Andrei Vremir, un nou volum – Monitorul de Făgăraș


ANDREI VREMIR

Le sourire d’un instant

Paris,  Editions Thierry Sajat, 2017

934carte

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler” din Făgăraş a fost gazda unui inedit eveniment cultural desfăşurat joi, 3 august a.c. , începând cu ora 17.00. Lansarea volumului ,,Le sourire d’ un instant“ (Surâsul unei clipe) a poetului făgărăşean Andrei Vremir i-a mai adus alături pe Joel Conte, preşedintele Asociaţiei ,,Rencontres européenes“ şi pe cunoscuta scriitoare şi critic literar Oana Dugan care a adus şi câteva din operele ei printre care amintim ,,Kai Xin- Umbre chinezeşti“ şi ,,Expectaţia Nobelului“. ,”Volumul de poeme ”Le sourire d’un instant”- Surâsul unei clipe”, este editat la Paris, la Editura Editions Thierry Sajat şi cuprinde poezii traduse din celelalte volume de până acum cât și poezii scrise în limba franceză. Lansarea cărţii va avea loc şi la Paris, în noiembrie 2017. Cartea va fi disponibilă în librăriile din spaţiul francofon. Traducerea volumului în limba franceză îi aparţine criticului literar Oana Dugan şi autorului” a spus poetul Andrei Vremir. Poezia lui Vremir este profundă, cu un limbaj intelectualizant, nobil, bogat. Este o chintesenţă a spaţiului mioritic. Sper să încânte un public francez și francofon. Andrei Vremir atinge un apogeu publicistic. ”Ideea mi-a surâs mie şi norocul i-a surâs lui Andrei Vremir, ajungându-se la colaborări cu edituri mari. Este o selecție de poeme în limba franceză iar cartea se bucură de o ediţie de lux. Andrei Vremir a ajuns unul dintre poeții mari, cu o simbolistică extraordinară. Mi-a plăcut foarte mult poezia lui. Este importantă pentru a-l face să pătrundă în mijlocul ţării“ a spus scriitoarea Oana Dugan. ,”Volumul ,,Le sourire d’un instant“ cuprinde poeme traduse în limba franceză de către Oana Dugan, traducător şi critic literar. Alocuţiunile lui Joel Conte şi Oana Dugan evidenţiază o creaţie literară în care se relevă o impresionantă reprezentare metaforică a lumii, a raportului eu-univers. Pentru poetul făgărăşean, accentul construcţiei arhitectonice cade mereu pe vibraţia ideatică. Un dramatism interior călăuzeşte trăirile sufleteşti, integrîndu-le în perpetua vibraţie cosmică“ a spus prof. Viorica Bica, coordonatoarea Bibliotecii Municipale ,,Octavian Paler“ din Făgăraş.
(Ştefan BOTORAN)

Lasă un comentariu

Programul de vacanță ”Toate pânzele sus!”


Războiul Inelului

ANDREI MORAR, elev la Colegiul Național ”Radu Negru”

În mitologia lui J.R.R. Tolkien legată de Pământul de Mijloc au avut loc multe conflicte armate, cel mai faimos dintre acestea fiind cel descris în trilogia ”Stăpânul Inelelor”. Războiul a avut loc între anii 3018-3019 A Treia Eră, marcând astfel înfrângerea forțelor răului pentru următoarele câteva mii de ani. Sauron, Lordul Întunericului, încerca să recapete Inelul Puterii, pierdut cu 3 mii de ani înainte, aflat acum în posesia lui Frodo Baggins, care a pornit spre Mordor să îl distrugă.

entire-middle-earth-map-adorable-entire-middle-earth-map

La 23 februarie 3019, armatele lui Saruman, un aliat al Mordorului și lider al dominionului Isengardului, a traversat râul Isen, invadând astfel regatul Rohan și declanșând războiul. În urma luptei de la Vadul Isenului, Theodred, moștenitorul tronului, este omorât alături de restul armatei sale, copleșit de armatele orcilor.

Între timp în capitala Edoras, Gandalf îl alungă pe Grima Limbă de Vierme și îl convinge pe regele Theoden să pornească alături de trupele sale spre Cetatea Cornului [Hornburg] după care pornește spre nord să adune călăreții lui  Erkembrand. Ajunși la Hornburg, soldații lui Theoden, cărora li s-au alăturat și Aragorn, Legolas și Gimli, sunt asediați de o armată de orci și oameni din Dunland [rasa de orci din Isengard se numea Uruk-Hai] pe parcursul nopții dintre 3 și 4 martie. În momentul în care bătălia părea pierdută, asediații lansează un atac final aparent sinucigaș, timp în care apar întăriri conduse de Gandalf și Erkembrand. Inamicii aflați în plină retragere pornesc spre o pădure care se dovedește a fii o armată de huorni [rasă de copaci vii porniți împotriva lui Saruman], care îi anihilează complet.  Mai la nord, o armată de enți, condusă de Arborebărbos distruge fortăreața Isengard, alături de întreaga sa industrie pe data de 3 martie.

33171_the_lord_of_the_rings

Strategia lui Sauron era de a ataca regatele Rohan și Gondor în același timp, printr-o strategie de dezbinare și cucerire.

O armată a orcilor, sub comanda Regelui-Vrăjitor din Angmar, pornește din Minas Morgul cu scopul de a cuceri capitala Gondurului, Minas Tirith. Anterior, Faramir, fiul regelui din Gondor, a purtat un război de gherilă pe teritoriul Ithilienului, hărțuind armatele Mordorului și ale aliaților săi, remarcând faptul că se pregătește o invazie de mari proporții asupra regatului. Temerile sale se adeveresc atunci când invazia, condusă de ”Căpitanul Negru”[ Regele-Vrăjitor din Angmar], copleșește apărarea gondoriană din Osgiliath și Cair Andros, ajungând să asedieze Minas Tirith. Armatelor din Mordor li se adaugă trupe venite din Harad și Rhun, însoțite de Mumakili [creaturi asemănătoare unor elefanți, însă mult mai mari]. Cetatea rezistă primelor asalturi, însă apărătorii, aflați în inferioritate numerică, nu pot rezista multă vreme, inamicii depășindu-i numeric de câteva zeci de ori.

the_ride_of_the_rohirrim_

Călăreții din Rohan, după înfrângerea lui Saruman, află că aliații lor din sud se află sub asediu, așa că 6000 dintre aceștia, în frunte cu Theoden, pornesc în ajutor. Ajunși în Câmpia Pelenor, nu departe de cetatea asediată,atunci când totul părea pierdut pentru soldații din Gondor, reușesc să distrugă mai multe armate inamice, însă întâlnesc dificultăți în lupta împotriva luptătorilor din Harad și a uriașilor Mumakili, mulți călăreți pierzându-și viața chiar în momentul în momentul în care orcii urmau să fie puși pe fugă. Theoden a încercat să își regrupeze trupele, dar în acel moment a fost rănit mortal de Regele-Vrăjitor.  Eowin, nepoata lui Theoden, deghizată în soldat, reușește să îl omoare pe comandantul inamic ulterior cu ajutoril lui Meriadoc hobbitul.

Soarta bătăliei din Câmpia Pelenor a rămas în dubiu până în momentul in care Aragorn a sosit pe câmpul de luptă cu întăriri aduse din sudul Gondorului, fapt care a înclinat balanța în favoarea Gondorului [după victoria asupra Isengardului, Aragorn, Legolas și Gimli au pornit spre sud pe Cărările Morților, de unde au făcut rost de armata spiritelor, cu care îi sperie pe corsarii din  Umbar în Pelargir și le capturează flota, eliberează spiritele de sub jurământul depus și adună soldați pentru salvarea orașului Minas Tirith.

Următoarea mare bătălie are loc la Moranon, în fața Porții Negre a Mordorului. Armatele combinate ale Gondorului și Rohanului aveau un efectiv de 6000 de soldați, luptând împotriva unui inamic ce număra de 10 ori mai mulți orci, troli și oameni din Harad și Rhun. Bătălia a avut mai mult rolul de a îi distrage atenția lui Sauron de la faptul că Frodo și Sam se apropiau de Muntele Osândei, locul unde Inelul trebuia distrus. În ciuda unor sorți de izbândă aproape imposibili, în momentul în care Inelul a fost aruncat în lava Muntelui, orcii și aliații lor și-au pierdut moralul, fiind ulterior puși pe fugă. În acel moment, cetatea Barad-Dur, ”capitala” Mordorului, precum și Poarta Neagră s-au prăbușit, sporind și mai mult teama și panica în rândurile orcilor.

TN-Battle_of_the_Black_Gate

Eforturile de război ale Mordorului s-au concentrat asupra Gondorului, însă lupte au avut loc și pe alte fronturi:

– în nord, regatele Erebor și Dale au fost invadate de răsăritenii din Rhun. Capitala Dale a fost jefuită, locuitorii adăpostindu-se în Muntele Singuratic. O mare bătălie a avut loc în fața acestuia pe 17 martie, soldată cu multe victime de ambele părți. Atât Dain, regele din Erebor, cât și Brand, regele din Dale, au murit pe câmpul de luptă, soldații acestora refugiindu-se în Erebor. Răsăritenii au asediat muntele după trei zile de lupte dure, timp în care la sud avea loc bătălia de la Poarta Neagră, iar Inelul a fost distrus. Aflând de anihilarea Mordorului, moralul  acestora a scăzut drastic, piticii și oamenii, aflați acum sub conducerea lui Bard II și Thorin III Cască de Piatră ieșind din munte și luându-le cu asalt pozițiile, preluând astfel inițiativa și obținând o victorie glorioasă, invadatorii fiind complet alungați pe 27 martie.

hYfFXO3

4733995f078803d2b793aa3ada379bcd--tolkien-middle-earth

– pe 11 martie, Lothlorien, cetate a elfilor, a fost asediată fără succes de orcii din Dol Goldur, alte două asalturi având loc pe 15 și 22 martie. Ulterior, elfii din Lothlorien și Lorien sub conducerea lui Celeborn au traversat râul Anduin și au cucerit fortăreața Dol Goldur, care a fost mai apoi distrusă definitiv

– un alt asalt al orcilor din Dol Goldur a avut ca țintă regatul elfilor din Pădurea Întunecată. Pe 15 martie, sunt învinși de armata regelui Thranduil în Bătălia de Sub Codru, după o luptă costisitoare pentru ambele părți. Pe 6 aprilie, Codrul Întunecat a fost împărțit între regatele elfilor și redenumit Pădurea Frunzelor Verzi [Eryn Lasgalen].

Războiul s-a încheiat oficial după Bătălia Dinte Ape, care a avut loc în Comitat și a marcat eliberarea acestuia de sub ocupația lui Saruman, care a fost apoi omorât de Grima, companionul său .Printre consecințele războiului se pot număra următoarele:

– Regatul Reunit al Gondorului și Arnorului a fost restaurat, avându-l în frunte pe Aragorn, cunoscut acum și sub numele Elassar Telcontar. Faramir, succesorul la tron al Gondorului din acea perioadă, a primit titlul de Prinț al Ithilienului

– în Rohan, conducător a devenit Eomer, nepotul lui Theoden. În apropiere de Cetatea Cornului a fost stabilită o colonie a piticilor, în timp ce Isengard, redenumit Grădina Copacilor din Orthanc, a fost oferit enților

– regatele elfilor au intrat în declinul final. Mulți dintre aceștia au traversat Marea spre Tărâmurile Nemuritoare, cei care au rămas în Pământul de Mijloc trăind în regatul lui Thranduil sau în noi  colonii precum cea din Ithilien.

Lasă un comentariu

Programul de vacanță ”Toate pânzele sus!”


SIMONA GRIDAN, elevă la Colegiul Național „Radu Negru”

Simona

„Regulă de aur: să lași o imagine de sine incompletă…” Despre neajunsul de a fi născut – Emil Cioran

În pofida convingerilor sale, cum că nimic pe această lume nu merită vreo osteneală, măcinat de o „sensibilitate maladivă”, Emil Cioran depune o strădanie uluitoare în analiza sufletului uman, chiar dacă, paradoxal, de la primele pagini ale cărților suntem izbiți de afirmații radicale, pesimiste, de un negativism ostentativ și de un scepticism nevindecabil. Omul ca „materie perisabilă” și ca „prezență aiuritoare” într-o lume pentru care nu este făcut a constituit întotdeauna o pradă de elită pentru „ghearele cioraniene”, care par să-l menajeze mai mult în prima etapă a creației sale, când o formă de toleranță însoțește tente de melodramă – „Sunt din ce în ce mai sigur că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, condamnat să-și găsească o modalitate de viață proprie, așa cum natura nu a cunoscut niciodată” (Pe culmile disperării).

Dezvoltând o întreagă temă, al cărei punct de referință îl constituie individul, Cioran își îndreaptă atenția asupra tipologiilor umane: barbarul, civilizatul, neștiutorul, ignorantul, gloriosul, săracul, într-o manieră apropiată și mai complexă decât cea a lui Mihai Eminescu din poemul filozofic „Scrisoarea I” – „La același șir de patimi, deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi”. Nu întâmplător, ambii gânditori se opresc asupra unei anume categorii, a geniului, a creatorului, pe care o abordează din perspective diferite, însă care s-ar putea completa reciproc, în ciuda enormelor deosebiri de concepții ale epocilor din care fac parte. Cu alte cuvinte, Eminescu se concentrează asupra capacităților, a acțiunilor omului de geniu, asupra creației sale, în timp ce Emil Cioran, asupra consecințelor acesteia. În „Scrisoarea I”, geniul, întruchipat de figura umilă, mizeră a „bătrânului dascăl”, posedă cunoașterea absolută, dominând noțiunile temporale – trecutul și viitorul –, are capacitatea de a pătrunde tainele Universului prin înțelegerea numărului sacru – „Precum Atlas, în vechime, sprijinea cerul pe umăr,/ Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr” – devine „uriașul relativ” și „conștiința universului inconștient”, după criticul Ioana Em. Petrescu. În concepția lui Cioran, în fiecare creator există o dualitate care, până la urmă, realizează echilibrul între dorința tainică de a fi cunoscut, apreciat și dorința de a ascunde orice sentiment, orice slăbiciune. Dacă adesea Emil Cioran oscilează între credință și injurie, între afirmație și negație, în acest fragment, autorul, temperament introvertit, oscilează între nevoia de a i se recunoaște meritele, pentru că, în acest fel, ar ieși din anonimat și neliniștea care îl stăpânește atunci când conștientizează că, de fapt, puțini sunt interesați de ceea ce gândește, ignoranță împletită cu ipocrizia și cu nesăbuința, regăsită la indivizii mediocri, din poemul eminescian, la dispoziția cărora este lăsată opera savantului. Eminescu insistă cu amărăciune pe portrete ale persoanelor mărunte care nu fac decât să exploateze creația geniului pentru a-și construi gloria pe efortul acestuia – „pedantul”, „mititelul”, biograful etc. În ambele texte se evidențiază teama de a nu fi ridicol, principalul obstacol în exprimarea sinelui în creație, a universului interior. Preferăm să nu fim expuși, decât să fim înșelați. Aceleiași temeri i se adaugă tendința de a ne camufla singurătatea, trăirea de unul singur –„Nimeni nu se va încumeta să facă asemenea mărturisire, căci e mai puțin dezonorant să făptuiești o mârșăvie, decât să-ți dai în vileag o slăbiciune atât de jalnică și de umilitoare, născută dintr-un sentiment de singurătate…”. Cioran justifică acest sentiment, această suferință dureroasă prin eticheta pe care și-o atribuie, de solitar incurabil – „În Paris, ca și într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se ghemuiește într-un colț al conștiinței și rămâi cu tine însuți, cu umbrele și luminile tale”. Singurătatea sa, ale cărei efecte au fost agravate de insomnie, reprezintă o „maladie” instinctivă. Alături de melancolie, creează cartea de vizită a gânditorului.

Contrar aparențelor, toți marii creatori, în adâncul sufletului, simt nevoia recunoașterii valorii lor, care atrage nu numai prețuirea, ci și avantaje, atât materiale, cât și spirituale –„Vreau să fiu lăudat!” – ceea ce denotă, pe de altă parte, nu numai orgoliu, lipsa modestiei, dar și legitimarea potențialului. Mai cu seamă, aduce satisfacție, determinând așezarea geniului în rândul celor cu aceleași merite, din vârful ierarhiei academice, al căror Cuvânt primește greutatea, valoarea confirmării absolute, atributul zeității. Prin creaţia lui, devine Cuvântul, iar opera celorlalți începe prin Cuvântul lui. Iată o altă finalitate şi o altă conotaţie prin care creatorul se substituie divinităţii: „La început a fost Cuvântul”, logosul cu funcție creatoare, iar Artistul este începutul pentru un alt confrate, etalon și reprezentativ. Marele Anonim a știut de ce a instituit între om și cunoașterea absolută o cenzură transcendentală, lăsând omului, ca o compensație, creația, și aceasta limitată prin stil, considera Lucian Blaga. De greutatea cuvântului și de puterea lui a fost conştient și Nietzsche, care a subliniat încă din titlu că este atributul omului superior, dar a camuflat substituirea divinităţii prin forma populară şi rezonanţa arhaică „grăit-a…”, sugestie a începuturilor lumii. „Aşa grăit-a Zarathustra” este „La început a fost Cuvântul”, transformat în act de convingere, dar fiinţa superioară îşi pierde calităţile umane în încercarea de a transcende, supraomul nu are timp să se aplece asupra problemelor umanităţii, obsedat de căutarea desăvârşirii spirituale. Cuvântul este folosit pentru a evidenţia puterea Creatorului, dar nu şi pentru a salva omenirea. Cuvântul de slavă este bine primit ca un dar din partea mulţimii recunoscătoare, cuvântul de implorare nu este compatibil cu geniul. În lucrarea din anul 1952, „Silogismele amărăciunii”, E. Cioran nu vede în idolul său din tinerețe decât o himeră: „Am crezut, cu Nietzsche, în perenitatea spaimei, prin maturizarea cinismului, am ajuns mai departe decât el”. Cinismul cioranian este mai departe, mai matur pentru că se îndoieşte, este în căutarea formulei niciodată găsite şi pentru că are, aşa cum recunoaşte, un caracter instabil. Poate de aceea, el sesizează că are nevoie de aprobarea mulţimii, intuieşte existenţa implorării. Cuvântul-creativ are nevoie de cuvântul-elogiu pentru a-l înscrie în Pantheonul artiştilor, chiar dacă susține că nu are nevoie de „corul antic”. Dar corul îl situează pe un piedestal, îi conferă unicitate şi îl izolează ca pe „Luceafăr” – „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Omul superior se detașează prin actul creativ de muritori şi este mândru de statutul său. Nu-şi mărturiseşte mulţumirea sufletească, aşa cum nu-şi mărturiseşte proiectele. Ar fi risipă de energie şi întârzierea acţionării. „Dacă fiecare dintre noi și-ar mărturisi dorința cea mai tainică, aceea care îi inspiră toate proiectele, toate acțiunile…”, lumea n-ar fi atât de evoluată, ci doar evaluată.

Nevoia de apreciere este văzută ca o infirmitate a creatorului care lipseşte divinităţii, Fiinţa desăvârşită. Când Dumnezeu a creat lumea, n-a avut nevoie de felicitări, pentru că nu existau „martori”. El se simte însă răsplătit prin creația lui, omul, care aspiră spre „Acordul Pur”, spre apropierea de El, ceea ce Dumnezeu traduce ca recunoaştere a nevoii de spiritualizare. Valorificarea harului cu care a fost înzestrat omul, a talantului oferit, aduce indirect laudă Creatorului. Astfel Dumnezeu își acordă zilnic felicitări. De multe ori, a fost dezamăgit, deși se presupune că se aștepta ca această creație, omul, să greșească, dar El are răbdarea incomensurabilă a celui care știe că plăsmuirea Lui va învăța din eșecuri și dacă ii curmează strădania, prin moarte, așteaptă ca ea să fie continuată de succesorul său. Dumnezeu are tot timpul din univers să aștepte ca prin unirea eforturilor, fiinţa socială să-și recâștige locul în paradis. Într-un final, va exista un moment în care CREATORUL și CREAȚIA se vor felicita reciproc. De aceea cred că şi Dumnezeu are nevoie de apreciere, doar că ea este de altă natură şi ţine de o a patra dimensiune.

De altfel, „Căderea în timp” debutează cu interpretarea mitului biblic, a păcatului ancestral care prefigurează lucid destinul omului și care este fundamental pentru filozofia autorului: „Din toți pomii grădinii vei mânca, dar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, fiindcă în ziua când vei mânca din el, vei muri!” (Facerea, 2, 16-17). Nemulțumindu-se cu „pomul vieții”, trădând „darul divin”, bolnav de emancipare și de cunoaștere, omul se prăbușește în abisul timpului și devine, astfel, ființa deficitară, „degenerată”, „lipsită de rădăcini” – „Inorganicul își ajunge sieși; organicul este dependent, amenințat, instabil, conștientul este o chintesență de caducitate. Odinioară ne bucuram de toate, dar nu și de conștiință; acum, când o posedăm, când suntem hărțuiți de ea și ea se desenează pentru noi ca antipodul exact al inocenței primordiale, nu izbutim nici să o asumăm, nici să o abjurăm” (Căderea în timp). Principalul motiv al învinuirii nevoii de cunoaștere este simplul fapt că nu ne-a ajutat practic pe noi, „animale înzestrate cu rațiune”, să trăim, iar capacitatea specifică a omului de a voi neapărat să schimbe ceva nu este decât „stigmatul imperfecțiunii, prezența unui principiu demonic”. Ceea ce nu înseamnă că scriitorul este împotriva lui Dumnezeu. El doar își asumă incapacitatea Creatorului de a-i ierta omului păcatul ancestral, de a mânca din pomul interzis, prilej pentru scriitor de a medita asupra condiției umane: „Omul este, fără îndoială o apariție interesantă, poate prea interesantă, dar una zadarnică, pieritoare – extrem de fragilă. Omul sălășuiește în pierzanie și nu va putea dăinui”. Dar Dumnezeu a construit pentru om instrumentele mântuirii. Scrisoarea de felicitare a lui Dumnezeu este însuşi omul și strădania lui de a se salva, aspirația lui spre celest. Dumnezeu este şi creatorul elogiului, sperând că individul, în final își va regăsi paradisul. Iar opusul laudei este negarea faptei, alungarea din rai s-a produs nu din cauza încălcării unei reguli, ci din cauza nerecunoașterii vinei, a derogării responsabilității, a detaşării de gestul fatal. De aceea, păcatul primordial nu este înfruptarea, ci neasumarea, iar recuperarea se va face tot prin Cuvânt: cuvântul-mărturisire, cuvântul-faptă, cuvântul de recunoaştere şi cuvântul-recunoştinţă. Aceasta va fi lauda la care aspiră Creatorul lumii.

Emil Cioran caută cu disperare un răspuns la întrebarea legată de existența lui absurdă, folosind filozofia și retorica, sistemele de gândire ale precursorilor, „profeţi ai marii oboseli”, pentru că omul nu a fost niciodată „sigur de ceea ce este el, de fapt, nici de ceea ce va face”. Fundamentul nemulțumirii și al dorinței de autodepășire permanentă, de a se perfecționa prin cunoaștere, de a se detașa de tot ceea ce este efemer și neimportant sunt constante ale gândirii sale şi îi justifică perpetua căutare. Dar nu va explica şi dorința comună și lumească de a obține „aprobarea” celor din jur, pentru că, deşi cunoscut și nemuritor, „neliniștea” este aceeaşi ca a celor „simpli, angajați… în activități oarecare”. Este în codul nostru genetic dorinţa de cunoașterea a lumii și de căutare a cuvântului-sinteză, „unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul”, care îl salvează din anonimat şi îl transformă în Creatorul unui colţ sau al unui microscop din care poţi privi lumea. Din mansarda lui Cioran, Constantin Cubleșan consemnează că „observațiile asupra propriilor trăiri primesc o generalizatoare extindere asupra existențialității umane… dintr-o perspectivă inversă, marile probleme ale umanității își află în receptarea personală a filozofului un rezoner sensibil, tragic”.

 

Lasă un comentariu

Lansare de carte – Andrei Vremir -”Le sourire d’un instant” – ”Surâsul unei clipe”


Lansare de carte – Andrei Vremir -”Le sourire d’un instant”, Editions Thierry Sajat, Paris, 2017

b2c1f-afis2blansare2bflorin2bpitu_page_001

http://fagarasultau.ro/2017/08/04/lansare-de-carte-le-sourire-dun-instant-andrei-vremir/

http://www.monitorfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11397:andrei-vremir-un-nou-volum&catid=43:tiri-locale&Itemid=29

http://fagarasexpres.ro/poetul-andrei-vremir-si-a-lansat-volumul-le-sourire-dun-instant/

Invitați: Joel Conte, președintele Asociației Rencontres Europeennes
Oana Dugan, critic literar, traducător
Alături de invitații: Joel Conte, președintele Asociației ”Rencontres européennes, Oana Dugan, critic literar, traducător, publicul făgărășean a participat la lansarea de carte ”Le sourire d’un instant” – ”Surâsul unei clipe” a lui Andrei Vremir, poet făgărășean, profesor de limba și literatura franceză. Este autorul volumelor de poeme : ”Tăceri”, ”Oglinda oarbă”, Pandora”, ”Pantomima cuvintelor”, ”Verbomahie”. ”Le sourire d’un instant” întregește patrimoniul cultural al spiritualității făgărășene.

20170803_170118
Lectura poemelor devoalează un spirit introspectiv aplecat asupra temelor existențiale: destinul omului, timpul ireversibil, iubirea, creația. Poetul ”dezvorăște șuvoiul rostirii” într-un metaforism filosofic ce îndeamnă la o matură introspecție. Versurile cuprind ”întregul lumii” într-o continuă căutare a miezului ei absolut, a substanţei dăinuitoare.  Volumele de poezii devoalează starea prielnică plăsmuirii poetice: adâncimile iubirii sau ale lumii înseşi: ”limpezirile, strigările, amintirile, mărturisirile, chemările, mulcomirile” gândului. Andrei Vremir accede spre virtuţile cuvântului. Discursul liric se suprapune tăcerii, gândului lăuntric, rostirii.

Cunoaşterea se va exercita pe coordonatele abisale ale creaţiei. Sub privirea poetului, lumea se dizolvă în lumină, devine fluidă, armonioasă sau plumburie.
Problemele filosofice de o rezonanţă intens lirică ale veacului: viaţa, moartea, neantul, zădărnicia existenţei, sentimentul infinitului şi al eternităţii, condiţia omului se transpun în metaforism filosofic.

20170803_172206
Construcţia versului emană vibraţia ideatică în sonorităţi reflexiv – poetice. Emoţia se preschimbă în simboluri ce sugerează infinitudinea: ”Ca pe niște/ cărți, / am amestecat /culorile curcubeului/ și te-am pus/ să tragi una,/ la întâmplare. / ”Albastru!” Ai exclamat/ privind-o./ Și ai pus-o deoparte./ ”Mai trage una.”/ ”Albastru!” am strigat/ mirați amândoi./ Ai tras iarăși/ și iarăși. Dar,/ de fiecare dată: albastru. / Semn că/ niciodată cerul/ nu se sfârșește” (”Cărți”-”Oglinda oarbă”).
Volumul ”Pandora” se deschide cu o ”Ars poetica”, definiție a poeziei înseși: ”În fiecare cuvânt/am încordat un curcubeu,/ mereu un altul,/ crisalidă dezovărând/ discret,/ zborul îngândurat / de culori/ al sufletului”( ”Poezia”) ,
Discursul poetic accede spre tonurile gravității. ”Timpul se prelinge/ în stropi adânci de clipe./ Și mă golesc asemeni unei toamne/ce-și plânge-ncet culoarea/ pierdută în statornice risipe” (”Poem”). ”Plumbul tăcerii” se preschimbă într-un ”șuvoi nestăvilit de cuvinte” (”Mama”). Următorul volum, ”Verbomahie” dobândește accentele gravității. Cuvintele fragile ”se risipesc în cioburi reci de litere”. Și totuși, ”în chihlimbarul clipei” , „glasuri de aripi rostesc zborul, convertind tăcerea înălțimilor într-o nesfârșită rapsodie albastră”.
Volumul ”Le sourire d’un instant” cuprinde poeme traduse în limba franceză de către Oana Dugan, traducător și critic literar.
”Volumul de poezii ”Le sourire d-un instant” – ”Surâsul unei clipe” – publicat de Editions Thierry Sajat, Paris, va fi lansat la Paris, în luna noiembrie și va fi disponibil în librăriile din spațiul francofon. Accentul construcţiei arhitectonice cade mereu pe vibraţia ideatică” (Andrei Vremir) .

20170803_181725
”Nebun de poezie”, Andrei Vremir preferă metafora revelatoare. Alternând poezia poetică în grafie de poesis, amintind pe alocuri de delicatețea haiku-urilor Extremului Orient, nu atât prin formă cât mai ales prin conținutul bogat în ”curcubee” de sensuri cu rostirea poetică clasicizantă, poetul exultă prin fiecare poem al volumului, bogăția semantică a țesăturii poetice, desfășurând din rostul poemelor sale, rostirea ”curcubeelor frânte”, a ”marii muzici grave, siderale” (Oana Dugan, traducător, critic literar).

IMG_20170803_171919
”Asociaţia „Rencontres Européennes Europoésie” desfăşoară la Paris o activitate bogată, destinată creațiilor artistice și literare. Lectura poemelor din volumul ”Le sourire d’un instant” poartă cititorul în sfera metafizicii. Fiecare poem absoarbe în sine ”clipa” absorbirii în vers a epifaniei Cuvântului” (Joel Conte, președintele Asociației Rencontres Européennes. Europoésie)
Viorica Bica
Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Lasă un comentariu

Lansare de carte – Andrei VREMIR – ”Le sourire d’un instant”

Lasă un comentariu

Programul de vacanță ”Toate pânzele sus!”


ANDREI MORAR, elev la Colegiul Național ”Radu Negru”

Sașii din Transilvania

Sașii sau sașii transilvăneni (în germană Siebenbürger Sachsen, colocvial Sachsen, în dialectul săsesc Soxen) sunt o populație de origine etnică germană, stabilită în sudul și în nord-estul Transilvaniei începând cu mijlocul secolului al XII-lea.

Colonizarea sașilor în Transilvania a fost inițiată de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, fiind justificată, în esență, prin rațiuni de ordin economic și militar. Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniștilor germani a fost apărarea graniței Regatului Ungar din sudul Transilvaniei. Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor.

poza 1

Primii coloniști – germani (franci), valoni și flamanzi – au provenit din teritoriile situate în bazinele râurilor Rin și Mozela. Pe lângă coroana maghiară, un rol important în procesul colonizării germane în sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, mănăstirea cisterciană Igriș din Banat, precum și abația cisterciană Cârța din Țara Făgărașului. Teritoriul din sudul Transilvaniei colonizat cu germani are o suprafață de aproximativ 30.000 km².

poza 2

Organizarea legală

Drepturile și obligațiile coloniștilor germani au fost incluse în așa-numitul Andreanum, act emis în anul 1224, de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Prin acest important document erau confirmate populației germane, așezată pe teritoriul cuprins între Drăușeni și Orăștie, autonomia teritorial-administrativă, jurisdicțională și bisericească, fiind stipulate concomitent și obligatiile sale față de regii Ungariei. Comunitățile sătești erau conduse de un primar. O dată cu introducerea regimului dualist austro-ungar și cu desființarea Universității Națiunii Săsești (Sächsische Nationsuniversität) sașii și-au pierdut baza autonomiei lor. Din acest punct de vedere, situația nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoștea drepturi corporative minorităților, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susține financiar învățământul săsesc. Această situație a durat până în 1940, când autoritatea asupra școlilor a fost preluată de Grupul Etnic German din  Transilvania. Odată cu instaurarea comunismului, întreg sistemul școlar, inclusiv școlile cu predare în altă limbă decât cea română, a fost administrat exclusiv de statul român.

Organizații religioase

Pe lângă Ordinul Cavalerilor Teutoni, alte organizații religioase importante dezvoltării comunităților germane erau abațiile cisterciene de la Igriș, din Banat și Cârța din Făgăraș. Cea mai timpurie formă de organizare a sașilor a vizat viața religioasă, Prepozitura Sibiului fiind fondată încă înainte de 20 decembrie 1191. În primii săi ani de existență, prepozitura includea teritoriile capitlurilor de Sibiu, Nocrich și Brașov, adică zonele de colonizare primară a sașilor pe teritoriul Transilvaniei.

Învățământul

Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească.

În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească.

Regionalismele limbii săsești au dus de la începutul istoriei sașilor la necesitatea unei limbi scrise care a fost și este până azi limba germană.

Fortificarea orașelor

Invazia mongolă din 1241 – 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deși sașii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe așezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe orașe transilvănene au fost fortificate și erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen – biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a orașelor populate de sași a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen, făcându-se referire la șapte din orașele fortificate: Bistritz (Bistrița, Beszterce), Hermannstadt (Sibiu, Nagyszeben), Klausenburg (Cluj, Kolozsvár), Kronstadt (Brașov, Brassó), Mediasch (Mediaș, Medgyes), Mühlbach (Sebeș, Szászsebes), Schässburg (Sighișoara, Segesvár)

Nu se știe cu exactitate care șapte localități săsești au stat la originea denumirii „Siebenbürgen”, cele „Șapte Cetăți”, existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat așezările săsești care au alcătuit inițial numele .

poza 3

poza 4

Bisericile fortificate

Biserici fortificate transilvane sunt specifice satelor săsești și secuiești situate în sud-estul Transilvaniei. Odinioară în număr de circa 300, bisericile fortificate au jucat atât un rol religios cât și un rol militar pentru mai mult de cinci secole. În număr de aproximativ 150 de edificii la începutul secolului XXI, bisericile fortificate transilvane formează unul dintre cele mai dense sisteme de fortificații medievale bine păstrate de pe continentul european.

ViscriKirchenburg

 

Lasă un comentariu

Programul de vacanță ”Toate pânzele sus!”


ANDREI MORAR, elev la Colegiul Național ”Radu Negru”

Tancul – Cavaleria secolului  XX

 Vehicule blindate ale armatei române în perioada 1919-1947. Prima unitate de tancuri a armatei române a fost înființată în  anul 1919. ‘Batalionul carelor de luptă’ era echipat cu 74 de tancuri Renault FT-17 primite din partea statului francez. În perioada interbelică a fost pusă problema echipării armatei cu tancuri noi, aduse din străinătate,deoarece România nu dispunea de industria necesară fabricării de astfel de vehicule, problemă ce va fi accentuată în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Principalii furnizori de tancuri de tancuri ai armatei au fost Cehoslovacia (AH-4, cunoscut la noi ca T-1), Franța (Renault FT-17 și Renault FT-35), ulterior  acestea  fiind  înlocuite de Germania Nazistă (Panzer 35t, Panzer 38t, Panzer 3, Panzer 4 ; la finalul războiului, armatei române i-au fost furnizate din partea Rusiei 20 de tancuri Panzer 5 Panther capturate, păstrate în rezervă până în anul 1950, alături de restul vehiculelor germane supraviețuitoare). Neajunsurile acestor eforturi au fost dovedite în timpul luptelor de pe Frontul de Est, atunci când vehiculele românești au fost surclasate tehnic de de noile tancuri sovietice T-34 și KV-1. Pe parcursul anilor 1943-1944, s-a încercat convertirea unora dintre tancurile despărțite tehnic în distrugătoare de tancuri, cu un oarecare succes. După ce România a trecut de partea Aliaților în august 1944, armata sovietică a început să rechiziționeze vehicule ale armatei române, urmând un proces de dotare a diviziilor de blindate cu vehicule rusești [T-34/85, SU-76, SU-85,SU-100], proces încheiat la începutul anilor ’50. Printre cele mai notabile vehicule se află următoarele :

– Renault FT-17: intrat în serviciu în 1919, a fost primul tanc al armatei române, rămânând în uz până în 1945 ca vehicul de antrenament, când au fost confiscate de sovietici. Era înarmat cu un tun de 37 mm sau o mitralieră Hotchkiss.

poz 1

– T-1 [AH-IV]: vehicul ușor de fabricație cehoslovacă, a fost folosit de diviziile de cavalerie românești drept vehicul de recunoaștere până la bătălia de la Stalingrad, atunci  când regimentul a suferit pierderi grele

poza 2

– Renault R-35: 41 de astfel de tancuri au ajuns la armata română în 1939, furnizarea acestora fiind întreruptă de ocuparea Franței în 1940, comanda inițială fiind de 200 de astfel de tancuri. Acestea au servit în Regimentu 2 care de luptă, participând la toate campaniile de pe Frontul de Est. În 1944, 30 de astfel de vehicule au fost reînarmate cu tunuri antitanc de 45 mm, luând astfel naștere Vânătorul de care R-35.

poza 3

– R-2 [Panzer 35t] : în cadrul programului de modernizare din 1935, au fost comandate 126 de tancuri din Cehoslovacia. Primele vehicule au ajuns în 1937, dar comanda a fost întreruptă după ocupare țării de către Germania. O altă comandă de 382 de tancuri a fost refuzată de germani,cele comandate anterior ajungând până la urmă. A participat la luptele din Rusia, numeroase vehicule fiind pierdute în lupte împotriva inamicului.

poza 4

– T-3 [Panzer 3] : 12 tancuri Panzer III au fost livrate Armatei Române în toamna anului 1942. Acestea erau modelul Ausf. N, fiind vopsite în culoarea kaki. Tancurile au fost inscripționate atât cu crucea germană, cât și cu „Crucea Mihai” pentru a evita confuzia în rândul armatelor Axei. Aproape toate tancurile T3 au fost pierdute în cursul bătăliilor de la Stalingrad și Cotul Donului, cu excepția unui singur tanc. Un alt exemplar a fost păstrat la Târgoviște, pentru instrucție. Acest tip de tanc nu a mai fost livrat de către germani Armatei Române, fiind considerat depășit. Vehiculul avea un blindaj frontal de 70 mm și era echipat cu un tun de 37;50 sau 75 mm în funcție de model.

Polen, Panzer III mit Panzersoldaten

– T-4 [Panzer 4] : România a primit din Germania un număr total de 138 tancuri Panzer IV. Dintre acestea 11 erau modelul G, livrate de Germania în septembrie-octombrie 1942, înaintea bătăliei de la Cotul Donului, iar restul de 127 erau modelele H si J livrate în intervalul noiembrie 1943 – august 1944. Majoritatea acestor blindate au fost pierdute în luptele duse pe frontul de est, în primăvara și vara anului 1944, iar un număr redus care au supraviețuit au luptat și pe frontul de vest, în Transilvania, Cehoslovacia și Austria. La sfârșitul războiului doar două tancuri T IV mai erau funcționale, participând la parada militara din 23 august 1945. Unul dintre acestea poate fi văzut în  prezent la Muzeul Militar Național din București.

poza 6

– T-5 [Panzer 5 Panther] : În luna mai a anului 1946, România a primit 13 tancuri PzKpfw V Panther din stocurile Armatei Roșii. Tancurile au fost utilizate inițial de către Brigada 1 Care de Luptă, ulterior fiind cedate Diviziei Tudor Vladimirescu. Cele 13 tancuri erau modele, într-o stare avansată de uzură. Oficial, tancul a primit denumirea T5 Panther, în anul 1948 fiind vopsit cu noua emblemă a Armatei Române (cocarda). În 1950, toate cele 13 tancuri au fost abandonate și înlocuite cu T34/85. T5 Panther era folosit pentru instrucție, manevre militare și în cadrul paradelor, precum cea de pe 1 mai 1948 de la București. Până la introducerea tancurilor de fabricație sovietică, T5 a fost cel mai greu blindat aflat la dispoziția Armatei Române. Considerat a fi unul dintre cele mai bune tancuri din Al Doilea Război Mondial, acesta era înarmat cu un tun de 85 mm și avea un blindaj de până la 120 mm, păstrând totuși un grad ridicat de mobilitate.

poza 7

– TACAM T-60 [Tun AntiCar pe Afet Mobil T-60]: este un distrugător de tancuri proiecta de colonelul Constantin Ghiulai și construit la Atelierele Leonida, având la bază tancul ușor sovietic de captură T-60. Vehiculul a avut ca inspirație distrugătorul german Marder, fiind înarmat cu un tun antitanc de calibru 76,2 mm și având un blidaj ce varia de la 15 mm în zona tunului la 35 mm în partea frontală a șasiului, fiind destinat a fi un vânător de tancuri rapid și ușor. 34 de astfel de vehicule au ajuns pe front începând cu 1943, cele mai multe fiind distruse pe front. În toamna anului 1944, distrugătoarele rămase au fost confiscate de armata sovietică.

poza 8

– TACAM R-2 [Tun AntiCar pe Afet Mobil R-2]: acest distrugător de tancuri, construit pe șasiul tancului R-2[Panzer 35t] și proiectat tot de colonelul Constantin Ghiulai a fost proiectat ca răspuns la adresa noilor tancuri sovietice T-34 și KV-1. Tancul a fost testat în toamna anului 1943, iar până în iunie 1944 au fost realizate 20 de astfel de vehicule, intrând în luptă în iulie în cadrul Regimentului 1Care de Luptă. Ultimele 6 vehicule rămase au fost folosite în luptele din Ungaria și Austria, un singur exemplar supraviețuind până astăzi și expus la Muzeul Militar Național. Era înarmat cu același tun antitanc de 76,2 mm însă aveau blindajul mai subțire, de doar 10-25 mm. În timpul testelor, a fost remarcată abilitatea de a penetra blindajul unui T-34 de la doar 500,pe distanțe mai mari scăzând precizia tunului, manevrarea dificilă a armei principale precum și probleme în traversarea obstacolelor.

poza 9

– Mareșal: distrugător de tancuri aflat doar în stadiul de prototip. Conceptul a apărut în anului 1942, fiind un tanc similar modelului german Hertzer. Primele  prototipuri au intrat în stadiul de testare  în iulie 1943, rezultatele obținute fiind satisfăcătoare. Se  credea că reculul tunului experimental de 122 mm va răsturna tancul, dar nu a fost așa. În octombrie, au avut loc noi teste, martor fiind și mareșalul Antonescu. Armamentul a fost schimbat cu un tun Reșița Model 1943 de 75 mm. Ultimele teste au avut loc în iulie-august 1944. La 26 octombrie 1944, invocând condițiile armistițiului, prototipurile au fost confiscate de sovietici, alături de restul schițelor și materialelor legate de acesta.

poza 10

Lasă un comentariu

Older Posts »