Autorul parcurge un itinerar al eticii creştine fundamentate pe concepte filosofice. Wilhelm Windelband consemna că întâia reconstrucţie filosofică a religiei creştine a fost înfăptuită o dată cu apariţia şi închegarea creştinismului. Philon din Alexandria a transpus în noţiunile platonice, reprezentările primitive ale noii religii. Ideea Binelui Suprem „primeşte în sine reprezentarea lui Dumnezeu, iar diferitele idei particulare îşi subsumează reprezentările îngerilor. De-a lungul secolelor, filosofi, istorici au aprofundat teme religioase, au statuat concepte filosofice. Primul capitol descinde în semnificaţiile libertăţii. În studiul „Filosofia religioasă a lui N. Berdiaeff”, Isidor Todoran remarcă: „libertatea nu se înrădăcinează în fiinţă, ci în abisul anterior fiinţei. Actul libertăţii este ceva cu totul iniţial şi iraţional. Fiinţa purcede din libertate, nu invers. Lumea naturală, stăpânită de cauzalitate, este rezultatul unei deviaţii a libertăţii iniţiale. Libertatea precede binele şi răul şi determină alegerea. Prin ea, omul are o parte increată, infinită şi insondabilă. Libertatea este un izvor întunecat al vieţii, mai adâncă decât fiinţa”. În capitolul „Fundamentele creştine ale eticii”, autorul certifică faptul că Evangheliile aduc o „înnoire morală profundă şi o restaurare spirituală a omului. Legea morală a Evangheliei este o „lege a iubirii”. Iubire înseamnă „împlinire de sine prin altul”. În Noul Testament, Dumnezeu este definit ca fiind „iubire” (I, IV, 8). Teologia paulină despre lege şi libertate se fundamentează pe „imitatio Christi”. Omul eliberat de lege se îndreaptă spre împlinirea unui nou ideal, cel creştin. Textul Predicii de pe Munte implică o comparaţie cu Decalogul Vechiului Testament. Diferenţa esenţială constă în faptul că interdicţiile pot fi înlocuite cu virtuţile teologice şi morale. O dată cu Socrate şi Platon, termenului „virtute” i se atribuie semnificaţii morale. Virtutea în sens moral, înseamnă săvârşirea binelui (”exis”-la Aristotel; „habitus”-la Cicero). În creştinism sunt în număr de şapte: trei virtuţi teologice (credinţa, nădejdea, dragostea) şi patru virtuţi morale (înţelepciunea, dreptatea, curajul, cumpătarea). Virtuţile morale, numite şi „cardinale” (din lat. „cardano”-ţâţână”) sunt preluate de către creştinism din filosofia clasică greacă. În primele dialoguri platonice, Socrate aprofundează „înţelepciunea” („Charmides”), „evlavia” („Eutyphron”), „dreptatea” („Republica”), „curajul” („Laches”). Se are în vedere faptul că virtutea filosofică este eminamente, raţională, virtutea creştină implică prezenţa harului divin. Scopul virtuţii filosofice este „eudemonismul”. Virtutea creştină se fundamentează pe „apropierea de Dumnezeu”. Virtutea filosofică are un caracter individualist, cea creştină rezidă în iubirea faţă de aproapele. Virtuţile teologice , proprii creştinismului sunt: credinţa, nădejdea, dragostea. Creştinismul „a asimilat din iudaism ideea de Dumnezeu universal, ideea unităţii neamului omenesc de pretutindeni şi ideea că Dumnezeu are un plan faţă de omenire, că omenirea evoluează spre un ţel determinat” (Ovidiu Drâmba, „Istoria culturii şi civilizaţiei”, vol. I, pag. 191). Autorul volumului abordează „premisele unei antropologii creştine”. Temele învierii din morţi şi a imortalităţii sufletului îşi au sursa în religia iudaică. Creştinismul le-a aprofundat, creând o antropologie sui-generis. Omul este superior tuturor celorlalte creaturi. El a fost menit de către Creator să stăpânească peste tot pământul, peste tot ce este pământesc (Silvestru, „Teologia dogmatică ortodoxă”), însărcinat să dea nume tuturor vieţuitoarelor („Facerea”, II, 19-20). Trupul omenesc a fost creat prin acţiunea nemijlocită a lui Dumnezeu, celelalte forme de existenţă, au fost create ca urmare a poruncii. Trupul omului a fost modelat din lut. Sufletul a fost creat prin suflarea lui Dumnezeu asupra trupului („Facerea”, II,7). Filosofia precreştină a fost axată pe concepţia trihotomică asupra omului. Acesta era alcătuit din trup („soma), suflet („psyché”) şi spirit („pneuma”). În creştinism este statornicită concepţia dihotomică: trup-suflet. Spiritul (duhul) este o componentă a Sfintei Treimi din care sufletul se împărtăşeşte. Aşa după cum spune Sf. Irineu: „Omul este format din suflet şi trup, iar sufletul primeşte în sine Spiritul lui Dumnezeu”(„Adv. Haeres”, V, 6). În antropologia creştină, „sufletul este nemuritor, dar nu este infinit în timp, asemenea lui Dumnezeu, deoarece sufletul este creat de către Dumnezeu. Dumnezeu creează sufletul fiecăruia o dată cu naşterea trupului. Sufletul este nemuritor doar în sensul că supravieţuieşte trupului, dar nu şi antevieţuieşte acestuia, precum în cazul credinţelor în metempsihoză. Prin păcat se degradează ambele, şi trupul şi sufletul. Urmările căderii în păcat, în ceea ce priveşte trupul, sunt: boala, suferinţa şi moartea. Apoi, urmarea căderii în păcat în ceea ce priveşte sufletul, constă în principal, în alterarea chipului lui Dumnezeu conţinut aici” (Irineu Mihălcescu, „Teologie dogmatică”). Nucleul antropologiei creştine este unitatea teandrică, o unitate desăvârşită, misterioasă şi mistică a lui Dumnezeu („Theon”) cu Omul („andros”). În filozofie, Philon asimilează ideile platonice pe îngerii religiei iudaice (W. Windelband, „Filosofia elenistică şi romană”). În studiul „Despre principii”, Origen defineşte principiile („arhon”) metafizice ale filosofiei: Dumnezeu-Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, fiinţele fără trup, îngerii lui Dumnezeu. În „Etica voinţei pure”, Cohen consideră etica, o logică nouă, logica ştiinţei spiritului. Volumul deschide o perspectivă asupra divinităţii: Dumnezeu apare „ca legătura necesară între cele două lumi distincte, lumea existenţei şi lumea datoriei. Se statuează finalitatea unui sistem de gândire. În volumul „Sensul creaţiei”, Berdiaev se adânceşte în semnificaţii adânci. Prin creaţie, omul participă la demiurgia lui Dumnezeu. „Noul Ev Mediu”este „epoca pe care ritmul istoriei o substituie celei de ieri”. „Epoca de ieri” este raţionalismul timpurilor moderne, iar noul Ev Mediu semnifică „supraraţionalismul, comparabil cu cel al timpurilor medievale”. Omul nu poate să trăiască numai pentru sine, fără să-i slujească lui Dumnezeu, iar dacă nu-l are pe adevăratul Dumnezeu, atunci el îşi face dumnezei falşi; fascismul, comunismul probează acest lucru („Un nou Ev Mediu”). Viitorul Ev Mediu va însemna o redescoperire a lui Dumnezeu, începutul unei noi epoci religioase. Semnele noului Ev Mediu deschid calea filosofiei vitaliste. Demersul lui Berdiaev pentru etica teandrică este prezentată, amplu, în studiul „Adevăr şi revelaţie”. În excursul despre ascetică şi mistică, Dumitru Stăniloaie susţine că omul se curăţă de patimi şi dobândeşte virtuţile creştine, o scară a desăvârşirii care culminează cu iubirea, cu unirea omului credincios cu Dumnezeu în Iisus Hristos( Dumitru Stăniloaie, „Teologia morală ortodoxă”, III).
Viorica Bica Biblioteca Municipală „Octavian Paler”
Blogul Bibliotecii Municipale Făgăraş 