1 DECEMBRIE 2019
Premiul al II – lea
Motto: Când o stea piere, amintește-ți că Dumnezeu va aprinde o alta, pentru că te iubește!
Dragostea este Hristos care stă tăcut între noi. Din iubirea Lui nemăsurată față de noi, copiii Lui, a luat naștere sufletul omului. A fost creat pentru a împărtăși dragoste și pentru a oferi dragoste. Dumnezeu a poruncit: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Luca 10:27). De aceea, sufletul este asociat cu o inimă, simbol al iubirii.
Întrucât Dumnezeu este în același timp, Tată și Creator, între El și noi, fiii și fiicele Lui, există o conexiune puternică ce ne apropie și ne unește: dragostea.
Când două persoane se iubesc, ele simt că au nevoie de prezența celuilalt asemenea aerului și își petrec cât mai mult timp împreună, oferindu-și unul altuia cel mai de preț și mai scump dar : o rază de lumină vieții lor.
Însă, când Părintele Tuturor sălășluiește în Cer, iar noi, copiii Săi, trăim pe pământ, cum ar putea dragostea dintre noi să înflorească, să supraviețuiască?
Pentru a înlătura pricinile morții iubirii, Dumnezeu ne-a dăruit rugăciunea, Sfânta Evanghelie și Biserica – cel mai neprețuit cadou pe care ni l-ar fi putut oferi vreodată. Prin rugăciune, noi ne împărtășim cu El, iar prin Sfânta Evanghelie, El ne vorbește nouă, dezvăluindu-ne învățăturile și poruncile Sale Sfinte.
Dar Biserica este comoara cea mai valoroasă pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o întru moștenire, căci ea este Însăși Inima Împăratului Ceresc, comuniunea dintre om și Creatorul Său. Doar la Biserică simțim cu adevărat că suntem împreună cu Sfânta Treime, pentru că ea este oglinda perfecțiunii, sfințeniei, măreției, dragostei lui Dumnezeu. Mergem la biserică nu din cauză că suntem incapabili să ne rugăm acasă, separați de toată slava și strălucirea Celui de Sus, ci fiindcă dorim să fim împreună cu El și cu aleșii Săi, deoarece în Rai nu mergem niciodată singuri.
Dacă am fi singuri, n-am mai gusta niciodată din minunățiile Edenului și am fi pe veci blestemați, fiindcă singurătatea este simbol al Iadului.
Biserica este însăși izvorul dragostei și prefigurarea Raiului Ceresc, întrucât este imaginea lui Dumnezeu pe pământ. Cei care îl iubesc cu adevărat pe Împăratul Ceresc, își transformă sufletele în biserici, iubirea lui Dumnezeu suprapunându-se asupra lor, prinzând viață cel mai profund sentiment care poate exista și care învinge cu ușurință forțele întunecate.
Dostoievski spunea: ”Iubiți toate plăsmuirile Ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum și fiecare grăunte de nisip în parte. […] Iubind, veți înțelege taina divină ce se ascunde în toate și deslușind-o odată pentru totdeauna, în fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. Numai așa veți putea îmbrățișa întreaga lume cu o dragoste desăvârșită, atotcuprinzătoare.”
Cuvintele sale redau esența vieții: iubirea – și ce alt simbol mai important al dragostei există dacă nu Dumnezeu Însuși, care este reprezentat prin Biserică? Părintele Tuturor și-a trimis Fiul pe pământ, dăruind lumii pe cine avea El mai de preț. Prin răstignire, Iisus Hristos a redeschis porțile Raiului. La Cincizecime, când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra apostolilor Mântuitorului, a luat naștere prima Biserică în chip nevăzut, care a fost mai târziu reprezentată printr-un așezământ fie sub formă de cruce, fie sub formă de corabie. Astfel, Biserica devine o imagine a dragostei Ziditorului, iar aici se ridică o serie de întrebări. De ce și-ar ține ascunsă Dumnezeu, inima? De ce nu ne-ar dărui cea mai pură inimă din lume nouă, copiilor Săi? De ce nu ne-ar apropia de Sine, oferindu-ne un loc unde să fim cu adevărat apropiați de El?
Einstein susținea: „ Întunericul este lipsa luminii, iar ura, lipsa dragostei.” Omul care nu îl caută pe Împăratul Ceresc, care nu este părtaș la Sfintele Taine și la slujbe, poate fi considerat un om pierdut, întunecat pentru că este lipsit de Dumnezeu și iubirea Sa. Doar la biserică putem atinge o părticică din Raiul nevăzut ochilor noștri umbriți de păcat, căci ne aflăm în interiorul inimii Ziditorului. Ce altă binecuvântare mai mare există, dacă nu aceea de a te afla în sufletul celui pe care îl iubești? Pierduți și orbi sunt cei care îl uită pe Dumnezeu, care se feresc să-și îmbrace ființa în iubirea și căldura oferită de biserică, de inima celui slăvit: „ Pentru că, ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei, 16: 26).
Întrucât Biserica are o semnificație atât de importantă în viața noastră, întrucât este o reprezentare a Ziditorului în mintea mea, asociez acest termen nu cu o locuință a lui Dumnezeu, ci cu însuși sufletul Său. Fiind oglindirea Împăratului Ceresc, devine un simbol al focului sacru al dragostei. Atribui dragostei, termenul de „sacru”, deoarece în poemul „ Venere și Madonă” a lui Mihai Eminescu, eul liric face referire la sfințirea omului prin iubirea pe care o simte: „ Iar tu ești sântă prin iubire”. De aceea, eu asociez biserica cu o inimă, imagine vie a iubirii. Dacă Dumnezeu este un izvor al dragostei, iar Biserica, o inimă, atunci acest locaș sfânt devine nu doar Casa celui Ceresc, ci și inima sa: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”. (Matei, 18:20)
Biserica este menționată în Simbolul de Credință: „Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Este una, căci relația dintre noi și Creator este unică. Este sfântă, întrucât aparține lui Dumnezeu Cel Sfânt. Sobornicia ei reprezintă chemarea omului la comuniunea cu Mântuitorul, iar termenul de „apostolească” argumentează mărturia credinței apostolilor, a credincioșilor.
„ Înăuntrul meu bate o Biserică”, aș putea spune. „ Dar ce semnifică o astfel de metaforă?”, m-ați putea întreba. De ce să susțin că în mine bate o inimă când eu, mângâiată de Tatăl, iubită de Fiu și împărtășită cu Duhul Sfânt, simt mai profund de atât? De ce, dacă Biserica este mai presus de cuget și de suflet, să nu cred cu toată ființa mea că ceea ce îmi înduhovnicește viața este Biserica, iar nu un organ muritor? Biserica este nemuritoare. Nemurirea înseamnă Rai. Raiul înseamnă Dumnezeu în toată Măreția Sa, iar eu îmi doresc atât de mult să fiu nemuritoare, să viețuiesc în Eden, în prezența luminoasă a Celui pe Care îl iubesc și Cel care mă iubește.
Astfel, îmi preschimb inima într-o Biserică și susțin că „Biserica din sufletul meu este închinată Creatorului”. Dacă El a zidit pentru mine o lume întreagă, minunată, atunci și eu îi voi zidi un sălaș unde să poată locui, unde să ne putem întâlni, împărtășindu-ne unul celuilalt, infinita dragoste pe care ne-o purtăm. Îi dăruiesc Lui sufletul meu, pe care El mi l-a lăsat întru moștenire. Dăruindu-i-l, îmi va deschide porțile Raiului și mă va schimba într-o Biserică aleasă, perfecționându-mă, umplându-mă de iubirea și slava Lui: „ Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”. (Matei, 5:)
Bibliografie:
- „Biblia”, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2008
- M. Dostoievski, „Frații Karamazov”, București, Editura „Victoria”, 1993
- Einstein, „Apa vieții. 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc”, București, Editura „Sophia”, 2014
- Mihai Eminescu, „Poezii”, Constanța Editura „Steaua Nordului”, 2007