Blogul Bibliotecii Municipale Făgăraş

Lansare de carte – Ovidiu Oana-pârâu, ”Proiectul unei limbi universale – istoria clopotelor de la origini”

Turnul Thomory din Cetatea Făgăraș a găzduit astăzi lansarea unei lucrări deosebite  „PROIECTUL UNEI LIMBI UNIVERSALE“ – lucrare enciclopedică despre istoria clopotelor de la origini, semnată de profesorul făgărășean Ovidiu Oana- Pârâu. Zeci de invitați, de la profesori, medici, oameni de cultură, preoți sau simpli făgărășeni au ținut să fie prezenți la acest eveniment.  

Profesorul Ovidiu Oana- Pârâu este cunoscut pentru activitatea sa culturală și în special pentru cea de colecționar de clopote. Mărturisește că a început cu mulți ani în urmă să colecționeze clopote, tălăngi, clopoței atât din țară, cât și de peste hotare, ajungând în acest moment să dețină una din cele mai reprezentative colecții, cu piese vechi și de mii de ani.

„Este momentul lansării volumului „Proiectul unei limbi universale“, în care este cuprinsă istoria mondială a clopotelor de la  origini până în prezent, o lucrare enciclopedică apărută într-o ediție simplificată alb-negru, din cauza prețurilor, varianta completă este de peste 1200 de pagini, format mare, de tip albume și ilustrate, cu cele mai reprezentative clopote din istoria civilizației, dar și cu clopote din colecția mea. Această colecție de clopote a inspirat această carte sau a generat apariția ei, ca răspuns la ceea ce nu știam eu despre clopotele pe care le adun. Despre colecția mea se zice că este una din cele mai reprezentative pe această tematică și una din cele mai complexe, date fiind diversitatea și vechimea pieselor care o compun, într-o singură colecție. Cea mai veche piesă este din mileniul 5 î. Hr. “, ne-a declarat prof. Ovidiu Oana- Pârâu.

„Suntem aici pentru un personaj deosebit iar personajul este clopotul. Avem în centru „Proiectul unei limbi universale- o istorie a clopotului de la origini până în prezent. Prof. Ovidiu Oana- Pârâu este un colecționar de clopote și nu orice colecționar,  deține clopote vechi de mii de ani, cel mai vechi este din mileniul 5 î. Hr.“, a spus Pr. Dr. Ciprian BÎLBĂ.

La finalul evenimentului, prof. făgărășean a donat Bibliotecii Municipale Făgăraș 24 de titluri apărute până în prezent sub semnătura ovidiu oana-pârâu.

EMINESCU ÎN CUMPĂTUL VREMII

Program

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler” a celebrat 170 de ani de la nașterea poetului înveșnicirii, Mihai Eminescu. Evenimentul s-a derulat în parteneriat cu elevii Liceului Teologic ortodox ”Sfântul Constantin Brâncoveanu”.

Înainte de a purcede la decelarea versului eminescian, s-a ținut un moment de reculegere în memoria prof. Liviu Ioani, colaborator asiduu al bibliotecii. Într-o ambianță propice aprofundării literei cărți, dl. prof. Ioani a delectat an de an, audiența prin diversitatea temelor abordate. Făgărășenii l-au avut alături la evenimentele culturale ale instituției: ”Ziua culturii naționale”, ”Ziua bibliotecii – Octavian Paler, itinerar al unui spirit creator”, ”Nocturna bibliotecii”.

”Exegeţi ai textului eminescian, G. Călinescu, Negoiţescu, Iorga, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Constantin Noica, Petru Creţia, Tohăneanu, Aurel Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Eugen Simion, George Popa, Tohăneanu, au relevat în studiile lor, ”miracolul eminescian”.

Expoziția tematică ”Glasul însuși al poeziei” deschide un câmp al ”semnificațiilor multiple ale ființării”. Motto-ul ”Ce este poezia? Înger palid cu priviri curate, / Voluptuos jos de icoane și cu glasuri tremurate, / Straiu de purpură și aur peste țărâna cea grea”  deschide un univers ideatic și stilistic” (Raluca Maria Bucur, coordonator bibliotecă)

Eminescu, știință și credință

”Sigur că nu întâmplător Mihai Eminescu este identificat cu Ziua Culturii Naționale. Deși este dincolo de orice îndoială cultura lui universală pe care a dobândit-o cu asiduitate la Berlin și Viena, totuși nimeni nu poate contesta filonul permanenței românești care se simte în versul eminescian. Părintele Stăniloae ne spune că pe unul dintre manuscrisele de pateric din Biblioteca Academiei Române se poate vedea semnătura lui Eminescu. Iar după o însemnare de pe un Ceaslov de la mănăstirea Neamțului, se pare că poetul a cerut să se spovedească și să se împărtășească în ziua de 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. De asemenea, cuvinte din prologul Evangheliei după Ioan, se regăsesc în unele manuscrise eminesciene”. In ceea ce privește dimensiunea științifică a operei, amintim doar ca un fizician de profesie, Petre Osiceanu, apreciază că versurile eminesciene au anticipat „cu aproape o jumătate de veac înainte apariția teoriei relativității” (Pr. Prof. dr. Ciprian Bîlbă).

Motivul ”Panta rhei” în sonetul ”Trecut-au ani…”

Versurile surprind o nouă ipostază poetică, cea a însingurării, a destrămării. Eminescu ni se destăinuie, aduce cititorul în pragul adâncimilor de gând. Este însăși  vocea conștiinței supusă ireversibilității timpului necruțător (Prof. Viorica Bica)

Corespondența lui Mihai Eminescu în lectura elevilor Liceului Teologic Ortodox ”Sfântul Constantin Brâncoveanu”: Trndafir Alexandru, Denisia Costea, Denisa Costea, Scriitoru Ioan, Darius Constantinescu

Volumul ”Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle”, publicat la 150 de ani de la nașterea sa, cuprinde 93 scrisori transcrise și facsimile. Este notabilă remarca lui Nicolae Manolescu: „Aceste scrisori sunt extraordinare ca document sufletesc. Câteva dintre ele sunt impresionante până la lacrimi şi sunt în acelaşi timp, literatură”. Corespondența cu Titu Maiorescu și Ion Creangă captează de fiecare dată prin minuția detaliului. (Prof. Dull)

Elemente autobiografice și reflectări ale poeziei în arta sculpturală, picturală și filatelie

Eminescu a reprezentat ”adevărul integral al unei istorii și al unui spirit” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ”Eminescu, Viața”). Versurile eminesciene se reflectă deplin în artă.(Prof. bibliotecar Sorina Boamfă)

Prof. Viorica Bica

Despre identitatea noastră cu veşnicul Eminescu. – Pr. Ciprian Bîlbă

”Sigur că nu întâmplător Mihai Eminescu este identificat cu Ziua Culturii Naționale. Deși este dincolo de orice îndoială cultura lui universală pe care a dobândit-o cu asiduitate la Berlin și Viena, totuși nimeni nu poate contesta filonul permanenței românești care se simte în versul eminescian. Părintele Stăniloae ne spune că pe unul dintre manuscrisele de pateric din Biblioteca Academiei Române se poate vedea semnătura lui Eminescu. Iar după o însemnare de pe un Ceaslov de la mănăstirea Neamțului, se pare că poetul a cerut să se spovedească și să se împărtășească în ziua de 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. De asemenea, cuvinte din prologul Evangheliei după Ioan, se regăsesc în unele manuscrise eminesciene”. În ceea ce privește dimensiunea științifică a operei, amintim doar ca un fizician de profesie, Petre Osiceanu, apreciază că versurile eminesciene au anticipat „cu aproape o jumătate de veac înainte apariția teoriei relativității” (Pr. Prof. dr. Ciprian Bîlbă).

  „Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptuos joc de icoane și cu glasuri tremurate,

Straiu de purpură și aur peste țărâna cea grea” („Epigonii”)

Versurile absorb în ele însele, definiția poeziei, „plasma ideatică a lumii”. Peste huma ”cea grea” se lasă glasurile tremurânde ale cugetării. „Cuvânt, metaforă, cunoaștere” sunt trepte ale deschiderii unui orizont ontologic. Lumea, adevărul, sensul sunt dezvăluite de Eminescu prin „cuvântul-gând”. Așadar, poezia devine însăși „revelația morții și uitarea ei în propria-i voluptate” (I. Negoițescu,”Poezia lui Eminescu”).

Heidegger spunea: „Întreaga sferă a prezenței, este prezentă în rostire”. În discursul poetic eminescian, decelăm „semnificațiile multiple ale ființei”. Sensurile multiple ale câmpului semantico-cognitiv  pecetluiesc ”deschiderea spre lume” și ca atare, o nouă conceptualizare. „Îngerul palid cu priviri curate” semnifică „mitosul morții și demonia purității ei” (I. Negoițescu); „voluptuosul jos de icoane și cu glasuri tremurate”, semnifică „beția fecundă a somnului”, visul care se răsfrânge în „straiul de purpură și aur” peste „țărâna cea grea”, ce poartă însemnele suferinței, ale durerii împărtășite.  În „Note și impresii” (Iași,1920, p. 185) Ibrăileanu nota: „Poezia lui Eminescu, scoate din enormul inconștient, stări nebănuite de suflet, pe care le lasă cu nelămuritul lor și, exprimând inexprimabilul, ne face cunoscut în clipe de fulger, profundul sufletului nostru. De aici, sentimentul infinitului, al lucrului în sine pe care ni-l dă poezia lui Eminescu”. Eul poetic se detașează de eul empiric și accede la „eul adevărat până la absolutizarea sa”, în sfera poeticității pure (George Popa, „Prezentul etern eminescian”).

Exegeţi ai textului eminescian, G. Călinescu, Negoiţescu, Iorga, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Constantin Noica, Petru Creţia, Tohăneanu, Aurel Petrescu, Ioana Petrescu, Eugen Simion, George Popa, Tohăneanu, au relevat în studiile lor, ”miracolul eminescian”: Corespondenţa inedită Veronica Micle – M. Eminescu, publicistica, studiile criticilor literari: Perpessicius („Eminesciana”), G. Călinescu („Viaţa lui Mihai Eminescu”, „Opera lui M. Eminescu”), D. Vatamaniuc („Eminescu”), George Popa („Prezentul etern eminescian”), Mihai Drăgan („M. Eminescu – Interpretări”), E. Lovinescu („M. Eminescu”), C. Noica („Introducere la miracolul eminescian”), Mihai Drăgan („M. Eminescu”), Augustin Z. N. Pop („Pe urmele lui M. Eminescu”), G. I. Tohăneanu („Expresia artistică eminesciană”), T. Vianu („Arta prozatorilor români”), Ioana Petrescu („Modele cosmologice şi viziune poetică”), D. Caracostea („Arta cuvântului la Eminescu”), Zoe Dumitrescu-Buşulenga („Eminescu, cultură şi creaţie”), T. Vianu („Poezia lui Eminescu”), D. Popovici („Poezia lui Mihai Eminescu”), E. Simion („Proza lui Mihai Eminescu”), A. Petrescu („Eminescu. Metamorfozele creaţiei”), I. Em. Petrescu (”Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică”,”Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti”,”Eminescu-poet tragic”) C. Noica („Introducere la miracolul eminescian”, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”), Liviu Rusu („Eminescu şi Schopenhauer”), I. Negoiţescu („Poezia lui Mihai Eminescu”), E. Lovinescu („Eminesciana”), Adriana Peicu – Moldovan, („ Eminescu şi liedul românesc „), G. Popa („Prezentul etern eminescian”), Răzvan Codrescu („Eminescu și credința”).

Ioana Em. Petrescu accede la definirea etapelor actului poetic în volumul ”Modele cosmologice și viziune poetică”.  Modelul cosmologic platonician se înscrie în cea dintâi etapă, dominante fiindu-i motivele: „gândirea divină” (şi, consubtanţială ei, „gândirea umană”), „cântecul”, „dansul” (cu variantele „zbor” sau „plutire”), „lumina” ca substanţă a lumii, reprezentate de poemele sociale şi istorice. Viziunea poetică din „Ondina” este precumpănitoare. Următoarea etapă stă sub semnul „înstrăinării”. Divina raţiune muzicală a lumii se stinge lăsând loc absurdităţii existenţei. Definitorii sunt poemele „Amicului F. I.”(„Viaţa mea curge, uitând izvorul”), „Melancolie”, „Memento Mori”, „Mureşanu”. Ultima perioadă a creaţiei eminesciene urmează modelul kantian, în viziunea căruia, „universul este o pluralitate de lumi ce izvorăsc şi mor perpetuu, asemenea imaginilor cosmogonice din „Luceafărul”, în care lumile şi-au pierdut pitagoreica muzică a sferelor şi s-au cufundat într-o tăcere îngheţată. Este acea linişte a spaţiilor cosmice: „liniştea uitării” sau „adâncul”, „asemene uitării celei oarbe”. Spiritul uman nu-şi regăseşte „liniştea uitării”. Ca şi Hyperion, e „condamnat să-şi suporte eternitatea şi să susţină veşnic, povara lumilor care renasc din moarte, ca unic reper al identităţii”. Ioana Em. Petrescu conchide:” Optimismul viziunilor platoniciene din începuturile creaţiei lui Eminescu şi pesimismul schopenhauerian, caracteristic celei de-a doua etape, îşi pierd sensul din perspectiva finală a operei care cucereşte, dincolo de pesimism sau optimism, o conştiinţă tragică a existenţei”. „Cezarul” se adânceşte în singurătate:”Când am pierdut ideea eternităţii,/Eu singur stau s-o reprezint aici”.

Motivul „luminii” este o permanenţă a operei eminesciene. Pentru Tudor Vianu, Eminescu „nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii, „simbolul însuşi al devenirii”. Versul „Eu vin din centrul lumii încununat de sori” relevă luminiscenţa cosmosului solar. Aştrii, castelele subacvatice, gheaţa, marmura sau cristalul, sunt corporalizări „ ale luminii ca substanţă a lumii”. Negurile şi umbrele sunt pătrunse de prezenţa latentă a luminii, „care trăieşte în adâncurile lor, dându-le transparenţa aurorală a luminilor visate în preziua genezei”. Poemul „Într-o lume de neguri” este de fapt imaginea răsăritului de soare şi a „răsăririi lumilor”, întrucât „geneza nu e decât un răsărit al luminii, eliberate de razele gândirii din adâncurile negurilor albe”:”Într-o lume de neguri/Trăieşte luminoasa umbră”. Şi seara eminesciană, „ceas al tainei” este un „timp al izvorârii”. „Stelele nasc umezi pe bolta senină”(„Sara pe deal”), „noaptea v-aprinde blândul soare”(Povestea magului călător în stele”), „izvorăsc din veacuri stele, una câte una”(„Scrisosrea III”). Timp sacru, înserarea eminesciană este „o perpetuă reeditare a genezei”. Marcată de conştiinţa istoricităţii, gândirea se va reîntoarce de fiecare dată, cu nostalgie, spre „paradisul pierdut al timpilor originari, măsurând ca pe un spaţiu al înstrăinării, distanţa ce o separă de lumea , mereu identică sieşi, a începuturilor”.

Prof. Viorica Bica