revistă de istorie”. Controlul politic şi centralizarea cercetării au generat opinii divergente, confruntări de păreri. Dar evenimentele de anvergură „au prevalat, prin autoritatea politicului, puncte de vedere oficiale”, relatează istoricul Dinu C. Giurescu.
De pildă, participarea României în Primul Război Mondial, ar fi avut „un caracter imperialist, cu ţelul implicit de a-şi anexa teritorii străine”, (V.Liveanu, „Anul revoluţionar 1918. Din istoria luptelor revoluţionare ale proletariatului din România, Bucureşti, 1960”). Din „Rezoluţia de Unire, votată la Alba Iulia, la 1 decembrie, 1918, este omis punctul VII: „Adunarea naţională, cu smerenie, se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române” (M. Muşat, I. Ardeleanu, „De la statul geto-dac la statul român unitar”). Articolul confirma scopul pentru care armata română a intrat în război. Totul s-a clarificat în anii ’60: „intrarea în război a României în 1916 avut ca unic ţel eliberarea teritoriilor din Austro-Ungaria, locuite, majoritar de români” (Constantin C. Giurescu, „Istoriografia română despre participarea României la primul Război Mondial”).
O altă temă de dezbatere a fost „teoria fărâmiţării feudale” din volumul al II-lea al tratatului „Istoria României”, editat de Academia română, conform căreia „în secolele XIV-XV, trăsătura caracteristică a vieţii economice era economia naturală, căreia îi corespundea, în domeniul social-politic, fărâmiţarea feudală”. Volumul consemnează: „posibilităţile domniei de a asigura guvernarea ţării sunt foarte reduse, datorită faptului că o bună parte din teritoriul acestuia era alcătuit din marile domenii feudale, care se administrau în chip autonom, pe baza imunităţii feudale, precum şi din cauza lipsei unui aparat de stat centralizat” (Istoria României, vol. II). Această teorie nu avea o bază documentară reală. Fusese preluată după realităţile istorice din Franţa sau Germania secolelor XII-XIV şi promovată de Barbu T. Câmpina, încă din anul 1950 („Dezvoltarea economiei feudale şi începuturile luptei pentru centralizarea statului în a doua jumătate al secolului al XV-lea în Moldova şi Ţara Românească”, în volumul „Lucrările Sesiunii generale ştiinţifice a Academiei RPR, 2-12 iunie, 1950).
Conferenţiar la Catedra de Istoria Românilor”, autorul a conturat tematica şi în tratatul „Istoria României”. Istoricul Constantin C. Giurescu consemnează în volum: „cum o dezbatere pro şi contra nu putea avea loc în anii 50 şi 60, reacţiile la teorie au venit încet, eşalonate între 1956 şi 1969, în recenzii, articole, studii semnate de C. Cihodaru, Alexandru I. Gonţa, Vladimir Hanga, Dinu C. Giurescu, Henri H. Stahl. Reexaminarea documentelor impune o nouă perspectivă. Pe plan politic, cu toate pierderile teritoriale suferite şi agravarea statutului lor faţă de Poartă, statele româneşti au continuat să existe, ceea ce a făcut posibilă Unirea din 1859, urmată de întregirea statului român, în 1918”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

26 iunie 2012 – Gheorghe I. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Editura Scripta, 2006

Istoric şi om politic român, profesor universitar, membru al Academiei Române, Gh. I. Brătianu descinde „dintr-o familie de ctitori ai României moderne” (Ş. Papacostea). De-a lungul carierei sale a dezbătut temele majore ale istoriei României: formarea poporului român, întemeierea statelor româneşti medievale, organizarea lor politică, originea şi formarea unităţii româneşti, frontierele istorice ale Moldovei şi problema Basarabiei, România în 1918 şi acţiunea diplomatică a lui I. C. Brătianu la Paris. Opera istorică şi acţiunea politică s-au întrepătruns într-o sinteză amplă a trecutului şi idealului naţiunii: „Ce le pot dori mai mult decât să afle în această încercare de a reaşeza pe temeiul tradiţiei dezvoltarea istoriei noastre politic, după cum a fost aşezată aceea a originilor noastre ca neam, sentimentul de securitate ce ţi-l dă, în mijlocul revoluţiilor celei mai frământate epoci a istoriei, reazemul unui element de permanenţă şi continuitate? Prin această lature, cercetarea trecutului îşi aduce încă o dată contribuţia la desluşirea viitorului”(„Tradiţia istorică despre întemeierea satelor”).
„File rupte din cartea războiului” poartă însemnele unei mărturii menite să aducă în conştiinţe semnificaţia „vremurilor”: „Când răscolim amintirea unor tragice realităţi, cuvântul rătăceşte în pustiu ca suflarea vântului de toamnă care adună şi împrăştie frunzele veştede, troienindu-le la răspântii. Revărsarea nemiloasă a timpului se întinde peste faptele şi năzuinţele noastre, aşternând peste ele prefacere şi uitare, în straturi tot mai groase cu zăpada fiecărei ierni. Dar, totuşi, când ne cufundăm în aceste adâncimi ale amintirii, când culegem din nou aceste fire mărunte, din care s-au ţesut cu sute şi mii de alte fire, istoria neamului şi dezvoltarea ţării nu facem o rătăcire zadarnică. E sub ninsoarea tot mai deasă a vremii, suferinţele, luptele, jertfele trecutului, mai apropiat şi mai îndepărtat , vor prinde rădăcină în ogorul românesc şi vor rodi cândva, în anii sau veacurile ce vor să vie, primăvara mai fericită a vremurilor viitoare”.
Volumul editat cuprinde mărturii a celor trei decenii de istorie: de la înfăptuirea unităţii naţionale la prăbuşirea independenţei ţării, ocupată de trupele sovietice. La conacul familiei Brătienilor argeşeni, „Florica”, Gheorghe Brătianu a fost martorul dezbaterilor care au avut drept consecinţă decizia tatălui său, primul-ministru I. C. Brătianu, de a alătura România, Antantei. Din jurnalul de front al lui Gheorghe Brătianu se desprind pagini tulburătoare: atacuri şi contraatacuri, tiruri grele de artilerie, moartea care pândeşte la fiecare pas, acte de eroism , cruzimea, speranţa şi îndoiala, solidaritatea umană ce înalţă spre înfăptuirea aceluiaşi ideal comun. Fapte eroice sunt consemnate cu fiorul celui care a rămas ataşat de „ţărâna sfinţită a moaştelor trecutului”. Sfidând gloanţele adversarilor, sătence duceau muniţia ostaşilor români:”nimic nu opreşte bunăvoinţa sătencelor. Cum se duceau seara la fântână, cu doniţele pe umeri, tot astfel ne aduc şi acum hrana gurilor flămânde de oţel. E în vitejia lor ceva atât de simplu, de obişnuit, ca şi cum a ar fi de la sine înţeles ca şi femeile să înfrunte primejdia războiului. Şi totuşi, prin iadul de foc şi de fum, râzând de urletele ameninţătoare ale ghiulelelor, ele torc firul ce ne leagă tot mai strâns de ţară…In ochii tuturor ele sunt icoana vie a neamului în primejdie, amintindu-ne în fiecare clipă că un popor întreg, de la vlădică la opincă, luptă, pe viaţă şi pe moarte, pentru lege şi moşie”.
După război, consecvenţa crezului său naţional avea să-i fie dureros înăbuşită. In anul 1947 a fost suspendat de la Catedra de Istorie universală a Facultăţii de Istorie din Bucureşti. I s-a impus domiciliu obligatoriu, alături, fiindu-i soţia sa, Elena Brătianu. In mai 1950, a fost ridicat de la domiciliul său din Bucureşti şi încarcerat la Sighet, împărtăşind aceeaşi soartă a demnitarilor politici.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

19 iunie 2012 – Jean Ferre, Dicţionar de simboluri masonice, Editura Paralela 45, 2004

Jean Ferre, iniţiat în loja masonică Entente no. 18, editează Dicţionarul de simboluri masonice, „o trecere explicită de la operativ la speculativ, de la obiectul material cu care opera constructorul zidar liber la sensul simbolic al francmasonului zilelor noastre”(Horia Nestorescu- Bălceşti). În accepţiunea Marilor Loji, Masoneria a fost definită ca o şcoală de gândire filosofică, o societate de fraternitate şi întrajutorare, o resurgenţă a culturii egiptene, o resurgenţă a Ordinului Templier sau o prelungire a activităţii Constructorilor. Edmond Gloton remarca:” riturile noastre, tradiţiile noastre închid învăţături profunde care au format generaţii de gânditori, de filosofi, de savanţi care au contribuit la propăşirea omenirii pe calea progresului”. Articolul întâi al Constituţiei Marelui Ordin al Frăţiei prevede: „ Francmasoneria, instituţie esenţialmente filantropică, filosofică şi progresivă, are ca obiect de cercetare adevărul, studiul moralei şi practica solidarităţii”. Pentru Marea Lojă a Franţei şi Marea Lojă Feminină a Franţei, francmasoneria este „o societate iniţiatică ale cărei formă şi funcţionare sunt transmise pe cale tradiţională”, al cărei scop este „perfecţionarea individuală a membrilor săi şi răspândirea lor în lume”. Declaraţia de principii a Marii Loji Franceze fundamentează: „Marea Lojă a Franţei lucrează pentru gloria marelui Arhitect al Universului; conform tradiţiilor Ordinului, trei mari lumini sunt aşezate pe altarul lojilor: Echerul, Compasul şi o Carte a Legii sacre; credinţa neclintită şi devotamentul său total faţă de patrie; nici Marea Lojă a Franţei, nici Lojile sale nu se amestecă în vreo controversă, privind problemele de ordin politic sau confesional”. Lojile Marelui Orient şi a ale Marii Loji, „Droit humain” vizează problemele sociale sau politice: bugetul securităţii sociale, laicitatea, învăţământul. In anul 1984, Marea Lojă Unită a Angliei şi-a publicat principiile: „dragostea frăţească: toleranţă, respect faţă de alţii, putere de pătrundere şi înţelegere; adevăr: sensul moralei; caritate: interes pentru societate, opere caritabile; respect faţă d legile ţării; condamnarea afacerismului şi a micului aranjament între prieteni; secretul privind afacerile interne; apolitism; interzicerea oricărei discuţii politice în Lojă”.
Autorul consacră un capitol caracterului sacru al geometriei. Antichitatea şi Evul Mediu au fost marcate de gândirea lui Pitagora şi Platon. Studiul teologiei era precedat de cel al artelor liberale, partajate în două grupe: „Trivium”( Gramatica, Retorica, Dialectica) şi „Quadrivium”(Aritmetica, Geometria, Astronomia, Muzica). Literatura Evului Mediu îl reprezintă pe Dumnezeu sub înfăţişarea unui arhitect care trasează conturul lumii cu un compas Este o referire la „Pildele lui Solomon”(8, 27). Obiectul geometriei este definit de Platon: „cunoaşterea a ceea ce dăinuie de-a pururi, nu se naşte şi nu piere”. Pe poarta şcolii sale era gravată fraza: ”Nimeni dintre voi să nu intre sub acoperişul meu, dacă nu este geometru!”. Pentru medievali, studiul geometriei era calea spre Adevărata Cunoaştere. Constructorul care aprofunda studiul geometriei era un creator, un arhitect. Privilegiat, el îşi protejează cunoştinţele şi nu le transmite decât celui pe care îl considera demn. Transmiterea cunoştinţelor avea loc în lojă sau în Camera de Trasat. Pentru constructori, geometria avea un caracter sacru. Lumea a fost creată de Dumnezeu cu ajutorul geometriei. Biserica este centrul lumii, macrocosmos şi microcosmos, reprezentare a universului şi a omului. Ea este construită conform geometriei, cu simbolismul pe care îl comportă. Pătratul semnifică pământul, iar cercul, cerul. Dat fiind faptul că figura geometrică este un simbol, geometria oferă posibilitatea ridicării unor construcţii armonioase şi durabile. Ea va avea un rol esenţial în stabilirea proporţiilor, în calculul laturilor, bazelor, înălţimilor, bolţilor. „Steaua înflăcărată şi bolta gotică” , „steaua înflăcărată şi frunza ornamentală cu cinci lobi” sunt relevante. Templul este un pătrat lung, un „dreptunghi de aur”. Solul lojii este un pavaj mozaicat, format din dale pătrate negre şi albe, dispuse alternativ. Cele cinci unelte ale geometrului sunt compasul, echerul, nivela, perpendiculara şi rigla. Compasul semnifică Marele Arhitect, exactitatea măsurii, echerul, rectitudinea, nivela, echilibrul, perpendiculara, profunzimea, rigla, măsura şi precizia. Constructorii au adoptat Numerele şi geometria în ritualurile de iniţiere. Numărul trei simbolizează lumea organizată, care determină ordinea divină. semnifică ordinea, echilibrul, armonia. pentru Pitagora, cifra şapte corespunde Raţiunii. Şapte semnifică universalitatea masonică.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

12 iunie 2012 – Lev Tolstoi, Anna Karenina, Editura Polirom, 2003

Versetul 35, „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti” din „Cântarea lui Moise” („Deuteronomul”), capitolul 32, citat reluat de apostolul Pavel în „Romani, 12, 19), este motto-ul romanului. Moise atrăgea atenţia fiilor lui Israel asupra împlinirii tuturor Legilor, altfel va stârni mânia lui Dumnezeu. Solicitat să explice motto-ul, Lev Tolstoi va răspunde: „În tot ce am scris, aproape în tot ce am scris, m-am condus după necesitatea de a aduna gânduri înlănţuite între ele, pentru a mă exprima pe mine; însă fiecare gând, separat în cuvinte, se degradează îngrozitor când este desprins din această conexiune. Conexiunea însăşi nu gândul o asigură, ci altceva, iar ceea ce stă la baza acestei conexiuni nu se poate exprima direct prin cuvinte care să descrie imagini, acţiuni, situaţii”. La anii senectuţii, însuşi Tolstoi avea să facă remarca: „Răul ce-l săvârşeşte omul, are ca urmare toată suferinţa, care vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, suferinţă pe care a îndurat-o şi Anna Karenina”.Vina de a săvârşi răul, atrage pedeapsa. Romanul caută un răspuns. Anna va trebui să plătească pentru vina de a-şi fi clădit fericirea pe nefericirea soţului, a fiului. Si totuşi, instanţa morală a autorului instituie situaţii care o apără: soţul Annei, Karenin este nesuferit. Iubirea „năvăleşte în viaţa Annei ca o stihie distrugătoare, căreia fiinţa setoasă de fericire nu i se poate împotrivi”(Sorina Bălănescu). Cea dintâi vină a Annei este aceea de a accepta o căsătorie din interes. Logica sinuoasă a obiectivităţii din roman o transformă pe eroină din vinovata absolută din primele variante ale romanului într-o „vinovată fără vină”. Literatura rusă a secolului al XIX-lea va excela în acest sens. Dar problema vinovăţiei individuale este văzută ca o expresie a răului metafizic. In această cheie va parcurge romanul, Dostoievski. In „Jurnal de scriitor”, va nota: „ romanul este un fapt de o importanţă deosebită prin forţa gândirii şi a realizării”. Prăbuşirea Annei este aprofundată în spirit dostoievskian: „oricare ar fi organizarea societăţii, nu vei putea evita răul, sufletul omului rămâne acelaşi, anormalul şi păcatul provin chiar din el”. Singurul care cunoaşte taina sufletului omenesc este Dumnezeu şi numai El poate spune: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti”.
Lectura „Povestirilor lui Belkin” de Puşkin îi va fi scriitorului, modelul pentru arhitectura romanului. Armonia şi simplitatea vor fi atributele Anei Karenina. Vocea naratorului se estompează. Scriitorul optează pentru priorităţile romanului depersonalizat, mult mai pregnant. Naratorul se apropie „de personajul pe care îşi proiectează atenţia, până la a se pierde pe sine, în perspectiva şi vocea personajului”. Incipitul dă tonalitatea curgerii naraţiunii: „toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”. Triunghiul Anna- Vronski- Karenin reprezintă expresia clasică a nefericirii. De fapt, romanul se deschide cu fraza: „În familia Oblonski era mare tulburare”. Prinţul Stepan Arkadici Oblonski îşi înşelase soţia cu cu guvernata franceză. Doar Anna Arkadievna, sora lui Stepan reuşise să o îmbuneze pe Daria (Dolly). Stepan Arkadici era director al unei instituţii din Moscova, post obţinut datorită intervenţiei lui Karenin, soţul Annei. Unul dintre prietenii din copilărie al lui Stepan, era Levin, indrăgostit de sora lui Dolly, Kitty. Ea va respinge cererea în căsătorie a lui Levin. Intre timp, Vronski era fascinat de frumuseţea Annei Arkadievna. Ceea ce o face unică pe Anna e faptul că ea respiră viaţa, candoarea, spontaneitatea, „însufleţirea”. Iubirea dintre Anna şi Vronski este o lovitură de trăsnet. Vronski i-a fost predestinat. Iubirea lor „vinovată” nu avea să aibă sorţi de izbândă. Alexei Alexandrovici nu-i mai îngăduie să aibă copilul în preajma ei. Societatea o priveşte cu ochi răuvoitori pentru păcatul de a-şi fi dezonora familia. Pasiunea îi va distruge viaţa. Spectrul morţii pluteşte ameninţător, fiind sugerat de visul simbolic în care apare mujicul, rostind vorbe nedesluşite. Ana îşi va găsi sfârşitul sub roţile trenului.
Lev Tolstoi evocă societatea şi arhetipul căutătorului de adevăr. Konstantin Levin va fi vocea adevărului. Vocaţia scriitoricească trasează o cale care va accede la „limita posibilă a perfecţiunii”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

8 mai 2012 – Werner Kelller, Şi totuşi, Biblia are dreptate, Editura Litera Internaţional, 2011

Relatările lui Keller aveau să deschidă un nou câmp de investigaţie în domeniul arheologiei biblice. In anul 1950 autorul a parcurs însemnările profesorilor Parrot şi Schaeffer, privind săpăturile arheologice de la Mari şi Ugarit. Numele scrise cu litere cuneiforme de pe tăbliţele descoperite la Mari, în zona Eufratului mijlociu, s-au regăsit în Biblie. Pe ţărmul Mării Mediterane, la Ugarit au fost descoperite dovezi ale cultului canaanit al lui Baal. Mai mult, unul din Manuscrisele de la Marea Moartă cuprinde un fragment din Cartea lui Isaia, scris în epoca precreştină. De atunci, Keller s-a aplecat cu devoţiune asupra arheologiei biblice. Lumea istoriei Vechiului Testament avea să fie explorată în 1843 de către Paul- Emile Botta. In timpul săpăturilor din Mesopotamia, a descoperit basoreliefuri ale regelui asirian Sargon al II-lea, cel care depopulase Israelul şi îi trimisese pe evrei în surghiun. Cucerirea de către rege a oraşului Samaria este redată cu acurateţe în Biblie. Orientul Apropiat, Mesopotamia, Palestina şi Egipt aveau să fie explorate de arheologi americani, englezi, francezi, germani. Au fost înfiinţate institute şi şcoli, destinate cercetării în domeniul arheologiei biblice: Palestine Exploration Fund(1869), Deutsche-Verein (1877), Ecole biblique Saint- Etienne (1892), Deutsche Orientgesellschaft (1898), American Schools of Oriental Research (1900). In înscrisurile străvechi şi în înscripţiile de pe monumente au fost găsite nume din Vechiul şi Noul Testament. Trecutul istoric avea să fie readus la viaţă: Ninive, Nimrud,, vechiul Calah, Assur şi Teba, pe care profeţii îl numeau No Amon, Babel cu turnul său, Pitom şi Ramses. Straturile arheologice au urmat calea evreilor spre Canaan, fortăreaţa lui Saul. In Megiddo s-a descoperit grajdul pentru caii regelui Solomon, care avea 12000 de călăreţi. Lumea Noului Testament avea să dezvăluie contemporaneităţii clădirile regelui Irod. In vechiul Ierusalim a fost descoperit pretoriul pe care a stat Iisus în faţa lui Pilat, menţionat în Evanghelia după Ioan. Asiriologii au descifrat pe tăbliţele astronomice datele exacte privind Steaua de la Bethlehem. Rezultatele cercetărilor sunt dovezi incontestabile ale evenimentelor şi destinului poporului israelit. Autorul volumului conchide: „Nicio carte din istoria omenirii nu a avut un impact atât de mare, nu a influenţat atât de puternic dezvoltarea întregii lumi occidentale şi nu s-a bucurat de o atare răspândire în întreaga lume precum „Cartea Cărţilor”, Biblia. Până în ziua de astăzi a fost tradusă în 1120 de limbi şi dialecte şi, după două milenii, nu au apărut încă semne că şi-ar fi încheiat menirea”.
„După aceea a zis Domnul către Avraam: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în Pământul pe care ţi-l voi arăta eu”(„Facerea”, 12:1).
„Pământul” făgăduit este Haran, ţinutul de pe mijlocul Eufratului, „ţara dintre fluvii”. Terah, fiul său, Avram, nora lui, Serai şi nepotul său, Lot, s-au aşezat acolo, se spune în Cartea Facerii (11:31). Săpăturile de la Tell Hariri vor aduce informaţii preţioase pentru Orientul antic. In anul 1934 a fost dezgropat templul zeiţei fertilităţii, Iştar. Cele trei statui reprezintă personajele regale care o venerau: Lamgi- Mari, Ebin-il, Idi-Narum. In cea de-a doua etapă a săpăturilor a fost descoperit oraşul Mari. Arheologul Parot consemnează că au fost dezgropate 69 de săli şi curţi. Cele 1600 de tăbliţe cu scrise cu litere cuneiforme conţineau dări de seamă cu caracter comercial. In raportul celei de-a treia campanii din anii 1935-1936, s-a menţionat că au fost descoperite 138 de săli şi curţi. Corespondenţa de pe cele 13000 de tăbliţe de lut urma să fie descifrată. In următoarea campanie se descoperă templul dedicat zeului Dagan. Pe tăbliţe de lut, asiriologii descoperă în rapoartele guvernatorilor şi districtelor din regatul Mari nume din paginile Bibliei: Peleg, Serug, Nahor, Terah, Haran. Nume ale strămoşilor lui Avraam apar ca denumiri ale unor oraşe din nord-vestul Mesopotamiei, situate în „Panan-Aram, „câmpia lui Aram”. In valea râului Balih, era aşezat Nahor, oraşul menţionat în Biblie: Nahor, locul natal al Rebecăi, soţia lui Isaac.
Descoperirile arheologice efectuate de-a lungul Nilului, Iordanului, Eufratului cât şi pe ţărmurile Mării Moarte şi ale Mării Mediterane argumentează consemnările din Biblie, de la exodul din Egipt până la răstignirea lui Iisus.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

24 aprilie 2012 – Shana Priwer, 101 lucruri inedite despre Da Vinci, Editura Meteor Press, 2009

Printre artiştii teoreticieni ai Renaşterii, Cenino Cennini, Leon Battista, Alberti, Piero della Francesca, Luca Paccioli, Leonardo da Vinci s-a impus ca un cercetător asiduu prin rigoarea gândirii şi înţelegerea „evenimentelor surprinzătoare”.
Artistul şi omul de ştiinţă sălăşluiesc în el într-o armonie desăvârşită. Artistul lucrează cu intuiţia şi imaginaţia, ceea ce îi va revela adevărul ştiinţei. Omul de ştiinţă lucrează cu observaţia şi cu logica, spre a accede la adevărurile artei. Omul, acest „model al lumii, fascinează în creaţia lui Leonardo.
In paginile „Fragmentelor alese”, artistul va consemna: „Nicio cercetare umană nu se poate numi ştiinţă, dacă nu trece prin demonstraţia matematică. Nu există nicio certitudine în domeniul în care nu se poate aplica o ramură a ştiinţelor matematice sau care nu-i legat de aceste ştiinţe”. Morfologia anatomiei i-a deschis orizonturi largi în transpunerea pe pânză a creaţiilor. Cercetările sale vizează deopotrivă psihologia şi antropologia culturală. Omul este astfel, amplasat în universul material şi cel spiritual, în ambianţa cosmică, în legăturile lui cu divinitatea.
Tratatul lui Vitruvius, „De arhitectura” a fost editat în anul 1499. Leonardo împlinise 47 de ani. Nu se cunoaşte data desenului proporţional de la Academia din Veneţia, dar textul scris pe aceeaşi filă, îl menţionează pe arhitectul Vitruvius. Canonul dobândeşte valoarea antropometriei Greciei antice. Valoarea emblematică îi este conferită de omul microcosm şi homo bene figuratus al lui Vitruvius. El reprezintă sinteza perfectă a desenului anatomo-artistic.
Leonardo Da Vinci a aplicat in artă diverse metode de reprezentare artistică. „Cina cea de taină” excelează prin „perspectiva cu un singur punct”. Scena interioară foloseşte tehnica perspectivei liniare. „Perspectiva cu două puncte” era uzitată pentru peisaje şi scene cu unghiuri de vedere mai largi. Leonardo folosea un aparat, numit perspectograf. Istoricii îi atribuie pictorului o altă tehnică novatoare: clarobsurul. (it.„chiaroscuro”-„clar- luminos şi întunecat”). Este prima dată când un pictor al Renaşterii folosea în contrast culori luminoase şi întunecate pentru a crea o imagine tridimensională. Pentru trecerea subtilă de la un ton la altul, Leonardo a recurs la tehnica „sfumato”( it. „dispărut”). „Mona Lisa” este revelatorie. Faţa femeii este învăluită în umbre, dar „gradaţia este infinit de subtilă”. Cel mai cunoscut peisaj de fundal este cel din „Mona Lisa”. Lumea naturală, în opinia pictorului, este o lume în permanentă mişcare. Munţii abrupţi şi pâraiele unduitoare conferă tabloului o altă perspectivă. Matematica şi arta i-ai deschis calea spre moduri noi de abordare a planurilor în arhitectură. În anul 1848 a creat un plan preliminar pentru cupola şi tamburul de la catedrala gotică din Milano. Prin desenele şi schiţele lui de arhitectură, Leonardo a argumentat ordinea şi articularea „care există dincolo de ce este vizibil”. Desenele lui cuprind interacţiuni geometrice complexe, fundamentate pe „ideea unei unităţi modulare care se repetă şi se combină cu alte unităţi identice. Proiectarea urbanistică a fost o preocupare majoră a Renaşterii. Spaţiul public, „piazza” a fost unul dintre elementele predilecte, adoptate în această perioadă. Milano poartă amprenta stilului arhitectural al Renaşterii. Bazându-se pe principiile umaniste şi clasice, Leonardo a optat pentru străzi largi, spaţii mai mari între clădiri, un sistem de drumuri inspirat din sistemul circulator urban. Schiţele lui prefigurează planurile oraşelor moderne. Leonardo a excelat şi în domeniul cartografiei. In timpul şederii sale la Florenţa, în jurul anului 1502, a realizat harta oraşului Imola, considerată a fi unul dintre primele planuri de oraşe executat „cu precizie geometrică”. Pasiunea pentru zbor l-a îndrumat spre studiile inginereşti. Este cunoscut ca inventator al multor maşini zburătoare. Tenacitatea şi pasiunea i-au deschis o paletă largă de domenii ştiinţifice: aerodinamică, geologie, astronomie.
Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

20 martie 2012 – Timothy W. Ryback, Biblioteca lui Hitler, Cărţile care i-au format personalitatea, Editura Litera Internaţional, 2010

Istoric al Holocaustului, Timothy W. Ryback editează volumul „Biblioteca lui Hitler” pentru a readuce în memoria umanităţii evoluţia nefastă a celui de-al Treilea Reich. Ecourile din mass-media sunt mai mult decât grăitoare. „Biblioteca lui Hitler” este o avertizare împotriva pericolului de a deveni adepţii orbi ai unei ideologii şi a răului pe care îl poate face lectura selectivă”(The Sunday Times). „Scrisă cu eleganţă, meticulos documentată, provocatoare, Rybach a contribuit la încercările de a-l înţelege pe ciudatul om care a avut un impact atât de nefast asupra lumii”(The New York Sun). „Autorul pătrunde cu observaţiile sale fine ca un laser în biblioteca şi în mintea lui Adolf Hitler într-un mod în care nu a făcut-o nicio carte până acum”(Steven Bach). Captivantă, „Biblioteca lui Hitler” este „o lectură obligatorie pentru toţi aceia care se îndoiesc de puterea cuvintelor scrise de a împinge imaginaţia omenească spre bine sau spre rău”(Sacramento New & Review-Cea mai bună carte a anului). Hitler a deţinut 16000 de volume: ediţii princeps ale operelor unor filosofi, istorici, poeţi, dramaturgi. Ele i-au fost izvorul ambiţiilor sale fanatice. „Cel care oferă trebuie să şi ia, iar eu iau ce-mi trebuie din cărţi” avea să spună apropiaţilor săi. Operele complete ale lui Shakespeare, publicate în 1925 în traducere germană de Georg Muller, sunt legate în piele marocană, prelucrată manual. Pe cotor, vulturul auriu în relief, flancat de iniţialele sale, atrage atenţia. Hitler cita adeseori din „Hamlet”. Citatele sale favorite erau: „A fi sau a nu fi” şi „Cum îmi este mie Hecuba”. Venera piesa „Iulius Cezar”. Într-un caiet de schiţe din 1926 a desenat un decor detaliat pentru primul act al tragediei shakespeariene: faţadele sinistre ale forului roman, unde este ucis Cezar. Era cunoscut faptul că păstra Idele lui Marte pentru decizii importante. In studiul său asupra bibliotecii lui Hitler, Frederick Oechsner a consemnat că aproximativ 7000 de volume, erau dedicate problemelor militare: „campaniile lui Napoleon, regii prusaci, vieţile potentaţilor germani şi prusaci, care au avut vreodată un rol militar; şi cărţi despre campaniile militare cunoscute în istoria omenirii”.Volumele despre campaniile lui Napoleon „sunt adnotate abundent cu scrisul lui”. O colecţie de patru sute de cărţi, pamflete şi monografii despre armata Statelor Unite, primite de Hitler de la generalul Werner von Blomberg, fusese studiată minuţios. Oechsner relatează:”De fapt, probabil, că nu există nici măcar un singur domeniu al cunoştinţelor militare, vechi sau moderne, care să nu fie analizat în aceste 7000 de volume, şi este evident că Hitler le-a citit pe multe dintre ele din scoarţă în scoarţă”. Cel mai vechi volum militar al lui Hitler este un apel la naţionalismul militant, „Catehism pentru luptătorul şi apărătorul teuton, în care este învăţat cum să fie un luptător creştin şi cum să meargă la luptă însoţit de Dumnezeu”, editat de Ernst Motritz Arndt în anul 1815.
Exemplarul din biblioteca lui Hitler, „America în bătălia continentelor” de Sven Hedin, s-a pierdut. A rămas scrisoarea dactilografiată pe care Hitler i-a trimis-o autorului. Avea atunci cinzeci şi trei de ani, „dar se simţea mai bătrân cu zece ani”. Se izolase în Ucraina, la cartierul general Wehrwolf, un grup de buncăre de beton şi de clădiri, de unde condusese ofensiva germană de-a lungul frontului de est. Hitler era supărat pe generalii săi care „manifestau un scepticism cronic” în privinţa invaziei Uniunii Sovietice în primăvara anului 1941.
In haosul „provocat de prăbuşirea imperiului său”, Biblioteca lui Hitler „s-a dezintegrat”. In biroul lui Hitler din sediul partidului nazist din Casa Brown, un locotenent găsise „Viaţa şi activitatea mea” de Henry Ford, pe care Hanfstaengl scrisese dedicaţia în 1924. La reşedinţa din piaţa Prinzregent, corespondentul de război Lee Miller a găsit cărţile lui Hitler, „parţial intacte”. Trupele avansate ale Diviziei a Treia Infanterie ajunseseră la Obersalzberg. Cabana Berghof era doar o ruină. Intr-un seif au fost găsite câteva exemplare din „Mein Kampf”. Restul cărţilor au fost descoperite într-o cameră din buncăr. Un ofiţer de spionaj al Diviziei 101, a relatat: ”Majoritatea cărţilor erau despre artă, arhitectură, fotografie şi istoria campaniilor şi războaielor”. Raportul oficial a menţionat doar trei titluri: „Geneza războiului mondial” de Harry Elmer Barnes, „Principele” de N. Machiavelli şi studiile critice ale lui Immanuel Kant. Întreaga bibliotecă a cancelariei Reichului, aproximativ 10000 de volume, „a fost luată în pază de brigada de trofee sovietică” şi trimisă la Moscova. Autorul volumului consemnează: „singura parte importantă din biblioteca lui Hitler, care a supravieţuit intactă include trei mii de volume, descoperite la mina se sare din Berchtesgaden, dintre care o mie două sute au ajuns la Biblioteca Congresului. Restul, par să fi fost extrase în timpul procesului de catalogare a colecţiei. Aceste o mie de volume se află în podurile şi pe rafturile veteranilor de pe întreg cuprinsul Statelor Unite”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

13 martie 2012 – PHILIPPE VALODE, HITLER ŞI SOCIETĂŢILE SECRETE, Editura Litera universal, 2010

In volumul „Hitler şi societăţile secrete” Philippe Valode trasează destinul celui de-al III-lea Reich şi al Fǖhrerului.
Cum a fost posibil ca Germania, o putere industrială a lumii în 1914, să se prăbuşească în infernul nazist? Autorul scrutează însemnele vremii. Războiul civil, umilinţa resimţită după Tratatul de la Versailles, obligaţia de a plăti despăgubiri, amputarea mai multor teritorii, criza economică şi socială din 1929 au fost cauzele care au schimbat destinul Germaniei. Hitler, „stăpânul absolut”, Goering, alter ego-ul Baronului Roşu, Röhm, Himmler, Rosenberg, Goebbels, Höss, Eichmann, Bormann, Hess, „partizani ai violenţei de stat”, adepţi ai teoriilor despre puritatea rasială şi păcatul originar al evreilor, aveau să-i redea Germaniei, gloria pierdută. Lanz von Liebenfels, iniţiaţii din Thule, von Sebottendorf, Haushoffer, Eckart au fost cei care l-au format pe Hitler. Moştenitoare a templierilor, a Iluminaţilor, a rozicrucienilor, a adoratorilor Soarelui, a ordinului Golden Dawn, a Societăţii Vril, a anticei Atlantide, a miturilor septentrionale şi a rasei pure, Societatea Thule optează pentru un conducător care să scoată ţara din impas, să impună o putere autoritară, să reînvie tradiţia imperială şi supremaţia Germaniei în Europa. Abil, Hitler reuşeşte să transforme Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania, într-o maşină electorală NSDAP şi să proclame dreptul la un spaţiu vital în est şi dispariţia fizică a tuturor popoarelor considerate impure, rasial: evrei, ţigani, slavi.
Fondatorul Societăţii Thule, Alfred Rudolf Glaner, pasionat de numerologie, kabbala sufism, este adoptat în 1911 de baronul Heinrich von Sebottendorf. Mitul anticei Thule, ţinut mirific al Hiperboreei şi magia svasticii îi confereau Societăţii o semnificaţie inconfundabilă. Emblema societăţii este svastica străbătută de o spadă. Thule este capitala mitică a Hyperboreei, după Cartea lui Enoh. Acest Eden, o insulă imaginară a abundenţei, care deţinea toate secretele lumii ar fi existat în nordul îndepărtat, spre Labrador sau Islanda. Un cataclism ar fi înghiţit această Atlantidă nordică. Câţiva supravieţuitori , în contact cu Inteligenţa superioară de Afară s-ar fi refugiat în deşertul Gobi, apoi în Himalaya. Acolo s-ar afla stăpânul lumii, înţelepciunea primordială, centrul spiritual al umanităţii. Pentru membrii Societăţii Thule, mostenitorii „Inteligenţei de Afară” ar fi fost împărţiţi în două grupuri: unul, în jurul Cetăţii Agarttha, adunaţi în jurul Soarelui de aur, celălalt, la Shamballa, în jurul unui soare negru. Pentru a accede la cunoaşterea marilor secrete al creaţiei umanităţii, puterea absolută asupra lumii, nu trebuia decât să i te alături. Hitler a ordonat organizarea de expediţii până la Himalaya, a încercat să invadeze Grecia şi să ajungă în India cu ajutorul discipolului său, Subhas Chandra Bose, militant naţionalist hindus. Pentru Hitler venise timpul să se nască o nouă dinastie solară, indoeuropeană, care să conducă lumea o mie de ani, venise timpul sa se reconstruaiscă Thule în Germania, populată de arieni, cu violenţa soarelui negru al Shamballei. Ascensiunea lui Hitler a fost marcată de Societatea Thule. Anton Drexler, Dietrich Eckart. Gottfried Feder, Karl Fiehler, dr. Michel Frank, Rudolf Hess, Heinrich Hos, Alfred Rosenberg, teoreticianul nazismului, fraţii Walterspiel au fost membrii Societăţii.
In anul 1933, Hitler devine cancelar. In inima Alpilor bavarezi, pe vârful Obersalzberg, îşi instalează „Cuibul de vulturi”, Berghof, reşedinţa lui preferată. Aici se dezbat strategiile de război. Dă ordin să se sape buncăre subterane de teama atacurilor Aliaţilor. E un refugiu în care îşi alimentează divagaţiile lui ideologice. Discursurile lui frenetice captivează mulţimea. „Instrument” al societăţilor secrete, îşi asumă destinul solitar, despărţindu-se de vechii maeştri. Superstiţios, îşi consultă astrologii şi caută în doctrinele mistice esenţa tezelor naţional-socialismului, fondate pe rasism şi spaţiu vital. In ultimele săptămâni de viaţă, Hitler, nazistul fanatic, este bântuit de crimele şi masacrele pe care le-a ordonat, de lagărele de exterminare. ”Se ridică, se zbate şi urlă în faţa spectrelor care îl asaltează…sunt acolo Röhm, Gregor Strasser, Rommel, fiul lui Haushofer, Albrecht, toţi acei prieteni pe care i-a trimis la moarte. Şi, fără îndoială, milioane de evrei, ţigani, polonezi, ruşi care au murit sub loviturile SS, în infernul lagărelor, în camerele morţii…”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

6 martie 2012 – Barb Karg, 101 lucruri inedite despre francmasoni, Editura Meteor Press, 2009

Masoneriei i-au fost consacrate volumele scriitorilor John Le Carré, Ernest Hemingway, Arthur Conan Doyle, Rudyard Kipling. Contemporani nouă, Christopher Knight şi Robert Lomas au publicat volumul “Dezvăluirea secretului lui Hiram”, în care explorează istoricul masoneriei. În “Situri sacre ale cavalerilor templieri”, John Young devoalează simbolistica astronomică din siturile templiere. Renumitul “Codul lui Da Vinci” al scriitorului Dan Brown, abordează stăreţia din Sion.
Istorici, savanţi, scriitori,cercetători au publicat volume impresionante despre istoricul societăţii secrete. Şi totuşi, originea francmasoneriei continuă să rămână şi azi neelucidată. Unii cercetători susţin că francmasoneria ar data din perioada construirii Templului lui Solomon din Ierusalim, între anii 970 şi 931 î. H. Templul lui Solomon a fost distrus de babilonieni în anul 586 î. H. După şaptezeci de ani, a fost reconstruit. Romanii aveau să-l nimicească “ca măsură de represalii după răscoala evreilor”. Inscrisurile vremii au menţionat că regele Solomon i-a cerut regelui Tirului să-i trimită un meşter iscusit pentru Templul sacru. Acesta a fost Hiram. De atunci, Templul lui Solomon, legenda lui Hiram fac parte din ritualurile şi simbolurile francmasonice. În ritul de iniţiere al masonului de gradul al III-lea, cei trei ucigaşi ai lui Hiram, sunt simboluri ale ignoranţei. Adevărul Divin era cunoscut doar de regele Solomon, regele Tirului şi Hiram, a cărei moarte violentă semnifică renaşterea şi nemurirea. S-a speculat şi ideea că francmasoniii ar fi asociaţi cavalerilor templieri, ordin al călugărilor- războinici .
Unul dintre cele mai vechi documente ale francmasoneriei este manuscrisul Halliwel sau Poemul Regius, descoperit în anul1839 în Biblioteca regală din British Museum. Cele 794 versuri au o incontestabilă valoare în istoria masoneriei. In anul 924 este menţionată constituirea masoneriei de către regele Athelstan al Angliei. Nepot al lui Alfred cel Mare, Athelstan a fost un admirator al artei zidăriei, al ştiinţei geometriei. In anul 926 a fost consemnată prima reuniune a Marii Loji. Atunci au fost stabilite constituţiile francmasoneriei engleze, fondate pe vechi documente greceşti şi latine. Ritul York este cel de-al doilea corp concordant al francmasoneriei. El include Capitoliul Arcului Regal, Masoneria criptică şi Ordinul Cavalerilor templieri.
In anul 1858 Albert Gallatin Mackey a publicat în Manualul Juriprudenţei Masonice cele douăceşi cinci de “jaloane” (precepte). Adoptate de loji, ele au fost modificate în timp şi adaptate. Şapte dintre jaloanele lui Mackey sunt suverane: monoteismul este unica dogmă a francmasoneriei; Cartea Legii sfinte este indispensabilă într-o lojă; o parte integrantă din Ordinul masoneriei este legenda din gradul al treilea, care relatează construirea Templului lui Solomon; modurile de recunoaştere dintre masoni trebuie păstrate nealterate; simbolismul derivate din arta operativă a masoneriei sau instrumentele meseriei trebuie să rămână intacte; masonul trebuie să fie un bărbat adult care s-a născut liber”.
Ritualul masonic deschide paginile unui studiu fascinant, învăluit în alegorie şi simbolism.Cele trei grade ale masoneriei antice sunt “pietrele de temelie” ale organizaţiei. Un francmason poate aspira la trei grade : Discipol, Companion şi Maestru, similare treptelor prin care se accede la nivelul superior de iluminare educaţională şi spirituală. Gradele suplimentare se obţin prin intrarea în Ritul Scoţian sau Ritul York.
După ce a fost acceptat în Ordin, masonul participă la ceremonia de iniţiere. Este începutul « călătoriei fraterne », ca Discipol. Fiecare grad are rolul de a ilumina un iniţiat. Ritualul de trecere celebreză cele trei vârste ale omului : tinereţea, maturitatea şi senectutea. In primul grad, masonul este născut în Frăţie şi începe procesul de învăţare. Il al doilea grad, continuă calea aspre desăvârşire. Cel de-al treilea, « sporeşte valoarea morală şi virtutea » . Primul grad al francmasoneriei, Discipolul, simbolizează naşterea spirituală în fraternitate. Gradul Companion simbolizează viaţa şi intrarea în maturitatea spirituală. Masonul Maestru este cunoscătorul Adevărului Divin. De-abia acum, el se va putea alătura Ritului Scoţian sau RituluiYork. Cel de-al treizeci şi treilea grad al Ritului Scoţian este cel onorific, conferit de Consiliul Suprem. Simbolurile utilizate de Ordin îi elogiază pe zidarii medievali. Sunt incluse şi uneltele lor de lucru, simboluri venerate : echerul, compasul, firul de plumb, nivela, ciocanul, mistria, rigla, şorţul.
Pe plan internaţional, lista masonilor celebri include preşedinţi, prim-miniştri, membri ai regalităţii, diplomaţi, savanţi, scriitori, filosofi, artişti, militari. « De la Mozart la Rudyard Kipling şi la Frederic cel Mare, contingentul internaţional al francmasoneriei şi-a asigurat un loc în istorie şi legendă ».

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

28 februarie 2012 – Cynthia Philips, Shana Priver, 101 lucruri inedite despre Einstein, Editura Meteor Press, 2008

Einstein continuă să exercite o fascinaţie fără egal asupra oamenilor de ştiinţă cât şi asupra profanilor, cuceriţi de clarviziunea, nonconformismul şi umorul său. Volumul editat de Cynthia Phillips şi Shana Priver, aduce în conştiinţa contemporaneităţii personalitatea şi viziunea lui asupra lumii.
Premiile şi distincţiile i-au adus celebritatea în lumea ştiinţei. Premiul Nobel pentru fizică, i-a fost decernat în 1921, pentru efectul fotoelectric. Societatea regală din Londra, fondată la mijlocul secolului al XVII-lea, de oameni de ştiinţă cu scopul de a comunica rezultatele cercetărilor experimentale, îl va recompensa pe Einstein în anul 1925 cu Medalia Copley. Printre membrii fondatori se numără Robert Hooke, Christopher Wren şi Robert Boyle. Niels Bohr şi Max Planck vor primi aceeaşi prestigioasă distincţie. Societatea astronomică regală a luat fiinţă în anul 1820. Astronomi, fizicieni, astrologi au promovat de-a lungul anilor astronomia şi geologia. In anul 1926 i se conferă lui Einstein Medalia de aur a Societăţii astronomice regale. Biblioteca imensă impresionează şi azi prin editările de publicaţii ale comunităţii ştiinţifice. Charles Babbage, Henri Poincaré şi Edwin Hubble, medaliaţi ai Societăţii astronomice regale se înscriu în patrimoniul ştiinţific universal. In anul 1935 Centrul Franklin Einstein îl onorează cu Medalia Franklin.
La vârsta de unsprezece ani, Einstein citise pentru prim oară teorema lui Pitagora. Cercetările ulterioare i-au fost influenţate de studierea aprofundată a acesteia. Învăţatul grec a fondat societatea „Frăţia lui Pitagora”. Alcătuită preponderent din matematicieni, membrii Scolii studiau deopotrivă religia şi filosofia. Este posibil ca Einstein să-şi fi constituit propria societate de dezbateri, după modelul societăţii lui Pitagora, conchid autorii volumului.
Teoriei relativităţii îi va urma în anul 1917, lucrarea „Consideraţii cosmologice asupra teoriei generale a relativităţii”. Conceptul de relativitate generală este aplicat la întregul univers. Incă de atunci, Einstein a extins limitele astronomiei. Rezultatele cercetărilor lui au deschis un câmp vast de investigaţie în astrofizică şi cosmologie, chiar şi în zilele noastre: găurile negre, expansiunea universului, datele despre începuturile şi chiar sfârşitul universului. In lucrarea sa despre mişcarea browniană, savantul explorează teoria cinetică, atomică şi hidrodinamică. Va argumenta că materia este alcătuită din atomi şi molecule. Activitatea de cercetare a lui Einstein în domeniul mişcării browniene şi al teoriei cinetice a fost continuată de Jean Baptiste Perrin, căruia i s-a decernat în anul 1926, Premiul Nobel.
Se ştie că Einstein a fost un susţinător al „experimentelor imaginare”. Unul dintre ele, „trenul relativităţii” îi va aduce notorietate.
Considerându-se un om al raţiunii, era convins că „o persoană înzestrată cu darul inteligenţei are obligaţia de a o folosi în scopul unei lumi mai bune”. Discursurile despre pacifism i-au conferit celebritatea. Anul 1939 a fost un punct de reper în istoria omenirii. Descoperirea fisiunii uraniului a generat problema energiei atomice. Pacifist convins, Einstein se opunea inventării unei noi arme, dar în acelaşi timp a înţeles repercusiunile pe care le-ar putea avea asupra umanităţii noua tehnologie care ar fi putut fi dezvoltată de regimul nazist. În urma scrisorii adresată preşedintelui Roosevelt, s-au acordat fondurile necesare pentru cercetare. In capitolul „A fost oare Einstein responsabil de fabricarea bombei atomice”, autorii volumului specifică: ”în ciuda modului uneori controversat în care istoria tratează contribuţia lui Einstein la fabricarea primei bombe atomice, intenţiile sale personale au fost cât se poate de limpezi”. În discursurile sale, Einstein a susţinut că SUA ar putea să demonstreze puterilor străine capacitatea nucleară de care dispune, dar să nu o folosească în scopuri distructive.
Activitatea ştiinţifică a lui Einstein a avut un rol precumpănitor asupra realizării azi, a sistemului de poziţionare globală. NASA experimentează teorii şi idei ale omului de ştiinţă.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

21 februarie 2012 – Simonetta Cerrini, Templierii Misterul călugărilor-războinici, Editura Litera Internaţional, 2010

Istoricul italian, Simonetta Cerrini, membră a Societăţii pentru Studierea Cruciadelor şi a Statelor latine din Orient, editează acest volum, bazat pe textele fondatoare ale ordinului „Sărmanii soldaţi ai lui Hristos”şi ai Templului lui Solomon, cunoscuţi sub numele de templieri. Cele nouă manuscrise reprezintă versiunea latină a Normei, aprobată în timpul Conciliului de la Troyes, în 13 ianuarie 1129, cât şi „Scrisoarea către cavalerii lui Christ”, pe care Hugues, primul maestru o adresase confraţilor săi, rămaşi la Ierusalim. Aşa după cum consemnează Simonetta Cerrini, studiul aprofundat al acestor texte i-a situat pe templieri în istoria spiritualităţii şi a culturii secolului al XII, a certificat rolul revoluţionar pe care ele l-au avut în istoria relaţiilor dintre clerici şi laici după reforma gregoriană şi încheierea conflictului dintre Biserica Romei şi Imperiul occidental. Un rol covârşitor l-a avut acţiunea de pacificare a templierilor pentru refacerea legăturilor de fraternitate religioasă şi schimburile cu creştinii din Orient cât şi cu musulmanii din Ţara Sfântă. Istoria templierilor a fost tragică. Procese, torturi, acuzaţii de erezie au dus la desfiinţarea ordinului de către papa Clement al V-lea , sub presiunea regelui Filip cel Frumos. Marele Maestru al ordinului, Jacques de Molay a fost ars pe rug în martie 1314.
În „Divina comedie”, Dante redă viziunea pe care Hugo Capet, rege al francilor, o are despre Filip cel Frumos, noul Pilat. ”Il văd pe noul Pilat atât de crud/ Încât nu se satură niciodată, dar fără a o declara/ El ţese în templul lui vălul lăcomiei./Oh, Doamne, când voi avea bucuria să văd răzbunarea, care ascunsă,/Îţi îmblânzeşte furia, în tăcerea ta?”. Versurile aruncă un văl întunecat asupra imaginii templierului.
Datarea Templului cunoaşte în izvoarele istorice date diferite. Recent s-a consemnat că în anul 1120, la 21 de ani după cucerirea Ierusalimului, cavalerul Hugues de Paganis cu tovarăşii lui, s-au hotărât să formeze un ordin monahal şi militar, ai cărui membrii, după ce s-au raliat reprezentanţilor Ordinului Ospitalierilor ca „fraţi supuşi”, ce-i apărau pe pelerini pe „drumurile deosebit de periculoase”, au admis autoritatea canonicilor Sfântului Mormânt din Ierusalim. In anul 1120, în timpul Conciliului de la Naplouse, obţin sprijinul regelui Ierusalimului, Baudouin al II-lea. Cavalerii s-au stabilit la reşedinţa regelui , situată pe Esplanada Moscheilor, lângă actuala moschee Al-Aqsa, construită pe ruinele palatului regelui Solomon. „Soldaţii lui Hristos” au fost în acele timpuri, asemuiţi „sfinţilor eremiţi din deşert” şi apoi, călugărilor. Biserica a acceptat oficial un ordin de războinici, consacraţi în timpul conciliului de la Troyes în data de 13 ianuarie 1129. Prin bula „Omne datum optimum” din 1139, papa Inocenţiu al II-lea a dispus ca templierii să fie deja sub autoritatea directă a pontifului. Templierii s-au alăturat apoi ospitalierilor. Cele două ordine s-au constituit în „esenţa armatei permanente a statelor latine din Orient”. De atunci Ordinul Templului s-a extins în Franţa, Peninsula Iberică, Insulele Britanice, Germania, Italia, Croaţia şi Ungaria. In anul 1187, o dată cu pierderea Ierusalimului, templierii s-au stabilit la Acra. După ce ultimul teritoriu din Ţara Sfântă a fost pierdut, cartierul general al templierilor va fi în insula Cipru.
Ordinele militaro-religioase au fost în această perioadă ţinta atacurilor virulente. In poemul „Roman de Fauvel”, autorii Mathieu Paris şi Gervais du Bus au inserat cântece satirice la adresa templierilor.
Din păcate, va consemna Cerrini Simonetta, procesele templierilor au contribuit „mai degrabă, în mod paradoxal, la ascunderea cavalerilor Templului decât la evidenţierea adevăratelor lor idealuri”.
Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

14 februarie 2012 – Joffrin Laurent, Istoria codurilor secrete, Editura Litera Internaţional, 2010

Civilizaţiile dispărute, spionajul, ritualurile ezoterice au deschis un câmp larg de cercetare şi documentare pentru cei care si-au dorit să le pătrundă misterele. Volumul iniţiază cititorul în arta criptologiei, devoalându-i transpoziţia, codificarea mixtă sau substituţia. Codurile şi cifrurile au fost din cele mai vechi timpuri uzitate în politică, diplomaţie, armată. Capitolele consacrate „Cifrului lui Cezar”, criptologului Sherlock Holmes, reginei Maria Stuart, armei secrete a Wehrmachtului, soţilor Rosenberg, propun iniţierea „în această lume plină de meandre şi de surprize a codurilor secrete”. Cifrul de substituţie al lui Cezar apare pentru prima dată în nuvela lui Edgar Allan Poe, „Cărăbuşul de aur”, inclusă în volumul „Povestirile groteşti şi extraordinare”. Scriitorul scoţian Sir Arthur Conan Doyle este cunoscut pentru celebritatea romanelor sale, care îl aduc în scenă pe detectivul Sherlock Holmes. În nuvela „Dansatorii” este descrisă dezlegarea unei enigme ale faimosului criptolog.
Regina Scoţiei, Maria Stuart, pretendentă la tronul Angliei, a fost executată nu numai din cauza războaielor religioase ci şi a unui cifru neprotejat. Scrisorile ei erau transcrise conform unui cifru cu substituţie, o variantă a cifrului lui Cezar. Egiptenii antici foloseau în scrierea hieroglifică tehnica cifrării mixte, care s-a perpetuat peste veacuri. Maria Stuart o practica deja. Jean Francois Champollion a fost cel dintâi cercetător care a reuşit să descifreze hieroglifele egiptene, deschizând, astfel, calea editărilor ulterioare. A studiat cu asiduitate limbile antice şi egiptologia. La 19 ani era deja numit profesor la această disciplină. Limba coptă o considera ca fiind idiomul moştenit al faraonilor. In Anglia, Thomas Young, un pasionat egiptolog, avea să uimească specialiştii în criptanaliză. La vârsta de 14 ani traducea din latină, greacă, franceză, ebraică, arabă, turcă şi siriană. Tânărul student de la Cambridge, era deja supranumit „fenomenul Young”. Pentru a scrie unul dintre romanele sale celebre, Jules Verne, maestru al inovaţiilor, a optat pentru criptografie, ceea ce l –a dus spre centrul Pământului.
Metoda frecvenţelor, transpoziţia sau cunoaşterea contextului mesajului, pot oferi indicii preţioase, ca în cazul Normandiei şi al oraşului Etretat. Alteori, cifrurile duc la un sfârşit tragic. Maria Stuart a fost executată, datorită unui cifru nesigur. Napoleon a pierdut bătălia de la Eylau. Tot acelaşi cifru nesigur a convins Statele Unite de „reaua credinţă” a Germaniei în timpul Primului Război Mondial. Şi lanţul înfrângerilor continuă. Ofensiva armatei germane din 1918 a fost spulberată de criptanaliştii francezi. Afacerea Rosenberg va zgudui opinia internaţională. Apelul patetic „Soţii Rosenberg nu trebuie să moară!” a rămas fără ecou. Preşedintele Eisenhower refuzase graţierea. Julius Rosenberg şi soţia lui Ethel Rosenberg, evrei comunişti, au fost arestaţi în iulie 1950 şi acuzaţi de spionaj în favoarea URSS. In iunie1953 au fost executaţi. „Vinovăţia lui Julius Rosenberg n-a fost dovedită decât douăzeci de ani mai târziu, datorită decriptării unui cifru sovietic”, avea să consemneze actele vremii.
Capitolul „Arma secretă a Wehrmachtului” aduce detalii uluitoare în analele istoriei. Maşina de spionaj din timpul celui de-al Doilea Război Mondial , „Enigma”, a fost perfecţionată de profesorul Arthur Scherbius, în 1923. Versiunea complicată a cifrului lui Vigenère facilita schimbarea sistemului de codare în timpul transcrierii. Securitatea comunicaţiilor era deja rezolvată. Tânărul matematician polonez, Marian Rejewski, decriptase cheia. Mesajele germanilor puteau fi citite. După invadarea Poloniei, secretul a fost transmis Biroului 2 francez. După invadarea Franţei, Biroul 2 a trimis o copie a Enigmei în Marea Britanie, după care Churchil i-a ordonat şefului serviciilor secrete britanice, Stewart Menzies, să lucreze cu echipa de criptanalişti la descifrarea mesajelor transmise de Enigma. Succesul a fost datorat matematicianului Alan Turing, unul dintre fondatorii informaticii.
Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

7 februarie 2012 – Daniel Estulin, Clubul Bilderberg – Conducerea secretă a lumii, Editura Meditaţii, 2008

Motto: „Oamenii care au fost crescuţi şi educaţi în conceptele naţionalismului sunt greu de reeducat în ideea abandonării unei părţi a suveranităţii lor în folosul unei organizaţii supranaţionale”
Prinţul Bernhard, fondatorul Clubului Bilderberg

De-a lungul a cincisprezece ani, jurnalistul Daniel Estulin a reuşit „să străpungă straturile secrete ce înconjoară” Clubul Bilderberg.
Hotelul Bilderberg din Oasterbeek, Olanda, mai 1954, a fost locul primei întruniri a Clubului Bilderberg. Sub auspiciile coroanei regale olandeze şi a familiei Rockefeller, cei mai puternici oameni ai lumii au dezbătut viitorul social şi politic al lumii. De atunci, se întrunesc în fiecare an, devotaţi aceluiaşi ţel: destinul omenirii. Bill Clinton, Paul Wolfowitz, Henry Kissinger, David Rockefeller, Zbigniew Bzezinski, Tony Blair, prim-miniştri, oameni de afaceri, politicieni, bancheri, ziarişti, sunt membrii ai acestei organizaţii, ale căror obiective converg spre o Guvernare Globală şi o Singură Ordine Mondială.
Autorul volumului consemnează că în cei peste cinzeci de ani de întruniri, accesul presei este interzis. Tocmai de aceea, el devine purtătorul de cuvânt al cetăţeanului, al oricăruia dintre noi:”De acţiunile pe care le întreprindem acum, depinde dacă vom sfârşi acest secol ca stat poliţienesc electronic mondial sau ca fiinţe umane libere. Dacă nu cunoaştem contextul profund, nu vom afla niciodată răspunsurile corecte. Iar Clubul Bilderberg – Conducerea secretă a lumii intenţionează să vă ofere aceste răspunsuri”. Declaraţiile editorului volumului, Kris Millegan, invită la o matură reflecţie: „Mă alătur majorităţii oamenilor pentru adevăratele idealuri democratice, nu pentru actuala conducere criptocratică practicată de către elită, de comedianţi şi pentru corporaţii. Sunt convinsă că majoritatea membrilor Clubului Bilderberg consideră că drumul lor secret către un viitor necunoscut a fost pavat cu intenţii bune. Se poate totuşi ca mulţi dintre noi, aidoma mie, să nu dorească de fapt să meargă…într-acolo”.
Întrunirile Bilderberg orchestrează formarea unui „Unic Imperiu mondial de natură fascistă”. „Rapoartele întrunirilor Bilderberg” sunt datate cu rigurozitate. Întrunirea din 5-8 mai, Rottach-Egern, Bavaria, Germania, a fost axată pe impozitul global ONU pe petrol şi propunerile de consolidare a păcii, reducerea rezervelor energetice şi declinul economic, politica externă rusă şi americană. A 54-a întrunire, din 8-11 iunie 2006, la Brookstreet Hotel, Kanata, Ottawa, Canada, a vizat relaţiile europene şi americane, energia, Rusia, Iran, China, Orientul Mijlociu, terorismul şi imigraţia. Cea din 31 mai -3 iunie 2007 de la Instanbul, Turcia, a impus ca „toate statele să aibă o constituţie politică şi o structură economică naţională adecvată, prin „plasarea puterii politice în mâinile indivizilor aleşi şi eliminarea tuturor intermediarilor, stabilirea unei concentrări maxime a industriilor şi suprimarea oricăror concurenţe nedorite, a unui control absolut al preţurilor tuturor bunurilor şi materiilor prime, a creării unei instituţii juridice şi sociale care să preîntâmpine orice extreme de acţiune”). Modificarea climei şi încălzirea globală, rolul Turciei în Uniunea Europeană, reformele Băncii Mondiale, geopolitica din Orientul Mijlociu, conflictul din Irak, potenţiala ameninţare nucleară din partea Iranului, viitorul democraţiei şi populismului au fost minuţios dezbătute.
In urma investigaţiilor, Estulin va concluziona:”Clubul Bilderberg a devenit o metaforă pentru teamă. Dedesubtul nebuniei sale aparente există înţelegerea că timpul şi spaţiul, la fel ca dragostea şi moartea, ne transformă şi ne potenţează, se prind de noi şi ne explorează. Ele includ irevocabilul şi fac din noi ceea ce suntem”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

31 ianuarie 2012 – Anna Politkovskaia, Doar adevărul, Editura Meteor Press, 2011

Anna Politkovskaia,corespondent special pentru ziarul rus „Novaia gazeta” a fost supranumită „conştiinţa morală pierdută a Rusiei”. Articolele şi volumele editate, „Un război murdar. Rusia lui Putin”(2008), „Jurnal rusesc” (2010) i-au adus celebritatea, trezind în conştiinţe apărarea drepturilor sacre ale omului. Reportajele din războaiele cecene şi demascarea corupţiei din interiorul piramidei guvernate de Putin aveau să o coste viaţa. În anul 2006 a fost asasinată.
Adevărul este „ochiul raţiunii”, spunea Rousseau. În articolul „De ce mă fac vinovată?”, Anna Politkovskaia consemnase: „În prezent, un jurnalist care nu face parte dintre „ai noştri” este un proscris. Eu n-am căutat niciodată actualul meu statut de paria şi mă face să mă simt ca un delfin eşuat pe ţărm. Nu sunt o combatantă politică internă. Nu voi aminti celelalte bucurii ale căii pe care am ales-o: otrăvirea, arestările, avertismentele primite prin poştă şi internet sau ameninţările cu moartea primite la telefon. Principalul este să continuu cu meseria mea, să descriu viaţa pe care o văd, să-i primesc zilnic în redacţia ziarului nostru pe vizitatorii care nu au unde să-şi ducă necazurile, fiindcă Kremlinul le consideră împotriva liniei oficiale…De ce mă fac vinovată? Am prezentat doar evenimentele la care am fost martoră, adevărul şi numai adevărul”.
Devotată profesiei, Anna Politkovskaia „cronicarul clipei” camusiene, avea să aducă în atenţia opiniei internaţionale condiţia cecenilor civili alungaţi din casele lor, torturaţi sau executaţi de soldaţii ruşi şi de forţele cecene pro-moscovite („The Chicago Tribune“). Începuse să primească ameninţări din taberele implicate în conflict. În anul 2001 se refugiase la Viena. În anul 2004, în drum spre Beslan, s-a îmbolnăvit grav după ce băuse ceai în avion. Avea deja pregătite reportajele despre criza ostaticilor din şcoală. S-a presupus că fusese otrăvită cu premeditare. „Le Figaro“ va relata: „Anna Politkovskaia a fost asasinată. Să însemne asta că a avut dreptate faimoasa jurnalistă, al cărei pesimism a fost considerat exagerat de mulţi dintre experţii noştri, ţinând seama de ritmul creşterii economice a Rusiei? S-ar părea că foarte importantul partener strategic Vladimir Putin nu a reuşit să aducă această ţară măreaţă la o viaţă normală. O dată în plus constatăm că ne-am înşelat despre ceea ce am fi dorit să credem că era realitatea”. Relatările din presa internaţională sunt fulminante: ”Temerea acum este că presa independentă, deja fragilă, din Rusia, s-ar putea nărui fără talismanul său”. Ani de zile, Politkovskaia, mamă a doi copii, a fost eroină pentru opoziţia liberală” („The Guardian“). La sfârşitul anului 1999, Putin câştigase capital politic în virtutea celui de-al doilea asalt sângeros al armatei ruse în Groznâi. Politkovskaia declarase că-l ura „pentru cinism, pentru rasism, pentru minciuni, pentru masacrarea nevinovaţilor din timpul primului său mandat prezidenţial”. În Rusia, „înrobită într-o măsură tot mai mare de frică, autocenzură şi cinism”, Anna Politkovskaia „a reuşit să-şi păstreze curajul civic”, în pofida tăcerii mass-media. Datorită ei, „Novaia Gazeta” a devenit „un bastion al cuvântului liber. Poziţia principală pe care şi-a menţinut-o până în ultima clipă o ridică în rândurile desidenţilor sovietici ca Aleksandr Soljeniţân şi Andrei Saharov”.
Pentru curajul şi devotamentul ei, Annei Politkovskaia i s-au decernat mai multe premii: anul 2000, Moscova. Premiul „Peniţa de aur”îi este înmânat de Uniunea Ziariştilor din Rusia, pentru reportajele care incriminau corupţia; 2001, Moscova. Premiul „Jurnaliştii împotriva corupţiei”, Uniunea Ziariştilor din Rusia cu sprijinul Fundaţiei Soros; 2001, Washington. Cel dintâi câştigător al premiului Artiom Borovik pentru „Jurnalism de investigaţie”, înfiinţat în SUA de CBS şi Overseas Press Club şi acordat de Comitetul Pulitzer. Pentru relatarea detaliată a războiului cecen; Londra. Premiul Global pentru „Jurnalism în sprijinul drepturilor omului”, cel mai înalt trofeu decernat de Amnesty International; 2005, Stockholm. Premiul Olof Palme „Pentru curaj şi calm în situaţii dificile şi periculoase”; Leipzig. Premiul pentru „Libertatea şi viitorul mass-media”; 2007: Premiul UNESCO/ Guillermo Cano World Press Freedom post-mortem. Adevărul în relatarea evenimentelor, curajul şi devotamentul o înscriu în galeria jurnaliştilor de excepţie.
Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

24 ianuarie 2012 – Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice, Editura Politică, 1972

Redactorii George Macovescu, Dinu C. Giurescu, Constantin I. Turcu au cuprins în acest volum 244 documente extrase din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, Academia Română. Documentele datează din perioada anilor 1846-1886. Telegrame, rapoarte, memorii, note, circulare, discursuri, conturează activitatea diplomatică a lui Kogălniceanu.
In Discursul de recepţie la Academia Română, rostit la 17 martie 1895, A. D. Xenopol specifica: ”Literator distins, istoric fruntaş, mare orator şi încă şi mai mare om de stat, Mihail Kogălniceanu a fost una din acele naturi alese, ce greu încap câte două alături în un veac; pentru care timpul cât l-a trăit a fost prea scurt şi spaţiul în care i-a fost învoit să se mişte prea necruţător spre a dezvolta uriaşa putere a concepţiunilor, cugetărilor şi năzuinţelor lui”.
A fost ministru de externe în anii 1876 şi 1877- 1878. Ulterior, între anii 1880-1881, a reprezentat România ca ministru plenipotenţiar pe lângă guvernul francez. Principiile şi ideile democratice sunt definitorii pentru opera sa diplomatică. Legalitatea este principiul suprem al fiecărei naţiuni. În anul 1848, în faţa Adunării elective a Ţării Româneşti declară:”O naţiune care îşi are conştiinţa drepturilor sale, trebuie să aibă şi curajul de a se apăra, numai atunci este respectată”(„Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, august, 1848). Conştiinţa acestor drepturi impune cercetarea trecutului unei naţiuni. În declaraţii, memorii sau documente, destinate guvernelor europene, diplomatul Mihail Kogălniceanu argumentează că Ţara Românească şi Moldova au fost încă de la începuturile lor, state suverane, exercitându-ţi pe deplin prerogativele. În „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, publicate în 1848, avea să consemneze:”Amândouă ţările aveau deplină neatârnare, ocârmuiri şi domni naţionali, hotarele, instituţiile şi religia, sfânt respectate, şi în sfârşit, toate driturile (legile) şi însuşirile a două state suverane, destul de puternice, pentru ca alianţa lor să fie căutată de cei mai mari monarhi ai Europei”. Obiectivul politicii externe a statului român va fi restaurarea şi recunoaşterea deplină a suveranităţii. La 9 mai 1877, în rezoluţia votată în unanimitate, Camera deputaţilor „ia act că războiul între România şi Turcia, ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României şi-au primit consacrarea oficială. În faţa Adunării ad-hoc a Moldovei din 18 octombrie 1877, Kogălniceanu pledează pentru o „societate europeană”, „libertatea conştiinţei”, „egalitatea înaintea legii”, „respectul individului, a domiciliului, a proprietăţii”.
„Dorinţele partidei naţionale din Moldova” sintetizează programul de acţiune al tuturor patrioţilor cu vederi burghezo-democrate. Noile principii şi instituţii de guvernământ menite a asigura progresul societăţii , vizează: deplina autonomie internă, egalitatea drepturilor civile şi politice, Adunarea legislativă reprezentativă pentru toate categoriile sociale, responsabilitatea ministerială a puterii executive, libertatea tiparului, inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, învăţământul general gratuit şi obligatoriu, reforma judiciară şi administrativă, reforma agrară. In ansamblul relaţiilor externe, diplomatul Kogălniceanu, enunţă principiile fundamentale: legalitatea internaţională, respectul reciproc al drepturilor fiecărui popor, drepturile suverane şi independenţa celor două Principate. Este formulată cerinţa constituirii statului român modern contemporan: unirea Moldovei cu Ţara Românească, „o unire dorită de veacuri de toţi românii principatelor („Anul 1848 în Principatele române”).
După încheierea Tratatului de pace de la Paris ( 1856), puterile europene au luat în discuţie situaţia Principatelor. In cadrul Adunării ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu rosteşte 84 de discursuri. Membru în Comitetul electoral al Unirii pentru Iaşi, trimite o scrisoare-manifest către partizanii unionişti din ţinutul Dorohoi în care sunt sintetizate principalele revendicări: unirea celor două ţări, respectarea vechilor capitulaţii cu Poarta, neutralitatea teritoriului Principatelor Române, abolirea jurisdicţiei consulare, deplina independenţă în treburile interne, libertatea comerţului exterior. Şedinţele Adunării ad-hoc 22 septembrie-4 octombrie 1857 încheiate la 21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858 s-au concentrat pe aceste dezbateri. Intervenţiile ulterioare în Adunarea ad-hoc a Moldovei „slujesc aceloraşi ţeluri”. In anul 1859, Alexandru Ioan Cuza devine domn al Munteniei şi Moldovei.
DISCURSUL ROSTIT DE KOGĂLNICEANU CU PRILEJUL ALEGERII DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA la 5/17 ianuarie 1859 este memorabil:
„După una sută cinzeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a reintrat în vechiul său drept consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre domnul. Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră, noi am vrut să arătăm lumei, ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou…Nu uita că dacă cinzeci de deputaţi te-am ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă, dar, ca Domnia ta, să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar, mulţi ani ca şi dânsul; să domneşti ca şi dânsul şi fă, o, Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţia că România nu are alt ocrotitor decât pe Dumenzeu şi sabia sa. Să trăieşti, Măria Ta!”
Este etapa acţiunilor diplomatice imediate şi de perspectivă pentru înfăptuirea dezideratelor exprimate în Adunările ad-hoc de întreaga generaţie a Revoluţiei de la 1848. La 30 aprilie 1860, Kogălniceanu este prim- ministru al Moldovei. În discursurile parlamentare pledează pentru autonomia ţării, recunoaşterea unirii celor două principate, politica externă întemeiată pe demnitate, întărirea forţelor armate. După detronarea lui Cuza, Kogălniceanu va fi un susţinător ardent al principiilor democratice: „Nu se caută dar în îngrijirile noastre, în sforţările noastre de apărare alt mobil decât acel simţământ care bate în inima fiecărui om: iubirea pământului strămoşesc, apărarea drepturilor, intereselor şi independenţei sale”(Kogălniceanu, „Cestiunea Dunării”, 1882).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

17 ianuarie 2012 – Ioana Em. Petrescu, Eminescu – Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Minerva, 1978

Ioana Em. Petrescu ne propune o adâncă reculegere în « litera textului inviolabil » , o descindere în «Adevărul relevat al lecturii ».
Volumul consacrat creaţiei eminesciene este structurat în patru capitole distincte: „Modele cosmologice”, „Universul paradisiac”, „Conştiinţa istorică şi drama înstrăinării spiritului în timp”, Universurile compensative”, „Oglinda de aur”, „În metru antic”. Etapele devenirii operei lui Eminescu sunt conturate minuţios încă din primul capitol. Modelul cosmologic platonician se înscrie în cea dintâi etapă, dominante fiindu-i motivele: „gândirea divină” (şi, consubtanţială ei, „gândirea umană”), „cântecul”, „dansul” (cu variantele „zbor” sau „plutire”), „lumina” ca substanţă a lumii, reprezentate de poemele sociale şi istorice. Viziunea poetică din „Ondina” este precumpănitoare. Următoarea etapă stă sub semnul „înstrăinării”. Divina raţiune muzicală a lumii se stinge lăsând loc absurdităţii existenţei. Definitorii sunt poemele „Amicului F. I.”(„Viaţa mea curge, uitând izvorul”), „Melancolie”, „Memento Mori”, „Mureşanu”. Ultima perioadă a creaţiei eminesciene urmează modelul kantian, în viziunea căruia, „universul este o pluralitate de lumi ce izvorăsc şi mor perpetuu, asemenea imaginilor cosmogonice din „Luceafărul”, în care lumile şi-au pierdut pitagoreica muzică a sferelor şi s-au cufundat într-o tăcere îngheţată. Este acea linişte a spaţiilor cosmice: „liniştea uitării” sau „adâncul”, „asemene uitării celei oarbe”. Spiritul uman nu-şi regăseşte „liniştea uitării”. Ca şi Hyperion, e „condamnat să-şi suporte eternitatea şi să susţină veşnic, povara lumilor care renasc din moarte, ca unic reper al identităţii”. Ioana Em. Petrescu conchide:” Optimismul viziunilor platoniciene din începuturile creaţiei lui Eminescu şi pesimismul schopenhauerian, caracteristic celei de-a doua etape, îşi pierd sensul din perspectiva finală a operei care cucereşte, dincolo de pesimism sau optimism, o conştiinţă tragică a existenţei”. „Cezarul” se adânceşte în singurătate:”Când am pierdut ideea eternităţii,/Eu singur stau s-o reprezint aici”.
Motivul „luminii” este o permanenţă a operei eminesciene. Pentru Tudor Vianu, Eminescu „nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii, „simbolul însuşi al devenirii”. Versul „Eu vin din centrul lumii încununat de sori” relevă luminiscenţa cosmosului solar. Aştrii, castelele subacvatice, gheaţa, marmura sau cristalul, sunt corporalizări „ ale luminii ca substanţă a lumii”. Negurile şi umbrele sunt pătrunse de prezenţa latentă a luminii, „care trăieşte în adâncurile lor, dându-le transparenţa aurorală a luminilor visate în preziua genezei”. Poemul „Într-o lume de neguri” este de fapt imaginea răsăritului de soare şi a „răsăririi lumilor”, întrucât „geneza nu e decât un răsărit al luminii, eliberate de razele gândirii din adâncurile negurilor albe”:”Într-o lume de neguri/Trăieşte luminoasa umbră”. Şi seara eminesciană, „ceas al tainei” este un „timp al izvorârii”. „Stelele nasc umezi pe bolta senină”(„Sara pe deal”), „noaptea v-aprinde blândul soare”(Povestea magului călător în stele”), „izvorăsc din veacuri stele, una câte una”(„Scrisosrea III”). Timp sacru, înserarea eminesciană este „o perpetuă reeditare a genezei”. Marcată de conştiinţa istoricităţii, gîndirea se va reîntoarce de fiecare dată, cu nostalgie, spre „paradisul pierdut al timpilor originari, măsurând ca pe un spaţiu al înstrăinării, distanţa ce o separă de lumea , mereu identică sieşi, a începuturilor”.
Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

10 ianuarie 2012 – MIHAI VLASIE, DRUMURI SPRE MĂNĂSTIRI, Bucureşti, editura Nemira, 2004

 „Mitropoliţii, episcopii, egumenii şi aşa de adeseori şi smeriţii călugări, ori umilii preoţi de mir au dăruit poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o artă în legătură cu gustul şi cu nevoile lui, au sprijinit statul, fără să lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului, fără a-şi desface ochii de pe cer”(N. Iorga)
„Homo religiosus” al lui Mircea Eliade, „în atingere cu sacrul, descoperă existenţa unei realităţi absolute, care transcende lumea aceasta”. Mănăstirile şi schiturile ortodoxe sunt vetre de spiritualitate „pentru închinare şi liniştire sufletească”. Cu autorul volumului, parcurgem un itinerar al însemnelor sacralităţii.
În judeţul Braşov sunt consemnate: Mănăstirea Constantin Brâncoveanu, Mănăstirea Dejani, Mănăstirea Bucium, Mănăstirea Berivoii Mari, Schitul Berivoii Mici, Mănăstirea Boholţ-Făget.
Aşezământul monahal Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus judeţul Braşov (mănăstire de călugări), cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, „Izvorul Tămăduirii”, „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, a fost întemeiat de Preda Brâncoveanu pe o străveche vatră de sihaştri. În ultimii ani ai secolului al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu a înlocuit biserica din lemn cu actuala biserică, din zid. In anul 1785, lăcaşul a fost distrus din ordinul autorităţilor de la Viena. Rămăsese în părăsire până în 1935, deşi credincioşii s-au adunat aici an de an, de Izvorul Tămăduirii, pentru a lua apă de la izvor. Între anii 1928-1936, Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan reface biserica mănăstirii, reluând tradiţia monahicească. Arhitectura bisericii mănăstirii se încadrează în stilul brâncovenesc, stil apărut la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea în Ţara Românească. În anul 1984 au început lucrările de refacere din temelii a incintei mănăstirii, din iniţiativa I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală. Unul dintre obiectivele cultural-religioase este “Academia Sâmbăta – spiritualitate, cultură, artă, ştiinţă”, inaugurată la hramul mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” în anul 2003. Muzeul mănăstirii, inaugurat în anul 1996, se remarcă prin colecţia de carte veche, documente şi manuscrise, colecţii de artă bisericească (iconografie, veşminte liturgice, obiecte de cult), numismatică şi etnografie. Între cărţile româneşti vechi se află şi o “Carte de învăţătură”, apărută la Iaşi în 1643 şi o “Evanghelie”, apărută la Bucureşti în 1682. Biblioteca mănăstirii deţine una dintre cele mai bogate colecţii de cărţi şi manuscrise vechi din secolele XIV-XIX , mărturii ale civilizaţiei europene de-a lungul secolelor şi în particular, a civilizaţiei româneşti din interiorul şi exteriorul arcului carpatic. I.P.S. Antonie Plămădeală a donat mănăstirii 20000 de volume. Fondul de carte al bibliotecii însumează 65000 de volume. La Sâmbăta de Sus se găsesc cărţi şi manuscrise, acoperind cele mai diverse domenii: religie, literatură, istorie, filozofie, artă, geografie, ştiinţe exacte, drept. Dintre lucrările valoroase, sunt consemnate: Chronica Hungarorum, de Thurocz Johannes, tipărită la Couradus Stahel, Brno, 1488; Traîté des anciennes cérémonies (1660-1685) şi Carte arabă (manuscris 1186).
„Omul poate descoperi semnificaţia lumii, numai atunci când sesizează irumpţia sacrului în lume”(M. Eliade). Mănăstirea deţine o impresionantă colecţie de icoane pe sticlă. Aici se află Scoala de pictură pe sticlă, coordonată de părintele Calinic Morar.
Mănăstirea Dejani (mănăstire de călugări) cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” este atestată documentar înainte de anul 1700. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1990 pe locul fostei mănăstiri. Turnul- clopotniţă permite accesul în incinta mănăstirii. Biserica de lemn în stil moldovenesc, paraclisul de piatră şi cărămidă pentru programul liturgic de iarnă conferă monumentalitate aşezământului de la poalele Munţilor Făgăraş.
Mănăstirea Bucium(mănăstire de călugări)este atestată în 1737. În anul 1761 este distrusă din ordinul generalului Bukow. În anul 1991 s-a pus piatră de temelie pentru o nouă biserică în stil bizantin. Construcţia bisericii a fost terminată în anul 1993.
Mănăstirea Berivoii Mari(mănăstire de călugări) cu hramul „Sfântul Apostol Andrei” a fost înfiinţată în anul 1993 pe locul unei mănăstiri din secolul al XVI-lea. Piatra de temelie a fost pusă de PS Serafim. În secolul al XVIII-lea, sihaştrii au ridicat o biserică din lemn. În 1748 vieţuiau 14 călugări. Mănăstirea a fost distrusă în anul 1761 de generalul Bukow. În sat a existat o mănăstire atestată în 1748. Biserica în stil neobizantin se evidenţiază prin cele 131 de ocniţe în exterior cu pictură în frescă, brâul de piatră care o înconjoară, cele trei turle.
Schitul Berivoii Mici(schit de călugări)cu hramul „Sfinţii 40 de mucenici” a fost înfiinţat în anul 1993. Pe vatra satului a existat o mănăstire atestată în conscripţia din anul 1765.
Mănăstirea Boholţ-Făget (mănăstire de maici) cu hramul „Naşterea Maicii Domnului ” şi „Constantin şi Elena” a fost înfiinţată în 1993 pe Dealul Crucii, pe locul unei vechi vetre monahale distruse în anul 1761. Aşezământul a cuprins iniţial un paraclis de lemn, un altar de vară şi chilii.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

29 noiembrie 2011 – Ioan Scurtu, 1 Decembrie 1918, Editura Sport-Turism, 1988

Volumul se deschide cu citatul lui N. Iorga, o pledoarie pentru identitatea unui popor, a unei naţiuni:”Istoria, care se putea crede că este o materie pe lângă celelalte, se învederează din ce în ce mai mult că este o necesitate. Da, cunoştinţa ei este o necesitate pentru conştiinţa umană: şi pentru chibzuirea împrejurărilor, şi pentru tragerea concluziilor şi pentru îndemnuri şi pentru mângâieri”. În octombrie 1914, la sondajul iniţiat de oficialităţile de la Viena, privind poziţia românilor pentru o eventuală autonomie parţială a Transilvaniei, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu au răspuns:”Noi nu acceptăm autonomii locale. Vrem unirea tuturor românilor!”. La 14-27 august, Consiliul de Coroană întrunit la Bucureşti a confirmat hotărârea de intrare a României în război alături de Antantă. Solidară cu Austro-Ungaria, Germania a declarat război României la 17-30 august, urmată la 19-1 septembrie, de Bulgaria şi Turcia. Armata română reuşise să elibereze oraşele Petroşani, Sebeş, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc. Dar în noaptea de 19/20 august(1/2 septembrie)1916 o grupare militară germană, bulgară şi turcă, sub comanda mareşalului August von Mackensen a pornit ofensiva din sudul Dunării. În Transilvania au fost aduse trupe germane comandate de generalul Erich von Falkenhayn. Antanta nu şi-a respectat angajamentele luate faţă de România: „fronturile de la Salonic şi din Galiţia se menţineau în acalmie, iar ajutoarele materiale trimise nu au sosit la timp.”La sfârşitul lui octombrie trupele germane au rupt frontul românesc pe Jiu, au trecut în Oltenia. În 20 noiembrie/ 5 decembrie 1916 armata română a primit ordinul să se retragă pe aliniamentul Râmnicu Sărat- Viziru. În Transilvania situaţia era dramatică: români din armata austro-ungară erau nevoiţi să lupte împotriva fraţilor lor din regat. Delegaţia românilor ardeleni formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica, Ioan Moţa au plecat în aprilie 1917 în SUA. Aici au susţinut o ferventă activitate pentru cauza unirii tuturor românilor. În iulie 1917 s-a înfiinţat la Londra societatea Anglo-română cu scopul influenţării opiniei publice şi a oficialităţilor în sprijinul unităţii naţional-statale a românilor. În vara anului 1917 armata română a trecut la ofensivă în Mărăşti. Sub comanda generalului Averescu, a ieşit învingătoare. La 24 ianuarie / 6 februarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat Independenţa Republicii Democratice Moldova, iar la 27 martie/ 9 aprilie a hotărât Unirea acesteia cu România. La 1 octombrie 1918 Aurel Lazăr a propus convocarea conducerii Partidului Naţional Român pentru definitivarea măsurilor în vederea desfăşurării luptei politice a românilor din Transilvania. În şedinţa Comitetului Executiv al PNR desfăşurată la Oradea în 12 octombrie, s-a adoptat Declaraţia prin care se hotăra despărţirea Transilvaniei de Ungaria. La 5/18 octombrie 1918 deputatul Alexandru Vaida- Voevod a citit în parlamentul de la Budapesta, Declaraţia PNR din 12 octombrie cu precizarea că problema situaţiei românilor „nu este altceva decât o latură a democraţiei; dar adevărata democraţie nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a se soluţiona chestiunile naţionale”. După eşuarea tratativelor de la Arad, Consiliul Naţional Român a dat publicităţii un comunicat în care se specifica că „naţiunea română pretinde cu tot dreptul independenţa sa deplină de stat”. Schimbarea cadrului internaţional a permis României să-şi reafirme opţiunile politice şi naţionale. La 26 octombrie 1918 guvernul Marghiloman a fost înlocuit cu un cabinet condus de generalul Constantin Coandă. La 30 octombrie s-a decis reintrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. În ziua 12 noiembrie a fost difuzat Manifestul Către Popoarele Lumii, tipărit în română, franceză şi engleză pentru dreptul românilor la autodeterminare. La 20 noiembrie s-a decis convocarea Adunării Naţionale la Alba Iulia, oraş simbol al luptei românilor pentru unitate. La acest for democratic urmau să participe episcopi români din Ungaria şi Transilvania, protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti, câte un reprezentat al fiecărui consistor şi capitlu, câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale, câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine, câte un reprezentant al colegiului profesoral din fiecare şcoală, câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti, câte doi reprezentanţi ai gărzilor naţionale, câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi, delegaţi ai Partidului Social-Democrat ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate, doi delegaţi ai tinerimii universitare, câte cinci reprezentanţi ai fiecărei circumscripţii electorale în care locuiesc românii. În acest fel se asigura participarea tuturor „păturilor sociale ale naţiunii” la Marea Adunare Naţională., care avea de hotărât soarta neamului nostru „pentru vecie”. Cu organizarea alegerilor s-au ocupat o comisie centrală condusă de Ioan Suciu. Au fost adresate apeluri către populaţie de a participa la festivităţile de la 1 decembrie 1918 din Alba Iulia. Un astfel de apel cerea transilvănenilor să vină la Alba Iulia „cu miile cu zecile de mii” pentru a jura „că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc sub una şi nedespărţită cârmuire”. Ziua de 1 decembrie 1918, avea să fie marcată de Lucian Blaga, în memorialul său, „Hronicul şi cântecul vârstelor”: „faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunică o conştiinţă istorică”. Sosirea trupelor româneşti este asemuită unei noi „plămădiri cosmice”: „Entuziasmul şi bucuria populaţiei s-a manifestat printr-o horă uriaşă, ce-şi spărgea cercul, încolăcindu-se în spirală, după modelul nebuloaselor cereşti, ce încearcă o nouă închegare şi un nou echilibru”. Ceremonialul s-a desfăşurat conform programului anunţat. Preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti a adresat deputaţilor apelul să dea glas hotărârii de a înfăptui unirea „tuturor celor de-o limbă şi de-o lege, într-un singur ţi nedespărţit stat românesc”. Discursul rostit de Vasile Goldiş a fost solemn: „după drept şi dreptate românii din Ungaria, Banat şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu regatul României”. În încheierea discursului său, Vasile Goldiş a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.” La 14 decembrie (1 decembrie stil vechi)delegaţia alcătuită din Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida- Voevod a adus actul Unirii, Rezoluţia votată la Alba Iulia în Bucureşti. În discursul rostit în onoarea delegaţiei, I. I. C. Brătianu a spus: „de 1000 de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată.” La 11/24 decembrie 1918 a fost publicat decretul privind ratificarea Unirii Transilvaniei cu România.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

22 noiembrie 2011 – Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Editura Humanitas, 1991

Subintitulat „Un model paideic în cultura umanistă”, „Jurnalul de la Păltiniş” redă „povestirea exemplară a unei deveniri în spaţiul spiritului, a unui act pedagogic, subtil,care începea cu o constrângere asumată de ambele părţi şi se încheia cu o răzvrătire eliberatoare”. Aventura spirituală îşi are începuturile în 1975, anul în care Constantin Noica se retrage la Păltiniş, „la 4000 de picioare deasupra omenirii”, cum el însuşi mărturiseşte. Aici, în „izolarea totală a muntelui”, veneau „elevii” lui Noica, oferind o alternativă de gândire şi existenţă generaţiilor de intelectuali. La Păltiniş a creat un grup de discipoli apropiaţi şi a redat în acea perioadă de captivitate intelectuală, conştiinţa spiritualităţii. „În plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruţa încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuţii, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observaţii pe marginea textelor proprii, supuse judecăţii celorlalţi”. Aici s-a creat un  mit: mitul Noica, „antrenorul de spirite”, mitul şcolii –Păltinişul, un model existenţial prin cultură. Şcoala filosofică de la Păltiniş se va integra istoriei culturii româneşti contemporane. In „Istoria filosofiei româneşti”, Ion Ianoşi consemna faptul că Noica s-a regăsit în filosofia „cea greacă a fiinţei” şi în „cea a idealismului german, integrând devenirea în spirit”. Platon, Aristotel s-au dedicat idealului umanist, deschizând calea idealiştilor germani pentru a redescoperi cunoaşterea (Kant), eticul (Fichte), organicitatea (Schelling) şi devenirea raţiunii (Hegel). Modelul paideic promovat de filosof, îşi are izvorul în „rostirea” realului însuşi, în sensul de „aşezare în rost”. „Rostul” reprezintă „sufletul, principiul de fiinţare al oricăruia”(„Devenirea întru fiinţă”).

Autor al unei opere vaste, Noica este un gânditor erudit, „parcurgând aproape tot registrul filosofiei”(Anton Dumitriu): gnoseologie, filosofia culturii, axiologie, antropologie filosofică, ontologie. El aparţine, firesc,  generaţiei lui Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionesco.

In „Jurnalul de la Păltiniş, Liiceanu evocă trasee maieutice exemplare. In martie 1977, Noica enumeră etapele destinului sau:” Nu am biografie. Am numai cărţi. Licenţa la 23 de ani, apoi un an de matematici şi doi ani de bibliotecar la facultate. Am trăit în recluziune deliberată. Am refuzat orice împlinire în social, şi am făcut-o fără  ipocrizie, cu voluptate. La 25 de ani am refuzat asistenţa lui Negulescu; m-am retras la Sinaia şi am tradus opt romane poliţiste la editura Herz. Sigur că era o formă de teribilism. Am trăit de atunci 30 de ani în margine, o viaţă pe care la început mi-am ale-o, apoi după ’48, a primit-o, impusă, ca pe o bucurie – şi tot ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare. Cei zece ani de la Centrul de logică, începând din 1964, au constituit ieşirea mea în social, exact cât am avut nevoie. Orice împlinire, alta decât în cărţi – profesoratul, un mariaj reuşit, călătoria – m-ar fi pierdut, poate. Cărţile sunt mărturia sănătăţii mele şi orice altceva aş fi făcut, orice împlinire aş fi avut, m-ar fi făcut să regret viaţa în forma pe care deja am trăit-o.”

Despre biografia ideii, Noica avea să rostească: ”am crescut în gândul meu, doar cu cei 10-12 mari din istoria filosofiei. Am debutat în istoria filosofiei sub auspiciile lui Descartes, Leibnitz şi Kant. Intre 1945 şi 1950 s-a petrecut lucrul care m-a făcut să ies deasupra istoriei filosofiei, să aleg şi să mă simt liber. Decisiv, am simţit schimbarea după ce l-a reluat pe Platon în original”. Cartea de debut, „Mathesis sau bucuriile simple” (1934) este urmată de „Rostirea filosofică românească”, „Creaţie şi frumos în rostirea românească”, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, „Sentimentul românesc al fiinţei”, „Spiritul românesc în cumpătul vremii”, „Şase maladii ale spiritului contemporan”, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”. Asupra operei se aşterne propria-i mărturisire: „Am avut norocul unei singure vocaţii, singura în care obţii împlinirea fără mutilare, senzaţia adevărului plin”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

15 noiembrie 2011 – Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, Editura Humanitas, 2007

După elaborarea tezei de doctorat, „Relaţiile germano-române”, pentru istoricul Andreas Hillgruber, s-a deschis un vast câmp de cercetare a celui De-al Doilea Război mondial. Ultima conflagraţie mondială, avea să-i marcheze viaţa, aşa cum va consemna mai târziu:” Evenimentele istorice contemporane mă atrăgeau, pentru că cel de-al Treilea Reich a avut un amestec direct în destinul familiei mele. La începutul celui de-al Doilea Război mondial, mă găseam la Konigsberg în clasa a V-a de gimnaziu. În legătură cu istoria acestui război, am colecţionat până la recrutarea mea, în 1943, o serie de „materiale” din ziare şi reviste, pe care speram să le valorific la un moment dat (colecţia a rămas, în 1945, în vechea mea locuinţă). Ca soldat în unităţile de transmisiuni ale armatei, am avut posibilitatea să-mi formez o imagine destul de clară despre conducerea militară germană şi evenimentele politice de atunci. Am fost ajutat în această privinţă şi de faptul că puteam asculta posturi de radio străine, lucru care, în timpul acela, rămânea o imposibilitate pentru majoritatea germanilor. Am folosit perioada prizonieratului alsacian (1945-1948) pentru a-mi lărgi în permanenţă această viziune generală, citind ziare şi publicaţii franceze şi elveţiene”. Hillgruber a avut o nouă viziune asupra tacticii şi strategiei de război ale lui Hitler. „Planul pe etape” viza impunerea hegemoniei în centrul Europei, prin înfrângerea Franţei şi a URSS şi alcătuirea unei puteri mondiale extraeuropene, menită să înarmeze „Marele Reich German” pentru a lupta împotriva SUA, ceea ce a generat dezbateri şi controverse. Studiul publicat în 1966, „Teoria lui Reizler a riscului calculat şi concepţia politică a lui Berthmann Holweg în criza din 1914” analizează „Controversa Ficher”, privind cauzele izbucnirii Primului Război mondial. „Rolul Germaniei în preliminariile celor două războaie mondiale” dezbate deciziile de politică externă, unitare sau discontinue. Studiul documentar „Continuitate şi discontinuitate în politica externă germană de la Bismarck la Hitler” pledează pentru statul naţional. Istoria secolelor al XIX-lea şi al XX-lea este riguros cercetată în studii minuţios elaborate. ”Soluţia finală şi Imperiul German de Răsărit ca nucleu al programului ideologic rasial al naţional-socialismului” este o mărturie a „legăturii indisolubile dintre rasism şi politica externă în cadrul strategiei lui Hitler”. Volumul „Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu” a fost editat în anul 1954. Cea de-a II-e ediţie din 1965, reproduce textul celei dintâi. Este un studiu amplu, de interpretare ştiinţifică, despre istoria României în raport cu cea a Germaniei din perioada anilor 1938-1944. La sfârşitul lui august 1944, România dispăruse în spatele Cortinei de Fier. In 1941, a intrat în cel de-al Doilea Război mondial alături de Reich. Documentele consemnează că apropierea de Germania avusese loc încă din 1938 şi a fost precedată de colaborarea cu Liga Naţiunilor, cu ţările Micii Antante şi ale Pactului Balcanic. In prefaţa celei de-a doua ediţii, Hillgruber menţionează sursele germane: documentele ,majoritatea, nepublicate, pregătite pentru procesele de la Nurnberg, procesul Wilhelmstrasse, părţile salvate din jurnalul de război al OKW, arhiva de la Bonn în care sunt inserate şi acte privind România. Arhiva Federală din Koblenz şi Arhiva Hauffe cuprind actele privind problemele economiei de război ş ale înarmării cât şi cele ale Misiunii militare germane în România din 1941- 1942. Arhiva Centrală germană de le la Postdam a întregit completarea cronologică. Includerea României în aşa-numita „soluţionare definitivă a problemei evreieşti” în întreaga zonă de influenţă a lui Hitler este tratată concis. Volumul lui Hillgruber îşi păstrează actualitatea, datorită surselor ample documentare ale anilor 1938-1944. In curgerea anilor, noile cercetări ştiinţifice au nuanţat evenimentele istorice consemnate de autor: consiliile de coroană convocate de regele Carol al II-ea în urma „ultimatumului Molotov”, „arbitrajul Ribbentrop- Ciano de la Viena, lovitura de stat de la 23 august 1944.

Viorica Bica

Bibloteca Municipală Făgăraş

8 noiembrie 2011 – ALEXANDRU MARINESCU, JACQUES YVES COUSTEAU, AMIRALUL ADANCURILOR, Bucureşti, editura All Educational, 1999

In anul 1979, Jacques Yves Cousteau avea să mărturisească unui grup de ziarişti: ”Fiecare om îşi are o Atlantidă a sa, pe care o caută toată viaţa. Este drept, nu totdeauna o găseşti. În ceea ce mă priveşte, eu am descoperit realmente un continent legendar: oceanul mondial. El este visul, soarta şi victoria mea”. Cunoscut ca un „Cristofor Columb al adâncurilor”, Cousteau a explorat lumea submarină, dezvăluindu-i farmecul la bordul navei Calypso. A fost director al Muzeului Oceanografic din Monaco, membru al Academiei Franceze, autor al filmului „Lumea tăcerii” şi a numeroaselor pelicule, care i-au conferit emblema unui cercetător celebru în domeniul oceanografiei. Autorul volumului, biolog şi practicant al scufundărilor, l-a cunoscut personal pe Cousteau. Cu minuţia şi verva specialistului, Alexandru Marinescu consemnează expediţiile lui Cousteau: 1950: primele croaziere în Marea Mediterană şi Marea Roşie; 1955: Marea Roşie, Oceanul Indian; 1971: Marea Mediterană; 1972: Antarctica; 1973-1974: Marea Caraibilor; 1975-1976: Grecia; 1979:Nilul; 1980: Saint Laurent, 1982-1983: Amazon; 1983: Mississippi; 1985: Capul Horn; 1986: Marea lui Cortes; 1986: Polinezia; 1987-1988: Insula Cocos; 1987-1988. Noua Zeelandă; 1988-1989: Papuasia- Noua Guinee, Borneo, Thailanda;, Indonezia, Australia, 1990: Insulele Filipine, 1990: Nauru, 1990-1991: Fluviul Mekong; 1991-1992: Fluviul Dunărea; 1994: Insula Madagascar; 1995: Fluviul Galben; 1996: Lacul Baikal. Titlul sugestiv al volumului „Călătoria lui Calypso. Lumea tăcerii”editat în anul 1957 îşi are izvorul în mărturisirea lui Cousteau însuşi: ”Pentru noi – şi nu mă tem să scriu aceasta, cu toată publicitatea făcută zgomotelor din adâncul mării –oceanul este o lume a tăcerii”. Într-unul din interviurile sale, „amiralul adâncurilor” transmite umanităţii mesajul: „omul se deosebeşte de animalele din jurul său prin faptul că îşi transformă mediul. Această capacitate îi conferă însă responsabilităţi crescute. Punctul central al misiunilor noastre este ambiţia de a aduce în toate casele o imagine autentică a universului cu scopul de a trezi vocaţii, de a produce la oameni dorinţa de a iubi, de a se informa, de a înţelege mai bine”.

Nava mitică a speranţelor şi a aspiraţiilor pe întinderile nemărginite ale oceanelor, a navigat printre recifele de corali, printre aisbergurile Antarctidei, printre gheţurile de la gura fluviului Saint- Laurent, într-un periplu al cunoaşterii lumii subacvatice. Legendara Calypso „ va inspira generaţiilor viitoare dragostea şi respectul pentru toate formele de viaţă”. Şi memoria tuturor celor care au fost fascinaţi de aventura cunoaşterii, îi va păstra navigatorului neobosit „profilul acvilin, mitica bonetă roşie, acoperind şuviţele de păr alb, ochii albaştri, zâmbetul larg ce-i dezvelea dinţii, dar şi colţurile buzelor, amar, pornite în jos”. „Om al secolului său”, explorator al adâncurilor, a surprins pe peliculă vieţuitoarele „spre bucuria şi luarea-aminte a pământenilor”. Preşedinte al societăţilor şi companiilor internaţionale: „Rechinii Asociaţi”, „Centrul de Studii Marine Avansate”, „Eurocean”, „ Fundaţia Cousteau”, „Thalassa Corporation”, Cousteau şi-a onorat misiunea de protejare a oceanului, ameninţat de pericolul de a fi transformat într-un „deşert lichid”. Mărturiile lui Perre Drach, fost director al Centrului naţional de Cercetare ştiinţifică, sunt un corolar al expediţiilor lui Cousteau. Marea Roşie, Marea Mediterană, Oceanul Indian, Oceanul Pacific, Antarctica, Atlanticul tropical, le-a explorat cu pasiunea oceanografului vizionar al evoluţiilor marine.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

1 noiembrie 2011 – Mihail Sadoveanu, Nopţile de Sânziene, Editura Herra, 2003

În perspectivă mitică, pădurea reprezintă un „centru de intimitate”, peisajul silvestru „închis”, „constitutiv locului sacru”. În studiul lui G. Durand, „Structurile antropologice ale imaginarului”, întâiul loc sacru este „pădurea sacră”. Autorul „Nopţilor de Sânziene” se integrează în „durata pădurii”, în naşterea şi stingerea ei perpetuă. Pădurea sadoveniană semnifică „fiorul eternităţii”.Arborii devin „rune”. Inscripţiile , ideogramele cu caracter sacru se dezvăluie doar celor iniţiaţi. Pentru C. Hogaş, „pădurile au suflet”. Sadoveanu percepe şi „sufletul păduracilor”. Pe fundalul mişcării eterne, al repetiţiei, al noutăţii, depărtările se apropie într-un prezent continuu, pe care-l proiectează deopotrivă în trecut. La vechii arieni, ritul focului de Sânziene la solstiţiul de vară descinde dintr-o perioadă anterioară „începutului erei noastre”  avea să remarce James Frazer în studiul său, „Creanga de aur”. Pădurea e un tărâm al metamorfozelor lente. Cel care îi tulbură „rânduiala multimilenară”, îi va fi „duşman”.

Polemica se ţese încă din primele pagini. In „melancolia lui obişnuită”, Lupu Mavrocosti visa continuu la aparate de zbor. Corespondenţa cu inginerul francez, Bernard, îl determină să-şi contureze planul. Va avea „pasărea măiastră”, dacă vinde pădurea Borzei. Totodată va scăpa de cheltuieli. Îşi vede deja visul împlinit.”schimbă ca prin farmec un cont debitor în unul creditor”. Cumpărătorul soseşte. Pădurea ameninţată de „dublul act de trădare şi duşmănie”, se arată ochiului „cu desimi înfricoşate, cu râpi ţesute de spinării şi străpunse numai de dihănii prin tuneluri şerpuite; cu meandrele pârâului Borzei, cu tăurile mistreţilor, cu poienile căprioarelor, cu refugiile celor din urmă castori şi a celor din urmă ierunci şi cucoşi sălbatici. Şi alte paseri şi jigănii puţin cunoscute oamenilor hălăduiau în taina acelor adâncuri ca într-un loc sacru, păstrat de Dumnezeu pentru locuitorii pământeni mai vechi decât oamenii”. Duhuri ascunse sălăşluiesc „sub scoarţa copacilor”, „umbra” e un „adăpost de nepătruns”. Codrul veghează „fără un tremur de frunză, în toată măreţia lui sumbră”. Este un timp sacru al sfatului „jigăniilor”: noaptea cea mai lungă a anului. Din „văzduhul miezului nopţii începe să ningă o lumină albă. Atinse de „lumina înţelegerii”, vieţuitoarele cuvântă „întocmai cum grăiesc oamenii”, cu înţelepciune şi har, fiecare cu „viersul său”. Solidare, vor salva pădurea: ”noi musai să ne punem împotrivă cu căngile şi cu clonţul, cu ghearele şi cu colţii. Noi n-avem nevoie de nemţi şi pădurea asta e sălaşul nostru de la Dumnezeu lăsat”. Pentru a ocroti pădurea de Mavrocosti, cel care „a mai ucis păduri şi jigănii”, lui Peceneaga i se dă un „semn” despre comorile îngropate la Borza, unde „stăpânesc încă demonii”. Întruchipând înţelepciunea pământului, şarpele „cel vechi” este convins că Borza, „singură ştie să se apere”. Din stele „sclipeşte semnul balaurului”. Pământul şi cerul se integrează mitului, acţionează concentric.

Mavrocosti încearcă sa-şi să retracteze proiectul himeric. Pădurea Borzei rămâne ceea ce a fost: o pădure supusă stihiilor cosmice. Ea nu se revoltă, se apără. „Nopţile de sânziene” este, de fapt, „o analiză a unei stări psihice, de conştiinţă, pe un fundal fantastic de înrâurire magică”(Pavel Dan, „Proza fantastică românească”). În pădure omul se integrează circuitului cosmic al naturii. Tocmai de aceea tentativa inginerului Bernard eşuează. El are orgoliul să sfideze legile naturii şi va cădea îl „răpun”. Pădurea are o viaţă a ei, în sine, pe care omul nu i-o poate tulbura.

 

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş   

25 octombrie 2011 – Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Editura Cartea Românească, 1978

Scrierile lui Mihail Sadoveanu “uluiesc prin uriaşa lor cuprindere, în care toate stările şi devenirile, miriadele de drame şi exultaţii ale vieţii şi morţii, au loc pe toate treptele lumii şi ale fiinţei”(A. Paleologu). Paginile de lectură se reunesc într-o “cosmogonie polifonică”. O “teorie” a universului va plana asupra creaţiei. In greacă, “teorie” înseamnă: “viziune desfăşurată, contemplaţie” dar şi “procesiune”; verbul “theoreo” înseamnă “a privi, a examina, a medita” dar şi “a face parte dintr-o procesiune, dintr-o teorie”. Ca atare, opera sadoveaniană, îndeosebi cea de maturitate, are un caracter “teoretic” şi “procesional”. Un fir iniţiatic, semnalat prin “aluzii transparente” parcurge un univers al căii către sine. Natura este „epifanie” a misterului cosmic. Voinţa de a păstra esenţa unui civilaţii arhaice, este precumpănitoare. “Nostalgia arhetipurilor este în fond o anamnesis platoniciană şi presupune mitul eternei reîntoarceri. Sadoveanu nu poate fi înţeles fără mitul eternei reîntoarceri”( A. Paleologu). „Creanga de aur” este cheia de boltă a operei, emblemă a spiritului, cu ecouri din Vergiliu, căreia Frazer îi dedică studiul „Creanga de aur”. Este apropierea de arhetipurile naturii, de arhetipia interioară, spirituală. Creanga de aur-vâscul, întruchipează înţelepciunea şi cunoaşterea .

In viziunea lui Sadoveanu, practici simbolice complexe, precum vânătoarea, pescuitul sau călătoria, permit omului să interpreteze lumea, interpretându-se în acelaşi timp pe sine în consonanţă cu universul, cu cosmosul primordial. Hermeneutica deschide calea de acces spre esenţe: „Trebuie să vă spun că străbunii mei de la Burebista şi mai demult, stăteau c-o inimă nouă în faţa minunilor. De aceea înţelepţii de-atunci au comunicat cu divinitatea, altfel decât în civilizaţia dumneavoastră. Acolo unde dumneavoastră raţionaţi şi încercaţi a trece spre adevăr prin silogisme şi ipoteze, înţeleptul de demult avea o cale deschisă, o împărtăşire directă, o însuşire de a pătrunde nesilit în adevărul lucrurilor. Aspectele lumii şi fenomenele naturii, magul le prezenta în embleme: le punea, deci o cheie veşnică. După această metodă, sub simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil; o propoziţie uscată se mişca în imagini: astfel, necunoscutele se îmblânzeau, zidurile şi entităţile morale se poetizau ; metafizica se înfăţişa într-o horă de zeiţe. Să ştiţi că de la acel mag de demult, care a sălăşluit în aceste locuri, au rămas mamelor noastre poveştile cu care ne-au încântat în seri de iarnă. În ele se cuprind adevăruri permanente. Nici noi, nici ele nu ştiam: eram împreună copii şi ne amuzam cu sclipirile lor de giuvaere. Acest mag, în epoca regilor daci, practica, după rânduiala antică de la Memfis, grafia sacră a cunoaşterilor spirituale. Hieroglifele, cum ştiţi, cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută”(„Creanga de aur”). Retorica şi hermeneutica, arte ale cuvântului, fundamentează umanismul sadovenian, „expresie a echilibrului şi fuziunii a lui „a şti” cu „a fi”, a echilibrului dintre viaţă şi cunoaştere, dintre Apollon şi Dyonisos”(M. Spiridon, „Sadoveanu. Divanul înţeleptului cu lumea”).

Magul sadovenian din „Creanga de aur” se adânceşte în sporul de cunoaştere şi înţelepciune: „poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lui doreşte alt joc de culori, dar cel ales trebuie să rămâie într-un loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea cea mai presus de toate”.

Concepţia pitagoreică despre lume se desprinde din paginile sadoveniene. Convingător, A. Paleologu va conchide: „o adevărată concepţie filosofică are totdeauna consecinţe practice, iar înţelepciunea este această praxis pe care teoria o are ca finalitate. Sadoveanu era un înţelept din categoria aceasta” .

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

18 octombrie 2011 – BLAISE PASCAL, CUGETĂRI PROVINCIALE, Editura ştiinţifică, 1967

Filosofia lui Pascal nu va urma calea idealismului matematic a lui Descartes, conceput ca o „mathesis universalis”. Autorul „Cugetărilor” se adânceşte în complexitatea naturii umane. Îi relevă omului luminile şi umbrele, îi exaltă măreţia şi îi deplânge slăbiciunile: „omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit.” Urmăreşte adevărul şi fericirea, dar imaginaţia, interesele, pasiunile îl împiedică să le atingă; se caută pe sine, dar fuge de sine, râvneşte la justiţie, dar justiţia e relativă.: „Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii, ce miracol!” Stiinţa, filosofia, morala, religia, „întregul univers pascalian gravitează în jurul fiinţei umane, deschizându-i perspectivele nemărginirii o dată cu imaginea propriilor imperfecţiuni, solicitând-o la un viguros efort de redresare interioară”(E. Stere). Destinul omului, concepţia despre om nu sunt doar elaborări abstracte, ele converg spre esenţa însăşi a filosofiei, „filtrată prin sensibilitate”. Concluziile omului de ştiinţă şi principiile jansenismului l-au condus pe Pascal la „imaginea complexităţii şi imensităţii naturii, în dubla ei infinitate”. Jansenistul va argumenta ca omul e dator să se cunoască pe sine, să înveţe să se preţuiască , să urmeze calea moralei. „Ştiinţa lucrurilor exterioare nu mă va consola de ignorarea moralei în clipele de suferinţă, dar ştiinţa moralei mă va consola întotdeauna de necunoaşterea lucrurilor exterioare”;„este bine ca omul să-şi aprecieze valoarea. Să se iubească pe sine întrucât are o fire capabilă de bine. Dar să nu iubească ce-i josnic în el. Pentru aceasta să se dispreţuiască, fiindcă altfel toată puterea lui este fără folos. Însă, bineînţeles, nu trebuie să dispreţuiască ceea ce constituie capacitatea naturală a sa. Să se urască pe sine într-un fel, să se iubească în altul. El are în ele capacitatea de a cunoaşte adevărul şi de a fi fericit”. Omul pascalian din „Cugetări”, ni se dezvăluie cu contradicţiile proprii naturii sale dar şi cu acel nimb de măreţie pe care i-l conferă gândirea: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil, decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte”. Acesta este mesajul ideatic al filosofiei lui Pascal: „omul este, fără îndoială, făcut pentru a cugeta. Aici stă toată demnitatea şi tot meritul său. Datoria lui este să cugete cum trebuie”. Complexitatea şi diversitatea sunt proprii naturii umane. Distincţia dintre „spiritul geometric” şi „spiritul de fineţe”, elaborată mai întâi de Descartes, este reluată şi aprofundată de Pascal. „Spiritul geometric” se bazează pe principii palpabile: sunt „reguli aşa de cuprinzătoare, încât este aproape cu neputinţă să-ţi scape”. „Spiritul de fineţe” este fundamentat pe principii comune: „regulile sunt atât de mlădioase şi în aşa mare număr, că este aproape cu neputinţă să nu-ţi scape vreuna. Or, omisiunea uneia singure duce la eroare. Deci, trebuie să ai mai întâi ochiul foarte limpede, ca să vezi toate principiile, şi apoi, mintea dreaptă spre a nu judeca fals pe principii cunoscute”. Cunoaşterea caracterului uman în complexitatea si profunzimea lui caracterizează „spiritul de fineţe”. Filosofului îi repugnă, în schimb, hipertrofia eului, acel „detestabil eu, centru al întregii existenţe”. Spiritul său cuprinde acel „honnête homme”, teoretizat în cultura Franţei din secolul al XVII-lea ca „întruparea ideală a spiritului de universalitate.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

11 octombrie 2011 – ELENA MANTA – GALATI – FAGARAS, loc de întâlnire a două binecuvântate ţinuturi româneşti, Braşov, Editura Lux Libris, 2010

In „Elogiul satului românesc” sau în „Geneza metaforei şi sensul culturii”, sintagma blagiană „geografia mitologică ” se suprapune coordonatelor simbolice ale satului arhaic. Volumul publicat de Elena Manta conturează trăsăturile unui spaţiu arhetipal, spaţiu românesc de interferenţă, cu conştiinţa eternei reintegrări în veşnicie, a spaţiului care redevine loc al fiinţei.

Monografia strucurată în 11 capitole- „Numele aşezării”, „File de istorie”, „Societăţi”, „Vremurile aşa cum au fost”, „Biserica”, „Şcoala din Galaţi”, „Ocupaţii”, „Datini, obiceiuri, tradiţii”, „Portul popular”, „Graiul local”, „Crâmpeie de suflet, de dor, de frumuseţe”, „Alte contribuţii la cunoaşterea istoriei Galaţiu-lui”, este menită a aduce în conştiinţa contemporaneităţii obârşia ca o matcă fără sfârşit, statornicia oamenilor şi a locului.

Însemnările manuscrise, documentele de arhivă ale scolii,ale bisericii şi „mărturiile celor care au trăit sau au auzit despre evenimentele consemnate” definesc construcţia arhitectonică a monografiei.

Toponimul Galaţi a deschis un larg câmp de investigaţie a surselor bibliografice: Iorgu Iordan, „Toponimia românească”, Prodan, „Urbariile Ţării Făgăraşului”, A. Lukacs, „Ţara Făgăraşului în evul mediu”, Ştefan Pascu, „Voievodatul Transilvaniei”, Coriolan Suciu, „Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania”, Nicolae Aron, „Monografia bisericilor, şcoalelor şi reuniunilor române din Făgăraş”. In Transilvania sunt cinci toponime care conţin etnonimul Besseni, pecenegii în sursele latine medievale. Omonimele toponimelor Galaţi sunt corelate cu existenţa unor oraşe vechi, numite Kalat de către huni. In apropierea Făgăraşului este consemnat un toponim românesc Cetatea veche. In hotarul Galaţi-ului există toponimul „În Cetăţi „sau „La Cetăţi”. Autoarea volumului va conchide: „simbioza româno-pecenegă este clar dovedită în Ţara Făgăraşului, unde Silva Blachorum et Bissenorum este atestată înainte de venirea maghiarilor şi saxonilor în regiune. Procesul de includere a elementelor pecenege în zonele româneşti este atestat în mai multe surse. Acest proces al asimilării pecenege a fost lent. Doar după creştinarea lor ,sec. XIII-XIV, asimilarea pecenegilor în spaţiul românesc din Transilvania a fost mai rapidă”

Capitolul „File de istorie” parcurge cronologic cei 6oo de ani de atestare documentară a Galati-ului:1396, anul atestării documentare a numelui comunei Galati, perioada până la 1918, cele două războaie mondiale cu cortegiul de sacrificii omeneşti.

Este inserat şi un fapt mai puţin cunoscut: arestarea şi asasinarea lui Ioan Senchea, avocat, preşedintele organizaţiei Partidului Naţional Român din comitatul Făgăraş, secretarul Despărţământului Făgăraş al Astrei, fondator al săptămânalului Tara Oltului şi al ziarului Olteanul. Capitolul Vremurile aşa cum au fost deschide perioada rezistenţei anticomuniste.

Omul se defineşte ca om prin dimensiunea sacrului. „Condiţia preliminară a participării unei comunităţi la creaţia istorică de cultură este, evident scrierea”, avea să consemneze Dumitru Micu în studiul său „Scurtă istorie a literaturii române”.

„Luând lumină din izvoade vechi”, preotul Iosif Popa a dăruit bisericii „Octoihul”, tipărit la Târgovişte în 1712, cumpărat din Comăna de Jos, „Triodul „tipărit la Bucureşti în 1746, „Apostolul” tipărit la Târgovişte în 1720, „Evanghelia” tipărită la Bucureşti în 1727, cumpărată de la Mitropolia Bucureştilor, când s-a preoţit în 1759 cu 18 lei şi jumătate, iar pentru legat a plătit 4 coroane preotului Stan din Beclean. „Penticostarul” tipărit în 1720 a fost cumpărat cu 18 coroane. In anul 1766 bisericii din Galaţi i-au fost dăruite icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului, cu cheltuiala jupânului Mihai Vilarie, a jupânesei Marina şi a jupânului Niculiţă Rău în anul 1766.

Galaţi poartă însemnele „oamenilor de seamă” : Gheorghe Păcală, farmacist, Traian Alexandru, economist, Ion Totoiu, profesor, Petru Bruda, medic prof. univ. dr., Traian Tănase, profesor, Alexandru Romulus, economist, Ion Drăghiciu avocat, Gheorghe Vlănţoiu, chimist, autor de publicaţii în domeniu, Dan Nicuşor, preşedinte al Asociaţiei Tinerii pentru acţiunea civică, coordonator al Raportului Bucureşti, un dezastru urbanistic şi al Pactului pentru Bucureşti, realizator al filmului „Bucureşti încotro?”. „Cuvintele sunt comoara noastră de mare avuţie”. Particularităţile arhaice, fonetice, morfologice sunt cuprinse în capitolul „Graiul local”. Supranumele cu funcţia lui antroponomastică suscită o atenţie deosebită. În „Cartea Oltului”, aşa după cum consemnează autoarea lucrării, Geo Bogza avea să certifice: ” De la un capăt la altul, Ţara Făgăraşului trăieşte sub semnul poeziei, de a cărei vrajă şi de a cărei zămislire, nimeni nu rămâne străin”. „Crâmpeie de suflet, de dor, de frumuseţe” vor fi doinele şi cântecele, cântecele de dor şi jale, cântecele despre soartă şi noroc, de înstrăinare, de cătănie şi război, de lume, strigăturile, baladele.

„O lume in imagini: oameni, instituţii, tradiţii” sunt „mărturii” grăitoare ale oamenilor, instituţiilor şi tradiţiilor ce sălăşluiesc aici.”Cărţile îşi au soarta lor” (Terentianus Maurus). Monografia doamnei prof. Manta va avea un mod singular de a dăinui.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

4 octombrie 2011 – Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea, Editura Junimea, 1988

Conferinţele lui Borges se adresează cititorilor într-o ambianţă încărcată de preaplinul spiritualităţii: „La Borges, totul este o fuziune a contrariilor: eruditul şi intuitivul, raţionalul şi imaginativul. ”Algebristul şi alchimistul se confruntă în el, pentru ca, în cele din urmă, să se reconcilieze şi să se înalţe la gândirea superioară” avea să consemneze exegetul operei bergsoniene, Guillermo Sucre. Afiliat „familiei de spirite”, Borges este un „enciclopedist” pe linia spiritualităţii lui Saint John Perse, Proust sau Joyce. Pentru Goya, „somnul raţiunii naşte monştri”,pentru Borges, „trezia spiritului, bântuită de propriile sale lumini, naşte ficţiuni, soluţii posibile ale realităţii” (Şt. Aug. Doinaş). În biblioteca sa, contemplă tomurile, „memoria cristalizată” a umanităţii. Labirintul, oglinzile, măştile, visul, vor fi devoalate în eseuri, ce-i relevă erudiţia şi adâncimea reflecţiei.

Universul însuşi e o Carte. Aceasta este viziunea asupra lumii, plăsmuită de Borges. Obsesia cărţii, vis hrănit cu fervoare de către Mallarmé, îşi are originile pentru cărturarul din Buenos Aires, în copilărie, în primele lecturi de basme din casa părintească. Intr-un poem din volumul „El Hacedor”, Borges se mărturiseşte pe sine:”Eu îmi imaginam paradisul ca un fel de bibliotecă”. A imagina Universul ca o bibliotecă înseamnă „ a opera o dublă restaurare a lui”: a-l scoate din fluxul devenirii, a-l sustrage timpului necruţător, a-l ordona, „a descifra o ierarhie şi o formă în haosul eterogen al lumii sensibile”. Cartea cuprinde în sine „o virtualitate, toate variaţiile posibile, precum şi contrariul lor: ea este, deci rezultatul unei ars combinatoria, ciclice, adică o întreprindere cu caracter esenţialmente problematic, sinteză delicată a Realului şi Posibilului”( S. A. Doinaş).

Pentru Schopenhauer, timpul este „ca un cerc care se învârte la nesfârşit: arcul care coboară e trecutul, cel care urcă e viitorul. Sus, există un punct indivizibil care atinge tangenţa şi care e prezentul”. Pentru Borges, „destinul nostru nu e îngrozitor pentru că e ireal. El e îngrozitor pentru că e ireversibil, pentru că e de fier. Timpul e substanţa din care sunt făcut. Timpul e ca un fluviu care mă duce cu el, dar eu sunt timpul; e un tigru care mă sfâşie, dar eu sunt tigrul, e un foc care mă consumă, dar eu sunt focul. Spre nenorocirea noastră lumea e reală, iar eu, spre nenorocirea mea, sunt Borges”. Strigătul de disperare este cel al fiecărui ins. Aici, cărturarul „vede” genul, arhetipul. Arhetipul la care participă timpul e eternitatea, arhetipul la care participă insul uman e omul.

„Timpul operelor nu este timpul definit al scriiturii, ci este timpul indefinit al lecturii şi al memoriei. Sensul cărţii e înaintea lor şi nu în urmă, e în noi: o carte nu e un sens dat o dată pentru totdeauna, o revelaţie pe care noi suntem sortiţi s-o suferim, e o rezervă de forme care îşi aşteaptă sensurile, este „iminenţa unei revelaţii care nu se produce…”(A. Ionescu, „Borges în conştiinţa criticii”). Borges se consacră în scrierile sale meditaţiei morţii: „la vârsta mea orice faptă e o aventură ce se învecinează cu moartea”(„Elogiul umbrei”). Noaptea semnifică moartea. Dar în viziunea lui Borges ea e percepută ca o iluminare. Viaţa i-a fost vis dar şi o „înspăimântătoare” veghe. „Umbra” e simbolul bătrâneţii, al orbirii, al presentimentului morţii, dar şi al iluminării. Volumul „Elogiul umbrei” înmănunchează labirinturi, oglinzi, singurătatea, dragostea, timpul, istoria, memoria, străbunii. Poemul „Invocaţie către Joyce” reflectă concepţia bergsoniană despre „extazul timpului”: „”Într-o zi a omului se află toate zilele timpului”. Ziua se supune unui ritm circular: „şuvoiul de timp terestru la izvor se-ntoarnă, la Veşnicie şi se stinge în prezent, în viitor, în ieri, în ceea ce acum e al meu”. Finalul poemului îl învăluie cu bucuria renăscândă: ”noi puteri şi bucurii ca să-nfrunt urcuşul înc-o zi”. „Urcuşul” îl apropie de presimţirea morţii, dar totodată şi de eternitate, alcătuită ca substanţă din timpul însuşi, aşa cum a conceput-o în „Istoria eternităţii”. La vârsta lui, ni se va mărturisi el, orice acţiune se învecinează cu noaptea, „aventura” spre moarte dar şi spre viaţă.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

27 septembrie 2011 – Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Editura Minerva, 1995

In „Hronicul şi cântecul vârstelor”, Blaga îşi recreează copilăria, adolescenţa şi tinereţea până în pragul studiilor la Universitatea din Viena.

Primele file ale volumului poartă „semnul” intrării târzii în lumea cuvântului: începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire…Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal, pentru că avea în vedere un urcuş nu tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vârât, cu efecte de anulare, între mine şi cuvânt. Momentul rostirii poartă în el însuşi o sugestie mitică: ţineam mâna peste ochi ruşinat şi vorbeam. De sub streaşina degetelor şi a palmei, cu care mă apăram încă de lumina cuvântului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat..(…) N-am putut niciodată să-mi lămuresc suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare de logos în cei dintâi patru ani ai copilăriei.

Geneza rostirii se petrece sub „straşina” de umbră a mâinii ridicate spre privirea scrutătoare – gest simbolic, variantă a modelului matricial. Aura de tăcere cu care se va înconjura poetul poate fi interpretată ca extindere sui-generis, în lumea creatului, a acelui „înveliş placentar” iniţial.

Blaga se exprimă într-un spaţiu de interferenţă între tăcere şi cuvânt. El nu rosteşte cuvintele, ci înfăptuieşte cuvinte, transmiţând sugestia unei coincidenţe magice între verb şi real.

Acest teritoriu al necuvântului dependent de matricea originară implică viziunea romantică a lumii ca totalitate integratoare pentru existenţele individuale şi a mitului vârstei de aur în care fiinţa se află în comunicare armonioasă cu cosmosul. Cuvântul blagian se înscrie pe un fundal de tăcere şi umbră. Îndelung pregătit în adâncurile fiinţei, graiul ce iese de sub straşina degetelor şi a palmei este întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat. Poetul întoarcerii la origini aspiră la o restaurare a virtuţilor magice ale cuvântului. Versurile lirice vor fi astfel marcate de obsesia originilor, a obârşiilor idealizate.

Lancrăm, satul ce poartă în nume „sunetele lacrimei” e o „zonă de minunate interferenţe: aici realitatea, cu temeiurile ei palpabile, se întâlnea cu povestea şi cu mitologia biblică”, cu trăiri autentice, ce va persista până la sfârşit în scrierile sale. Este intrarea într-un spaţiu fabulos , explorat până în vârful Şurianu, pe care se află iezerul, „ochiul” prin care muntele comunică cu marea. Muntele e un spaţiu mitic , paradisiac. E începutul unui timp al curiozităţii intelectuale, care va coincide cu părăsirea Lancrămului. Lectura asiduă din Alecsandri, Odobescu, Eminescu, Caragiale, Goga, Sadoveanu, Goethe, Kant, Spinoza, Bergson, Schopenhauer, Schiller, Ibsen îl va apropia de propriile zămisliri ale creaţiei. După moartea tatălui, familia se mută la Sebeş. În interviul dat lui Liviu Rusu, în anul 1931, Blaga spune: „Înclinările filosofice le-am moştenit de la tata. Înclinările poetice şi puterea de muncă, productivitatea, le-am moştenit de la mama. Ea mi-a dat şi trăirea precum şi sensul profund al superstiţiei, al poveştii, al magicului şi religia. Prin mamă, mă simt legat de pământ”(L. Rusu, ”De la Eminescu la Lucian Blaga”, 1981). Incă din copilărie îi asculta pe tatăl şi pe fraţii săi mai mari comentând articolele lui Iorga din „Sămănătorul”. Adunarea Naţională de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia este evocată in hronic cu un entuziasm sincer, spontan: ”pusesem temeiurile unui alt Timp”, „faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa ne comunică o conştiinţă istorică”. Sosirea trupelor româneşti este asemuită unei noi „plămădiri cosmice”. In vara lui 1919 va ajunge în capitala ţării reîntregite. Menit creaţiei prin cuvânt, Blaga „s-a zidit pentru eternitate în operă”(D. Micu).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

20 septembrie 2011 – Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, Editura Dacia, 1973

Această ediţie restituie cititorilor un volum compact din publicistica literară a lui Lucian Blaga, menit a adăuga « un spor de savoare » creaţiei sale. Sunt pagini de introspecţie, ce relevă prin ele însele « actul de infinire, de continuă adâncire în universal « . La „casa de vie”, Lucian Blaga a trăit trei ani de tăcere meditativă, conturându-şi un program de plăsmuiri pentru următorii treizeci. Mărturisirea Corneliei Blaga întregeşte elaborarea structurii arhitectonice a operei blagiene. Intr-unul din aforismele sale, va nota: „Un înţelept care a stat nemişcat luni de zile în contemplare, şi-a zis: Omul n-are suflet nemuritor, dar va avea odată. Va trebui să şi-l creeze, căci astfel cum ar putea să cucerească Orionul sau stelele Găinuşei?”(„Gândirea”, 1922).

Lucian Blaga a valorificat resursele tabletei, gen literar propice unei exprimări dense, concise, poematice sau metaforice. Însemnările publicate sub formă de note în „Voinţa” şi „Patria” deschid mai multe perspective: lirică, reflexivă, socială sau culturală. Sunt meditaţii, impresii saturate de o sensibilitate vibrantă.

Colaborările la „Lamura”, „Gândirea”, „Cuvântul”, prefigurează opera filosofică blagiană. O dată cu volumele de eseuri „Fenomenul originar”, „Ferestre colorate”, „Feţele uni veac”, pătrundem în laboratorul său ideatic şi asistăm la procesul de elaborare şi sublimare a esenţelor. Articolele şi eseurile sale publicate în „Românul”(1914- 1915), „Gazeta Transilvaniei”(1915) şi „Pagini literare” (1914) de la Arad sunt expresia contactului cu filosofia lui Bergson, cu şcoala fenomenologică şi idealismul metafizic, cele din „Voinţa”, „Patria”, „Gândirea” vădesc preocuparea asiduă pentru morfologia culturii. Multe articole vor fi reluate şi dezvoltate în eseurile ce vor fi publicate în „Cuvântul”, „Adevărul literar şi artistic”( „Literatura pentru suflete mărunte”, „Arta copiilor”, „Leibnitz al nostru”, „Greşeli de tipar”). Teoria blagiană a „spaţiului mioritic” va fi marcată de eseurile „Simboluri spaţiale” din „Darul vremii”(1930) şi de „Mioriţa în Elveţia” din „Drumul nou”(1931).

Orizontul european al gândirii lui Blaga este impresionant. Nietzsche, Bergson, Keyserling, Spengler, Tolstoi, Dostoievski, Korolenko sunt nu numai aprofundaţi dar şi asimilaţi în funcţie de propria viziune şi propriile preocupări. Fiecare tabletă este consacrată problemelor de cultură sau unor personalităţi, precum Tagore, Paul Valéry, Shelley, Pierre Loti, Renoir, Pirandelo,, Freud, Brâncuşi, Eminescu, Alecu Russo.

Ca şi Lovinescu, Blaga vorbeşte despre existenţa unui anumit spirit al veacului, un „saeculum”, care determină structura artelor. Caracteristic este fenomenul de interferenţă al artelor, picturalul trecând în muzică, arhitecturalul în pictură, matematicul în poezie. Picasso, Brâncuşi, Van Gogh, Paul Valéry sunt promotorii noii orientări(„Interferenţa artelor”).

„Adeseori cei mai de seamă reprezentanţi ai artei au stat tocmai între două arte. Michelangelo e un astfel de artist de interferenţă, nu fiindcă a fost şi sculptor şi pictor, ci fiindcă pictura sa e de natură sculpturală. Un Manet e aproape un muzician în pictură prin vagul sugestiv al culorilor sale extrem de nuanţate. Un Durer e un poet în grafica sa prin anecdota apocaliptică. Prin amestecul în diferite proporţii al artelor se obţine de fiecare dată un aliaj organic de un iremediabil farmec”(„Interferenţa artelor”).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

13 septembrie 2011 – Michel de Montaigne-Jurnal de călătorie, Editura Sport-Turism, 1980

Temeiul călătoriei în Elveţia, Germania şi  septembrie Italia se înscrie în efervescenţa curentului renascentist de a explora spaţiile geografice. François Rabelais, Du Bellay, Clément Marot, scriitori francezi ai vremii, sunt călători pe drumurile Europei.

Redactat în anii 1580-1581, „Jurnalul de călătorie” nu a fost publicat de Montaigne. In anul 1770 a fost descoperit, întâmplător, într-un cufăr, de către canonicul Prunis de Chancelade, care cerceta documentele din regiune spre a întocmi o istorie a Perigordului. In arhiva castelului Montaigne , el descoperă manuscrisul original, din care lipseau primele pagini. Meunier de Querlon, bibliotecar al regelui, este realizatorul ediţiei princeps din 1774. Itinerarul călătoriei este minuţios consemnat. In dimineaţa zilei de 22 iunie 1580, Montaigne pleacă de la castelul său, însoţit de câţiva gentilomi. In iulie îl regăsim la Paris, la curtea regelui Henric al III-lea, căruia îi va dărui un exemplar din „Eseurile” sale. La începutul lui august ia parte la asediul fortăreţei La Fere şi se îndreaptă spre Beaumont- sur- Oise. Aici li se va alătura Charles d’Estisac, fiul doamnei d’Estissac, căreia Montaigne îi va dedica capitolul din „Eseuri”, „Despre afecţiunea părinţilor pentru copiii lor”. La Domrémy, satul natal al Ioanei D-Arc, casa memorială îi va prilejui evocarea faptelor de vitejie ale eroinei. In oraşul Mulhouse, specifică, admirativ, manifestările de toleranţă religioasă între catolici şi protestanţi. La Baden va admira magnificenţa locuinţelor. Pitorescul Augsbourg este denumit „cel mai frumos oraş din Germania”. Verona, Padova, Ferrara, Bologna îi vor întregi setea de cunoaştere. La Roma, „oraşul cel mai nobil care a fost şi va fi vreodată”, evenimentele sunt consemnate cu acurateţea unui reporter: audienţa la papă, vizitarea Vaticanului, carnavalul de la Roma, primirea titlului de cetăţean roman şi restituirea într-un cadru ceremonios, a exemplarului de „Eseuri”, confiscat de vameşi la intrarea în oraş şi „amendat” de cenzura ecleziastică. La Florenţa asistă la sărbătorirea zilei de Sfântul Ioan, „cea mai solemnă şi mai mare sărbătoare”, revede Pratolino, vizitează distinşi florentini. Pisa cu ruinele, cimitirele, „cassine-le” familiei Medici aduc o notă meditativă.

Cele două volume „Eseuri” şi „Jurnal de călătorie” se întrepătrund, „răspunzându-şi la infinit, ca într-un sistem de oglinzi paralele”( Fuera).

După editarea primului volum a „Eseurilor”, Montaigne îşi începe călătoria. După întoarcere, va publica două noi ediţii, cărora le va da amploare, prin decantarea impresiilor culese de-a lungul itinerarului său. Om al Renaşterii, Montaigne relevă în „Eseuri” aspecte ale condiţiei umane. Ca şi Rabelais, el este interesat de omul total, intelectual şi afectiv, moral şi trupesc.

Din ele se desprinde concepţia lui Montaigne despre călătorie: experienţa existenţială. Deşi ataşat de ţinutul natal, nu-şi doreşte să „încremenească în el”:”nu mă ferecă dulceaţa aerului unde am văzut lumina zilei”(„Eseuri”, III, 9). Scriitorul este perceput ca un călător, a cărei conştiinţă de „cetăţean al lumii” este definitorie. Astfel, Roma este „singurul oraş al tuturor”(„Eseuri”, III, 9), oraşul „unde faptul că eşti străin, sau diferenţa de naţie contează foarte puţin; căci prin natura sa este un oraş alcătuit din străini, de aceea fiecare se simte ca la el acasă”(„Jurnal de călătorie”).

Mărturisindu-pe sine, îl invocă pe Platon: ”legile lui Platon nu îngăduie călătorii înainte de 40 sau 50 de ani pentru ca să fie mai cu folos şi de învăţătură”(”Eseuri”, III,9). Viaţa însăşi este o călătorie, pe parcursul căreia ne îmbogăţim continuu spiritul. A călători înseamnă totodată o plăcere: ”pornesc spre a mă urni, cât timp urnitul îmi place şi mă preumblu spre a mă preumbla…Călătoresc de plăcerea mea…Dacă am lăsat în urmă vreun lucru neluat în seamă, mă întorc, tot calea mea este”(„Eseuri”, III,9).

Viorica Bica

6 septembrie 2011 – Octavian Paler, Viaţa pe un peron, Editura Litera, 2009

„Viaţa pe un peron” este un roman parabolă cu personaje- simboluri. Condiţia omului modern va deschide un câmp larg de „investigaţie” asupra fricii, a însingurării, a culpabilizării, a represiunii, a solidarităţii umane. In corpusul gândirii, precumpănitoare sunt adevărul şi cunoaşterea. Eroul- narator ni se relevă cu contradicţiile proprii naturii sale dar şi cu acel nimb de măreţie pe care i-l conferă gândirea.

Retras în gara părăsită din marginea unei mlaştini, pustiit de eşecuri, eroul-narator se confesează. Din paginile romanului răzbate conştiinţa omului, care dobândeşte dimensiunea pentru sine.

Sala de aşteptare este „deşertul” acestui înţelept care intentează proces istoriei, propriei sale existenţe. Omul care optează pentru destinul de sfânt are de învins condiţia de şobolan”. Decalogul aşteptării, pe care şi-l redactează, este menit a-l îndepărta de la „moarte”:”Prima poruncă: Să aştepţi oricât. A doua poruncă: Să aştepţi orice. A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti,în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. A patra poruncă: Să nu numeri zilele. A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim…”. „Problematica eseurilor lui Camus şi în genere, a existenţialismului, este pusă în termenii unei fabule în care simbolurile(îmblânzitorii de cobre, dresorii de câini, mangustele imperfecte) vin să dubleze ideile exprimate”(E. Simion). Cunoaşterea i se relevă prin contestarea adevărului şi apoi prin acceptarea lui. „A dubla şi a se dedubla, sunt verbe esenţiale în acest pasionant şi primejdios proces. El caută mereu ceva, un sens într-o lume plină de contradicţii, o cale să-l ducă spre adevărul pur, şi n-o află pentru că drumul spre adevăr trece prin propria-i fiinţă dedublată, stăpânită de Fiara agresivă şi de Dumnezeul care nu iluminează, ci porunceşte”(E. Simion). Profesorul de istorie îţi asumă libertatea de a de a înfrunta destinul. Istoria care „cultivă” în om frica şi disperarea o filtrează prin dialectica ideilor. Înainte de a-şi aparţine sieşi, el aparţine istoriei. La scoală predă elevilor Revoluţia franceză evidenţiind dramatismul ei. Procesul pe care îl declanşează adevărul istoric deschid cele două interpretări: corupţia integrului Robespierre şi justiţia, transformată în armă a represiunii împotriva omului.

Prin universalitatea parabolei, autorul aduce în conştiinţa tuturor spectrul regimului totalitar. Rinocizarea societăţii va dobândi accente tragice. Ţipătul femeii din frizerie semnifică „ţipătul libertăţii sugrumate”. Puterea de sugestie a parabolei este redată de suprapunerea planurilor şi a timpurilor. Îmblânzitorii de cobre care apar în oraş împânzesc teroarea, stârnesc teama. Eleonora fugise din oraşul unde apăruseră dresorii de câini, înfricoşători. Sub ameninţarea lor, se va refugia în gara părăsită. Peronul gării unde şi-au găsit adăpost cei doi fugari se află între un pustiu şi o mlaştină. Idolii groteşti de piatră, cei trei îmblânzitori de cobre supravegheaţi cu băţul în mână de un alt îmblânzitor de cobre, din faţa colibei, instituie un regim al terorii. Mlaştina pare locuită de o sectă a cărei principii se bazează pe înjosirea fiinţei. Îmblânzitorii de cobre îşi exercită din plin dominaţia. Sub puterea spaimei, oamenii cedează. Calea singurătăţii nu este însă cea care îl va putea salva: „Nimeni nu poate rămâne întreg într-o grotă”, va conchide el. Frica îl va transforma într-un îmblânzitor de cobre, aşteptarea se vădeşte a fi un pustiu sufocant. Viaţa pe un peron este o viaţă fără ieşire. Şansa omului este aceea a solidarităţii umane: „cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală

30 august 2011-Ion Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1956

În anul 1910, N. Iorga reedita o carte rară, „ una dintre cele mai interesante, mai bogate în idei, în fantezie, în puncte de vedere originale”: „Peregrinul transelvan” de Ion Codru Drăguşanu, „boier” din vechea nobilime grănicerească a Ţării Făgăraşului, fost profesor la Ploieşti, comisar de propagandă în timpul revoluţiei de la 1848, fapt pentru care a fost arestat de trupele represive, întemniţat şi apoi expulzat peste munţi, vice-căpitan al ţinutului natal. O dată repusă în circulaţie, cartea avea să trezească un interes constant şi admiraţia crescândă a generaţiilor succesive de cititori, apte să-i aprecieze valoarea. Şerban Cioculescu, al doilea editor, a intuit şi adevăratele valenţe artistice ale textului

„Peregrinul transilvan” se încadrează în literatura de călătorie, apărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi inaugurată de patetica „Însemnare a călătoriei mele” a lui Dinicu Golescu. Redactat sub forma unui „jurnal – memento” cartea se constituie ca operă literară sub forma unei suite de treizeci şi cinci de pseudoscrisori, trimise „unui amic în patrie” între anii 1835 şi 1848, în timpul călătoriilor sale.

În contextul literar al epocii, Ion Codru Drăguşanu are reputaţia de a fi „primul român european”, relevă Pompiliu Constantinescu. „Modern ca structură, cult, receptiv în mod natural, călător din instinct, iubind schimbarea de peisaj ca o necesitate lăuntrică, aventurier din familia de spirite a veacului lui Voltaire, maleabil, cu simţul critic înnăscut şi rafinat prin experienţa cu oamenii şi împrejurările diverse, admirativ şi ironic, realist şi lucid, dornic să cunoască mereu şi să compare la tot pasul”( Pompiliu Constantinescu, „Scrieri”).

Fiecare epistolă-capitol are rolul ei precumpănitor, integrându-se armonios în structura ordonată a textului. Primul grup, alcătuit din scrisorile I-IV, narează plecarea din Transilvania, desprinderea de tradiţia familiei, de ţăranii grăniceri, integrarea în realitatea „ţării” şi a „oraşului”, plecarea în străinătate, ca membru în suita domnitorului Alexandru D. Ghica. Această secţiune cuprinde cunoaşterea realităţii munteneşti a vremii. Scrisorile VII-X relatează prima călătorie a autorului în Europa şi consemnează rezultatele întâiului său contact cu Occidentul. Cel livresc îl avusese la Târgovişte şi Bucureşti, când începuse să înveţe franceza. Acest grup de scrisori oferă o prezentare descriptivă a ţărilor, a oamenilor şi oraşelor prin care trece autorul. Ultimele două, consacrate Romei antice şi moderne, constituie o subunitate specifică, bazată pe contrast: mărire şi decădere, inanimat şi animat. Epistolele XII şi XIII surprind o avizată prezentare geografică, politică, economică, socială şi administrativă a Ţării Româneşti. Scrisorile XIV-XIX au o structură complexă, menită a detalia călătoria în spaţiul occidental necunoscut sau numai în parte cunoscut: Viena, Baden-Baden, Paris, Londra. Consemnările din aceste capitole sunt concise, ele se succed rapid, conturând un tablou de ansamblu surprinzător prin diversitate şi inedit. Epistolele XXIII_XXV reiau itinerare cu noi peisaje şi mărturii umane. Firul relatării ne ghidează spre Mediterana. Călătoria cu schimbarea de decor şi de ambianţă este animată de caracterul caleidoscopic al relatării. Scene, dialoguri, anecdote abundă în textul litearar. Monografia oraşului „Napoli”, excursia la Pompei şi pe Vezuviu, sunt incluse în epistolele XXVI-XXVII. Peregrinul îşi reia consemnările în epistolele XXVIII-XXX: călătoria transeuropeană „Napoli-Petesburg”. Ultimul capitol este rezervat Rusiei. Epistolele XXXI-XXXIII consemnează înapoierea în ţările occidentale, cu consideraţii mai ample asupra sistemului politic şi a structurilor sociale franceze şi elveţiene. Ultimele două scrisori elogiază Franţa.

Fizionomia particulară a „Peregrinului transilvan” rezidă în capacitatea specială de a transforma călătoria în romanul unei existenţe şi al unei aventuri” (Georgeta Antonescu).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

23 august 2011-RADU ANTON ROMAN, ZILE DE PESCUIT, Editura Metropol, 1996

Zile de pescuit,” o carte ce sfârşeşte prin a fi inconfundabilă într-o competiţie valorică”. „Vechi balade nemurind o lume cu legi ermetice, o lume cu simboluri anevoios, ne nu imposibil de descifrat vibrată între transparenţele văzduhului şi adâncul, cosmic şi el, al apelor vechi, o lume candidă şi în acelaşi timp violent-senzuală, cu minute derulându-se în spaţii cu lentoare de ore”(G. Tomozei) sunt reunite în volum.

Ediţia a doua adaugă variantei din 1985 patru capitole inedite, însumând douăsprezece părţi. A fost tradus în franceză de Odile şi Rene Cagnat şi publicat în 1996 la Paris, de editura franco-elveţiană „Noir sur blanc”.In prefaţa , Jacques Yves Cousteau, membru al Academiei Franceze, avea să consemneze: „Delta închide la sânu-i o formidabilă diversitate. Textul lui Radu Anton Roman freamătă de imagini de pescari, de ape, de mirosuri de peşte, de zboruri majestuoase de păsări, de alcooluri tari…Dar toate aceste lumini focalizate de bogăţiile miraculoase ale acestei părţi în Dunăre nu ascund zonele de umbră-poluări, greutăţile vieţii, melancolie… ce ne amintesc o dură realitate”. Delta Dunării ni se dezvăluie a fi „lipsită de pitorescul exclamaţiilor admirative şi al flashurilor fotografice, respectiv un ţinut aspru şi exotic văzut, înţeles, trăit din interior”(M. Constantinescu). Istorisirea şi natura se întrepătrund, devenind înscrisuri ale existenţei. Autorul ascultă, captează lumea exterioară, semnele ei. Arpegii răsunând din orga naturii au o amplă rezonanţă în reverberaţiile gândului. Delta are în noapte profunzimi misterioase: ”Se aud voci sfârtecate de crivăţ, câte un gâfâit. Icnet. Zgomote urmărindu-se ordonat, ca trezirea unui sat. Gheaţa, un caimac de sticlă, plesnind…tot felul de zgomote ciudate povestind despre o religie a apei ce nu se poate apăra de această absurdă invazie, apărând neaşteptat, violent în pustietate bălţii şi a întunericului”. Glasurile firii sunt receptate spre a desluşi nuanţele lor în sinestezii pătrunzătoare. Viziuni, presentimente a ceea ce pustiul întunericului zămisleşte : „Se aude un ţipăt îngrozitor, ascuţit. Vine dinspre şuvoiul gros, de vietăţi, asurzitor şi sălbatic…Se pornesc parcă la un semnal. Pleacă, un convoi uriaş, despicând cu vuiet valurile. Tăvălugul viu intră în năvoade. Se năruie câteva clipe. Apare iar, ţâşneşte fulgerător pe partea liberă a ghiolului. Ţipătul abia se mai aude. Se pierde şi el o dată cu puhoiul de carabi, în întinderea viscolului fără margini. S-a risipit o cenuşă de sunete peste plaiuri…din stufăriile biciuite de viscol se ridică mii de păsări înspăimântate…E un vuiet enorm ca de vară…Am auzit moartea, şopteşte Carmen. Ca mine”.

O dată cu autorul străbatem o aventură fascinantă a cunoaşterii. Popasul lui e metamorfozat în contemplaţie şi reflecţie. Participarea, legătura dintre lumea din afară şi lumea sensibilităţii conferă textului autenticitate. Se prefigurează acea polifonie a ţesăturii textuale ce creează unitatea prin diversitate. In arta lui Radu Anton Roman, maniera transfigurantă a descripţiilor şi a străfundurilor sufleteşti sunt relevante. Pagini ale condiţiei umane izvorăsc dramatic în conştiinţă. Fior al existenţei, teama ce sfârtecă sufletul, voci ale unui destin împovărător, căderea în resemnare definesc tipologia personajelor. Oamenii îi smulg tainic şi cu sacrificii bogăţiile:” Nebunia viscolului şi a întunericului şi a ghiolului Fiu, fără margini…Fiu e adânc, de două ori cât Lumina. Valurile sunt pe măsură, repezite şi înalte. Legate prea aproape unul de celălalt, cad pe punte câte două o dată…o rupere de stânci grele şi colţuroase deasupra unui sat adormit. Pare că apa trece direct prin vas, prin cabină, pe sub punte, în căutarea lor. Timona pluteşte ca o rămăşiţă a unui naufragiu. Dar asta e doar spaima. Spaima lui Adrian…Asta mi-e crucea, Doamne, scapă-mă!…Pe ghiol o să mori, bre, Adriane!…Asta ţi-e viaţa, măi copile,, şi nimic, nici boleşniţa, nici nevasta nu te scapă de apă…Alunecând pe urma unor lacrimi, Adrian se întinde pe podea, hohotind. Viforniţa şi întunericul îl acoperă”.

E o lume aspră cu legi severe, care nu se lasă uşor descifrate şi totuşi, o lume captivantă, în care Sile, de pildă, doreşte să se retragă pentru a învăţa să moară mai uşor. Fraza ciceroniană „natura ne-a hărăzit o existenţă scurtă ca zile dar nemărginită ca glorie” o resimţim în toată măreţia ei. Sub semnul legilor care guvernează natura se înfiripă sensurile profunde ale lumii. „Menită înălţărilor”,, creaţia literară ă lui Radu Anton Roman relevă şi în acest roman, suveranitatea poeziei epice. Orchestraţia textului dobândeşte i uimitoare polifonie. Scriitorul a creat un roman de analiză. Dincolo de rostire, descoperim meditaţia. Logos-ul copleşeşte. „Cuvântul rămâne o carte infinitesimală, iar cartea un cuvânt uriaş de uriaş răsunet”(Eugen Speranţia).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

16 august 2011 – Alfred de Musset, Confesiunea unui copil al secolului, Editura Minerva, 1972

In volumul „Literatura franceză”, Antoine Adam îi consacră lui Alfred de Musset un capitol, menit a-i contura personalitatea: „împreună cu Nerval, Musset este singurul autor romantic pe care epoca noastră îl acceptă fără surâs indulgent…A fost mai romantic decât romantismul în căutările lui de absolut care rămân cele ale tinereţii de totdeauna. Mereu ocupat să lămurească înfiorătoarele contraste ale celor două fiinţe care existau în el, este astăzi actual prin frământările lui şi prin dificultatea pe care o simte în a fi”. Acest pasaj este relevant pentru a pătrunde în structura operei.

„Confesiunea unui copil al secolului” este înainte de toate, un document istoric. Capitol al II-lea poartă pecetea celebrului „mal du siècle”,„rău al secolului”: ”Toată boala secolului nostru îşi are două izvoare: poporul care a trecut prin 1793 şi prin 1814 poartă în inimă două răni: tot ce are, nu mai este; tot ceea ce va fi, nu este încă”. Ca şi Stendhal sau Balzac, Musset radiografiază societatea vremii. Tineretul, însufleţit de avântul ideilor revoluţionare şi al visului gloriei napoleoniene, este obligat să se resemneze. Iluziile îi vor fi spulberate de fariseismul şi conformismul generaţiei sale. De aici până la deznădejde mai este doar un pas. Din paginile confesiunilor, avea să răzbată murmurul şi atitudinea îndârjită a păturilor de jos. Pe fundalul epocii, vor fi conturate destinele eroilor romantici.

Omul şi scriitorul Alfred de Musset ni se dezvăluie în confesiunile sale. In primăvara anului 1833, o cunoaşte pe George Sand, autoarea romanelor deja editate,„Valentina” şi „Indiana”. „Lelia” avea să vadă lumina tiparului în cursul aceluiaşi an. Dragostea pe care i-o nutrea George Sand, a fost mai mult maternă. Ea îi va mărturisi prietenului ei, Sainte-Beuve: „E vorba de o dragoste de tânăr şi de o prietenie de camarad. E ceva ce nu-mi puteam închipui, pe care nu credeam s-o întâlnesc undeva, şi mai ales la el. Am negat această afecţiune, am respins-o, am refuzat-o la început, şi am cedat mai pe urmă şi sunt fericită că am făcut-o. Am cedat din prietenie mai mult decât din dragoste, şi acest fel de afecţiune pe care nu-l cunoşteam mi s-a dezvăluit fără niciuna din suferinţele pe care credeam că le accept”. Pentru Musset, George Sand era o făptură minunată, în ciuda excentricităţilor ei. Fascinat de veselia, spontaneitatea, fantezia, inteligenţa ei creatoare, ea întruchipa eternul feminin. Rememorările sunt emoţionante. Plimbările prin pădurea Fontainebleau, perioada efervescenţei creatoare sunt clipe de exaltare romantică. Călătoria în Italia va fi începutul unui şir de exaltări şi suferinţe. La Veneţia, el se îmbolnăveşte şi George Sand nu poate să facă faţă capriciilor şi furiilor lui Musset. În primăvara lui 1835 se vor desparţi.

Cele trei povestiri, incluse in volum, „Fiul lui Tiţian”, „Povestea unui mierloi alb”, „Mimi Pinson” îi atestă talentul literar.

„Povestea unui mierloi alb”, sfidează trecutul cu un ton ironic, incisiv. De această dată, episodul George Sand, obsedant în primele trei poeme ale ciclului „Nopţilor”, se vădeşte a fi o experienţă trăită, un eşec „atenuat prin decantare”. Nuvela „Fiul lui Tiţian” este o dramă a lucidităţii. Refuzul lui Tiţianello de a picta este motivat de contextul artistic al epocii, impregnat de decadenţă. Schiţa „Mimi Pinson”, evocă scene din viaţa grizetelor pariziene.

Alfred de Musset rămâne în conştiinţa posterităţii, unul dintre „cei mai fini observatori ai procesului literar romantic”. H. Taine avea să mărturisească:”A existat vreodată un accent mai viu şi mai adevărat? El, cel puţin n-a minţit niciodată. N-a spus decât ceea ce simţea. A năzuit spre absolut. Confesiunea a făcut-o pentru întreaga lume. N-a fost admirat, ci iubit; era mai mult decât un poet, era un om”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

9 august 2011 – Richard Wagner, Un muzicant german la Paris, Editura Muzicală, 1981

Prin amplitudinea ei, opera wagneriană se alătură tragediei greceşti, dramelor shakespeariene, creaţiilor lui Michelangelo, Bach şi Beethoven. Veacul al XIXlea poartă unicitatea artei sale: „o muzică ce porneşte din adâncimi cosmice înainte de a fi gest, sunet, cuvânt, culoare, marmură sau piatră, emanaţie a voinţei după Schopenhauer”(L. Rusu).

“Un muzicant german la Paris” cuprinde şapte articole redactate de Richard Wagner în perioada pariziană. Ele se constituie într-o biografie spirituală, o autentică „Ars poetica”. Din această perioadă datează şi confesiunea imaginară „Pelerinaj la Beethoven”.

In „Schiţa autobiografică”, condeiul său va aşterne gândurile:” Îndeletnicirea mea cu muzica nu era însă decât ceva cu totul secundar; greaca, latina, mitologia şi istoria veche constituiau studiile principale. Făceam şi poezii. Odată a murit un coleg de-al nostru şi profesorul ne-a dat ca temă să facem o poezie cu moartea acestuia; poezia mea a fost tipărită, dar numai după ce am înlăturat orice emfază care se afla în ea. Aveam pe atunci unsprezece ani. Apoi am vrut să devin poet. Am compus tragedii după modelul grecilor…”. In volumul, „Drama lui Richard Wagner”, Chamberlain consemna că în istoria muzicii, Wagner este un poet dramatic, în a cărui creaţie „cuvântul” şi „sunetul” sunt „imense bolţi cereşti de frumuseţe şi bunătate”( Nietzsche). Ceea ce-i conferă acestei „imense bolţi cereşti” grandoarea, este conştiinţa unei infinităţi de lumi în spaţiul nemărginit.

De-a lungul anilor, politica, filosofia, teoria regenerării şi teoria artei i-au fost compozitorului repere pentru concepţia sa artistică. ”ceea ce am căutat în domenii aşa de îndepărtate ca statul şi religia a fost totdeauna numai arta mea, această artă care pentru mine a însemnat ceva aşa de serios, încât am căutat şi am pretins o bază îndreptăţită pentru ea în domeniul vieţi, al statului şi, în sfârşit, al religiei”.Până să ajungă la acest „îndreptăţit temei” care sa-i justifice intransigenţa şi exclusivismul, a parcurs un itinerar sinuos. Aceste „momente contrapunctice” le va devoala în „Schiţa sa autobiografică”: „Am renunţat la Beethoven ca model; ultima sa simfonie îmi apărea drept cheia de boltă a unei mari epoci artistice pe care nimeni nu era în stare s-o depăşească şi înlăuntrul căreia nimeni nu putea ajunge la independenţă”; „La o reprezentaţie festivă, cu ocazia Anului Nou 1835, am compus în treacăt, o muzică ce a plăcut, în general. Astfel de succese, uşor obţinute, mi-au întărit convingerea că pentru a place nu trebuie să cântăreşti prea multe mijloace”. In virtutea acestei convingeri, va compune muzica unei opere comice în două acte. Dezamăgit, se va confesa: „Compusesem deja două scene din aceasta, când, cu dezgust, mi-am dat seama că sunt pe cale să compun muzică à la Adam. Sentimentul meu, cea mai adâncă simţire a mea, au fost rănite de această descoperire. Cu oroare, am abandonat lucrul. Studierea şi dirijarea zilnică a muzicii lui Auber, Adam şi Bellini au făcut, până la urmă, să mă dezguste de plăcerea uşuratică ce o simţeam pentru ea”.

Melodia infinită, fluxul continuu al discursului muzical vor fi laimotive în dramaturgia wagneriană.

Primele lucrări au reverberaţiile operei romantice germane ale lui Weber. Din creaţia lui beethoveniană va cunoaşte principiile de construcţie şi accentul cosmic al omului prometeic în vâltoarea destinului implacabil. Traseul pe care l-a urmat opera lui Wagner este unul ascendent. El trece, pornind de la Camerata florentină, prin Monteverdi, Haendel, Gluck, Mozart, Beethoven. Weber. Opera în sine întruchipează valoare creatoare umană ce se transmite de la o generaţie la alta, de la o cultură la alta, generând noi valori spirituale.

In prelegerile sale despre Richard Wagner, ţinute la Universitatea de la Viena între anii 1902-1904, Guido Adler, îl consideră un „virtuoso”, în spiritul acelor oameni de cultură care mânuiau cu aceeaşi dezinvoltură „spada şi condeiul sau penelul şi dalta”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

2 august 2011 – Henri Delacroix, Psihologia artei, Editura Meridiane, 1983

Volumul conturează o sinteză constructivă: geneza psiho-sociologică a artei în istoria omenirii şi pragmatismul creaţiei, al receptării ei. Esteticieni şi filosofi din timpurile vechi au stabilit o ierarhie a artelor. Ontologia ne-a demonstrat că arta supremă „cheamă pe toate celelalte nu într-un concert al tautologiilor estetico – informaţionale, ci într-o solicitare determinată de ritmul interior al indivizilor şi societăţilor, de exigenţele personalităţilor individuale sau colective care pot fi la unison sau nu”(O. Barbossa).

Protagoras spunea „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Putem conchide că menirea artei este aceea de a „orândui lumea pe măsura omului” , de a crea o lume exclusiv umană, de a aureola realitatea cu visul sau de a da visului savoarea realităţii.

Lumea artei desfată spiritul, îi dezvăluie lumea sensibilă. Aparenţa şi realitatea se îmbină armonios. Este o lume a „frumoasei aparenţe şi a frumuseţii realizate, unde valorile omeneşti se manifestă sub formă de figuri sensibile care încântă simţurile şi întreg sufletul: dilatare a întregului suflet sub formă de magnifice acorduri”(Delacroix”). Lumea artei este una exclusiv umană. Ea semnifică armonia omului şi a spiritului, a compatibilităţii lor profunde. In viziunea lui Kant, arta este activitatea armonioasă a funcţiilor mentale, ce se exercită liber în lumea reprezentării: un deplin acord al imaginaţiei cu judecata, al obiectului cu imaginaţia şi cu judecata.

Se accede astfel la definirea artei: „armonia subiectivă a facultăţilor de cunoaştere, care se manifestă în senzaţia însăşi”. Conştiinţa acestei armonii este judecata estetică. In studiile sale, Kant remarcă reconcilierea naturii cu libertatea, a sensibilităţii cu inteligenţa doar pentru cei care o contemplă. Expresie a valorilor umane, arta este şi simbolică, întrucât este, în parte, guvernată de idei. In Egipt, planul templului îşi are sursa în dogmă. Sub dinastia a V-a, templul solar certifică trăsăturile unui cult.

După revoluţia democratică, Osiris este un zeu-om. Templul devine o locuinţă terestră. Casă a demiurgului, el simbolizează universul. Podeaua este pământul Egiptului şi plafonul, cerul. Sculptorii au dăltuit scenele istorice, riturile cultului. Templul „se desfăşoară şi se citeşte asemenea unei cărţi liturgice, împodobite cu miniaturi”(Moret, „Nilul”). Evoluţia socială a unei naţiuni determină cursul artei sale. De pildă, evoluţia istorică a Egiptului a influenţat sculptura şi desenul: realismul epocii tenite, arta aristocratică a vechiului imperiu memfit, realismul reformei lui Amenofis alV-lea. In Olanda secolului al XVII-lea, protestantismul interzicea decorarea bisericilor. Arta avea să celebreze „gloria şi bogata burghezie, plăcerile vieţii domestice, amuzamentul vieţii populare şi natura în puritatea, în intimitatea ei, fără înveliş literar”(Delacroix).

In Grecia, meditaţia, intensitatea vieţii spirituale, pasiunea vor impregna arta lui Fidias, Praxitele, Scopas, Lisip. Renaşterii italiene i se conferă rafinamentul.

Marile teme ale vieţii şi gândirii sunt reprezentate în artă. O dată cu Hegel, forţele lumii spiritului tind să redevină natură. Armonia estetică îmbină plenitudinea conţinutului cu acuitatea expresiei senzoriale. Astfel „dispare iluzia unei simple dilatări a sufletului, unei exaltări suficiente sieşi, unei simple încântări cu ajutorul formelor multiple, sunetele, culorile, miresmele în mijlocul cărora trăieşte omul; şi întoarcerea la un fel de stare de inocenţă: ca şi, de altminteri, intelectualismul şi existenţialismul, pretenţia adevărului”(Delacroix).

Arta este purificare dar şi descătuşare. Ea accede întotdeauna spre universalitate. Artiştii creează pentru a se completa. „Opera este o iradiere necesară, existând dintotdeauna împreună cu artistul. Artistul este opera însăşi, iar opera este întotdeauna abundenţă, plenitudine, exces şi revărsare”(Delacroix).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

26 iulie 2011 – Constantin Noica, Carte de înţelepciune, Editura Humanitas, 2001

In creaţia lui Constantin Noica, ”Jurnalul de idei” este un intermezzo, un discurs asupra problemelor fundamentale ale reflecţiei filosofice, ale vieţii înseşi. Din cele 1400 de însemnări, editorii au optat pentru o coerenţă tematică a rostirilor: cuvintele de înţelepciune, fragmentele de filozofie „cald㔺i confesiunile. Volumul „Carte de înţelepciune” „şade în cumpătul vremii”, rostindu-se pe sine. Prima secţiune, „Îndrumător pentru tineri”, înmănunchează acele cuvinte de înţelepciune din „Jurnal”, pe care Noica le-ar fi putut transmite unui ipotetic discipol:

„Fie-ţi milă de alţii: trăieşte frumos, învaţă mult, creează bine-trebuie să spui fiecărui om tânăr. Alţii au nevoie de împlinirea ta la fel de mult ca tine”.

„Când un tânăr creşte frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume”.

„Autoritate (augeo) are cel care te sporeşte, te adevereşte, ca mama pe copil, profesorul pe elev, sufletul – corpul”.

„Această înţelepciune prin cultură, ca formă ultimă a culturii, cultivării de sine, ne e dată nouă”.

„Numai voinţa de creaţie şi de înţelepciune duce la creaţie şi înţelepciune”.

„Graţia, lipsa de încordare, de voinţă de-a face, graţia. Dar ea nu e decât la mijlocul lucrurilor, nu la începutul lor. Începe cum poţi, intră adânc în lucrarea ta – şi într-un ceas va veni şi graţia”.

„Oriunde este infinitatea bună, este sensul”.

„Şi a intrat omul în dreptatea sa. Şi s-a bucurat”.

„Nu eşti, dacă nu îţi supravieţuieşti: sădind un pom, lăsând un gând”.

„Prin ce numeri timpul? Prin zile? Nopţi? Aşteptări? sau prin lucrările tale?”

Următoarea secţiune, „Fragmente de sistem. Mirări. Obsesii” deschide cititorului, orizontul gândirii noiciene. Dincolo de spaţiu şi timp, rostirea filosofică dobândeşte valenţele logos-ului:

„Toţi oamenii au gânduri. Când un gând se întoarce asupra gândului, devine idee”.

„Înţelepciunea începe acolo unde îşi au începutul toate: cu „a fi întru”.

„Întruparea (generalul – individual) este centrul lumii noastre. Filosofia e cristică”.

„Etica şi logica, ştiinţele – sau mai degrabă comportările – ce nu admit abaterea.. Virtuozităţile”.

Trebuie să sfârşeşti în cristalinitate. Logica este cristalizare”.

„Cultura? A spori natura în sânul naturii (Schiller) pe linie de adevăr, bine, frumos”.

„Ce credeţi despre tăcerea de după încetarea unei simfonii?”

„Cuvinte potrivite, nu între ele, potrivite în ele însele şi împotrivite, cuvânt către cuvânt, faţă către faţă.”

„Sau viaţă contemplativă, sau viaţă activă, spuneau anticii. Dar interesant este că viaţa contemplativă să se petreacă în lumea activului. Să nu fie detaşată şi prinsă în probleme ultime, ci să contemple în umil.”

Ritmul istoriei, în gândirea filosofică. Simplitatea elementului presocratic (care dă compunerea lumii); simplitatea cunoaşterii de sine, cu Socrate, a Ideii, cu Platon, a formei, logice şi substanţiale, cu Aristotel, a subiectivităţii, cu creştinismul, a divinului, cu filosofia medievală, a naturilor simple, cu Descartes, a percepţiei şi reprezentării, cu empiriştii, a monadei, cu Leibniz, a conştiinţei transcedentale, cu Kant, a Eului, cu Fichte, a Spiritului, cu Hegel. Pulsaţiile istoriei”.

Cea de-a treia secţiune, „Mărturisiri”, cuprinde notaţii biografice.

„Testul meu pentru filozofie: cele trei deosebiri (suflet-spirit, intelect-raţiune,transcendent-transcendental) şi lectura primei jumătăţi din „Diferenţa” lui Hegel”.

„Toată viaţa am aşteptat să coboare peste mine harul, să-mi vină acea idee care să dea sens îndărătniciei mele întru gândire. Am trecut de mult de 60 de ani şi ideea n-a mai venit, după câte văd. Dar îmi spun, cu extraordinara vorbă a lui Creangă: „se vede totuşi, c-a venit, de vreme ce n-a mai venit”.

„Am scris azi „Meditaţii despre viaţă”. Vroiam să spun doar atât: că te poartă un gând toată viaţa, iar la capăt,el se desprinde de tine şi abia atunci îl cauţi, încerci să-l prinzi, să defineşti ce te-a definit. Sensul vieţii devine sens, idee…”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

19 iulie 2011 – Ernst Cassirer, Eseu despre om, O introducere în filosofia culturii umane, Editura Humanitas, 1994

“Ce este omul?” Cassirer precizează că autocunoaşterea este scopul investigaţiei folosofice. Heraclit şi-a conturat gândirea prin cuvintele: ”M-am căutat pe mine însumi”. Adevărul universal, obiectiv, absolut este invocat de Socrate.. El accede la o analiză detaliată a calităţilor şi virtuţilor umane individuale. Omul devine o fiinţă „responsabilă” prin facultatea de a-şi da un răspuns sieşi şi celorlalţi. Cartea „Către sine” a lui Marcus Aurelius configurează esenţa omului:” Nu trebuie ataşat omului, în măsura în care este om, nimic din cele fără legătură cu ideea de om. Căci ele nu reprezintă cerinţe obligatorii pentru om, nu sunt nici implicate în natura omului, nici nu sunt o desăvârşire a naturii omeneşti. Prin urmare, în ele nu constă scopul hotărâtor pentru om şi nici nu contribuie la atingerea ţelului suprem care este binele. Mai mult încă, dacă vreuna din ele ar fi a omului, n-ar trebui dispreţuite de către acesta, nici n-ar trebui ca el să li se împotrivească, de vreme ce-i aparţin; nici n-ar fi vrednic de laudă cel desprins de necesitatea lor, precum nici cel înclinat să se restrângă în folosirea vreuneia din acestea, dacă ele ar fi cu adevărat bunuri. Acum, raţionând dimpotrivă, în măsura în care cineva se lasă lipsit de acestea sau de altele asemănătoare, fiind fără vreuna dintre ele, îndură absenţa, este cu atât mai mult un om de bine”. Esenţială este valoarea pe care omul şi-o atribuie lui însuşi. Ceea ce contează este „năzuinţa, atitudinea interioară a sufletului”. Următoarea frază certifică condiţia umană:”Ceea ce nu face pe om inferior sie însuşi nu coboară nici condiţia vieţii omeneşti şi nu distruge pe om nici în cele lăuntrice, nici în cele din afară ale sale”. Această cerinţă a auto-interogării este pentru stoici cât şi pentru Socrate un „privilegiu al omului şi o datorie a sa fundamentală”:” Clipă de clipă, aceasta trebuie să se întrebe omul şi să se cerceteze, cât mai riguros: ce am făcut eu în această parte din mine care se numeşte raţiune conducătoare”. Armonia cu propriul eu înseamnă a fi în armonie cu universul. Omul raţionează, discerne între Fiinţare şi Non-Fiinţare, între adevăr şi iluzie, între bine şi rău, încadrându-se astfel în „ordinea eternă a vieţii”, „sursa comună a adevărului şi a moralităţii”. Augustin, fondatorul filosofiei medievale şi al dogmaticii creştine, urmează un itinerar: filosofia greacă-revelaţia creştină. Blaise Pascal a făcut distincţia între „spiritul geometric” şi „spiritul ascuţit sau subtil”. Adevărurile enunţate îşi au sursa în regulile logicii universale. Spiritul geometric se axează pe claritatea principiilor şi pe deducţiile lui. Dar totodată sunt şi lucruri care sfidează analiza logică. Natura umană este diversă. Ceea ce-l caracterizează pe om este bogăţia, subtilitatea şi versalitatea naturii sale. Din aceste punct de vedere, „matematica nu poate deveni niciodată instrumentul unei adevărate doctrine despre om, al unei antropologii filosofice”.Omul este un „amestec straniu de existenţă şi non-existenţă. Locul lui se află între aceşti doi poli opuşi”. Calea de acces către secretul naturii umane este religia. In filosofia stoică şi în doctrina creştină omul este însuşi scopul universului. In gândirea lui Montaigne, omul resimte universul în care trăieşte ca un centru al lumii iar viaţa sa particulară, un model al universului. Este de dorit ca omul să renunţe la acest mod de a gândi: „Cel care priveşte marele chip al maicii noastre Firea în întregul măreţiei sale, care citeşte atotcuprinzătoarea şi neîncetata ei desfăşurare, cine se vede încăput în ea şi nu pe sine, dar un întreg regat cât o subţire trăsătură de penel, acela singur preţuieşte lucrurile după dreapta lor măsură”. Reflecţiile lui Montaigne deschid calea teoriei moderne despre om. In angrenajul complicat al vieţii umane, gânditorii umanităţii au încercat să afle mecanismul gândirii şi voinţei, menit a dovedi „unitatea şi omogenitatea naturii umane”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

12 iulie 2011 – René Descartes, Pasiunile sufletului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984

Opera filosofică a lui Descartes nu a încetat să stimuleze gândirea filosofică contemporană. Reeditările succesive vin să confirme modernitatea spiritului său analitic.

Acest tratat al pasiunilor se încadrează într-o orientare ştiinţifică pe care filosoful a cultivat-o încă din 1628, anul de când începuse să năzuiască spre „explicarea totală a universului”, avea să consemneze Henri Gouhier. In scrisoarea-prefaţă la traducerea franceză din 1647 a „Principiilor filosofiei”, Descartes defineşte tactica de explorare a domeniilor cunoaşterii:” Intreaga filozofie este ca un arbore, ale cărui rădăcini sunt metafizica, trunchiul este fizica, iar ramurile care ies din trunchiuri sunt toate celelalte ştiinţe, care se reduc la trei principale, şi anume: medicina, mecanica şi morala”. Ultimei, Descartes îi dedică reflecţia:”Am în vedere cea mai înaltă şi cea mai perfectă morală, care, presupunând o cunoaştere deplină a celorlalte ştiinţe, este cea din urmă treaptă a înţelepciunii”.

Scrisorile lui Descartes, datate din perioada anilor 1643-1649, reconstituie, în viziunea exegeţilor, etapele elaborării tratatului. La 18 august 1645 îi scrie prinţesei Elisabeta de Boemia: ”Printre filosofii păgâni au existat trei opinii referitoare la Binele suprem şi la scopul acţiunilor noastre, şi anume: cea a lui Epicur, care a spus că este voluptatea, cea a lui Zenon, care a vrut să fie virtutea şi cea a lui Aristotel, care l-a constituit din toate perfecţiunile, atât ale corpului cât şi ale spiritului”. Ca atare, Landormy va concluziona în studiul său, consacrat lui „Descartes”, că morala cartesiană este o combinaţie de stoicism, epicureism şi etică scolastică.

Din volumul „Pasiunile sufletului” se desprinde imaginea filosofului „cel viu, cu preferinţele, cu resentimentele şi uneori, chiar cu veleităţile sale, ceea ce conferă tratatului său şi interesul pe care-l merită un test de investigaţie psihologică”(G. Brătescu). Este un analist lucid al stărilor emoţionale. Pare paradoxal faptul că Descartes, un partizan al logicii, un promotor al clarităţii în gândire, să se aplece asupra studiului pasiunilor ca „izvor psihofiziologic” al elanurilor fiinţei pe plan vital dar şi moral. In „Articolul XXVII” pasiunile sunt definite ca fiind „percepţii sau sentimente sau emoţii ale sufletului care sunt raportate în mod special la suflet şi care sunt cauzate, întreţinute şi întărite printr-o anumită mişcare a spiritelor”. In perspectiva cartesiană, virtutea nu anulează pasiunile, ca la stoici. Intre virtute şi pasiune nu mai este un raport de antagonism, ele se întrepătrund, se contopesc. Datoria morală impune ca pasiunile să fie reglate cu ajutorul voinţei, instrument de manifestare a libertăţii omului. Liberul arbitru este premisa deplinei responsabilităţi umane: „având putinţa de a alege între bine şi rău, suntem datori să adâncim cunoaşterea lumii”. Dintre pasiunile nobile, Descartes citează generozitatea: Generozitatea se poate dobândi printr-o matură reflecţie: „dacă ne preocupăm adesea să cercetăm ce este liberul arbitru şi cât de mari sunt avantajele decurgând din hotărârea fermă de a-i da o bună folosinţă, iar, pe de altă parte, cât de zadarnice şi inutile sunt toate grijile care îi frământă pe ambiţioşi, putem stârni în noi pasiunea şi apoi dobândi virtutea generozităţii, care este ca o cheie împotriva tuturor neorânduielilor provocate de pasiuni”(Articolul CLXI). Aşadar, „generozitatea” cartesiană implică sensuri psihologice, morale şi sociale.

Pe plan metafizic, cartesianismul este o doctrină „prin excelenţă antropocentrică”, va argumenta Mury, în volumul „Descartes”. Pasiunile sufletului nu mai sunt raportate la criteriile transcendente propuse de teologia creştină. Ele vizează obiectivul renascentist, cel al afirmării personalităţii umane. Omul lui Descartes apelează la propria voinţă, într-un efort conştient „de strunire a aceloraşi pasiuni”.

Volumul lui Descartes marchează un moment de referinţă nu numai în istoria pedagogiei şi a eticii dar şi în cea a eticii. In studiul „René Descartes”, cuprins în „Istoria filosofiei moderne”, C. Noica precizează:”omul e educabil, greşeala nu-i aparţine decât lui şi îndreptarea poate veni tot prin el”.

5 iulie 2011 – Rene Guenon, Criza lumii moderne, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008

Volumul „Criza lumii moderne” este percepută ca fiind „una dintre ultimele lumini aruncate de Philosofia Perennis în obscuritatea acestui sfârşit de secol” (Florin Mihăescu, Anca Manolescu).

Studiile lui Rene Guénon sunt singulare în cultura occidentală prin mesajul ideatic, acela al unei ”instanţe spirituale”. Spaţiul său spiritual cuprinde vechea gândire tradiţională şi ezoterică ce-ş are sursa în doctrinele orientale şi arhaice. Din anul 1929 colaborează la revista ”Voile d’ Isis”, axată pe ”studiul tradiţiei şi al diverselor mişcări spirituale vechi şi moderne”. Inrâurirea lui Guénon va fi copleşitoare. Revista va avea ca obiect ”studiul doctrinelor tradiţionale, atât orientale cât şi occidentale, precum şi al ştiinţelor legate de acestea”. In paginile revistei îşi publică expuneri doctrinare, studii de simbolistică şi istorie sacră. In ”Introducere” în studiul lui Rene Guénon ”Symboles fondamentaux de la science”, M. Vâlsan, va consemna : ”implantate în sensibil, definiţiile sunt mai evidente, demonstraţiie, mai convingătoare, concluziile mai riguroase. In ciuda acestei precizii, incomparabila artă intelectuală a autorului evocă, mai ales în aceste texte, prezenţa discretă a indefinisabilului, element de mister, de adâncă majestate a realităţilor, de inefabilă frumuseţe a semnificaţiilor şi de perfecţiune fără putinţă de tăgadă a finalităţilor, toate proprii datelor adevăratei ştiinţe, ea pe care el însuşi a numit-o ştiinţa sacră”. Doctrina lui Guénon are ca fundament un principiu suprem transcendent, ”imuabil şi etern”, identic cu Posibilitatea totală, simbolizată de infinitul, vidul sau tăcerea metafizică „. Guénon evidenţiază aspectele ezoterice ale marilor tradiţii, aspecte ce ilustrază « unitatea transcendentă a religiilor ». Simbolul reprezintă esenţa fiecărei făpturi. Ca atare, fiecare act uman, fiecare gest are o semnificaţie simbolică, un caracter ritualic. “Ritul şi simbolul nu sunt în fond decât două aspecte ale unei aceleiaşi realităţi; şi aceasta nu este altceva, în defititiv, decât corespondenţa care leagă între ele toate nivelurile Existenţei universale, astfel încât, prin ea, stara noastră umană poate fi pusă în comunicare cu stările superioare ale fiinţei”(Guénon). Comunicarea se face prin ruga contemplativă ( gnosă) şi prin ritual, act simbolic consacrat.

Pentru istoria profană, devenirea este o evoluţie liniară progresivă, pentru istoria sacră, devenirea inseamnă o degradare lentă a spiritualităţii, a întregii civilizaţii umane. In tradiţia hindusă, decăderea întregii umanităţi se face în 14 cicluri. Omenirea se regăseşte acum la sfîrşitul celui de-al 7-lea, la sfârşitul “vârstei sumbre” .Va urma o perioadă de disoluţie, urmată de « revelarea unei noi spiritualităţi » care va duce la regenerarea omeniriii. Este tocmai ceea ce acest volumul devoalează : aspectele acestei perioade de criză . Arcul dintre Europa occidentală şi Islam semnifică « nu numai o misiune orientată către lumea modernă dar şi o vocaţie, o realizare spirituală proprie, dezvoltată în interiorul unei forme tradiţionale, ale cărei posibilităţi ezoterice sunt încă vii şi accesibile » (F Mihăescu, A. Manolescu).

Guenon încheie volumul cu fraze profetice : « Nu trebuie deci, să ne pierdem nădejdea ; şi chiar de n-ar mai fi de aşteptat niciun rezultat semnificativ înainte de prăbuşirea catastrofică a lumii moderne, eforturile tot ar trebui continuate, fiindcă importanţa unei asemenea lucrări se întinde cu mult încolo de epoca actuală. Cei ispitiţi să cedeze disperării, trebuie să se gândească la faptul că nimic din ceea ce se împlineşte nu poate fi considerat pierdut, că dezordinea, eroarea şi întunericul nu pot birui decât în mod aparent şi trecător, că toate dezechilibrele parţiale şi tranzzitorii concură cu necesitate la marele echilibru total şi că nimic nu poate rezista forţei Adevărului ; deviza lor trebuie să fie aceea adoptată cândva de anumite organizaţii iniţiatice ale Occidentului…Vincit omnia Veritas »(R. Guénon).

Doctrina metafizică a lui Guenon, ” de o elevată intelectualitate „ a cunoscut o audienţă remarcabilă.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

28 iunie 2011 – Julius Evola, Misterul Graalului, Editura Humanitas, 2008

In autobiografia sa spirituală, Evola defineşte simbolistica Graalului: ”principiul unei forţe transcendente şi dătătoare de nemurire, legată de starea primordială şi care continuă să existe chiar şi în perioada căderii, a involuţiei sau decadenţei”. In Evul Mediu, simbolul Gralului a reprezentat „o tentativă de intervenţie directă în jocul forţelor istorice” menită să restabilească contactul între puterea politică şi „Centrul” invizibil, să determine reunificarea celor „două puteri”: cea regală şi cea sacerdotală. Însemnările lui Evola îşi au sursa în cercetările lui René Guénon. Mircea Eliade va confirma apoi semnificaţia ocultă şi mistică a ciclului Regelui Arthur şi al Graalului. O abordare filologică şi conceptuală a misterului Graalului este sintetizată de Franco Cardini în studiul introductiv al volumului,„Graalul evolian între simbol şi ezoterism”. In decursul anilor, i-au fost atribuite Graalului o multitudine de interpretări, desprinse din moştenirea celto-păgână, arabo-persană sau euharistico-creştină. Cardini menţionează că opera wagneriana, „Parsifal”, a fost receptată şi ca un manifest ante litteram al naţional-socialismului. In Germania hitleristă Graalul reprezenta simbolul purităţii rasei ariene.

Cuvântul „Graal” a fost asociat cu notele tulburătoare din opera wagneriană „Parsifal” şi cu imaginea pe care compozitorul o imortalizase: Graalul este cupa în care a fost adunat sângele lui Hristos. In jurul ei s-a ţesut viaţa spirituală şi rituală, ale cărei mistere vor fi „reîntemeiate” de un cavaler fără păcat. Wagner a recurs la un text datat din secolul al XIII-lea, „Parzival” al lui Eschenbach. In romanele franceze medievale, Graalul semnifica pocalul din episodul Patimilor.

Termenul „graaus” este atestat în franceza veche. In Provenţa, cuvântul „grazal” sau „grasal” este întâlnit la jumătatea secolului al XII-lea. Il întâlnim şi azi, în limbile romanice. Este binecunoscutul savoiard „grolla”. La sfârşitul secolului al XII-lea, se semnalează poemul lui Chretien de Troyes, „Perceval”. Procesiunea Graalului în poemul lui Chrétien de Troyes înseamnă recreerea procesiunii liturgice, castelul devenind o catedrală luminată. In creaţiile anonime din secolul al XIII-lea din Franţa se păstrează aspectul liturgic, dar cu mai puţin fast, concentrat pe penitenţă şi asceză. De altfel cavalerul Graalului nu mai este Perceval, ci Galahad, cel ce întruchipează mesagerul divin, capabil să aducă mântuirea pentru lumea arthuriană. Fiu al lui Lancelot du Lac, Galahad este simbolul cavalerului- pelerin venit pe această lume pentru a avea revelaţia supremă a Graalului. Lumea Graalului este o lume a iniţierii. In finalul poemului, Perceval ajunge la o abaţie. Aici îşi va răscumpăra greşeala prin penitenţă şi umilinţă. Intre secolele al XII-lea şi al XIV-lea apar versiuni germane, norvegiene, islandeze, spaniole şi italiene. De-a lungul timpului, cercetători au propus pentru mitul Gralului o origine islamică, datorată ezoterismului sufit şi a literaturii cavalereşti persane. Alţii l-au asociat căderii Ierusalimului şi eşecului idealurilor cruciate. Oto Rahn menţionează şi existenţa unor relicve. Catedrala din Genova posedă „Sfântul lighean de la Cezareea”, o cupă poligonală verde-smarald, aşa după cum susţin unele versiuni ale legendei Graalului. Catedrala din Valencia păstrează, de asemenea, în tezaurul ei un „Graal”.

Julius Evola „străbate” în acest volum doctrinele creştină, iudaică, musulmană, budistă, tradiţiile păgâne ale lumii euro-mediteraneene. René Guénon aprofundează raportul dintre mitul Graalului şi cel din tradiţiile mitico-religioase-„Centrul Lumii”, „Peştera sacră”.

Consemnările lui Evola deschid interpretările tradiţiei metafizice. „Doar din punctul de vedere al unei discipline care ştie să surprindă realitatea a ceea ce se ascunde îndărătul simbolurilor şi miturilor primordiale şi mai apoi, din acela al unei metafizici a istoriei, acest mister poate fi surprins potrivit semnificaţiei sale adevărate şi profunde”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

21 iunie 2011 – Nicolae Iorga, Peisagii, Editura Cartimpex, 1998

Pentru Steinhardt, cei „doi timpi”, ucenicia şi călătoria, contactul cu alte „universuri” nu este decât „îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”.

In acest volum, prefaţat de Mircea Zaciu, Nicolae Iorga se vădeşte a fi un peregrin intelectual. Va străbate Europa, „îmbătat de austerul peisaj lusitan şi de splendorile Castiliei, de catedralele Franţei şi moscheile Constantinopolului, descifrând prezenţa Romei şi a Bizanţului în feeriile veneţiene sau căutând fiorul unui paradis pierdut în spaţiul ideal al Heladei, va păstra intactă setea pentru descoperirea spaţiului autohton, sancţionând snobismul dispreţuitor de frumuseţile lumii de acasă”(M. Zaciu).

Călătoria poartă pentru Iorga însemnele unei semnificaţii profunde: confruntarea cu trecutul, îngemănată cu vraja, încântarea, evadarea din contingent. Confesiunea de pe „via sacra” a Propileelor, este covârşitoare: „Întâia impresie e că te afli dincolo de realitatea noastră ştirbă, neîntreagă, chinuită de sforţări care nu-şi ating ţinta. Tragedia noastră seculară se isprăveşte aici. În supraumanul perfectului albastru, al covârşitoarelor revărsări de locuinţe ca turme pe priporul muntelui, în viziunea calmei mări care mărgineşte zarea luminii celei mai clare, suntem aiurea, în definitivul pe care l-am uitat pentru a ne chinui an de an, veac de veac… Despărţirea de aceste locuri e ca o rupere de farmec, o reintrare în atmosfera realităţilor pe care toate cele văzute până aici o contrazic”. „Privirea în adânc” a spaţiului eternizează permanenţele de frumuseţe, poezie şi filozofie ale locurilor, definite prin prisma cunoaşterii trecutului lor. Reflecţiile sunt revelatorii: acest „trecut nu e mort, ci trăieşte în alcătuirea sufletelor noastre, căci viaţa unui popor, shimbându-se, se continuă”. Comentariul e adeseori lapidar: Parthenonul e „chivotul frumuseţii”; „Iaşii sunt înainte de toate o biserică, biserica bisericilor pentru trecutul nostru”. Meditaţiile aparţin unui contemplator, înclinat spre meditaţie. „In Iorga-călătorul, coexistă, fără să fuzioneze, două voci, disputându-şi alternativ supremaţia: aceea a unui exponent, pentru care drumul constituie o misiune şi întoarcerea implică o obligaţie faţă de colectivitatea care l-a delegat şi aceea a călătorului solitar, contemplativ” avea să consemneze M. Zaciu în prefaţa volumului. In acest sens, Iorga urmează traiectoria romantică a lui Alecsandri, Codru-Drăguşanu, Calistrat Hogaş şi Sadoveanu. Călătoria este pentru el un „ceremonial” din care răzbate fervoarea trăirilor. Din paginile eseului programatic „Cum să călătorim”, se desprinde o filosofie a călătoriei:” A călători e o nevoie sufletească a oricui…Din adâncul istoriei vine îndemnul nostru către călătorie. El e firesc, sănătos şi folositor. Nu trebuie să-l oprim, dar e păcat să nu-l cultivăm, să nu-l disciplinăm, să nu-l facem de folos, privind anumite ţinte înaintea rătăcirilor noastre periodice”. Itinerariul conturează o hartă a unei lumi văzute în profunzimea spiritualităţii ei. Roma e centrul latinităţii. „Timpul istoricului e veacul; al poetului romantic, momentul solar şi nocturn, succesiunea orei şi anotimpurilor. Este în opţiunea scriitorului nostru pentru ceasul de declin al zilei o semnificaţie simbolică, aceeaşi ca la Mateiu Caragiale, vizând destrămarea unui ev, a unui imperiu sau numai melancolia trecerii.(M. Zaciu).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

14 iunie 2011 – Mărturii despre Luchian, Antologie de Marin Mihalache, Editura Meridiane, 1966

Prin originalitatea viziunii, Luchian a impus o cale unică spre marea artă. Opera lui are valoarea unui autoportret cu conotaţii multiple: „imaginea creatorului se risipeşte în alte imagini ce se multiplică în sensibilitatea celor ce aspiră spre tainele labirintului”(V. Ciucă). Mărturiile din paginile cărţii sunt o incursiune în viaţa şi critica de artă, consacrată lui Luchian. Scrisorile redactate, bogate în date biografice revelatoare pentru conturarea profilului moral şi artistic adâncesc itinerariul unei vieţi menită artei. Capitolul „Evocări” consemnează amintirile contemporanilor, cu o vădită tentă emoţională. In „Tablete de cronicar”, T. Arghezi avea să aştearnă gânduri despre pictorul anemonelor: „Ultima vară ne-a primit în fotoliu…In odaia aproape goală gândeşte prizonierul. Acum un an degetele lui îngreunate s-au mai putut mânji o dată de culoare, încercând naşterea pe pânză a unei flori…Universul s-a strămutat mai sus ca un şoim. Numai aducerea – aminte, ca un preludiu de uitare, se mai poate desfăta. Lumina bate-n deşert de lume, plantele sunt de prisos; ar putea să plouă de aici înainte mereu, pe la ferestre ar putea să treacă în locul trăsurilor, carele funebre, toate. Răstignirea s-a făcut. Dar înlăuntrul acelei poveri, arde sfânta LUMINĂ.”. Pentru N. Iorga tablourile lui Luchian „ sunt contrasemnate de acel sever şi mare verificator: Adevărul”.

Gala Galaction avea să consemneze: „Ochii lui Luchian, surâsul lui fin şi dulce, lumina inexplicabilă care radia din faţa lui mi-au rămas nemuritoare…Poate încă două sau trei feţe omeneşti au lăsat, în amintirea mea, această impresie fericită şi siderală…Iata pentru ce, când revăd pictura lui, vasele lui cu flori care nu se vor mai veşteji cât vor ţine Arta şi Umanitatea, cioburile din oglinzile misterioase cu care Luchian venise pe pământ, atunci când ceasul neuitatei mele întâlniri cu ele îmi apare ca o lecţie de supremă iniţiere, ca un fapt de mistică destăinuire la pragul unui templu” ( „Curentul- Magazin” nr. 1, 1939). Luchian „a înţeles că arta, departe de a fi un simplu meşteşug ,fără niciun substrat sufletesc, este, dimpotrivă, o materializare a vibraţiunilor sufleteşti prin spiritualizarea materiei, pe care artistul o mânuieşte”(Tonitza). Asemenea lui Cézanne, Luchian a imortalizat pe pânză luminozitatea interioară a culorii. „E linişte în lumea lui Luchian, dar nu e calmul senin al lui Grigorescu”(Oscar Walter Cisek). In chipul „Anemonelor”, totul e viu. Tulburările pământeşti se îndepărtează. Sălăşluieşte în gând transparenţa culorilor, luminozitatea lor de vitraliu.”Principiile fundamentale ale simetriei, armoniei şi coloristicii trecute printr-o sinceritate de exprimare caracteristică, fac esenţa artei lui Luchian; originalitatea lui nu stă în formulă, nici în normă, ci-n selecţiune şi sinteză” avea să remarce V. Beneş. In arta românească, Luchian „a fost acela care a eliberat viziunea picturală de preocupările unui realism direct, ridicând plastica autohtonă la un nivel de actualitate ce nu fusese atins de nimeni până atunci”(K. H. Zambaccian).Din anul 1908 s-a remarcat în peisajele pictate la mănăstirea Brebu, o „lumină şi un cromatism în care se modelează melancolia sa”. „Curtea mînăstirii Brebu”, „Casa lui Moş Gheoghe”, „Turnul mînăstirii” sunt revelatorii. Peisajele denumite „Vara” degajă o exuberanţă tonală de verde intens. In „Ghereta Filantropiei”, pictorul transpune tristeţea iernii în tonuri blânde. „Moara”, aminteşte de Cézanne. „După ploaie” sugerează „culoarea locală a lucrurilor văzute în plină lumină”.In „Scara cu flori” cromatica variază în infinite nuanţe de verde, roz, lila. „Anemonele” sunt pictate într-o reculegere desăvârşită. Floarea purpurie, căzută lângă vas, „dă armoniei pedala de profunzime cromatică”. „Crizantemele” revarsă „convulsiunea interioară”. „Trandafirii” semnifică clipa de destindere, surâsul în natură şi lumină. Seria de autoportrete, dintre care „Un zugrav”, constituie „efigia de nobleţe a celei mai cutezătoare dintre aspiraţii: arta. Prin ea, Luchian şi-a eternizat propriul destin”( V. Ciucă).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

7 IUNIE 2011 – Virginia Woolf, Valurile, Editura Rao Internaţional, 1998, Traducere din limba engleză: Petru Creţia

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mişcarea simbolistă cultivă în literatura engleză estetica evanescenţei. Timpul şi spatial se interiorizează, contururile obiectelor se estompează, cuvintele însele, se preschimbă în semne ale sugestiei, nuanţe subtile ale stărilor sufleteşti. Pentru scriitoarea Virginia Wolf, creaţia literară inseamnă revelarea personajului-narator, contemplarea eului.

Substanţa  romanului “Valurile” se vădeşte a fi „o perindare de vorbiri, atribuite de acest glas succesiv câte unuia dintre cele şase personaje ale cărţii : Jinny, Rhoda, Susan, Bernard, Louis, Neville….Vorbirea pare a izvorî de sub nivelul diversităţii şi determinării lor, de mai adânc, de suprafaţa existenţei. Căci nu percepem şase galsuri distincte, ci unul singur, o singură formam dicendi, indiferent de personaj şi indiferent dacă vorbeşte când e copil, tânăr adult sau bătrân : un stil care postulează, sub diversitatea eurilor, un singur eu şi, sub diversitatea clipelor, un timp mobil „(Petru Creţia). Ca şi Bergson sau William James, scriitoarea descoperă conştiinţa ca flux continuu ce-şi extrage seva din izvoare adânci. Personajele cărţii acced la existenţă prin glasul conşţiinţei, „ glasul mut şi anonim din adanc „ . Cele şase conştiinţe aspiră să-şi redobândească unitatea şi deplinătatea. Evenimentele cărţii par a fi atemporale şi generice : jocurile copilăriei, şcoala, profesiunea, celibatul, moartea. Numele fiecărui personaj poartă în sine “ esenţa realităţii, flux continuu, nu numai al gândului omenesc ci al corăbiei, al nopţii…toate curgând împrună“(W. Wolf, “Jurnal”). In subtext, se deschide  o raportare mitică la arhetipurile exisenţei umane. Laitmotive, refrene, repetiţii, ecouri, obsesii, imagini, simboluri se nasc şi mor ca valurile, imbogăţindu-şi mereu substanţa. Louis incearcă să dea plenitudine vieţii prin faptă. Neville rătăceşte într-un labirint al cărţilor citite şi „niciodată scrise”, „avid şi privat de o dragoste care să-l mântuie pe sine”. Susan iubeşte „ritmurile apăsate ale pământului muncit şi rodnic”,Rhoda, singuratică, trăieşte şi moare într-o pustietate amorfă, bântuită de spaime şi vise. Bernard, sociabil, volubil, are forţa de a crea şi apoi a dizolva în discursul lui, oamenii şi lumea cu formele ei evanescente, trecătoare. Doar Percival are existenţa lui proprie, înscrisă în spaţiul şi în timpul lumii. In existenţa lui armonioasă, e „un punct de convergenţă, un astru central (textul permite înţelegerea lui ca pe o divinitate solară) în jurul căruia ceilalţi şase, ca nişte, când palide şi când intense inele planetare, gravitează”(P. Creţia). El va dispare, lăsându-i pe ceilalţi să-şi rostească solilocviile ca pe nişte „cântece splendide şi obscure pe care acelaşi glas, mereu dezbinat în sine, le cântă succesiv, cu un fel de deznădejde, de a nu putea face din tot un singur cântec deplin, despre fiinţă şi nefiinţă, despre ce suntem şi ce nu suntem, despre ce căutăm şi nu putem dobândi, despre singurătatea de a fi doar una din formele unei singure realităţi, „o floare cu şase petale făcute din şase vieţi” sau curcubeu al unei sigure albe lumini, cerc de şase statui care dobândesc fiecare realitate doar privindu-le pe toate celelalte şi fiind privite de toate celelalte, tinzând în muta, muzicala lor volubilitate să se prefacă în una singură şi să prefacă astfel pulberea clipelor într-un gând statornic şi etern”. Toţi reprezintă eurile conştiente şi subconştiente ale fiinţei umane: închiderea în sine şi deschiderea spre ceilalţi, posesivitatea şi neliniştea, exuberanţa limbajului şi rigoarea ideii, fluxul subiectivităţii, înrădăcinarea în pământ şi destrămarea în vis. Sunt „vârstele zilei şi ale anului, ale omului şi ale universului” în care fiecare imagine este raportată la „trecerea prin lume”(P. Creţia).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

31 mai 2011 – Arta pierdută a vindecării, Dr. Bernard Lown, Editura Ştiinţelor Medicale, 2007

Eminentul cardiolog, dr. Bernard Lown, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, pledează în acest volum pentru „o filosofie a vindecării”:  mai abordarea umană a îngrijirii medicale. Cei patruzeci şi cinci de ani de practică medicală i-au adus devotatului medic reflecţii pe care le aşterne cu deplină sinceritate în paginile cărţii: medicina s-a complăcut într-un pact cu Mefisto. Tradiţia de trei mii de ani a fost înlocuită cu un alt tip de relaţie. Vindecarea se substituie tratamentului, arta ascultării, procedurilor tehnologice. În comparaţie cu imaginile indubitabile, furnizate de ultrasunete, de rezonanţa magnetică, de tomografia computerizată, de endoscopie, o anamneză a pacientului pare confuză, subiectivă. In acest caz, tehnologia este un substitut al discuţiei cu cel ce se tratează. Un alt motiv consemnat de autor, este acela al inoculării unei învăţături „hibride”, studenţilor. Fiinţa umană este percepută ca o fabrică biochimică complexă, un depozit de organe. Autorul va conchide: practica medicală se axează pe „acut şi aparenţă” în dezavantajul profilaxiei. Tocmai de aceea, volumul se vrea a fi o pledoarie pentru arta vindecării.

Relevant pentru menirea unui medic este mesajul eseistului Anatole Broyard: „nu i-aş cere doctorului meu prea mult din timpul lui. Aş vrea doar ca el să mediteze la situaţia mea timp de cinci minute, să-mi dăruiască măcar o dată atenţia lui în întregime, să fie legat de mine pentru scurt timp, să-mi examineze atent sufletul la fel ca şi corpul pentru a pătrunde până la boala mea, fiindcă fiecare om este bolnav în felul lui…Aşa cum prescrie analize de sânge şi radiografii ale oaselor, mi-ar plăcea ca doctorul meu să mp scaneze, să-mi caute spiritul…”(Anatole Broyard, „New York Times Magazines, aug. 1990). Scopul cărţii nu este acela de a relata experienţe medicale. Volumul readuce în relaţia medic-pacient, „acea înţelepciune pierdută azi în vâltoarea medicinei super-tehnicizate şi orientate spre profit”( Andrew Weil).

Medic-pacient, această implicare „aprinde tăciunele imaginaţiei clinice, ascute precizia judecăţii”. Si ca o consecinţă firească, şansele de vindecare sporesc. Un pacient va contacta un medic, căruia sa-i descrie simptomele fără teama de a fi supus unei avalanşe de investigaţii, fără să aibă presentimentul că reprezintă doar o statistică.

Acum 2500 de ani, Hipocrate consemna: „Acolo unde există iubirea pentru om există şi iubirea pentru artă. Unii pacienţi, deşi conştienţi că situaţia lor este periculoasă, îşi recapătă sănătatea fiindcă sunt mulţumiţi de doctorul lor”. In secolul al XV-lea, medicul german Paracelsus insista asupra uneia dintre aptitudinile medicului: ”intuiţia necesară pentru a înţelege pacientul, corpul acestuia şi boala lui. El trebuie să-şi dezvolte simţul tactil, lucru ce face posibilă comunicarea simpatetică cu spiritul pacientului”. Aceste principii sunt actuale şi astăzi. „Arta pierdută a vindecării” „oferă o soluţie, o ieşire din stufărişul confuz de exagerări, descriind un tip de medicină în care prezenţa umană se află în centrul îngrijirii medicale moderne, cu o faţă umană”(B. Lown).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

23 mai 2011 – Jean Francois Dortier, Ştiinţele umaniste- O panoramă a cunoaşterii, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2006

Scopul publicării acestui volum, enunţat de autor, încă din primele pagini, este acela de a răspunde multiplelor întrebări vis-à-vis de universul cunoaşterii: „Cum s-a născut limbajul? Ce este conştiinţa? Istoria are un sens? Care este partea ce revine calităţilor înnăscute şi partea achiziţiilor în conduita noastră? De unde provin inegalităţile sociale?”. Antropologia, lingvistica, psihologia, ştiinţele cognitive, psihologia socială, sociologia, economia, istoria, geografia, filosofia deschid un câmp larg de cercetare a ştiinţelor umaniste. Ele se întrepătrund, nu se pot trasa linii de demarcaţie rigide. In studiul „Epistemologia ştiinţelor despre om”, psihologul Jean Piaget remarca: „Nu ar fi cu putinţă să stabilim nicio distincţie de natură între ceea ce numim adesea „stiinţe sociale” şi „ştiinţe umaniste”, deoarece este evident că fenomenele sociale depind de toate caracterele omului, cuprinzând procesele psihofiziologice şi că, reciproc, ştiinţele umanistice sunt toate sociale prin unul sau altul din aspectele lor”.

Proiectul fondării unei ştiinţe a omului datează din secolul al XVIII-lea. D’Alambert, iniţiatorul şi editorul „Enciclopediei” propune un „program pentru ştiinţa omului”. In anul 1799 se înfiinţează la Paris Societatea Observatorilor omului ce îşi propune să observe omul sub diferitele lui raporturi fizice, intelectuale şi morale” (”Introducere în Memoriile Societăţii Observatorilor omului”). Naturalişti, filosofi, medici, exploratori, istorici s-au consacrat proiectelor ştiinţifice şi educative. In secolul al XIX-lea apar primele arii disciplinare. Ramurile cunoaşterii îşi definesc conceptele şi metodele. La începutul secolului al XX-lea,se trasează marile frontiere. Istoria, lingvistica, economia, sociologia, antropologia îşi impun „modelele de referinţă”.

Capitolele converg spre un „pluralism exploziv”, bazat pe abordarea diversă, arborescentă a modelelor, metodelor ce conturează ştiinţele umaniste.

In paginile cărţii cititorul va redescoperi domenii ale cunoaşterii, care suscită o atenţie deosebită: descoperirea naturii umane, secretele limbajului, impactul mass-media, misterele psihismului, viaţa afectivă, psihanaliza şi destinul ei, revoluţia cognitivă, modelele gândirii, identitatea şi rolurile sociale, construirea societăţilor, influenţa mediului asupra vieţii oamenilor, naşterea statului de drept, paradoxurile eticii contemporane.

De pildă, un subcapitol este consacrat inteligenţei şi artei de a gândi.

In psihologie există mai multe abordări ale inteligenţei: o abordare „psihometrică” (măsurarea coeficientului intelectual), stadială (treptele evoluţiei), ”diferenţială” (formele de inteligenţă), cognitivă (modelul inteligenţei artificiale).

In anul 1905 psihologul francez Albert Binet a elaborat primul test al „nivelului mental”. Coeficientul intelectual IQ a fost stabilit de psihologul german William Stern în anul 1912. Cercetările efectuate asupra aportului eredităţii în transmiterea IQ sunt nuanţate şi contrastante. S-a estimat că un procentaj între 47 şi 58% revine eredităţii.. Totodată, mediul social are o influenţă covârşitoare. S-a constatat, conchide autorul volumului, că IQ-ul anumitor populaţii evoluează în timp. S-a constatat că în urma cercetărilor care au vizat patruzeci de naţiuni, în decurs de treizeci de ani, IQ-ul acestor populaţii a crescut de la 5 la 25 de puncte, în funcţie de ţară. R. J. Profesorul de psihologie de la Universitatea din Yale, Robert J. Stern, a elaborat „teoria triarhică” a inteligenţei. IQ ia în consideraţie forma de inteligenţă analitică, abstractă şi deductivă. Vorbim insă incă de alte două forme de inteligenţă: inteligenţa creativă şi cea practică. H. Gardner a elaborat teoria inteligenţelor multiple: lingvistică, logico-matematică, spaţială, muzicală, corporală-chinestezică, intrapersonală (facultatea de a se cunoaşte pe sine) şi interpersonală (capacitatea intuitivă de a-i înţelege pe alţii). Societatea contemporană valorizează inteligenţa logico-matematică. Studiul inteligenţei umane trece prin cea a inteligenţei artificiale (IA).

Interacţiunile dintre individ şi societate axate pe temele-cheie: atitudinile şi normele sociale, identitatea şi rolurile sociale, mecanismele de influenţă, formarea reprezentărilor sociale, suscită un interes crescând. O antologie de concepţii filosofice despre fiinţa umană sunt detaliate cu acurateţe în volum: concepţia raţionalistă, naturalistă, utilitaristă, prometeică, vitalistă, existenţialistă, complexă şi tragică. Prezentul, în viziunea lui Heidegger înseamnă a se situa în lume şi a acţiona şi a pune în aplicare „deschiderea către lume”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

16 mai 2011 – Mircea Vaida, Pe urmele lui Lucian Blaga, Editura Sport-Turism, 1982

Volumul se deschide cu un motto, relevant pentru opera poetică blagiana: „In acest suflet de poet e atâta dinamism şi în acest creier de gânditor atâta concentrare, încât versul său sparge cătuşele formei tradiţionale…Lucian Blaga a pătruns taina specificului nostru etnic, s-a aşezat pe crestele înălţimilor, unde puterea furtunilor pustiitoare creşte ca să fie aproape de lumină. El a trecut cu o nepăsare aristocratică pe drumul ce-l depărta de succesul imediat. Astfel a izbutit să dea o operă poetică atât de închegată, nouă, originală şi adâncă.”(Sextil Puşcariu).

„Pe urmele lui Lucian Blaga” este în viziunea autorului, „o carte despre drumurile vieţii”. Simbolul „vetrei” planează asupra biografiei ca un demers pentru o ontologie poetică. Relaţia „vatră-drum” încadrează spaţiul real, geografico-istoric cât şi cel poetic. Cele unsprezece capitole conturează „peregrinările în spaţiu şi timp ale poetului cât şi unele seisme lăuntrice sesizabile în eul scriitorului şi în structura operei”.

Întâiul capitol, „Semne ale vetrei şi ale drumului” descifrează „ cele două dimensiuni lăuntrice ale unui temperament fundamental teluric”. Satul natal, Lancrăm, izvor al veşniciei, este centru al spaţiului său matrice, al orizontului său inconştient. De aici izvorăşte mitologia, „în preajma strămoşilor”. Locul naşterii, satul în care a văzut lumina şi a copilărit „poartă însemnele arhetipale ale originii neamului său, istorice şi mitologice, o lume statornicită în imuabile chingi metafizice, relief al permanenţelor, străbătut de contradicţia aidoma marelui cosmos, în sânul căruia pulsează cu ambiţia de a rămâne autentic şi nealterat”. „Peisajul e integrat într-un angrenaj sufletesc, se întrupează în el un sentiment al destinului ca vântul în pânzele unei corăbii. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului”(Spaţiul mioritic”). Vatra spaţiului său poetic e Transilvania. Cel născut la Lancrăm avea să întruchipeze, după remarca lui Mircea Zaciu, „esenţa transilvanităţii”: „Îmbrăţişarea arcului carpatic închipuie amfiteatrul natural pe suprafaţa căruia s-au jucat marile drame ale Istoriei (…). Dramatismul rezultă din asceză, din patima intelectuală, din fervoarea arhitecturii Cuvântului : de la tălmăcitorii textelor maramureşene la braşoveanul Coresi, de la triumvirii Scolii Ardelene la adolescentul Eminescu (în acelaşi decor de Weimar goethean al Blajului), de la titanismul lui Horia sau Mureşanu până la bolta construită, ca un arc al cugetării, de Lucian Blaga -Istoria i-a dat Transilvaniei un continuu fior dramatic. Realitatea aspră a ciocnirilor, ieşirii şi intrările personajelor, căderile şi înălţările, comentariul perpetuu al Corului convocat pe severul podiş înscris sub metafora „ Câmpului Libertăţii „- totul este aici trăire tragică, existenţă eroică şi, în consecinţă, refuz al teatralităţii. Astăzi vedem în Lucian Blaga o mare conştiinţă. Trecerea lui a devenit Durată, iar aceasta înscrie pe harta istoriei literare procesul lent dar definitiv al unui drum ». (Mircea Zaciu, « Ca o imensă scenă, Transilvania… „, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996).

Vatra, satul- monadă, este centrul magnetic în care pulsează valenţele vieţii si ale operei sale. Rememorările alunecă în mit. Despre „Hronicul şi cântecul vârstelor”, Blaga va consemna: „Cartea cuprinde trecutul meu citit în palma mea de poetul din mine. Vezi, tu, prin urmare, că nu s-ar putea pretinde că ar fi o carte de amintiri” ( Gherghinescu- Vania,” Lucian Blaga. Din scrisorile către Domniţa Gherghinescu- Vania”, Astra, 1966).

Spaţiul geografiei blagiene, văzut panoramic, pe orizontală, înscrie „drumuri, nenumărate drumuri”, „străpungeri ale orizontului iniţial, de la vatră spre zările lumii”: Lancrăm, Sebeş, Braşov, Sibiu, Sălişte, Oradea, Bucureşti, Viena, Atena, Roma, Varşovia, Praga, Berna, Frankfurt, Paris, Lisabona, Cluj. Este un parcurs existenţial şi creator, purtând constantele originalităţii.

Opera poetică a lui Blaga năzuieşte spre regăsirea echilibrului originar, sub semnul unui „mit al reintegrării”, „într-o ideală geografie mitologică”:” Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară,/ Întoarcerea va să rămână un vis/ să nu calc o nespusă poruncă/ sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris./ Numai noaptea, în fiece noapte/ somnul mai vine,/ sosindu-mi din depărtatele plaiuri/ mi-aduce un pic de-ntuneric,/ ca un pumn de ţărână din piatra mumelor,/ din cimitire de raiuri” („Ani, pribegie şi somn”).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

10 mai 2011 – André  Scrima, Teme ecumenice, Editura Humanitas, 2004

Monah, membru al grupului de la Antim, „Rugul aprins”,profesor de studiu comparat al religiilor, André Scrima (1925–2000) a explorat spatiile spirituale, culturale, geografice ale celorlalte religii, spre a pătrunde „semnele aceluiaşi Universal viu”.

Una dintre temele dominante ale studiilor sale este convergenţa religiilor spre „acelaşi pol absolut”: universalitatea spiritualităţii creştine. Autorul pătrunde în „profunzimea de sens a religiilor luate în considerare – un fel de „mise en abîme”, o expresie des folosită de André Scrima, o cufundare în adânc a intelectului – pentru a surprinde acolo concordanţele reale, originare, secrete, de asemenea, aşteptându-şi descoperirea între religii: acele concordanţe consistente fiindcă derivă din revelarea de sine a aceluiaşi principiu” (Anca Manolescu). André Scrima consideră ca una dintre aventurile spirituale cele mai riguroase este cea hermeneutică.

Întâlnirea teologului sau a hermeneutului cu alte tradiţii religioase presupune „exigenţa de a reconsidera formulările propriei doctrine, de a regândi raportul dintre „coaja expresiilor, împreună cu logica formală pe care le leagă şi conţinutul lor de adevăr”. Sondarea adâncimilor de sens a doctrinelor tradiţionale se datorează în primul rând intuiţiei spirituale, aptă să perceapă „nodurile comune” ale acestor doctrine. Cercetarea se va axa, în viziunea lui Scrima, pe „arheologia”cuvintelor, aşa după cum specifică în volumul „Fenomenologia miracolului”:”a săpa în cuvânt, în stratificarea sensului care e depus acolo”. Anumiţi termeni erau pentru el, „veritabile cuvinte de cod hermeneutic”, „urme” care deschid pentru un cercetător calea formativă. „În sensul ei grec de „grammé”, urma este un semn destinat descifrării. Pentru a fi înţeles, el trebuie hermeneutizat, desluşit; trebuie deschis şi, în această deschidere, el e acela care îţi dezvăluie un spaţiu nou, la care nu are acces decât călătorul care a pătruns semnul. E ca şi cum ai intra într-un teritoriu necunoscut, balizat de urme: urme prin care te poţi reorienta în întreaga ta fiinţă şi destinalitate”(A. Scrima, „Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană”).

Hermeneutul colaborează cu „filologul”, se contopeşte cu el. Pentru Radu Bercea, Scrima era un „philo-logos, iubitor de Logos, care trebuie luat în accepţia sa ioanică”. Sensurile pe care le descifrează duc spre tema adâncului,, a interiorului divin, a „adevărului suscitat şi desăvârşit de misterul Dumnezeului viu”. In capitolul „Ierusalim: reflexii asupra unei cetăţi unice şi universale pentru tradiţiile monoteiste”, tăcerea şi rostirea de sine a lui Dumnezeu însuşi guvernează textul. Ierusalimul este punctul de convergenţă ale celor trei tradiţii abrahamice. Ierusalimul terestru este dominat de tema polului său celest şi de tema călătoriei, spunea Scrima. Este calea însăşi a teologului : spirituală, intelectuală, existenţială, pe care a descoperit-o şi a urmat-o cu luciditate. La Bucureşti a studiat filosofia, matematicile, teologia. Lecturile în arabă, sanscrită din textele metafizice şi sacre i-au adâncit universul spiritual. In anul 1956 pleacă din Bucureşti pentru o bursă de studii doctorale în India. In iarna anilor 1956-1957 îl regăsim la Institutul ecumenic de la Bossey (Geneva) şi la Centrul de studii „Istina” (Paris), dedicat ecumenismului şi cunoaşterii tradiţiei creştine răsăritene. In scrisoarea pe care o va trimite stareţului Antimului, Benedict Ghiuş, în august, 1957, va mărturisi: „…am avut experienţa covârşitoare şi de necrezut a unui interes şi a unui dor de a cunoaşte, de a reîntâlni, d’accueillir l’Orthodoxie, difuzate larg şi adânc, ca un semn ce nu poate fi ignorat de nimeni”. Athosul a fost „binecuvântarea ultimă înainte de a părăsi continentul” .In anii 1957-1959 lucrează la un subiect de doctorat axat pe metafizica hindusă, la Universitatea din Benares. In anii de profesorat din Liban, va colabora la înfiinţarea unui Institut de Studii islamo-creştine. A fost membru al Academiei internaţionale de Ştiinţe religioase de la Bruxelles, având funcţia de vice-preşedinte între 1966-1968, iar din anii ’70, consultant ştiinţific la Rothko Chapel Foundation (Houston, Texas). In experienţa academică şi monahală a lui Scrima, dominantă este „pasiunea” pentru unitatea interioară a creştinismului. Va pleda pentru ecumenism în studii, conferinţe, la Veneţia, Paris, Louvin, Istanbul, Roma. Aici a fost observator delegat al Patriarhatului de la Constantinopol şi reprezentant personal al patriarhului ecumenic Athenagoras la a treia şi a patra sesiune a Conciliului Vatican II (1964-1965).

In volumul „Timpul rugului aprins”, Scrima comentează scrisoarea-moştenire, lăsată apropiaţilor de la Antim, de părintele rus Ioan cel Străin, fost membru al comunităţii de la mănăstirea Optina, unul dintre centrele renaşterii isihasmului în sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX. Refugiat la Bucureşti, la mănăstirea Cernica între 1943-1946, el a transmis învăţătura şi experienţa căii isihaste. In scrisoarea călugărului rus, Scrima descoperă structura itineranţei duhovniceşti, metodologia ( de la gr. „methodos”:”să faci drum cu”, „înaintare pe cale şi împreună cu ea”), „un model viu de cale spre viu”. Descoperă şi metodologia tradiţiei, cu sensul de „paradosis”( ceea ce „trece prin”, „dincolo”, în Duh). Spre „polul Duhului” converg temele „străinului trimis, a tradiţiei, a itineranţei personale. In 1956 Scrima era deja „un călător spre pol”. Modelul lui Ioan cel Străin fusese primit „ca o vocaţie, ca o figură de destin” (Anca Manolescu).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

3 mai 2011 – Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas, 1996

In anul 1995, Leon Volovici, istoric şi critic literar israelian, originar din România, membru al Fundaţiei „”Mihail Sebastian” încredinţează editurii Humanitas copiile xerox ale celor nouă caiete, aflate, din 1961 în Franţa, în proprietatea fratelui autorului, Andrei Benu Sebastian. In prefaţa volumului, Leon Volovici consemnează că în februarie 1935, Mihail Sebastian începe redactarea jurnalului, an umbrit de declanşarea scandalului în jurul volumului „De două mii de ani” şi al prefeţei lui Nae Ionescu, o pledoarie pentru antisemitism. Răspunsul autorului, conturat în eseul „Cum am devenit huligan” vădeşte conştiinţa lucidităţii: „De două mii de ani” „ a fost un act riscat de sinceritate. Pe urma lui, rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot. E o numărătoare tristă: nu mai este una deprimantă. Îmi spun fără să bravez pe nimeni şi, mai ales, fără să mă bravez pe mine însumi, că nu vom plăti vreodată destul de scump dreptul de a fi singuri, fără jumătăţi de amintiri, fără jumătăţi de afecţiuni, fără jumătăţi de adevăruri…”.

După asasinarea lui I. G. Duca (1934), ziarul „Cuvântul” („Casa pierdută”), al cărui colaborator a fost, este suspendat. Însingurarea se va accentua în anii următori cu sentimentul destrămării climatului intelectual de la „Cuvântul” şi gruparea „Criterion”, al cărei mentor a fost Nae Ionescu. Profesorul de logică şi metafizică de la Universitatea din Bucureşti a dat naştere unei „şcoli a gândirii şi a trăirii”, a „Akademos-ului platonician”, un cadru al dezbaterii intelectuale academice, reunind personalităţi pregnante ale culturii româneşti interbelice: Comarnescu, Bellu Silber, Mihail Sebastian, H. H. Stahl, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, Ion I. Cantacuzino, Haig Acterian, Dan Botta, Constantin Noica.

Modelul literar în redactarea jurnalului, pare a fi cel al lui Jules Renard, pe care el însuşi îl comentează în 1936: „ Jules Renard este sinceritatea însăşi. Jurnalul lui consemnează, fără ipocrizie, tot ceea ce o conştiinţă de om poate cunoaşte de-a lungul unei vieţi care nu e totdeauna făcută din eroisme. El ne dezarmează prin curajul confesiunii. Puţini oameni au luat vreodată condeiul în mână pentru a fi atât de necruţători cu ei înşişi. (…) Examenul său intim este fără menajamente. El are curajul vanităţilor lui, curajul invidiilor lui, curajul laşităţilor lui. Le mărturiseşte direct, fără a se scuza”.

In construcţia arhitectonică a confesiunilor lui Mihail Sebastian, se interferează un „jurnal intim”, al stărilor lăuntrice, al experienţelor sentimentale, un „jurnal de creaţie”, un „jurnal evreiesc”, unul „intelectual şi politic”.

Mihail Sebastian a fost o prezenţă distinctă în publicistică şi viaţa literară interbelică. Chiar şi după publicarea prefeţei lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian s-a implicat cu aceeaşi fervoare în viaţa literară. În scrisul său se evidenţiază „netăgăduita posibilitate de a disocia, de a analiza idei şi stări sufleteşti. Structura sa ni se pare mai curând a unui critic, dublat de un moralist, în sensul francez al cuvântului” ( S. Constantinescu ). Activitatea publicistică la „Revista Fundaţiilor Regale”, La „Rampa”, „Viaţa românească”, „L’indépendance Roumaine”, a fost salutară.

In anul 1939 publică eseul despre corespondenţa lui Proust. In anul 1940 este editat romanul „Accidentul”. Piesele de teatru „Steaua fără nume” şi „Ultima oră” îl consacră ca dramaturg. In jurnal sunt inserate şi notaţii subtile privind treapta de elaborare a textului literar. Jurnalul  este o mărturie a propriilor trăiri şi dileme dar şi a dramei evreieşti. După scandalul romanului, Sebastian era atacat de către intelectualii evrei pentru apartenenţa sa la „Cuvântul” cu vădite tendinţe politice extremiste. Din 1937, sunt relatate cu acurateţea istoricului, efectele discriminării şi marginalizării evreilor. Experienţa dureroasă a respingerii legiferate din mediul literar românesc dobândeşte în jurnal accentele resemnării şi ale unei fine ironii. Însemnările din jurnalul „intelectual şi politic” radiografiază efervescenţa creatoare din mediile literare şi intelectuale ale vremii, reprezentate de Mircea Eliade, Camil Petrescu, Al. Rosetti, P. Comarnescu, Eugen Ionescu, Antoine Bibescu, Radu Cioculescu, C. Vişoianu, Teodorescu-Branişte, regizori, cronicari teatrali, actori. O dată cu „procesul de radicalizare politică a generaţiei sale, măcinată de ideologii”, Sebastian mărturiseşte: ”Nu e prima oară când mă aflu la mijloc, între mitralierele ideologice ale extremei drepte şi ale extremei stângi”. Invadarea Poloniei de către armatele germane şi sovietice, căderea Parisului vor redeschide temele din „Cum am devenit huligan”: totalitarismul, condiţia evreului şi dilemele intelectualului evreu.

Răsturnarea regimului din România încheie jurnalul cu presentimentul unei „noi rinocerizări, de sens opus, prosovietic”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

5 aprilie 2011  – Vasile Andru, Istorie şi taină la Sfântul Munte Athos, Bucureşti, Editura Allfa,  2001

Omul se defineşte ca om prin dimensiunea sacrului. „Este greu- consemna Mircea Eliade în „Nostalgia originilor” să ne imaginăm cum ar putea funcţiona spiritul uman fără a avea convingerea că ceva ireductibil, real, există în lume; şi este cu neputinţă să ne închipuim cum ar putea să apară conştiinţa fără a conferi o semnificaţie impulsurilor şi experienţelor omului. Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se revelă ca fiind real, puternic, semnificativ”.

Dimensiunea sacralităţii o dobândeşte Muntele Athos. In cartea sa sapienţială „Istorie şi taină la Sfântul Munte Athos”, Vasile Andru descrie călătoria iniţiatică „dinspre istorie spre revelarea sacrului”.

Lanţul muntos adăposteşte 20 de mănăstiri, 12 schituri şi peste 700 de chilii izolate. La Athos vieţuiesc întru credinţă 1900 monahi greci, 80 de români, ruşi, bulgari, sârbi,armeni, georgieni, catolici convertiţi la ortodoxie. Aici, timpul liturgic, „eşantion al veşniciei”, pare a fi încremenit de secole. Riturile şi ritmurile interioare au aceeaşi cadenţă.

Careia, capitala Athosului, este poarta de intrare în „Civitas Dei”. Pe clădirea Protosului, sediul autorităţilor ecleziale, steagul bizantin poartă însemnele creştinătăţii. Sabia este simbolul discernământului, globul cu crucea, cel al biruinţei creştine şi al salvării umanităţii prin Hristos. Aici se interferează Timpul istoric şi Timpul liturgic. Trecutul memorial se transpune în prezentul continuu, cel al contemplaţiei mistice. Istoria Athos-ului începe la Marea Lavră. In anul 963 Sfântul Atanasie va întemeia prima mănăstire: Marea Lavră, instituind astfel primul complex monahal.

Maica Domnului este protectoarea acestui loc predestinat şi aici s-a întemeiat monahismul. Prezenţa copleşitoare a Maicii Domnului datează de la începuturi. „Cronica de pe Athos” a părintelui Irinarh prodromitul, călugăr scriitor şi caligraf de origine română, relatează descinderea Maicii Domnului la Athos. De atunci, fostul sălaş al zeilor, Athos-ul, s-a înveşmântat cu „ puterea darurilor maicii Domnului asupra monahilor care au fost şi sunt apăraţi de neghina relelor credinţe, mai mult decât Ierusalimul şi alte părţi religioase ale lumii”. La Athos, călugării explorează căile contemplaţiei mistice, cele ale dobândirii isihiei (gr. „hesykhia”), care înseamnă linişte, tăcere interioară. Isihasmul este una dintre căile iluminării spirituale: transcendere a minţii, focalizarea atenţiei în interior. Sf. Grigorie Sinaitul spunea: “e cu neputinţă sa se mântuiască cineva fără atenţie amănunţită si fără paza minţii”.

Subcapitolul „Mistica celor şapte laude” relevă istoria mântuirii. La apusul soarelui, toaca cu ritmul ei iniţiatic, cheamă la povecerniţă. Primele trei „laude”: „Ora a noua”, „Vecernia”, „Povecerniţa” deschid seria rugăciunilor şi a slujbelor în deplin acord cu „mişcările sufletului” şi cu articulaţiile zilei”. La ora două noaptea, momentul „treziei sufleteşti”, clopotele anunţă Mezonoptica, lauda a patra, urmată de utrenie şi liturghie. Dimineaţa, ca un „memento mori”, se pomenesc cei adormiţi şi se trece prin osuarul schitului. Viaţa monahului curge în cele opt ore de rugăciune, opt ore de muncă ( „ascultările”) şi cele opt ore de odihnă. Călugării „cei sporiţi” îşi continuă rugăciunea în chilii. Este practica metodei isihaste: „oraţio mentis”, „rugăciunea minţii în inimă”.

Vasile Andru defineşte „cei trei R ai armoniei” , chintesenţa Sfântului Munte Athos: „rugăciunea, ritmul cultic şi respectul moaştelor sfinte”. Cultul relicvelor este puntea dintre trecut şi prezent, mărturia puterii credinţei peste veacuri.

La Prodromu se întemeiază dialogul cu cerul, „sensibilizarea legăturii între profunzimi umane şi ceruri”. Clopotul, glasul exterior al bisericii, actualizează „amintirea adamică”.

Un capitol aparte este consacrat vestigiilor româneşti de la Sfântul Munte: stema Moldovei săpată în piatră( mănăstirea Vatopedu), chipuri de voievozi români pe peretele bisericii( mănăstirea Cutulmuşi). Radu cel Mare şi Neagoe Basarab au fost consideraţi fondatori. In secolul al XIV-lea Vlaicu Vodă a reconstruit biserica centrală, turnul de pază şi chilii. La cele 20 de mănăstiri şi la schiturile de pe Athos sunt mărturii de ctitori sau de ofrande ale voievozilor şi boierilor români. Studiile ample, consacrate Sfântului Munte Athos sunt consemnate de Vasile Andru în capitolul „Strigarea numelor mari”: „Le Mont Athos et les Roumains” (Petre Năsturel) şi „Mont Athos. Présences Roumaines”(Virgil Cândea şi Constantin Simionescu). Etnologul Dan Corneliu Brăneanu a repertoriat peste 100 de lucrări. Dintre acestea, patruzeci, cuprind contribuţiile materiale şi culturale la Sfântul Munte Athos. Dintre voievozii români cu stagii de reculegere sau de învăţare la Muntele Athos, sunt menţionaţi Vlaicu Vodă, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân. Ştefan cel Mare construieşte la mănăstirile Grigoriu, Vatopedu, Hilandaru şi înzestrează mănăstirea Zoografu. Petru Rareş construieşte la Caracalu, Pantocrator şi Dionisiu. Alexandru Lăpuşneanu construieşte sau dăruieşte la Caracalu, Dochiaru, Rusikon, Dionisiu. Alţi voievozi sau boieri, binefăcători sau ctitori sunt Radu cel Mare, Matei Basarab, Vlad Vintilă, Mihnea Turcitul, Vlad Ţepeş, Mircea Ciobanu, Constantin Brâncoveanu, Grigore Ghica, Scarlat Calimaki, Moise Movilă.

Cuvintele profetice ale părintelui arhimandrit Emilianos încheie volumul dedicat „Cetăţii cereşti”: „cândva lumea va fi înnoită. Aici, în acest loc, lumea este înnoită şi apărată de stricăciune, prin cei care s-au înnoit. Câtă vreme există asemenea suflete, lumea nu va pieri. Rugăciunea neîncetată o adapă zilnic”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

29 martie 2011 – N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Convorbiri cu Ioan Pintea, (1984- 1988), Editura Dacia, 2000

In prefaţa volumului, intitulată sugestiv „Prin celălalt către sine”, Ioan Pintea avea să mărturisească: „Din întâlnirile cu N. Steinhardt am învăţat că efectele, exaltarea, grandiosul, solemnitatea, exuberanţa şi patetismul se pot transfigura într-o ordonare a trezviei. Trezvie care, însemnând nu numai trezire, ieşire din somnolenţă, părăsirea abuliei, deschide particularul printr-o modalitate iniţiatică înspre echilibru şi dreapta judecată”.

Textul celor „şapte zile”, s-a conturat pe terasa de la Casa Poetului şi în chilia Părintelui Nicolae, la Rohia, în anul 1988. Nuanţa vechio-testamentară a celor şapte zile reiese din aşezarea simbolică a acestora, ce înmănunchează revelaţia unei săptămâni „lucrătoare întru spirit”, „întru facere”.

Textul „Despre agonia Europei”, a fost înregistrat în cursul anului 1989 şi transcris abia după decembrie. ”Eseurile” din Addenda fac parte din al doilea „depozit” Steinhardt. Primul este cuprins în volumul „Monologul polifonic”. ”Epistolarul” încheie paginile unei cărţi în care gândirea monahului de la Rohia poartă pecetea rostirii.

Steinhardt şi-a consacrat ceasurile de „veghe”, patristicii şi filosofiei, „vecinătăţii valorilor care nu se contrazic”, într-o neîncetată bucurie a regăsirii: Kipling, Soljeniţân, Churchil şi „Dumnezeu s-a născut în exil”, filmele lui Piţa, Danieluc, Fellini, plastica şi arhitectura, sculptura, poezia, Mozart, Sergiu Celibidache.

„Primejdia mărturisirii” poartă în sine două conotaţii: „primejdia” opiniei în contradicţie cu discursul clasic şi cea a mărturisirilor faţă de intoleranţa anilor premergători Revoluţiei din 1989.

Pentru cel care a aparţinut generaţiei lui M. Eliade, E. Ionescu, E. M. Cioran, C. Noica, Mircea Vulcănescu, Anton Dumitriu, cultura este „o altă ipostază a vieţii”,”o perspectivă din care viaţa poate fi privită, analizată şi constatată drept fenomen natural în plină efervescenţă”, în sensul deplin al termenului „trăirism”. Arta şi cultura dobândesc în conştiinţa contemporaneităţii hieratismul, sacralitatea, prin deschiderea către tainele ce ne înconjoară. In viziunea lui Steinhardt există o concordanţă perfectă între Blaga şi „punctul Omega” al lui Teilhard de Chardin, „întru menirea cosmică a fiinţei umane şi a noosferei”. Este acea „ înduhovnicire a întregului cosmos”.

Dintre cărţile dezbaterilor de conştiinţă şi a reperelor morale, Steinhardt citează: „Clopotniţa” de Ion Druţă, „Clopotul scufundat” al lui Liviu Ciocârlie, „Marele cântec” al lui Mihail Diaconescu, „Căderea în lume” a lui Constantin Ţoiu, „Sala de aşteptare” a lui Bedros Horasangian, „Glorie” de Eugen Uricariu, „Sara” de Ştefan Agopian, „Fii binevenit, călătorule!” de Ovidiu Moceanu. Lui Constantin Ţoiu îi aduce remarci de valoare, în sensul documentării „ cu nestăpânită tristeţe, cu anxietate patriotică” a perioadei interbelice şi a realităţii ei politice. Pentru romancierul istoric sau narator, opera balzaciană este definitorie. Scriitorul francez „a ştiut să-şi păstreze mereu cumpătul şi să pună în slujba reconstituirii adevărului, nu atât impulsurile temperamentale cât capacitatea analitică şi deosebitoare a minţii”.

Dintre profesorii de la facultate, Iorga, Gusti, Rădulescu-Motru, Constantin C. Giurescu, S. Mehedinţi, se detaşează portretul lui Nae Ionescu. El promova „senzaţia cordialităţii şi a dependenţei de cultură”. Aserţiunile lui Kant, Hegel, Descartes, Schelling, Husserl „se prefăceau în puncte de răscruce şi margine de hăuri”. Nae Ionescu a predat cultura ca „antirefugiu”, ca stare de tensiune”. „Profesor-unicat”, „avea să evolueze ori mai curând să cocheteze cu doctrine fataliste încrezătoare în predestinări psiho-biologice, însă proprie caracterului său , agerimii sale cerebrale era libertatea spiritului”. Stilul său pedagogic şi cogitativ s-a transmis, fără îndoială, elevilor săi: Mircea Eliade, Emil Cioran, Contantin Noica, Petre Ţuţea.

In viziunea lui Steinhardt, călătoria ca itinerar spiritual, completează educaţia. Cei „doi timpi”, ucenicia şi călătoria, contactul cu alte „universuri” nu este decât „îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”. Goethe a publicat volumele „Anii de ucenicie” şi „Anii de călătorie ai lui Wilhelm Meister” ca un corolar al formării personalităţii.

„Nu e mai frumoasă zăbavă decât cetitul cărţilor”, ne spune cronicarul.

„Cititorul ideal”, aşa cum avea sa-l numească Mihai Gafiţa pe N. Steinhardt, va dezvălui „puterea de transfigurare a lecturii particulare, cuprinsă în sintagma „între”, aşezată la mijlocul vieţii şi al cărţilor: „e un soi de interspaţiu, de pământ al nimănui, la egală distanţă de receptor şi de executant (sau de autor) şi într- însul se consumă de fapt drama lecturii ori a audiţiei…lectura devine un act complex, o comuniune între cititor şi scriitor. De unde şi caracterul activ al unei lecturi atente.”

Rostirile lui Steinhardt converg înspre conştientizarea lecturii.

„Lectura e semnul distinctiv al omului de calitate, al celui nerobit cu totul vremelniciei. Audio-vizualul nu a izbutit încă sa-i desfiinţeze prestigiul, poate nici măcar să-l scadă simţitor. Cărţile sunt dăruite cu insidioasa putere de adâncă pătrundere în cugetul şi inima celor care le deschid cu intenţii candide şi învoiesc a da audienţă mesajului lor. Să stăm, de aceea, drepţi, să stăm cu luare-aminte, să stăm cu grijă: să nu care cumva să corupă ce este mai bun în noi. Cărţile pot fi leac şi antidot şi otravă. Să le deschidem larg porţile, mereu curioşi, mereu ospitalieri, nu însă fără TREZIE”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

22 martie – Zaharia Sângeorzan: Monahul de la Rohia, N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas, 2000

Din mărturiile celor care l-au cunoscut, părea a fi „un  rătăcitor printre oameni, şi o apariţie insolită contrastantă”.

Personalitatea lui Steinhardt se va contura treptat în aceea a unui “sihastru”, a unui mentor duhovnicesc, care punea “accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută, de etică artistică şi umană”. Asemenea lui Berdiaev şi Gabriel Marcel, Steinhardt este un reprezentant  al existenţialismului creştin

“Am înţeles, astfel decât teoretic: civilizaţiile sunt muritoare, istoria e alcătuită din cicluri, civilizaţiile îşi succed una alteia, catastrofele sunt fenomenul istoric obişnuit, trăim acum din nou ceva asemănător cu ce s-a produs în secolul al- III- lea. Din acest curs absurd şi tragic al istoriei, din această succesiune de avalanşe, din actuala scufundare am încercat să ies niţel, măcar în parte: de unde şi prezenţa mea la mănăstire, deoarece puteam prea bine păstra neştirbită credinţa în lume” (Steinhardt).

Monahul de la Rohia va dobândi « dimensiunea mistică de iluminare ».

„Asceza monahală nu-mi provoacă nostalgia vieţii-viaţă; mă consolează, mă fereşte de oribilul spectacol care cutează să pretindă, astăzi, că e viaţă! Viaţa — în ipostaza ei actuală — îmi provoacă melancolia, tristeţea, indignarea, amărăciunea, repulsia. Sărăcia aceasta, pustiul acesta, iureşul acesta steril, agitaţia aceasta fără rost, năpastele acestea care curg gârlă… să-mi fie dor de ele? să le jinduiesc? Atât de orb, de pervers mă socotiţi? Rohia mi-e un refugiu, un liman, o oază, un rai sieşi suficient”.
Dar viaţa de altădată? Nici după aceea nu jinduiesc. Îi port o duioasă, naivă recunoştinţă, mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a cunoaşte o epocă istorică unde viaţa încă nu se prefăcuse în infern totodată grotesc şi teribil”.

Există, fără îndoială o artă de a trăi.

In capitolul „Septuagenarul neastâmpărat” din volumul „Alchimia existenţei”, Alexandru Paleologu consemnează: „orice disciplină, orice doctrină, orice profesie (profero) are un secret, un principiu nedat în vileag, nu pentru că ar fi inavuabil, ci pentru că nu se cade să fie luat în deşert; el îi constituie piatra de temelie şi morala profundă, neproclamată, dar ineludabilă”. Nicolae Steinhardt ne va dezvălui că în scrierile de care s-a apropiat şi-a „dorit şi a cutezat” întotdeauna să  afle acest secret, să „deţină formula, îndeobşte scurtă  şi răspicată, a deplinei sincerităţi, care se confundă cu o mărturisire fără prudenţe şi echivocuri: gândul intim al doctrinei, singurul care contează” („Structură ori sens” în „Viaţa românească, 1980”).

Volumul „Monahul de la Rohia” este tocmai „rodul” deplinei sincerităţi. Din ianuarie 1988, Zaharia Sângeorzan îi propune lui N. Steinhardt să răspundă, prin corespondenţă, la 365 întrebări, privind teologia, literatura, filosofia, etica, angajarea politică, societatea şi  identitatea noastră. Răspunsurile spontane, pline de vervă sondează şi adâncimile de gând despre Eminescu, Blaga, Noica, Eliade, Cioran, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Tolstoi, Esenin, Balzac, Flaubert, M. Yourcenar, Avram Iancu, Bălcescu, M. Preda, Ileana Mălăncioiu, Buzura, Ana Blandiana,.

Vă redau câteva crâmpeie, spre cumpănire şi meditaţie.

15. Al. Paleologu vorbea odată de o sută de cărţi care ar forma o Bibliotecă ideală. Sunteţi bun să indicaţi câteva nume de scriitori şi opere?

„E greu, să încerc: Thomas Mann („Muntele vrăjit”), Proust, Dostoievski („Demonii”, „Fraţii Karamazov”), Poe, Baudelaire, Sinclair, Lewis, Daudet, Galsworthz, Camus, Eminescu, Jules Verne, Ferrero, Peguz, Soljeniţân, Lesage, E. Ionescu, Beckett…”

22. Frumuseţea va salva lumea”. Mai este actuală această idee a lui Dostoievski?

„O va salva, nu frumuseţea estetizantă, ci frumuseţea (sănătatea, luciditatea, normalitatea) ca vrăjmaşă a prostiei (care-i mereu hâdă, ridicolă, neghioabă) şi a pociturii. Trăim printre structuri ale prostiei agresive şi de sine încântată, care nu-i mai puţin urâtă decât kitsch-ul, mahalaua, moftologia. Vă sfătuiesc să-l recitiţi pe I. L. Caragiale din perspectiva literaturii satirice ca reacţie împotriva sluţeniei. Ori pe Flaubert. La amândoi ostilitatea se îndreaptă atât asupra neroziei, cât şi împotriva sluţeniei. Prostia, numele cerebral al hidoşeniei. Salvarea, desigur, când va veni, va surpa aerele pe care şi le dă hidoasa gugumănie. Răspunsul cel mai bun şi definiţia cea mai concludentă o aflăm de la Baudelaire: „Frumosul nu-i decât făgăduinţa fericirii”.Textul românesc parcă-l întrece pe cel francez, datorită întreitei prezenţe a foşnitoarei litere f (”…niciun fior…niciun foşnet”)”.

30. Timpul vă asediază fără milă, vă provoacă nelinişti ?”

„Cum de nu? El e marele nostru vrăjmaş. Aţi uitat că vorbiţi cu un admirator al lui Proust, iar pentru Proust acesta-i Vrăjmaşul!”

63. Ce reprezintă pentru dumneavoastră biblioteca?

„A doua casă (casă în înţelesul cald: cămin)”.

66. „Poezia Anei Blandiana: ce cod moral propune dincolo de metaforă?

O sensibiliate totdată exquire (cum zic francezii) şi virilă în faţa răului, prostiei, ridicolului. O retracţie, o repulsie- urmată nu de fugă, ci de oprire-n loc şi împotrivire faţă către faţă”.

79. Vă rog să definiţi originalitatea literaturii lui Borges.

„Preţiozitatea + Erudiţia + Poe + Sălbăticie sud-americană + Rafinemant european   Manierism. Mai curând un pitoresc, un subtil, un mare manierist”.

90. Fiinţa rostitoare creează un destin prin operă?

„Opera ca şi moartea preface viaţa în destin. Opera e dătătoare de sens, ea este devenirea întru fiinţă. Ea e fiinţa, întru care şi-a aflat omul rostul.”

91. In ce ar consta celebritatea scritoarei Marguerite Yourcenar?

„A scris, fără indoială, două cărţi excelente: „Memoriile lui Hadrian” şi „L’oeuvre au noir”. O desăvârşită stilistă cu o ţinută spirituală de impecabilă demnitate”.

92. Trupul şi sufletul îşi creează o morală în raport cu condiţia umană, cu viaţa, cu destinul, cu istoria. Aş dori să o definiţi.

„Fiecare îşi rezolvă cum ştie problema personală a relaţiilor sale cu marile categorii: viaţa, destinul, istoria. Totul este ca rezolvarea să nu fie în raport de dependenţă cu istoria etc., ci cu principiile imuabile ale conştiinţei morale”.

253. Biserica să fie inima raţiunii dialogând cu Divinitatea?

„Definiţia e splendidă. Imi aduceţi aminte de minunata sintagmă isihastă: OCHII CUGETĂTORI AI INIMII. Biserica, instituţie-n lume, nu poate să raţioneze. Partea ei nelumească este însă inima. Aşa încât nici că se poate mai dreaptă, mai exactă, mai ştiiţifică exprimare decât: Biserica e inima raţiunii în dialog cu Dumnezeu. Definiţia ar fi subscrisă de Pascal şi de Sf. Augustin”.

283. Spaţiul cosmic e un privilegiu al poeziei sau al divinităţii?

„Al amândurora, fireşte. Nu uitaţi că omul a fost creat ca să duhovnicească şi să poetizeze cosmosul”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

15 martie 2011 – Simone Weil, Greutatea și harul, Editura Humanitas, 2003

In „Caietele”sale, Emil Cioran avea să consemneze :”există la Simone Weil o latură de Antigona, care a ferit-o de scepticism şi a apropiat-o de sfinţenie”.

In volumul „ Greutatea şi harul”, ea ne transmite „ o perspectivă asupra adevărului” .Sunt notaţii spirituale extrase din cele unsprezece „Caiete” de la Marsilia (1940-1942), pe care i le încredinţase scriitorului Gustave Thibon, înainte de plecarea din Franţa. Celor care parcurg filele volumului, li se creionează portretul scriitoarei: „o fiinţă stânjenitoare în exigenţa ei de puritate şi de transcendenţă, aproape înfricoşătoare, care nu-şi lua ochii de la principii şi le căuta aplicaţiile în existenţa imediată”(Anca Manolescu).Intre 1940 şi 1942 a frecventat cercurile intelectuale ale vremii. Dintre ele se detaşează cel al revistei „Cahiers du Sud”. Remarca poetului Jean Tortel, este mai mult decât grăitoare: „…ochii aţintiţi intens înainte, împreună cu capul şi pieptul, de o intensitate şi o aviditate interogativă pe care n-am mai întâlnit-o altundeva. Pentru a şti oare cine eram noi, cei din jur? Vreau să spun: pentru a şti dacă purtam în noi vreo demnitate, vreun rost de a fi în fiinţă…era avidă nu numai de fiinţă, ci şi să cunoască partea de fiinţă din fiecare, iar scrutarea aceasta nu ne slăbea. Aviditatea privirii ei era aproape de neîndurat. In faţa ei orice minciună era, evident, exclusă; dar am simţit, câteodată, nevoia de a scăpa acestei priviri ce dezgolea, sfâşia, ea însăşi parcă sfâşiată, care sorbea şi îl lăsa pe cel privit lipsit de el însuşi, dat fiind că, fără voia lui, fusese transportat în domeniul fiinţei”.

Simone Weil aparţinea unei familii de evrei liberali. Incă din timpul studiilor universitare militează pentru cauzele stângii: pacifism, drepturile omului, mişcare sindicală, solidaritate muncitorească. O temă pe care o va aborda va fi aceea a anticolonialismului. Ea considera că Franţa nu poate să combată hegemonia europeană a lui Hitler atâta timp cât este stăpâna unui imperiu colonial. Simone Weil a pledat pentru un federalism de tipul Imperiului Britanic, înlăturând în acest mod pericolul naţionalismului şi al dictaturii ce se pot instala în ţări fără experienţă politică. In presă, aderă la o cauză sau o idee pacifistă, până când Hitler intră în Praga (15 martie, 1939) şi va defini acest război o confruntare între civilizaţie şi barbarie totalitară.

Analiza critică a marxismului va fi reluată în ultimele luni de viaţă, la Londra. In volumul L’enracinement. Prélude à une déclaration des devoirs envers l’ être humain”, pledează pentru o nouă societate eliberată de totalitarism.

„Dinlăuntrul experienţei spirituale parcurse” , Simone Weil se reîntoarce la capătul vieţii, spre social. Interesul militant şi teoretic faţă de social, o va determina să conchidă: „ordinea socială este esenţialmente rea, oricare ar fi”. Din 1938 se va consacra lecturilor şi tradiţiilor religioase: „Nu am întâlnit niciodată, într-o fiinţă umană, o asemenea familiaritate cu misterele religioase, niciodată cuvântul supranatural nu mi-a apărut atât de încărcat de realitate ca în întâlnirile cu ea”(Gustave Thibon). Lucrările de istoria religiilor, studiul sanscritei Cu René Daumal, parcurgerea textului în original, le percepe ca fiind „corespondenţe de adâncime cu mesajul creştin”. Hristos va reprezenta, pentru ea, întâlnirea între suflet şi Unul divin, „întâlnire intimă, secretă, transformantă”. Crucea sacrificială este simbolul „desăvârşit actualizat al punţii între lume şi transcendent; numai ea poate opera legătura, uniunea contrariilor, numai ea poate acoperi distanţa dintre esenţa necesarului şi esenţa binelui”.

Tema sacrificiului christic, a sacrificiului mediator, ca temă mistică, îi este cunoscută din dialogurile contemplative ale lui Platon, în figurile lui Osiris, Dionysos, Prometeu. Pentru Simone Weil, descifrarea acestor consonanţe a însemnat „ „a situa cunoaşterea spirituală în locul ei propriu, dincolo de timp, de istorie, de forme confesionale şi dincolo de forma care limitează, în simultaneitatea transtemporală a Adevărului”(Anca Manolescu).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

8 martie 2011 – Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Editura Eminescu, 1991

„E greu, supt impresia atâtor amintiri care vin şi care nu se mai pot prinde de atotputernica viaţă care ni le-a lăsat pentru totdeauna înfipte în minte, pe când ea s-a risipit dincolo de înţelegerea noastră, dureros de mărgenită, e greu să se vorbească de scrisul, care nici nu încape în definiţiile obişnuite, al aceleia care şi în acest timp de predilecţie al îndeletnicirilor sale, neîntrerupte până în ultima clipă, a fost regina Maria.”(N. Iorga, Revista Fundaţiilor Regale, an V, nr. 8, aug. 1938).

Memoriile reginei Maria publicate în trei volume, între anii 1934-1936, sub titlul „The Story of My Life” în limba engleză, au fost traduse concomitent în limba engleză, franceză, germană, suedeză, greaca, poloneză, cehă, italiană sârbo-croată şi maghiară, aducându-i notorietatea în paginile scrise ale vremii.

Editura „Adevărul” îi va publica în limba română memoriile, sub titlul „Povestea vieţii mele”, între anii 1934-1936.

Operă a maturităţii depline, „Povestea vieţii mele”, este o cronică a vieţii de la Curţile regale şi imperiale din Anglia, Rusia, Prusia şi România din perioada anilor 1892-1918. Paginile din jurnalul zilnic al evenimentelor politice şi armate din România anilor 1914-1918, redactate cu minuţie şi cu acurateţea reporterului, au valoare documentară pentru istoriografia primului război mondial.

Intre recenziile consacrate celor trei volume de memorii, consemnăm pe cele apărute în reviste şi volume.

Numerele 11-12 ale revistei „Convorbiri literare” citează: „autoarea are un minunat dar de a povesti şi un stil limpede şi curgător. Această carte de o mare valoare nu numai literară ci şi documentară, e chemată să rămână în literatura universală. Găsim în ea scrieri pline de poezie, portrete desenate şi câteodată cu sfârşit tragic, digresiuni interesante şi pline de învăţăminte.(Verus)”.

La aniversarea celor 61 de ani ai reginei României, în numărul omagial al revistei „Cele trei Crişuri” (nr. 9-10, sept.-oct. 1935), este consemnată prima ediţie în limba engleză: „aceste memorii care îmbrăţişează toate fazele războiului nostru au o valoare istorică. Din îndoit punct de vedere trebuie să mulţumim augustei noastre suverane pentru lucrarea aceasta scrisă cu sinceritate şi grijă de adevăr care fac dintr-însa una din cele mai preţioase autobiografii”. In „Revista fundaţiilor Regale, an X, nr. 7, 1943, D. Caracostea remarcă: „ într-un pasaj al primului volum, subliniază că are darul d a vedea din trăsăturile figurilor semnificaţia lor. De aici, şirul acelei bogate galerii de portrete, când duioase, când umoristice, când, recunoscător, entuziaste, ca al bunului căpitan Bourke. E un dar excepţional, darul de a zugrăvi oamenii, portretistica amintirilor.” La şedinţa Academiei Române din data de 11 decembrie, 1936, academicianul Grigore Antipa elogiază publicarea volumelor de memorialistică. „Membrii Academiei salută încă pe marea scriitoare care a adus una din cele mai preţioase contribuţiuni la istoriografia noastră, punând în evidenţă şi făcând cunoscut lumii întregi atât cumplitele suferinţe ce le-a îndurat cât şi vijelia şi energia îndărătnică în sacrificiul de sine, de care a fost capabil poporul nostru în cele mai grele timpuri prin care a trecut el, războiul pentru unitatea sa naţională”.

In ziarul parizian „Vendémiaire”, reprodus în „Universul” din data de 14 aprilie 1937, cu titlul „Când regina Maria îşi lasă coroana. In jurul memoriilor reginei Maria a României”, Elena Văcărescu conturează un portret psihologic al reginei, care s-a identificat în timpul războiului cu ţara sa adoptivă. „Tânăra femeie, care prin frumuseţea ei incita mulţimea, a simţit că va veni ceasul care o va asocia la durerile şi mândria noastră pentru totdeauna. Oameni ca Robert de Flers, Nicolay de Beloy, ducele de Luynes şi Saint-Aulaire au împărtăşit cu ea şi cu soţul ei peripeţiile războiului în care a intrat ţara noastră. Incă din timpul neutralităţii, câte servicii n-a adus această principesă a marii britanii şi a Irlandei, legându-ne şi mai mult de ţara bunicii sale, Victoria. Pe de altă parte era cu sufletul de partea Franţei sub arme. Ce-i păsa de coroana sa şi a copiilor săi ameninţaţi ? In ea vorbea virtutea sângelui ei, eroismul care a aşezat-o alături de toţi eroii noştri”.

Fiecare naţiune îşi are propria mitologie istorică, avea să remarce Lucian Boia în volumul „Istorie şi mit în conştiinţa românească”. Reginei Mariei îi sunt consacrate pagini în subcapitolul „Mitologia feminină. Regina Maria”. Miturile „amplifică sau investesc cu un surplus de sens fapte care pot fi cât se poate de reale”. Regina Maria nu a fost doar o „mamă a răniţilor”, ea a fost mult mai mult decât atât, a fost „conştiinţa vie a unităţii româneşti”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

1 martie 2011 – Constantin Zărnescu, Aforismele şi textele lui Brâncuşi,Editura Scrisul Românesc, 1980

„Marii artişti vin înspre noi de departe, din adâncimi fabuloase. Rodin rămâne o culminaţie fascinantă a individualismului, iar genul său zbuciumat închide o epocă. In vreme ce Constantin Brâncuşi o deschide pe aceea pe care o trăim. Puterea lui tinde spre anonimatul Naturii”(Dan Hăulică).

Din străvechile civilizaţii, Brâncuşi absoarbe în creaţia lui perfecţiunea, echilibrul, miracolul, mirarea şi graţia. In viziunea lui, raţiunea de a fi a artiştilor este aceea „ de a releva frumuseţea lumii”. Eseistul Dan Hăulică remarca „gravitaţia unui ritual” in aforismele sculptorului. Din filonul oriental, Brâncuşi a preluat ideea că viaţa este supusă unor rituri, ceremonii,oficieri sau iniţieri, ce revin periodic. Sunt legile „nescrise” care îi aduc veşnicia statorniciei. Lemnul, piatra, bronzul sau marmura au un rol funcţional şi vital. De la „Rugăciune”, „Cuminţenia pământului” şi „Sărutul”, până la „Miracolul”, „Adam şi Eva”, „Rege regilor”, „Păsările” sau „Coloanele fără sfârşit”, arta poartă pecetea stilizării, a esenţializării, a desăvârşirii.

„Aforismele” cuprind în ele însele un cod etic: proverbe, datini, filosofia naturaleţii „supunere în faţa firescului şi a firii, supunere în faţa firii lucrurilor”.Il percepem pe Constantin Brâncuşi, înţelept, grandios, energic. Parcurgem o dată cu el un itinerar spiritual, pagini de istorie a artei din care ni se relevă zborul, plutirea , detaşarea de efemer, mişcarea, curgerea, energia, captarea esenţelor primordiale, eternizarea acestora, ideea veşnicei reîntoarceri, bucuria spiritului,lumina, frumuseţea, seninătatea.

Brâncuşi a eternizat în piatră şi în bronz esenţa primară a lucrurilor, şi să împărtăşit umanităţii marile Idei: Natura şi Spaţiul, Istoria şi Timpul universal. Inainte de a fi sculptor, a fost un „gânditor” şi un filosof umanist: „Eu nu dau niciodată prima lovitură, până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să-i fac. Aştept până când imaginea interioară s-a fixat bine în mintea mea…câteodată durează săptămâni întregi până când piatra-mi vorbeşte. Trebuie să privesc atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă îndepărtez cât mai mult posibil de aparenţe .”

Spaţiului-matrice mioritic îi atribuie principiile vieţii: seninătatea, armonia proporţiilor, liniştea în faţa morţii, pacea şi bucuria, geometria organică şi gândirea. Tocmai de aceea, Brâncuşi a optat pentru linia curbă ondulată ca o „reprezentare geometrică subconştientă a spaţiului românesc”.„Coloana recunoştinţei fără de sfârşit” reprezintă „ondularea unui spaţiu şi infinirea”.

„Aforismele şi textele lui Brâncuşi” „sunt cugetări care alcătuiesc o carte; şi altele care zugrăvesc un caracter…”( Nicolae Iorga).

„Omul îşi face o lume a lui pricinuind bucurie celorlalţi, prin Artă, însă numai când ajunge la adevărata lumină”;”Săpând necontenit fântâni interioare eu am dat de izvorul vieţii fără de bătrâneţe. Aşa este arta: tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”; ”Naturalitatea în sculptură constă în gândirea alegorică, simbol şi sacralitate sau în căutarea esenţelor ascunse în material, iar nu în reproducerea fotografică a aparenţelor exterioare. Sculptorul este un gânditor, iar nu un fotograf al unor aparenţe derizorii, multiforme şi contradictorii”; „Păsările măiestre”m-au fascinat şi nu m-au eliberat din mreaja lor niciodată”; „Pasărea măiastră este un simbol al zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte””; „Acum la bătrâneţe, văd că, în fond, „Masa tăcerii” este o altă, o nouă „Cina cea de taină…” Linia „Mesei tăcerii…”vă sugerează curbura închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie…”; „Din plenitudinea ţinutului meu însorit eu mi-am făurit o rezervă de bucurie pentru toată viaţa”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

22 februarie – Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Bucureşti, Editura RAO, 1994

Ceea ce îi conferă originalitate acestui roman, publicat în 1943, sunt motivele, tipologiile, procedeele şi mijloacele artistice „aparent ireconciliabile”. Aidoma „arcadelor ogivale ce converg spre creştetul bolţii de catedrală gotică”, „Jocul cu mărgele de sticlă” reprezintă o sinteză a diverselor tendinţe şi modalităţi literare. Clasicismul echilibrat, romantismul patetic, conştiinţa lucidă a realismului, tentele expresioniste şi suprarealiste se întrepătrund armonios în textul literar.

Scriitorul Hermann Hesse este editorul biografiei lui Joseph Knecht, „magister ludi” ( maestru al jocului). Poeziile şi cele trei povestiri din final întregesc biografia, relevând profilul moral al pseudo-autorului lor.”Aducătorul de ploaie”, „Duhovnicul” şi „Biografia indiană” sunt o prefigurare a destinului autorului-personaj. Acţiunea acestor povestiri se desfăşoară într-un trecut îndepărtat-epoca matriarhatului, zorii creştinismului, perioada istoriei indiene. In schimb, biografia propriu-zisă este proiectată la sfârşitul secolului XXIV, ceea ce denotă caracterul alegoric al textului.

Castalia este o provincie spirituală utopică. Aici sălăşluiesc ştiinţele- ştiinţa muzicii, filologia, matematica, astronomia, sub oblăduirea atentă a unui magistru. Jocul cu mărgele de sticlă, marea invenţie a Provinciei, este un simbol al armonizării disciplinelor ştiinţifice şi a artei. Treptele spre autodesăvârşire definesc acest roman. Intâlnirea cu „magister musicae”, cel care întruchipează idealul Provinciei pedagogice, va fi întâiul pas care îi va deschide calea spre Castalia. La sfârşitul primului ciclu educativ, Joseph este îndrumat spre şcoala din Waldzel, oraşul jucătorilor cu mărgele de sticlă. Întrebările răsar, urmându-şi firul logic al relatărilor: Castalia este un paradis al spiritualităţii sau închide în ea însăşi contradicţiile inerente unei societăţi? ”Magister ludi” îi încredinţează o misiune diplomatică la mănăstirea benedictină Marifels. Istoric erudit si om politic influent, pater Jacobus îl va iniţia în problemele complexe ale istoriei. Perseverent, Knecht urcă treptele ierarhice ale Ordinului şi va deveni el însuşi „magister ludi”. Conştientizase importanţa istoriei dar şi a perisabilităţii Provinciei, ruptă de realitatea în mijlocul căreia exista. Îşi anunţă demiterea spre a pleca ca simplu perceptor „afară”. Elevul său va fi Tito Designori, fiul prietenului lui de altădată, Plinio. Insă sfârşitul îl va împiedica să cunoască pulsul vieţii „adevărate” de dincolo de zidurile Cetăţii. Va muri înecat.

Opera maestrului va fi continuată de discipolul său. Pornind din Castilia spre lume, Plinio închide etapele „chemărilor” şi „trezirilor” lui Joseph Knecht. „Provincia pedagogică” şi „restul lumii”, acestea sunt sursa conflictului adus de scriitor în prim-planul cărţii sale. Autorul nu poate fi un apologet al „lumii celei mari”, deoarece după „epoca foiletonistică” lumea din afara Castaliei, „reintră pe vechile făgaşuri, oamenii se împart mai departe în profitori şi victime, se aude din nou zăngănit de arme”. El nu poate fi niciun apologet al Castaliei, deoarece spiritul, în orgolioasa lui izolare, se dezice de misiunea ce i-a fost încredinţată. Jocul cu mărgele de sticlă, „apt să realizeze sintezele cele mai surprinzătoare şi să contribuie la educaţia spirituală”, rămâne, totuşi, o activitate gratuită, de vreme ce nu reuşeşte să contribuie efectiv la îndreptarea stărilor de lucruri din afara Provinciei.

Prin Plinio Designori, Hermann Hesse îşi exprimă idealul său: ”împăcarea spiritului cu lumea , altfel spus, restabilirea armoniei dintre universul spiritual şi cel teluric”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

15 februarie 2011 – JACQUES COSNIER, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Iaşi, Editura Polirom, 2002

Emoțiile, afectele, sentimentele, pasiunile, iată un volum care ne propune o incursiune în psihologia umană.

“Avem momente când căutăm emoţiile şi momente când fugim de ele. Dispensarea de emoţii este ţinta unor filosofii ale Nirvanei, în timp ce obiectivul unor terapii umaniste este de a le elibera si a le face sa circule ; şi unele şi celelalte  doresc să recâştige, să menţină sau să sporească bucuria de a trăi”( Cosnier).

Structurat în şase capitole: „Emoţiile puternice”, „Marile sentimente”, „Etologia afectelor cotidiene”, „Controlul emoţiilor”, „Eşecul controlului: Emoţii ratate”, „Teorii generale”, volumul conturează ansamblul „trăirilor” psihice, însoţite de manifestările fiziologice şi comportamentale.

In literatura de specialitate, emoţiile sunt expresii  bipolare, dependente de semnificaţia subiectivă a situaţiilor, dar şi de statutul lor, rolul, caracteristicile interrelaţiilor în care se exprimă. Se pot diferenţia două aspecte ale emoţiilor: aspectul experienţei personale sau al „trăirii” şi  cel comportamental sau expresiv.

Pentru Dantzer , termenul „emoţie” desemnează sentimentele pe care fiecare dintre noi le poate recunoaşte în sine prin introspecţie sau le poate atribui celorlalţi prin extrapolare. Pentru Ekman, emoţiile sunt entităţi psihofiziologice şi comportamentale individualizate.

„ A vorbi despre emoţii înseamnă a vorbi despre sine”, conchide Cosnier. Acesta este „postulatul empatic”, care se află la baza studiului fenomenelor afective. Comportamentele şi reacţiile fiziologice pot fi transpuse obiectiv, în schimb, aspectul subiectiv al emoţiilor rezidă în mărturii şi referinţe personale. Mărturia este a aceluia care trăieşte deplinătatea emoţiei. „Trăirile” emoţionale sunt stări sufleteşti admise ca universale. Manifestările comportamentale diferă în funcţie de starea afectului: fugă, apropiere, agresiune, exuberanţă, retragere în sine. Aici se includ şi manifestările verbale, o formă particulară a manifestărilor comportamentale.

Manifestările fiziologice sunt ascunse ( modificările funcţionale neuro-endocrine, metabolice, imunitare) sau vizibile ( simptomul activării sistemului nervos autonom: accelerarea sau încetinirea ritmului cardiac, modificările diametrului pupilei, gâtuirea esofagiană, schimbările de culoare ale tegumentelor, plânsul, râsul etc.).

„Homo communicans” al secolului XXI, aşa după cum demonstrează cognitivismul contemporan, este cel al computerelor, dar în acelaşi timp, este şi „un organism dotat cu afectivitate”. Cei care împărtăşesc primul punct de vedere presupun că afecţiunea va dispare pe parcurs şi „gândirea operatorie” va fi suverană. Alţi specialişti susţin ideea că într-o lume informatizată, afectele vor juca un rol major pentru salvgardarea umanităţii. Mai mult, se discută de introducerea parametrului afectiv în modelele de inteligenţă artificială.

Studiul vieţii afective se dovedeşte a fi complex şi nuanţat. In acest volum, Cosnier elaborează un plan „raţional”al emoţiilor şi sentimentelor. Pentru a reliefa caracterul lor emblematic, le-a numit „emoţii puternice” şi „mari sentimente”. Viaţa cotidiană este locul de manifestare a stărilor afective: bucurie, tristeţe, surpriză, furie, dezgust, dragoste, anxietate. Astfel, interacţiunile cotidiene se sprijină pe „un lanţ afectiv” care contribuie la crearea şi întreţinerea unei „ambianţe timice”, decisivă pentru calitatea vieţii.  Este ceea ce relevă capitolul „Etologia afectelor cotidiene”. Următoarele capitole vin ca o consecinţă logică: problemele controlului emoţiilor şi ale eşecului ce ating frontierele patologicului.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

8 februarie 2011  –  Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, 1990

În anul 1990, editura Humanitas publica romanul „Luntrea lui Caron”, o confesiune tulburătoare a unui spirit superior, confruntat cu o istorie potrivnică.

„Împletire de narațiune autobiografică și imaginar poetic, romanul lui L. Blaga este o meditație profundă despre forțele din ale căror tensiuni lăuntrice se naște și se modelează continuu personalitatea creatoare: istoria, politica, erosul, care transfigurează aspirația către absolut a omului de cultură, prins în menghina istoriei și strivit de destinul implacabil al politicii „(Dan Mihăilescu).

Sunt vădite similitudini cu biografia poetului și evenimentele prin care trece eroul-narator, Axente Creangă: activitatea diplomatică dinainte de război, eliminarea de la catedră și repartizarea pe un post de bibliotecar, campania de presă dusă împotriva caracterului mistic și metafizic al creației sale. Asemenea unui cronicar al timpului său, Lucian Blaga este martor și victimă a unei epoci de răsturnare a valorilor tradiționale. Naratorul devine astfel un analist lucid al evenimentelor sociale și politice începând cu anul 1944. Evenimentul biografic e determinat de o schimbare la nivelul evenimentelor copleșitoare ale istoriei acelor ani. Se creează o interferență continuă între existență individuală, sublimată în existența creatoare și istoria pornită în ritm galopant spre o țintă străină firii. După 23 august 1944, Axente Creangă va mărturisi: „Întorsătura m-a smuls, firește, din toate ale mele, și-mi stingea, cine știe pentru câtă vreme, condițiile creatoare. Socoteam ca o izbândă, faptul că am terminat Arca. Altfel, ar fi rămas trunchiată. După întorsătură n-aş mai fi putut să pun nici măcar punctul de încheiere după o frază ajunsă la capăt”.

Confruntarea cu istoria va duce neîndoios la „anularea Fiinţei”. Este cazul şi celorlalte personaje: Alexe Păcuraru, bătrînul Loga, Simion Bardă, Marga Mureşanu.

In biografia lui Axente Creangă, planului istoriei i se opune cel al erosului. Octavia şi Ana Rareş sunt două ipostaze ale feminităţii: „Afrodita Pandemeiană „ şi cea „Uraniană”. Cele două femei pot fi considerate întruchipări ale celor două tipuri de cunoaştere teoretizate de Blaga în „Trilogia cunoaşterii”: cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică. Ana Rareş pare a însufleţi pe deplin însuşirile cunoaşterii luciferice,” un mister care pe de o parte se arată prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale, riscul şi eşecul, neliniştea şi aventura”.

Cele două prezenţe feminine generează cele mai frumoase pagini ale cărţii. Octavia, complicată, de o feminitate provocatoare, închide în evoluţia lui Axente Creangă etapa îndoielilor asupra propriei fiinţe şi mai ales a încercării de a se adapta la noile legi ale istoriei. Sfârşitul tragic al Octaviei deschide paginile prozei fantastice (episodul trecerii lupilor cu brodul, urmat de dispariţia femeii) şi dobândeşte în roman sensul unei desprinderi de contingent, al strădaniei de a se regăsi pe sine.

Ana Rareş este prezenţa feminină cea mai complexă a romanului. Ea devine o aspiraţie obsedantă a eroului pentru ca în final să întruchipeze drumul său către echilibrul interior şi către redescoperirea „existenţei creatoare”. Drumul către Grădişte, spre „adevăratele izvoare” semnifică ascensiunea spre zonele înalte ale spiritului.

„Geamănul” naratorului, Leonte Pătraşcu, este conştinţa lucidă a isoriei. El încearcă să descopere un sens noilor evenimente. Moartea sa în Râpile Roşii reprezintă cel mai acut protest social din tot romanul.

Scris în anii `50, „Luntrea lui Caron” evocă tragicul unei epoci istorice.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Fagăraş

1 februarie  2011  –  FLORIN ŢURCANU, MIRCEA ELIADE. PRIZONIERUL ISTORIEI, Editura Humanitas, 2005

Autorul volumului reconstituie itinerariul spiritual al unui intelectual dar şi al unei epoci. Ralierea lui la mişcarea legionară a fost încurajată de complicitatea unei părţi importante din societatea românească, de retorica şi acţiunea antisemită a legionarilor, de mesianismul Căpitanului. Din anul 1935, scrie mai multe texte care îl apropie progresiv de momentul aderării. În ianuarie 1937 semnează primul său articol favorabil Gărzii de Fier. Articolele lui Mircea Eliade definesc Garda de Fier într-o manieră ostentativ spirituală şi metapolitică.

Ceea ce numeşte el „noua aristocraţie” legionară va fi „elita românească menită să schimbe sensul istoriei acestui neam, o „aristocraţie a spiritului conştientă de misiunea mântuitoare în serviciul națiunii”. Antisemitismul lui Eliade şi frenezia sa pro-legionară constituie o retorică ce se hrăneşte dintr-un sentiment de „xenofobie generalizată”. Ianuarie 1938 marca revenirea României la antisemitismul de stat. În atmosfera apăsătoare generată de măsurile antisemite şi de noua campanie electorală marcată de violenţe, regele Carol al II-lea a anunţat formarea unui nou guvern de uniune naţională. Pentru Codreanu era începutul sfârşitului. Imaginea lui Codreanu evocată de Eliade în „Memorii” este puternic marcată de amintirea acelor împrejurări. El apare ca reprezentantul unei „dialectici a martirajului”, care „credea în necesitatea jertfei şi socotea că orice nouă prigoană nu poate decât purifica şi întări mişcarea legionară” („Memorii”). După arestarea lui Codreanu, va urma cea a lui Nae Ionescu. În iulie 1938, Eliade va refuza să semneze declaraţia prin care să se desolidarizeze de Garda de Fier. Acest refuz a decis soarta scriitorului. Este transferat într-un lagăr de concentrare pe care regimul îl improvizase la Miercurea Ciuc.

În capitole ample, Turcanu continuă să scruteze opera şi biografia interioară a lui Eliade, tocmai pentru a înţelege dacă există „o interfaţă între căutările intelectuale şi opţiunile sale politice”. La capătul unui parcurs sinuos, Florin Turcanu reuşeşte să ateste unicitatea unei biografii intelectuale. Volumul este totodată o pledoarie pentru „responsabilitatea intelectualului faţă de lume”.

În 1970 Eliade era numit în SUA un „Einstein al istoriilor religiilor”. „Cazul” Eliade se impune a fi înţeles din punct de vedere istoric.

„Nici viaţa lui Eliade, nici opera sa nu pot fi reduse la opţiunile şi sensibilităţile sale politice. Primirea de care s-a bucurat gândirea sa până de curând în SUA, în Europa sau în Japonia se cere a fi explicată într-un context cultural şi nu ca rezultat al unei uriaşe neînţelegeri care s-a perpetuat timp de decenii”, avea să conchidă Florin Turcanu.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

28  ianuarie 2011  –  Mircea Eliade, Memorii, 1907-1960, Editura Humanitas, 1997

Mircea Handoca, exegetul şi editorul operei lui Eliade avea să consemneze în volumul „Mircea Eliade. Un uriaş peste timp” : “Intrevederile mele cu Mircea Eliade m-au impresionat profund. Pentru prima oară în viaţă, am cunoscut un om excepţional, cu o rară sensibilitate, ospitalier, modest şi generos. Până în ultimul moment al vieţii, îmi va rămâne fixat pe retină chipul lui blajin şi îngăduitor, sincer şi firesc, lipsit de orice morgă şi prefăcătorie”.

In anul 1981 Eliade îi acordă lui M. Handoca permisiunea de a-i cerceta arhiva din ţară. Astfel, 20000 de pagini de manuscrise, scrisori, însemnări au fost transcrise şi dactilografiate. Au fost expediate apoi fotocopia manuscriselor „Jurnalului” şi a „Memoriilor”, publicate de editura Humanitas.

Imi îngădui o privire retrospectivă: in martie 1953, Eliade publică „Fragment autobiografic”,volum în care îşi schiţează propria biografie spirituală, referindu-se la tehnica muncii intelectuale, la groaza de diletantism, la ampla erudiţie a scrierilor lui de filozofia culturii, prezentând fragmentar preocupările adolescenţei, ale tinereţii şi ale maturităţii sale. Aceste succinte notaţii nu puteau însă cuprinde pe deplin efervescenţa preocupărilor culturale ale generaţiei de atunci. Ca atare, în anul 1960, profesorul de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago începe să-şi redacteze memoriile. Prima parte, subintitulată „Mansarda” (colecţia „Destin”, director G. Uscătescu, Madrid, 1966) urmează şirul confesiunilor până în 1928, anul plecării în India. In ultimele două decenii de viaţă, Eliade continuă redactarea memoriilor în paralel cu nuvelele şi cu monumentala „Istorie a credinţelor şi ideilor religioase”.

Spre deosebire de „Jurnal”, care relatează cronologic evenimente, întâlniri cu celebrităţi, stări de spirit, „Memoriile” selectează esenţialul din perspectiva trecerii timpului. Structurată în şase părţi, cartea acoperă cei 53 de ani din viaţa scriitorului.

Perioada indiană, va contura structura interioară a filosofului de mai târziu. Pasajele lirice, experienţele ascetice din Himalaya sunt redimensionate din perspectiva „timpului concret”. Revenit în ţară, „Promisiunile Echinocţiului” nu vor întârzia să apară. „Criterion” va crea o adevărată generaţie literară, al cărei catalizator va fi Eliade. Simpozioanele, conferinţele de la Universitate, doctoratul susţinut cu o lucrare despre yoga, premiul „Tekirghiol”conferit pentru romanul „Maitreyi” îi vor defini înzestrarea intelectuală. In partea a IV-a, ”Când moartea îşi camuflează mitologia”paginile consacrate războiului trăit se împletesc cu cele literare. „Incipit vita nova”, prezintă experienţa pariziană a lui Eliade. Va preda la Sorbona şi la Ecole Pratiques des Hautes Etudes. La Paris îşi va publica operele fundamentale. „Recoltele solstiţiului”prezintă ultima parte a „Memoriilor”, ani plini de cursuri, seminarii, conferinţe în SUA, alternând cu frecvente călătorii în Europa. „Memoriile” se sfârșesc cu prezentarea experienței japoneze, urmată de reîntoarcerea în SUA.

Privindu-şi critic memorialistica, Eliade își va rosti propriile gânduri: „După ce am recitit azi dimineață ultimele capitole, îmi dau seama cât am fost de nedrept cu mine însumi, pe de o parte minimalizându-mi însușirile cu care am fost înzestrat, pe de altă parte, silindu-mă să fiu foarte sincer”.

„Labor omnia vincit improbus”(”Munca neîncetată învinge totul”)-această maximă a lui Vergiliu l-a călăuzit în elaborarea operei: studii despre istoria miturilor şi a ideilor religioase, romane, nuvele, piese de teatru, articole, memorii, o corespondență asiduă cu personalități proeminente ale culturii.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraș

15 ianuarie 2011  – MANUSCRIPTUM (82), Număr special Eminescu, Poezii inedite, Ediţie de Petru Creţia

EDITIE DE PETRU CRETIA

Il sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, îl sărbătorim chiar de două ori pe an, dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de el. Cu oricâte reuşite în cercetarea critică şi istorică asupră-i, continuăm să fim vinovaţi în două privinţe, în ce-l priveşte: întâi nu-l cunoaştem încă în întregime, apoi nu-l facem cunoscut altora în întregime, aşa cum a fost”, spunea Constantin Noica.

Paginile volumului „Introducere la miracolul eminescian”au fost editate tocmai din fascinaţia pe care Noica a resimţit-o în faţa Caietelor lui Eminescu. Secţiunea „Intâlnirii cu manuscrisele eminesciene” se deschide cu „Pledoaria pentru facsimilare”,în care sunt restituite toate documentele unui program urmărit stăruitor timp de aproape două decenii. Publicarea manuscriselor lui Eminescu a demarat în anul 2004, la iniţiativa criticului literar Eugen Simion. Acest proiect, care cuprinde peste 16000 de pagini, a fost finalizat în anul 2010.

Biblioteca Municipală deţine nr. 82 al revistei MANUSCRIPTUM-„Eminescu. Poezii inedite”, ediţie de Petru Creţia.

Cele 52 de poezii cuprinse în Manuscriptum întregesc ansamblul postumelor eminesciene, sintetizate de Petru Creţia: „a citi cele câteva zeci de file pe care s-a aşternut cea mai intensă ardere a poeziei româneşti şi a le citi cu gândul la mişcarea lor interioară, făcută cum este din proliferări inepuizabile şi din sacrificii fabuloase, din ecouri şi reflexe care vin şi trec într-o perindare neostenită, înseamnă a accede la lumea însăşi a poeziei ca durere cosmică şi ca triumf. O lume devenită cântec în sine, lui singur dezlegare şi lege, într-un freamăt infinit, ca de frunze ori valuri, ca de glasuri mereu luându-şi şi reluându-şi unul altuia aceleaşi gânduri, aceleaşi adânci pătimiri, aceleaşi nemaiauzite vorbe şi trecându-le, într-o lenta transfigurare, altora şi altora, alcătuindu-se, nocturne, întristate şi visătoare, într-o lume fără ţărm”.

Primele poeme, „Doină,doiniţă, „Timpii-n orgii”, scrise în 1866, aproape indescifrabil, din vremea unor peregrinări transilvane, sunt de o neîndoioasă originalitate .”Doină, doiniţă”dovedeşte aptitudinea de a folosi versul şi stilul popular. Ultimul vers „Stânca stă, iar apa trece” transmite dăinuirea unei naţii situate în calea urgiilor. „Timpii-n orgii”abundă de personificări baroce. ”In modul vechi soarele sună” este un poem pitagorician, un cântec dedicat muzicii sferelor, care este tocmai „modul vechi” în care soarele se întrece în cânt şi vuiet cu alte sfere şi capătă un statut divin. Scepticismului gnoseologic îi corespunde tăgăduirea ontologică din distihul „O umbră e fiinţa-i”: ”O umbră e fiinţa-i, o spumă e cuvântu-i/ Si la un loc unire: Zi-i lume şi te mântui”.”S-oglindă- în lacul” acoperă peisajul terestru eminescian. Poemele „O stea în reci nemărginiri” şi „De ce regina nopţilor” poartă „semnele aceleaşi grafii şi aceleaşi epoci. Textul numit „Aceeaşi moarte” este o cugetare asupra „lumii pieritoare a vieţilor”, urmată de „necruţătorul cânt al terţinelor morţii: soartă atotcuprinzătoare în care toate se sfârşesc la fel, vârste, ranguri şi jocuri, dansuri şi iubiri, trăind o vreme durând sub lună şi în timp şi întorcându-se toate în aceeaşi moarte”. Ultimele două strofe învăluie principiul cosmic de dincolo de orice determinare şi de orice timp-„lumina eternă”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

11 ianuarie 2011 – Mihail Bulgakov, Cupa vieţii: Povestiri, schiţe, foiletoane 1921-1927, Iaşi, Editura Polirom 2006

Volumul reuneşte, pentru prima dată în româneşte, prozele lui Bulgakov din anii ‘20. Sunt texte inegale care experimentează  mijloacele canonizate în arta de prozator a lui Bulgakov : satira, schiţa lirică, jocul dintre real şi fictiv deschis spre fantastic, notaţia realistă cu accente groteşti, autoironia îngăduitoare, meditaţia ascunsă după o mască burlescă, râsul convertit, deopotrivă, în tristeţe şi speranţă. Tănărul scriitor îşi testează acuitatea privirii, îşi modelează unghiurile perspectivei, exersează moduri de a descrie, tuşe de portret, variante de zâmbet şi de mâhnire ca în măştile de teatru.

Lumea postrevoluţionară este contextul tuturor schiţelor si povestirilor lui Bulgakov. În faţa unei realităţi haotice, satira pare a fi singurul mijloc de percepţie, revelator şi terapeutic în acelaşi timp. Satira presupune respingerea unei realităţi viciate în esenţa sa, scriitorul îi voalează asprimea, îi impinge efectele în ridicol şi burlesc.

În “Cupa vieţii”, autoironia autorului dezvăluie întîmplări ambigue. Abundă schimbările savuroase de situaţii (“Oraşul auriu”), discursul cu efecte comice (“Serviciul general politico-divin”), tablourile kitch ale unei realităţi de neînţeles (“Corepondenţele de aur ale lui Ferapont Ferapontovici Kaporţev”), epilogul surprinzător şi absurd (“Spaţiu locativ pe roţi”), grotescul situaţiilor (“O şedinţă de spiritism”).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s