Mircea Eliade: Eminescu este întruparea cerului şi pământului românesc


După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri,  Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.

El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.

Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.

Mircea Eliade

Paris, septembrie 1949

sursa:Istorii Regasite de Horia Dumitru Oprea

Lasă un comentariu

Vocea Istoriei. Elena Morar

Lasă un comentariu

Anton Pann – autorul melodic al imnului național ”Deșteaptă-te, române!”


Anton Pann, personalitate complexă, trebuie relevat ca autorul melodic al imnului național „Deșteaptă-te, române!”. Nicolae Iorga l-a numit „albina folcloristă”, Caragiale îl aprecia ca „un spirit de mare generozitate în cultura românească”, căci a făcut „un adevărat servici literaturii culegând documentele caracteristicii noastre sociale”. În vremuri el a fost și rămâne un moralist neiertător, prin înțelepciunea stratificată în maxime și vorbe de duh pentru a oferi temeiuri de meditație și învățătură.

Locuitor al mahalalei Lucaci, când în București erau aproximativ 30.000- 40.000 de oameni, pasionat de muzica cultă, Anton Pann a impus cântarea în limba romana în Biserică. Un lăutar, poate, dar cu siguranță un psalt, un cântăreț bisericesc, un rapsod cu o vastă cultură folclorică enciclopedică, Anton Pann a înrâurit creațiile pașoptiștilor și unioniștilor.

Traiul și-l câștiga din scris, din tipografia pe care o deținea în casa sa din București, de pe strada care îi poartă astăzi numele, dar conștiința națională îl păstrează astăzi ca o referință a istoriei culturii muzicale românești, prin antologia de melodii așezate în colecții, sursă și obiect de cercetare asupra fondului muzical românesc vechi.

Prin creația muzicală a imnului, Anton Pann a dat „o adevărată  sinteză a spiritualității românești ce trebuie cultivată și bine înțeleasă de noile generații! (prof. Vasile Vasile)

Continuarea pe: https://bucurestiivechisinoi.ro/2019/11/anton-pann-adevaratul-autor-al-imnului-desteapta-te-romane-biserica-lucaci-locul-unde-i-sunt-zidite-ramasitele/?fbclid=IwAR3LcpUdvhdHBQf6qxlReNoxLAB7BtfWbgugJPca9UWnQzsizOJOOLFFuQM

Lasă un comentariu

Gânduri pentru Anul Nou


Într-o frumoasă postare a părintelui Claudiu Popa mi-am regăsit copilăria și toate trăirile de atunci. Înseamnă că sufletul mi-e copil și cred că multora v-a rămas la fel, încărcat de nostalgie si de doruri. Un suflet-copil este cel care păstrează binele și speranța în sipete magice, care devoalează bunătatea lumii pentru păstrarea ei în veșnicie.

Vă invit să vă revedeți copilăria, dar și viitorul, așa cum bine va plăcea lui Dumnezeu:

„În ajunul Anului Nou îmi trimit sufletul cu uratul, tocmai în raiul copilăriei. Mă copleșește frigul amintirilor iar zăpezile gândurilor mă troienesc. Copilăria însă mă așteaptă cuminte și nerăbdătoare în pragul casei, mă primește în pridvor, cu mult drag și dor, apoi mă ține strâns de mână prin labirintul celorlalte cămăruțe.

Este o căsuță frumoasă și primitoare, ca la fiecare. Tâmplarul a ridicat-o, doar din iubire. Iar lucrul acesta se vede.

Întru, cu jind, deși o cunosc îndeaproape.

Icoane, tablouri, ștergare, lădițe, canapea, măsuțe, sobe, rafturi, cam tot ce se găsește în gospodăriile noastre. Sunt absorbit, de liniște și curățenie. Totul este atât de minunat…

Oamenii curați, care nu mai sunt, decât doar în scrijeliturile de pe crucile de căpătâi, îmi zâmbesc de pe rafturile căsuței copilăriei. Icoanele îmi aduc aminte cum stăteam în fata lor, uimit, cu mama, care se chinuia să mă învețe rugăciuni. Tot ea pregătea impecabil totul de sărbători. Ea însăși era Sărbătoarea! Undeva în noapte termina de trebăluit. Mesele erau pline și îmi amintesc de comuniunea cu atâtea suflete frumoase. Pe toate îmi vine să le strâng cu brațele dorului.

Mai văd lângă sobă pâinea și vinul. Erau nelipsite la Crăciun și de Anul Nou. Cozonaci, bunătățuri aburinde, merinde, frumuseți care odată erau bine-așezate. Lumânările ardeau cu sete. Candelele așijderea. Peste tot mirosea a brad, a voioșie și bucurie. Lumina lunii intră pe furiș prin geamurile nenumărate.

Mi-e drag tot ce văd. Și-mi place și urătura și căsuța. Iar această retrospectivă mă poate corecta în anumite inițiative, planuri, proiecte începute și încurcate pe parcurs. Pot totodată remedia greșeli surprinse, lucruri nearanjate, sentimente devalorizare. În urma analizelor voi sta în binele cunoscut, voi înmulți iubirea și prietenia, și mă voi strădui să fie Casa vieții cât mai frumoasă.

Observ, de la an la an, că talpa vieții se tocește. Uratul devine mai greu și mai chinuitor. Cât se mai poate ne place tuturor să primim talanții iubirii, colăceii prieteniilor, merele virtuții, perele bucuriei și dulciurile veșniciei.

Până când mai puteam ura copilăria să nu stăm pe gânduri. Că va veni vremea când vom ajunge tablouri în Casa copilăriei altora; copilăria noastră fiind luată cu noi la Dumnezeu. Totodată bucuriile de acum sunt tapetul la care vor privi cu dor copiii noștri. Să fie cu miros rumen de veșnicie…

Luminatelor Voastre fețe le dorim: La mulți ani plini de Viață, bucurii și binecuvântate copilării! Din același gând curat, familia Popa Maria, Teodora, Adriana și Claudiu.”

sursa: Facebook https://www.facebook.com/photo/?fbid=5820761364666805&set=a.988199714589685

Comments (1)

Cartea, izvor de cunoaștere


Elena Morar, profesor de biologie, prezentă la Nocturna Bibliotecii 2022 ca instanță/ca voce lirică, pentru a oferi propria viziune despre tema Cartea, izvor de cunoaștere.

În carte se revelează întreaga lume spirituală a omenirii. Cartea condensează și răspândește toată experiența, toată cunoașterea acumulată a omenirii. Cartea este un mijloc puternic și universal de comunicare a oamenilor, a popoarelor, a generațiilor.

Există o singură cale de a depăși timpul – cartea, cuvântul tipărit. Cartea este păstrătorul bogăției spirituale a omenirii, una dintre cele mai importante și puternice legături dintre generații, căci leagă trecutul, prezentul și viitorul.

Cel mai important scop al cărții este de a păstra cunoștințele acumulate de-a lungul secolelor și de a le transmite generațiilor următoare. Datorită acestui fapt, progresul rapid al omenirii în ultimele secole în domeniul științei a devenit posibil. Majoritatea descoperirilor științifice se fac pe baza informațiilor acumulate și sistematizate anterior, rezultate ale experimentelor din întreaga lume. Cunoștințele pe care le primim din cărți ne permit să mergem mai departe fără să petrecem timp pentru a descoperi ceea ce este deja cunoscut de cineva.

 Cartea îmbunătățește abilitatea unei persoane de a-și exprima gândurile, de a pune cap la cap idei. Cartea îmbunătățește abilitatea de comunicare și abilitatea socială, dezvoltă imaginația și creativitatea. Este știut că oamenii care citesc multe cărți au un IQ mai mare. Conceptul de realitate este mult mai clar pentru cei care citesc cărți – ei sunt mai puțin supuși minciunii și iluziilor.

Cartea este ca o fereastră către mintea scriitorilor. Fiecare scriitor are propriul stil de scriere și, dacă îl analizezi cu adevărat, poți înțelege ce fel de persoană este scriitorul. Deci, să presupunem că citim o carte care a fost scrisă cu sute de ani în urmă și în timp ce o citim ajungem să înțelegem personalitatea autorului, starea sa de spirit în timp ce a scris cartea.

Pentru a înțelege sensul pe care autorul încearcă să îl transmită cititorului, cartea trebuie citită cu atenție, trebuie conectată cu propria experiență, trebuie analizate informațiile. Dacă cititorul reușește, atunci cartea dezvăluie o lume întreagă de evenimente interesante, experiențe emoționale profunde, descoperiri intelectuale.

Lasă un comentariu

Copii în lumea poveștilor


Clasa Pregătitoare – Școala Primară Acriș, jud. Brașov coordonator prof. înv. primar Petra Filip.

Fiecare poveste începe cu „a fost odată, demult….”. Prin intermediul poveștilor, copilul descoperă lumea, fie ea reală sau fantastică, își dezvoltă limbajul și imaginația. Adeseori copilul se identifică cu personajul pozitiv și, pe măsura ce va citi, va simți emoțiile și trăirile personajului; își va însuți comportamentul social al acestuia și va dezaprobă comportamentele negative. Copilul învață să fie bun, prietenos, să ajute. Eliberarea emoțiilor în fața colegilor și a învățătoarei reprezintă o oportunitate pentru profesor, care îl va ajuta să își cunoască mai bine elevii și să contribuie pozitiv la dezvoltarea lor emoțională.

Activităţile extraşcolare au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferă cele mai eficiente modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare, deoarece sunt factorii educativi cei mai apreciaţi şi mai accesibili acestora. Având un caracter atractiv, elevii participă, într-o atmosferă de voie bună şi optimism, cu însuflețire şi dăruire. Învăţarea versurilor şi interpretarea artistică sunt realizate de elevi cu bucuria şi plăcerea caracteristică unei activități de petrecere relaxată a timpului liber. Este binecunoscut faptul că memorarea se realizează cu mai mare ușurință atunci când fondul afectiv-pozitiv este mare şi contribuţia copilului la pregătirea şi organizarea unui spectacol artistic trebuie privită ca un scop în sine, de a oferi ceva spectatorilor: distracţie, înălţare sufletească, plăcere estetică, satisfacţie – toate acestea îmbogăţindu-le viaţa, făcând-o mai frumoasă, mai plină de sens (Bedereagă, 2017).

De ce elevii Școlii Primare Acriș, îndrumați de doamna profesor învățător Petra Filip, ne-au onorat cu o serbare școlară la această a XII-a ediție a Nocturnii? Pentru că vor să fie premiați cu cărți! Au aflat că Biblioteca Municipală „Octavian Paler” Făgăraș premiază toți copiii participanți și pentru ei, o bibliotecă a clasei nu înseamnă doar colecții de cărți pentru copii situate în colțul din spate al sălii, ci șansa de a fi utilizate la întregul lor potențial pentru a le îmbunătăți performanța de citire. Acest sâmbure de bibliotecă va fi un mediu mic, controlat, în care elevii vor interacționa cu texte de nivel adecvat și nu numai că va cultiva dragostea pentru lectură, ci și abilităților de lectură selectivă. Iar doamna învățătoare le va oferi elevilor un spațiu de devenire pentru a fi cititori mai puternici, pentru a promova lectura recreativă, pentru a încuraja lectura independentă și pentru a le introduce într-o serie de genuri, subiecte, experiențe și multe altele! Copiii, cu  certitudine, vor explora singuri rafturile de cărți pentru lecturi noi și interesante.

Comments (1)

Despre experiența de a fi scriitor publicat


Ruxandra Popa, elevă în clasa a XII-a la Colegiul de Științe ale Naturii „Emil Racoviță” Brașov

Genul literar fantasy/fantazie este o subspecie a genului fantastic, cu rădăcini în miraculosul folcloric, îmbogățit de un vast și complex arsenal de elemente magice, mitice. Fantezia presupune imaginație. Cărțile fantasy oferă o cale de evadare spre lumi unde totul este posibil, spre lumi inedite, magice, care nu contenesc să surprindă și unde abia aștepți să te aventurezi. Fantasy-ul oferă cititorilor călătorii către destinații spre care nici un tren și nici un avion nu duce, atât de bine construite încât par reale, în care nimic nu pare prea bizar sau prea neobișnuit.(Magda, Instagram @the.girl.behind.books)

Pentru cititorul de fantasy se întrevăd beneficii: sporirea creativității, plimbări în lumi alternative, lecții de empatie, depășirea dificultăților, dezvoltarea imaginației.

Romanul fantasy este o poveste plasată într-un alt univers – indiferent dacă acel univers este similar cu cel cunoscut, dar afectat de câteva modificări, sau dacă este complet inventat. Pentru Ruxandra Popa, elevă în clasa a XII-a la Colegiul de Științe ale Naturii „Emil Racoviță” Brașov și fostă elevă la CNRN, romanul fantasy este o activitate intelectuală super distractivă, fie că citește fantasy, fie că scrie fantasy. Dar , cu siguranță, romanul fantasy este, probabil, unul dintre cele mai complexe scrieri, din punct de vedere al genului.

Există trei elemente principale în crearea unei lumi fantastice: sistemul magic, sistemul politic și religia. Desigur, există multe alte elemente care influențează, dar cele trei menționate sunt pietrele de temelie. Și de obicei vor dicta celelalte elemente ale lumii și culturii create. Romanul fantasy trebuie să includă toate elementele magice, obiectele, abilitățile și legile create special pentru lumea fantasy.

Cantitatea de magie depinde de tipul de fantezie al scriitorului. Cea mai importantă parte a dezvoltării poveștii fantasy este stabilirea regulilor, apoi respectarea lor. Importantă este consecvența față de acestea. De exemplu, în Saga Twilight – ori ești vampir sau vârcolac, ori nu ești. Nu studiezi până nu devii vampir sau vârcolac. Un alt tip de sistem magic este magia învățată, de obicei într-un cadru academic, cu vrăji formulate specific și poțiuni cu rețete. Un exemplu de magie învățată este The Worst Witch. Chiar dacă unii oameni se nasc cu abilități magice naturale. Pentru a folosi magia, trebuie să înveți regulile.

Personajele vor fi puternic influențate de construirea lumii de către scriitor, așa că vor fi dezvoltate împreună cu construirea lumii fantasy. Dezvoltarea personajelor pentru un roman fantasy este puțin diferit față de un roman contemporan, pentru că trebuie să se țină cont de diferențele culturale create, de moralitate, de capacitățile magice (sau de lipsa acestora – dacă sunt ne-magice).

Lasă un comentariu

Ceai.Taifas.Înțelepciune


21 octombrie 2022

Parteneri: copii, clasa a IV-a Colegiul Național „Radu Negru” Făgăraș

Antoine de Saint-Exupery creează un personaj unic, un mic prinț, un simbol, ale cărui gânduri devin maxime, adevărate învățăminte prețioase pentru copii și adulți.

Educatorul îi înțelege rostul povestirii alcătuită din XXVII de capitole, încă de când propune lectura operei:

  1. Dezvoltarea imaginației este benefică pentru copii. Adulți, la maturitate, își pierd  felul de a fi al copilului, care nu se bazează pe gândirea rațională. Așa se explică bucuria creației și imaginației din copilărie (elefantul în interiorul unui șarpe).
  2. Fericirea și râsul susțin memoria și ajută copiii să se bucure de joc, lectură și învățare (planeta omului de afaceri).
  3. Fiecare secundă trebuie prețuită, timpul trebuie folosit cu sens (planeta lampagiului).
  4. Ieșirea din zona de confort provoacă copiii să fie mai stăruitori în obținerea unor rezultate (planeta geografului).
  5. Intuiția, ca și analiza, susțin luarea deciziilor celor mai potrivite (rolul florii și a vulpii).

Activitatea cultural-educativă a prilejuit prețioase clipe de dialog cu 24 de elevi uluitori de profunzi și intuitivi. Au înțeles Micul Prinț și au subliniat marea pierdere suferită pe plan emoțional de cei care nu citesc capodopera a lui Antoine de Saint-Exupery.

Au înțeles că a îmblânzi înseamnă a te împrieteni, au înțeles că este vorba de bunătate, despre spirit de aventură, că în aceea lume se pot petrece lucruri ce în lumea noastră nu este posibil. Planeta este mică pentru că este a unui mic prinț! Da, este vorba de universul copilului, micuț, dar îmbogățit doar cu cea ce contează! Copiii au făcut diferența dintre imaginar și real în fișa de lucru. Entuziasmul și împărtășirea a animat taifasul și a făcut mai delicioasă cana de ceai ☕.

― Cine eşti tu ? zise Micul Prinţ. Eşti tare frumoasă…
― Sunt o vulpe – zise vulpea.
― Vino să te joci cu mine – o pofti Micul Prinţ. Sunt atât de trist…
― Nu pot să mă joc cu tine – zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
― A ! Iartă-mă – rosti Micul Prinţ. […] Ce înseamnă « a îmblânzi » ?
― E un lucru care prea e dat uitării – zise vulpea. Înseamnă « a-ţi crea legături »…
― A-ţi crea legături?
― Desigur – zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume…

― Încep să înţeleg – zise Micul Prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit… […]
― Dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte ! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu ? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist ! Tu ai însă părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat, când tu mă vei fi îmblânzit ! Grâul auriu, şi el îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu… […]
Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim – zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă !
― Ce trebuie să fac ? zise Micul Prinţ.
― Trebuie să ai foarte multă răbdare – răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine…
A doua zi, Micul Prinţ veni din nou.
― Mult mai frumos era dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră – zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor cuprinde un frământ şi o nelinişte : voi descoperi cât preţuieşte fericirea ! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
― Ce-i acela rit ? zise Micul Prinţ.
― E şi el ceva cu totul dat uitării – zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile. […]
Astfel, Micul Prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape :
― Vai ! zise vulpea… Am să plâng…
― Din vina ta – zise Micul Prinţ – eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci tu ai vrut să te-mblânzesc…
― Aşa e – zise vulpea.
― Dar ai să plângi ! zise Micul Prinţ.
― Aşa e – zise vulpea.
― Atunci nu dobândeşti nimic din asta !
― Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului. […]
― Rămâi cu bine – zise Micul Prinţ.
― Te du cu bine – zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă : limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
― Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor – spuse după ea Micul Prinţ, ca să ţină minte.
― Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de preţioasă.
― Numai timpul cheltuit cu floarea mea… spune Micul Prinţ, ca să ţină minte.
― Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta.
― Eu sunt răspunzător de floarea mea…, spuse Micul Prinţ, ca să ţină minte.

A consemnat bibliotecar Raluca-Maria Bucur

Share this:

Lasă un comentariu

ION ONUC NEMEȘ -1oo de ani de la înființarea corului din Sâncraiu Almașului


Oameni-legendă:

Preotul Ştefan Răcăşan. Istorie mărturisită (I)

Manuscrisul acestor evocări l-am primit de la profesoara Victoria Mureșan, văduva profesorului Ioan Mureșan, autorul monografiei Sâncraiu Almașului, comuna Zimbor, județul Sălaj. Pentru publicarea lui am cerut și am obținut acordul medicului Tiberiu Răcășan, fiul părintelui Ștefan Răcășan. Manuscrisul susține și întregește afirmațiile legate de activitatea satului meu în ASTRA.

Pe părintele Stefan Răcășan l-am întâlnit în anul 1970 în comuna Buciumi, județul Sălaj, în noua sa parohie, după cea din satul meu. Om cu vocația ctitoririi spirituale și culturale, a inițiat şi organizat un festival coral la care au participat corul din satul meu, corul din Ardusat, județul Maramureș, şi alte formații corale din județul Sălaj. Povestea destinului său o cunoșteam din copilărie: cea luminoasă, aflată sub zodia credinței și a artei, și cea dramatică, peste care şi-au pus amprenta avatarurile istoriei. În ciuda suferințelor și umilințelor îndurate de la autoritățile vremii, îi era străin orice gând de răutate ori de răzbunare. Toată ființa sa trăia în şi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Era un om clădit numai din Iubire. Satul i-a purtat și îi poartă și acum o amintire încărcată de recunoștință. Ca preot, i-a învățat pe oameni să trăiască în Iubire, iar ca dirijor, i-a învățat lecția Artei, cele două concepte care se întâlnesc în sublimul unei certitudini: Dumnezeu este frumusețe.

***

„1918. Toamnă târzie. În satul Aşchileu Mic, bucurie mare, care era la tot poporul ardelean: visul de veacuri împlinit. Ardealul s-a unit cu Țara. Românii sunt liberi, au scăpat de «ocrotirea» împăratului de la Viena și de grofii și baronii ce-i exploatau atât de crunt. Au și ei o țară liberă, independentă, vor putea vorbi limba lor, vor avea școlile lor, vor fi recunoscuți ca națiune între celelalte națiuni civilizate din Europa. Aceste gânduri înălțau inimile și frământau gândurile celor maturi în satul pomenit și în tot Ardealul.

Eram copil de 11 ani, în clasa a V-a elementară, cu alți 14 copii, toți fii de țărani români. Școala era confesională, învățătorul român – Gheorghe Bucșa era plătit nu de stat, ci de țăranii români din sat. Statul plătea alți învățători, care funcționau la școala ungurească şi aveau menirea de a atrage şi maghiariza pe fiii valahilor. În sat nu existau decât 5-6 familii de maghiari, cu toate acestea la școala de stat funcționau 2 învățători.

În toamna târzie din 1918, la școala confesională era mare animație, la școala de stat tăcere, pustietate… Toți copiii așteptau să se întâmple ceva deosebit. Nu-şi puteau da seama ce anume, dar simțeau că s-a produs o schimbare. Nu mai erau porecliți de către colegii de la școala de stat cu epitete ca büdös oláh (valah puturos), ori bócskórós csórékok (opincari ciorecoşi). Dar ceea ce ne părea nouă o minune era faptul că nu mai trebuia să ne ascundem pe după garduri de frica jandarmilor cu pene de cocoș și cu baionetă la armă. Acești fideli reprezentanți ai stăpânirii, chiar și atunci când nu își exercitau meseria prin lanțuri şi bătăi, simpla lor apariție producea groază până și în copii. Cea mai grea amenințare pentru copii era «te dau pe mâna jăndarilor». Și cum aceștia dispăruseră, copiii jubilau, şi nu numai ei…

În sala de clasă (era numai una) își fac apariția venerabilul protopop Ioan Moldovan, cu barbă albă de un cot, și învățătorul Gheorghe Bucşa. Cel dintâi ţine în mână ceva în formă de sul, înfășurat în hârtie albă. Pe fețele amândurora se poate citi o mulțumire deosebită, iar ochii le erau umeziți. I-am salutat de data acesta nu cu «Isten hoztá», ci cu românescul «Bine aţi venit!», pe care îl învățarăm cu câteva clipe înainte de la elevul blăjean Virgil Moldovan. Emoția și-a atins culmea, cei doi plângeau de-a binelea. În tăcerea ce s-a așternut peste toți, am auzit apoi – îl aud şi acum – glasul blând și sugrumat de emoție al părintelui protopop: «Scumpi copii, astăzi n-am venit la voi pentru ora de religie, ci pentru a ne bucura împreună de marea bucurie a neamului nostru întreg, căci de azi înainte avem și noi o țară, România, care ne va ocroti pe toți. (Pe harta Europei ne-a arătat frontierele României întregite). De azi înainte voi veți învăța istoria și geografia României, veți recita poezii românești pe care nu le-ați putut declama până acum, veți cânta cântece românești, căci și noi avem cântece multe și frumoase. Şi, iată, aici v-am adus ceva frumos de tot, este drapelul roșu, galben şi albastru al Românei, care va sta de azi înainte în colțul de onoare al şcolii, în locul drapelului străin ce a stat până acum. Iubiți acest drapel, iubiți țara românească, învățați cât mai bine, căci al vostru este viitorul. Dintre voi vor ieși oameni luminați de care avem acum atâta lipsă. În curând se va deschide la Cluj gimnaziul românesc și pe cei mai silitori îi vom trimite la gimnaziu ca să deveniți oameni culți, oameni luminați, urmând ca această lumină a minții să o dați apoi poporului din care ați răsărit. Așa am făcut și noi, bătrânii, în împrejurări pe care voi le veți uita în curând. Iar acum iubiților, să învățăm împreună un cântec românesc, ascultați-i cuvintele: «Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română/ Să-învârtim hora frăției/ Pe pământul României./ Eu sunt roman, eu sunt roman/ Eu sunt nepot de-a’ lui Traian. Scrieți-vă fără frică aceste versuri în caietele voastre, iar Domnul învățător Bucșa vă va învăța şi melodia lor».

Am învățat în foarte scurt timp Hora Unirii pe o melodie ce se aude şi azi prin satele din Ardeal, mai ales la petreceri. A fost cea mai plăcută și emoționantă zi de școală din toată viața mea. Au urmat apoi cântecele Deșteaptă-te române, Pe-al nostru steag și Tricolorul. După 4-5 săptămâni și bătrânii satului fredonau aceste cântece, iar jocul (hora) tineretului începea și sfârșea totdeauna cu Hora Unirii”.

*

Pe cărarea ce suie spre Biserica din Sâncraiu Almașului a urcat mereu spre Dumnezeu părintele Ștefan Răcășan și a coborât la enoriașii săi ca să-i învețe să umble pe Calea Binelui și pe Calea Frumuseții.

Lasă un comentariu

IN MEMORIAM NICHIFOR CRAINIC (22 decembrie 1889 – 21 august 1972)


Zile albe, zile negre” , Memorii, Casa editorială “Gândirea”, 1991       

     

Prin restituirea manuscrisului olograf din perioada anilor 1945- 1946, lăsat testamentar familiei, editura “Gândirea” a publicat ad integrum “Memoriile” lui Nichifor Crainic, sub titlul conferit de autor “Zile albe- Zile negre”. Poet, eseist, profesor de teologie, mentor al gândirismului, editor, membru al Academiei Române, N. Crainic a fost o personalitate controversată a perioadei interbelice.

Nedic Lemnaru, prefațatorul volumului, avea să consemneze: ”despre Nichifor Crainic, despre opera lui literară şi doctrinară, ca şi despre conduita omului politic s-a scris enorm de mult, curios tocmai în acest răstimp, în care omul se afla în temniță, sau liber fiind, nu putea răspunde, având călușul la gură. El a răspuns, desigur, un lung şir de ani, zi şi noapte, anchetatorilor securității, care au înnegrit, probabil, mii de pagini, în redactarea lor proprie, pagini ce nu ne sunt accesibile…Absurdul de a-i refuza lui N. Crainic dreptul la replică- singura modalitate de a discerne şi extrage adevărul!- este cu atât mai grav cu cât partizanul teoriei „statului etnocratic” a fost un fervent al polemicii, mai mult chiar, un ilustru în rândul polemicilor doctrinare, de orice fel, dintre cele două războaie”.

Curgerii timpului i se asociază în „Memorii” o succesiune de ”unități spațiale”. Editorii le-au delimitat pentru a evita arborescențele din manuscris, „care fac greu de urmărit plutirea sau zborul”. Astfel, „Timpul copilăriei” reprezintă „spaţiul matriceal”, un sat din Câmpia Română, Bulbucata, de pe apa Neajlovului. „Când am început să-mi dau seama de mine însumi, am înțeles că tata mi-a fost întâiul dascăl pe gustul sufletului meu. Cu el am intrat în împărăția frumuseții”, mărturisește autorul. „Timpul învățăturii” semnifică un timp ascensional și un spațiu ascensional. Spațiul ascensional al învățăturii va fi străbătut „cu fervoarea unui spirit care se fortifică în suiș, se autoconsolidează, căpătând noi argumente pentru întemeiere în adevăruri prime”.

Crainic este un tradiționalist, „școala sa este predania, în sens religios și național”. După studiile teologice de la Universitatea din București, urmează cele de la Viena. În metropola culturii „se desăvârșește, îmbogățindu-și cutia de rezonanță”: artă plastică, muzică, arhitectură, stil de viață, stil universitar”. „Timpul împlinirilor”, timpul afirmării corespunde spațiului național.

Publică la revistele „Spre lumină”, „Viața românească”(Iaşi), „Ramuri”(Craiova), „Luceafărul”(Sibiu), „Revista politică și literară” (Blaj), „Neamul românesc”(București), cotidianul „Dacia” între anii 1918- 1920, al cărui redactor și fondator a fost N. Crainic, alături de Al. Vlahuță. Din anul 1926 până în august 1944 conduce și direcționează doctrinar revista „Gândirea”, „cea mai constantă publicație ca fermitate a opțiunii şi ca ritm de apariție”, însumând 23 de tomuri anuale. Ea a reunit în jurul ei scriitori de marcă ai perioadei interbelice. N. Crainic publică volumele de versuri. „Șesuri natale” (1916), „Icoanele vremii”(1919), „Darurile pământului”(1920), „Țara de peste veac”(1931). Publicistul avea să fie remarcat la „Cuvântul”, „Curentul”, „Calendarul”. Profesorul de teologie își elaborează doctrina ortodoxistă în paginile „Gândirii” și în volumele „Puncte cardinale în haos”81936), „Ortodoxie și etnocraţie”(1937), „Nostalgia paradisului”(1940). Activitatea literară și culturală se îmbină cu aceea de propagator al culturii române, în țară și străinătate. Cursul de teologie mistică (1935-1936), cursul despre ”Dostoievski și creștinismul rus” (1928-1929), cursul despre Meister Eckhart (1941-1942), îl acreditează ca profesor, ca rector.

În aprilie 1940 primește titlul de ”doctor honoris causa” al Universității din Viena. În același an este ales membru al Academiei Române. Blaga îl consideră un poet talentat dar se disociază de filosoful „Nostalgiei paradisului” la care identifică absolutismul dogmatic. „Timpul confruntărilor” este timpul împlinirii. Este perioada prefacerilor ideologice, politice, literare, sociale. Angajarea politică îi va aduce lui Crainic, deziluzii. El va fi contracarat de proprii săi adversari. Se desparte de regele Carol al II-lea. Mișcarea legionară sfârșește în crime. Statul etnocratic al cărui teoretician a fost, a fost amendat de cursul evenimentelor politice, de ofensiva Reichului. În anul 1926 Crainic este secretar general la Ministerul Cultelor și Artelor. În anul 1940 este ministru în guvernul Gigurtu. După reprimarea mișcării legionare, este ministru al propagandei naționale în guvernul mareșalului Antonescu. „Timpul rupturilor” încheie memoriile lui Crainic. Este perioada abdicării lui Carol al II-lea. Anul 1944 „îl proiectează pe narator în afara lumii cunoscute, în lumea de dincolo de istorie sau în sublume”. Alexandru Cojan a recuperat manuscrisul memoriilor. El numește locul de retragere „Țara de peste veac”. Este Transilvania, ținutul peregrinărilor secrete ale lui N. Crainic. Aici își va redacta memoriile. Manuscrisul inițial a fost redactat în perioada refugiului său în Transilvania, între 1944-1947.

Prof. Viorica Bica

                       

Lasă un comentariu

Older Posts »
%d blogeri au apreciat: