In Memoriam Regele Mihai I al României


Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Regele Mihai I al României, București, Editura Humanitas, 1997

 

„Doar adevărul ne poate elibera. Din cauza că adevărul este adesea incomod, nu avem curajul să umblăm după el. Sigur, el este incomod, dar după ce ajungi să depășești starea de inconfort pe care o provoacă, întâlnindu-l si acceptându-l, abia după aceea începi să-i înțelegi binefacerile. Fără adevăr nu putem colabora. Spunem că fiecare avem adevărul nostru. Adevărul nu poate fi decât unul singur. Oamenii trebuie să spună adevărul. Să-l suporte – numai așa e posibil să se dezbare de bigotismul politic actual. Adevărul este ascuns popoarelor, tocmai pentru că se știe că adevărul îl face pe om liber. Numai minorilor și sclavilor li se ascunde acest bun, dar până și lor li se oferă ceva care să semene cu realitatea.

Un popor mințit este tratat ca o ființă subdezvoltată mental, căreia degeaba îi spui adevărul despre lume și despre ea însăși.

Un om hrănit cu adevăr se maturizează în mod normal, la timp, are opinii, șă opiniile lui trebuie sa le iei în seama cu seriozitate.

După ce ai spus adevărul, ce mai poți sa adaugi ?”

Mihai I al României

Niculescu Bran, Tatiana, Mihai I, ultimul rege al românilor, București, Editura Humanitas, 2016

„Cel mai tânăr rege al României urca pe tron într-o vreme în care țările din răsăritul Europei li se rezerva „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească”, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin fraudă, minciună și manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea și modestia definesc viața adevărată, atunci ultimul rege al romanilor rămâne pentru generative viitoare un reper de înțelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.”

„Istoria României” își propune să înfățișeze trecutul poporului roman și al spațiului istoric românesc, în toată complexitatea sa, în interacțiunea permanentă dintre romani și ceilalți locuitori ai acestui spațiu și în contextul creat de realitățile internaționale care au constituit cadrul geopolitic al istoriei românești. Spațiul cel mai larg, raportat la segmentul cronologic tratat, a fost rezervat ultimelor două secole, din vremea constituirii națiunii române până la sfârșitul totalitarismului și primii ani ai democrației.” (Istoriei României, ediție revăzută și adăugită,  Mihai Bărbulescu, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor).

 

 

Anunțuri

Lasă un comentariu

EXPOZIȚIE DE CARTE 1 DECEMBRIE 1918


”Opriți-vă lacrimile și durerile! Din ele și din mormintele eroilor noștri ne-a răsărit libertatea, care va pune fundamentul viitorului, fericirii neamului; pentru acestea jertfe, vă vor binecuvânta fiii, nepoții și strănepoții” (”Foaia diecezană”, Caransebeș, XXXIII, nr. 47, 2/15 decembrie 1918, apud Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, ”Istoria Transilvaniei”)            IMG_20171129_130359

”Conceptul autodeterminării naționale devenea treptat, aproape unica idee repetată de elita politică românească din Transilvania în toamna anului 1918. În acest context istoric, solidaritatea națională a funcționat impecabil” (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, ”Istoria Transilvaniei. Ioan D. Gogea publică ”Ziarul Românul”, o bogată sursă de informare pentru cercetătorii perioadei desăvârşirii procesului de formare a naţiunii române. În coloanele lui s-a convocat pentru prima dată Adunarea Naţională de la Alba Iulia, manifestul intitulat ”Către popoarele lumii”.

IMG_20171129_102615

Gheorghe Pop de Băseşti a adresat deputaţilor, apelul să dea glas hotărârii de a înfăptui unirea ”tuturor celor de-o limbă şi de-o lege, într-un singur și nedespărţit stat românesc”.  Romanitatea şi continuitatea noastră neîntreruptă, zestrea ideologică a Şcolii Ardelene, devin pentru Goldiş, baza de argumentare pentru legitimitatea poporului român (Gheorghe Şora, ”Vasile Goldiş, militant pentru desăvârşirea idealului naţional 1 Decembrie 1918”). Discursul rostit de Vasile Goldiş a fost solemn: ”după drept şi dreptate românii din Ungaria, Banat şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu regatul României”. În încheierea discursului său, Vasile Goldiş a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.” Delegaţia alcătuită din Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida – Voevod s-a deplasat la București pentru a prezenta regelui Ferdinand I și guvernului, actul Unirii, Decretul-lege nr. 3631 din 24 decembrie 1918 care a consfințit actul memorabil de la Alba Iulia. ”Ținuturile cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sunt și rămân de-a pururi unite cu Regatul României”. Decretul-lege nr. 3632 stipula principiile și formele administrării provinciei. Decretele de Unire au fost ratificate în ședința solemnă din 29 decembrie 1919 al Primului Parlament al României Mari, legea fiind promulgată la 31 decembrie.

IMG_20171129_130411

 În discursul rostit în onoarea delegaţiei, I. I. C. Brătianu a spus: „de 1000 de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată.” La 11/24 decembrie 1918 a fost publicat Decretul privind ratificarea Unirii Transilvaniei cu România (Ioan Scurtu, ”1 Decembrie 1918„).

 „Marea Adunare naţională de la Alba Iulia”, studiul academicianului Ştefan Pascu, este o pledoarie pentru  libertatea socială, independenţa şi unitatea politică. De la conştiinţa de neam se accede la conştiinţa unităţii etnice şi a unităţii politice. Crearea statului modern a constituit pârghia de susţinere a întregului efort spre desăvârşirea unităţii.

IMG_20171129_130427

Articol din presa vremii despre Adunarea de la Alba Iulia:

”În aceste ceasuri peste 1000 conducători și adevărații deputați ai neamului românesc din toate ținuturile noastre adunatu-s-au la Alba –Iulia, cetatea bravului Mihai Viteazul, ca să decreteze prin hotărârea lor libertatea noastră, neatârnarea de nimeni și conducere și astfel să aducă la îndeplinire ”visul de al cărui dor ne-au murit părinții și strămoșii.”  Dacă în aceste momente de prăznuire mă gândesc la timpul războiului de mai bine de 4 ani, mă gândesc la șiroaiele nesecate de lacrimi, la greutățile, suferințele și durerile noastre, mă gândesc la pierderea celor mai buni de-ai noștri, căzuți pe multele câmpuri de luptă, nu pot zice acum altceva, decât : opriți-vă lacrimile și durerile! Din ele și din mormintele eroilor noștri ne-a răsărit libertatea, care va pune fundamentul viitorului, fericirii neamului; pentru acestea jertfe, vă vor binecuvânta fiii, nepoții și strănepoții”. (Foaia diecezană, Caransebeș, XXXIII, nr. 47, 2/15 decembrie 1918, apud Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, ”Istoria Transilvaniei”). În ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, 1228 de deputați au hotărât ”Unirea pe vecie a Transilvaniei cu România” (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, ”Istoria Transilvaniei”). ”Rezoluțiunea” de unire (o veritabilă sinteză-în nouă puncte-între programul național și cel social, între Unirea necondiționată și cea condiționată, citită de Vasile Goldiș, a fost votată în unanimitate de delegați. Decizia de Unire cu România a fost primită cu entuziasm de cei peste 100000 de români prezențo la Alba-Iulia. Maniera democratică în care s-a hotărât Unirea și participarea masivă a populației de pe întregul teritoriul unit cu România, conferă astfel o notă de specificitate istoriei românilor în anul 1918” (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, ”Istoria Transilvaniei”).

IMG_20171129_130436

Transilvania este parte integrantă a pământului românesc. Pe temeiul faptelor istorice, Transilvania a dobândit o consacrare internaţională, prin Tratatul de pace de la Trianon (1920) şi prin cel de la Paris (1947). Constantin C. Giurescu aduce argumente incontestabile istorice şi culturale, în studiul ”Transilvania în istoria poporului român”.

România Mare” nu a însemnat doar graniţe lărgite, provincii reunificate, a însemnat şi un nou sistem social şi un nou sistem politic, a însemnat trecerea de la liberalismul nedemocratic la democraţia liberală”(Vlad Georgescu). România Mare a fost  ”opera unor oameni politici formaţi în veacul al XIX-lea, în regat, Brătienii şi susţinătorii lor, în Transilvania, vechii memorandişti, Maniu, cu toţii, spirite europene, democratice care au impus reforme radicale de natură a moderniza din temelii structurile economice, sociale şi politice ale noului stat” (Vlad Georgescu, ”Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”).

IMG_20171129_130514

Marea Unire a deschis noi şi largi perspective istorice. Volumul ”Documente privind istoria României între anii 1918-1944”, coordonator Ioan Scurtu, cuprinde acte legislative, programe politice de partid, rezoluţii şi moţiuni ale forurilor oficiale sau ale întrunirilor, informări elaborate de organe de stat, politice, economice, declaraţii de politică internă şi externă, memorii ale personalităţilor politice, comunicări ştiinţifice ale oamenilor politici, de ştiinţă, de artă, membri ai Academiei Române şi profesori universitari. ”Istoria, care se putea crede că este o materie pe lângă celelalte, se învederează din ce în ce mai mult că este o necesitate. Da, cunoştinţa ei este o necesitate pentru conştiinţa umană: şi pentru chibzuirea împrejurărilor, şi pentru tragerea concluziilor şi pentru îndemnuri şi pentru mângâieri” (N. Iorga)

Ziua de 1 decembrie 1918, avea să fie marcată de Lucian Blaga, în memorialul său, „Hronicul şi cântecul vârstelor”. Sosirea trupelor româneşti este asemuită unei noi „plămădiri cosmice”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

 

Lasă un comentariu

NOCTURNA BIBLIOTECII – De ce ne place să minţim şi să fim minţiţi – o perspectivă asupra manipulării – „Nu vă minţiţi unul pe altul…”(Col. 3, 9) Pr. Dr. Ciprian Valentin Bîlbă


Pr. Dr. Ciprian Valentin Bîlbă

De ce ne place să minţim şi să fim minţiţi – o perspectivă asupra manipulării -“Nu vă minţiţi unul pe altul…”
(Col. 3, 9)

„Astfel, un impozit indirect, chiar dacă este exorbitant, va fi întotdeauna acceptat de mase. Extras zi de zi din obiectele de consum, prin fracţiuni infime, nu stânjeneşte obişnuinţele maselor şi le impresionează prea puţin. Înlocuiţi-l cu un impozit proporţional pe salariu sau pe alte venituri, plătibil într-o singură tranşă – chiar dacă ar fi de zece ori mai puţin împovărător decât celălalt, va stârni proteste anonime. Micilor sume de bani de zi cu zi, invizibile, li se substituie, într-adevăr, o sumă totală relativ ridicată şi, prin urmare, susceptibilă de a genera neplăcere. Aceasta nu va trece neobservată decât dacă a fost pusă deoparte bănuţ cu bănuţ; dar acest procedeu de economisire presupune o doză de prevedere de care masele sunt incapabile.
Exemplul de mai sus arată clar mentalitatea maselor…. Experienţa nu i-a învăţat încă îndeajuns că oamenii nu se conduc după recomandările raţiunii pure” (s.n.) (Le Bon, pp. 6 – 7).
Cuvintele acestea au fost scrise în Franţa anului 1895. După un secol de atunci lucrurile nu s-au schimbat absolut deloc. Psihologia funcţionează la fel. Omul a rămas om şi continuă să aleagă quasi-permanent plăcerea şi să scape de tot ceea ce îi poate cauza neplăceri. Şi asta chiar cu preţul eradicării corectitudinii funcţionale a cogniţiei.
De fapt, gândirea pozitivă modernă a marşat apăsat, şi o face cu succes în continuare, pe diferenţa dintre logic şi adevărat, lăsându-i omului posibilitatea să aleagă între ceea ce este logic şi cu sens dar care nu este adevărat şi ceea ce este adevărat dar nu neapărat şi cu sens raţional, logic. S-a ajuns, astfel, la înăbuşirea şi îndepărtarea prin secularizare a tot ceea ce înseamnă valoare religioasă, substituindu-i caracterul spiritual şi transcendent printr-un transmundanism domestic de tipul raiului pe pământ.
Astfel, de exemplu, s-a ajuns ca valoarea şi semnificaţia iubirii să fie confiscată propovăduirii Bisericii şi să fie întoarsă chiar împotriva ei în sensul că nu respectă libertatea existenţială a anumitor categorii de persoane care vor să trăiască pur şi simplu altfel şi atât.
Raţionamentul e simplu: 1. Vestul îi acceptă şi îi respectă pe cei cu orientări sexuale alternative; 2. La noi Biserica nu este de acord cu orientările sexuale alternative; Concluzia: Biserica noastră nu este de acord cu Vestul şi nu respectă valorile lui umanitare legate de aceste orientări sexuale alternative.
Deşi raţionamentul împărtăşeşte în mare condiţiile unei gândiri logice, concluzia lui nu e una tocmai adevărată şi, la rigoare, nici măcar una deplină dpdv logic, deoarece se generalizează opoziţia Bisericii noastre faţă de Vest, când de fapt e vorba doar despre problematica ce vizează orientările sexuale alternative. Se încalcă astfel principiul raţiunii suficiente, oferindu-se un temei necesar dar nu şi suficient pentru a opune Biserica noastră Occidentului. Şi uite aşa ne place să minţim şi să fim minţiţi.
Aşadar, în acest caz, ceea ce este logic, sau, mă rog, îndeplineşte anumite condiţii formale ale unei gândiri logice, nu este neapărat şi adevărat. Dar, mă întreb, câţi dintre oamenii grăbiţi de azi stau să judece lucrurile aşa. Câţi au timp să stea strâmb şi să judece drept?

Astăzi, ca şi pe vremea lui Gustave Le Bon, mijloacele persuasiunii sunt aceleaşi: afirmaţia, repetiţia şi contagiunea. Dacă un lucru este repetat suficient de des pentru persoane aflate în contexte sociale diferite, lucrul acela devine contagios şi este împărtăşit de o mulţime de oameni (Le Bon, pp. 64 – 67). Şi asta, aş adăuga, mai ales dacă mesajul afirmaţiei vizează un câmp de interes care suscită afectivitatea. Ori banii, sexualitatea, abaterile morale de tipul discriminare şi împiedicarea libertăţii de exprimare a diferitor persoane sau grupuri sociale, sunt valori care suscită instinctul de supravieţuire şi o serie de manifestări emoţionale legate de a fi sau a nu fi. Dacă mai pe la începuturi instinctul de supravieţuire se activa în legătură cu ameninţările animalelor sălbatice sau cu jurisdicţia terenului de vânătoare care prin flora şi fauna lui asigura necesarul de hrană a omului, astăzi trigger-ul este tocmai lipsa sau insuficienţa banului pentru a-mi putea cumpăra cele necesare traiului şi negarea de sine pe care o simt ori de câte ori cineva mă contrazice şi ridică tonul la mine împiedicându-mi libertatea de exprimare.

Deşi lucrurile în esenţă stau cam la fel, ceea ce putem constata ca fiind o îmbogăţire a arsenalului de înţelegere şi argumentaţie a ceea ce se întâmplă în creierul nostru atunci când suntem ameninţaţi de ceva, sunt tocmai ultimele descoperiri la nivelul psihologiei şi neurobiologiei.

Puţină psihologie neurobiologică
Exact la un secol după Gustave Le Bon, în 1995 Daniel Goleman a procedat la o metaanaliză a studiilor şi cercetărilor referitoare la noile descoperiri la nivelul funcţionării cortexului uman şi a modului cum această funcţionare influenţează psihologia persoanei.
De fapt, psihologic vorbind, e un adevăr universal valabil că a simţi anticipează pe a gândi.
Din punct de vedere filogenetic (discuţiile despre evoluţionism şi limitele lui ştiinţifice le vom lăsa pe altădată) se pare că prima dată s-a format creierul limbic sau emoţional, deci centru al emoţiilor şi apoi a apărut neocortexul care este răspunzător de gândire. Pentru aceasta noi oamenii mai întâi simţim şi după aceea gândim. La început, mai înainte de zorii civilizaţiei, supravieţuirea depindea de reacţii emoţionale rapide şi nu de procesualitatea strategică a gândirii. Simţind frică, omul fugea înainte să-şi clarifice toate articulaţiile situaţiei periculoase şi lucrul acesta indubitabil i-a salvat de nenumărateori viaţa (Goleman, 2008, p. 36 ş.u.).
Lucrurile au rămas valabile până azi din cel puţin două puncte de vedere:
• toate aceste experienţe primare au rămas înmagazinate la nivelul memoriei inconştientului colectiv
• ori de câte ori o persoană se întâlneşte în viaţă cu situaţii cu o puternică încărcătură emoţională pe care apoi, din spirit de conservare a propriei fericiri, le refulează în propriul său inconştient personal, aceste experienţe de viaţă se cumulează cu ofertele ancestrale ale inconştientului colectiv.
După Jung, alături de inconştientul personal mai este un inconştient colectiv, un fel de moştenire arhetipală a tuturor experienţelor umane din toate locurile şi timpurile. Aceste experienţe, zice Jung, se transmit ereditar şi nu au fost niciodată conştientizate de către persoana care le moşteneşte. Aceasta spre deosebire de inconştientul personal care conţine lucruri pe care persoana le-a putut conştientiza şi care apoi au dispărut din conştiinţă fiind uitate sau refulate (Jung, 2003, p. 53).

Din punct de vedere ontogenetic, lucrurile au rămas la fel, în sensul că înainte de a gândi noi simţim. Orice ni se întâmplă şi orice auzim sau vedem într-o anumită situaţie sau de la anumiţi oameni, trece mai întâi prin sistemul limbic şi solicită un răspuns emoţional, pentru ca, după aceasta, să se implice cortexul prefrontal şi decizia pe seama gândirii. Bineînţeles că e vorba de fracţiuni de secundă. Poate că pe astfel de considerente se bazează şi vorba populară de duh după care e bine să te gândeşti de două ori şi să acţionezi numai odată.
În vreme ce pericolele legate de anumite etape de dezvoltare civilizaţională a omenirii au luat sfârşit, esenţa funcţională a pericolului în sine s-a păstrat şi a luat forme dintre cele mai post-moderne:
– Condescendenţa şi lipsa de respect.
– Tratamentul nedrept.
– Lipsa de apreciere.
– Sentimentul că nu eşti ascultat sau auzit.
– Obligaţia de a face faţă unor termene-limită nerealiste (Goleman, 2016, p. 39).
Cei care cunosc aceste mecanisme psihologice şi neurobiologice le pot folosi utilitarist ştiind exact ce coardă trebuie să atingă pentru a obţine efecte precise. Şi, iarăşi zic, ne pot minţi.
Înainte de a arăta cum funcţionează aplicat manipularea acestor mecanisme mentale, ne oprim asupra a ceea ce este îndeobşte recunoscut în lumea psihologilor ca fiind „deturnarea emoţională” şi legătura ei cu deturnarea înţelesului comunicării interpersonale.

Deturnare emoţională şi comunicaţională
Am un obicei „didactic” aproape original. Şi sper să nu mai fie deloc original, adică să-l împărtăşească tot mai mulţi oameni. Atunci când fac prezenţa la începutul orei de curs, în loc să aştept să-mi răspundă „prezent” când le pronunţ numele, prefer ca elevii ţi elevele să-mi spună cum se simt. Desigur că nu intrăm pe conţinut. Ceea ce vreau eu să subliniez acum este că mulţi dintre ei nu-mi răspund imediat, luându-şi un timp de gândire, în vreme ce alţii menţionează verbal un sentiment care însă nu se reflectă şi în limbajul lor nonverbal. Şi cred că pentru orice om incongruenţa este evidentă atunci când cineva îţi spune că se simte bucuros dar o face având colţurile gurii lăsate în jos şi tonul vocii scăzut.
Concluzia: să ne cunoaştem pe noi înşine şi ceea ce simţim ca să nu ne minţim şi să nu-i inducem în eroare nici pe ceilalţi.
„După E. Berne (1989) un băiat care a observat că dacă va începe să plângă, în locul mâniei pe care ar vrea să o exprime, mama sa îl va iubi şi îl va consola, în alte cazuri, în loc să-şi exprime deschis mânia va începe să plângă şi atunci i se va spune „bietul de tine”, în loc să fie certat. Prin multiple repetări sentimentul parazit va lua definitiv locul celui adevărat” (Oancea, 2002, p.172).
Iată o invitaţie la autoanaliză şi la autodescoperire în perspectiva unei gestionări inteligente a emoţiilor care de multe ori ne iau prin surprindere şi chiar ne disturbă relaţiile cu ceilalţi. Pentru a intra într-o relaţie sănătoasă cu altcineva e indispensabilă cunoaşterea emoţională de sine. E nevoie de acest lucru pentru a progresa şi a creşte armonios cu tine însuţi şi cu ceilalţi. A nu te cunoaşte pe tine însuţi, înseamnă a lăsa loc elementului surpriză în viaţa ta şi care se va ivi exact atunci când te vei aştepta mai puţin. Exact când vrei o promovare, şi în faţa unei amânări mai mult sau mai puţin diplomate a şefului tău, îţi sare ţandăra de „copil răsfăţat”. Pentru că autocunoaşterea emoţională este acum echivalentă cu previziunea şi circumspecţia.
Mai mult decât atât, dacă te cunoşti pe tine însuţi şi mecanismele interne de formare a propriilor emoţii, unele poate chiar din copilărie, vei simţi impulsul ca nişte bubuituri înfundate înainte de izbucnirea vulcanului (Bradberry şi Greaves, 2016, p. 83). Şi te vei putea apăra de tine însuţi. Iar dacă îl vei vedea pe şeful tău roşu la faţă de furie vei înţelege că se află în faţa unei probleme de tipul cvadraturii cercului şi nu-i vei mai prezenta atunci dorinţa ta de promovare, oferindu-i doar finuţ ajutorul tău pentru a-şi soluţiona urgenţa şi creându-ţi altfel platforma pentru lansarea ulterioară a dorinţei tale de promovare. „E. Fromm nota (1971) că dacă vezi un bărbat roşu la faţă, ţipând, şi spui – el este furios – vei face o apreciere adevărată. Dacă intri mai profund în sistemul lui de gândire poţi să spui – acest om este înspăimântat -; dacă aprofundezi şi mai mult ai putea spune – acest om se simte neajutorat – . Toate cele trei afirmaţii sunt adevărate, dar cu grade diferite de relevanţă, pentru că numai a treia declaraţie (acest om se simte neajutorat) atinge esenţa. Aspectul de mânie este numai la suprafaţă” (Oancea, 2002, p. 172).
Numai ştiind tu cum te simţi atunci când eşti furios şi făcând legătura cu profunzimea situaţiei când te manifeşti ca atare, vei putea percepe mecanismul de funcţionare psihică al şefului tău furios şi vei ştii să alegi exact ceea ce trebuie.

Comunicarea noastră reprezintă exact nivelul nostru de dezvoltare personală şi emoţională. Nu mă refer aici la comunicarea verbală. Ea are o importanţa de doar 7% în cadrul mai larg al comunicării interpersonale care mai include şi paraverbalul şi nonverbalul. Sunt destui oameni cu carte în faţa prezentărilor cărora te plictiseşti de-ţi sar capacele pentru că chiar dacă au QI-ul mare, inteligenţa lor emoţională lasă de dorit, fiind invers proporţională cu primul tip de inteligenţă. Şi unde mai pui şi că cei 7% ai comunicării verbale mai sunt supuşi şi altor fenomene ce influenţează conţinutul mesajului comunicat: ştergerea, generalizarea şi distorsiunea (O’Connor, 2010, p. 201 ş.u.). Toate acestea au legătură cu emoţiile şi cu autocunoaşterea emoţională.

Ştergerea sau omisiunea: uit ceea ce nu mă interesează/emoţionează, indiferent că e vorba de fenomen, obiect sau om. Iar ţinerea de minte a unei persoane este direct proporţională cu volumul de iubire sau ură pe care o am faţă de acea persoană. Vorba aceea: dacă nu mă iubeşti, măcar urăşte-mă, dar în nici un caz nu mă trata cu indiferenţă.

Generalizarea include toate convingerile mele. O convingere este un cadru de interpretare. Îmi vine acum în cap un alt aforism: pentru un om care deţine doar un ciocan, toate lucrurile sunt cuie.

Distorsiunea. Aici vă povestesc o pildă. Un călugăr se duce odată la stareţul său şi îi spune că fratele X pleacă pe ascuns din mănăstire pentru a se întâlni pe câmp cu nu ştiu ce femeie. Stareţul îl întreabă pe călugăr dacă i-a văzut pe cei doi cu ochii lui şi el i-a răspuns că da. Ba a mai şi adăugat că chiar acum cei doi se află în păcat. Aşadar, stareţul s-a lăsat îndrumat de călugăr spre locul faptei, adică o mirişte unde în depărtare se vedeau ca doi oameni care stăteau foarte aproape unul de celălalt. Uite vezi, părinte stareţ?! Cei doi sunt împreună. Stareţul s-a apropiat un pic şi a exclamat: Te înşeli frate că de fapt sunt doi baloţi care sunt aşezaţi unul peste celălalt.
Nu-i aşa că pasărea mălai visează şi că hoţul strigă primul hoţul? Eu nu ştiu sigur ce păcate avea fratele incriminat pe nedrept de către călugăr, dar călugărul sigur avea o problemă cu nişte gânduri de desfrânare.

Întotdeauna ceea ce se întâmplă în universul nostru interior stă la baza modului în care operăm cu limbajul. Persoane interesate şi care cunosc efectele psihologice ale folosirii într-un anumit fel a limbajului, folosindu-se şi de modul în care afirmaţiile repetate insistent ajung să fie crezute şi se transmit prin contagiune mai departe, ştiu exact când şi cum să facă uz de toate acestea pentru a crea o stare interioară unei persoane sau unei comunităţi de persoane vizate, favorabile intereselor acelor persoane. Publicitatea, mai ales, manipulează nevoile umane fundamentale ca hrana şi sexualitatea.

Manipularea prin violenţă
Şi încă mai mult, aspectele neconştientizate din partea noastră inconştientă îşi fac apariţia în mod neprevăzut atunci când condiţiile externe favorizează acest lucru. Am arătat mai sus că, după Jung, inconştientul colectiv asimilează experienţele omenirii din zori ei până azi şi, chiar dacă noi cei de acum n-am trecut prin astfel de experienţe, memoria colectivă a creierului reptilian (paleocortexul) reţine semnificaţia acestor experienţe care se transmit cumva ereditar şi se activează ori de câte ori ne simţim în pericol şi supravieţuirea noastră este pusă în discuţie. În astfel de cazuri, gândirea noastră este pe locul doi, emoţia fiind cea care preia conducerea acţiunilor noastre. Şi apoi ne mai mirăm că persoane despre care ştim că sunt înţelepte şi inteligente sau neagresive de fel, ajung în anumite situaţii să se manifeste antisocial. Şi iarăşi reuşim să ne inducem în eroare unii pe alţii.
Sau ce am mai putea spune despre universul concentraţionar – o constantă paradoxală a civilizaţiei moderne şi post-moderne – în care instinctul supravieţuirii este dus la limită. În astfel de condiţii extreme psihicul omului se restructurează într-un fel care îi face posibilă existenţa în continuare, pentru ca omul să nu înnebunească şi să ajungă pe punctul de a-şi pierde viaţa. Mecanismul manipulării prin fragmentarea personalităţii este enunţat foarte clar într-o carte:“În anii 1990 au existat nenumărate relatări despre abuzuri ritualice satanice şi un program de control al minţii al CIA care presupunea torturarea subiecţiilor copii în vederea producerii de tulburări de personalitate multiplă, numită azi tulburare disociativă de identitate. Pe scurt, după ce victima trăia o traumă extremă şi repetitivă cum ar fi violul, electroşocurile sau asistarea la acte oribile de violenţă, pentru a face faţă durerii intense şi şocului, mintea se disocia în alter ego sau în personalităţi diferite menite să ajute victima să facă faţă la durere intensă şi şoc. Mai departe, aceşti alter ego astfel creaţi erau programaţi să îndeplinească o acţiune sau o funcţie, cum ar fi curier de droguri, prostituată, asasin, reportofon uman şi aşa mai departe. Putem privi această victimizare complicată ca pe un program complex de computer: prin traumă, repetiţie şi condiţionare este creat un fişier nou (alter). Pentru a activa ( a declanşa) fişierul creat e nevoie de un cod de acces sau de o parolă (indiciu sau directivă). Numele acestui presupus subproiect al MKUltra, notoriul program de modificare comportamentală al CIA dintre anii 1950 şi 1970, a fost Monarch”(Jones şi Flaxman, 2016, pp. 71 – 72).
Înţelegem acum odată în plus cum s-au putut forma torţionarii în temniţele gulagului românesc. Nereuşind să identifice ceea ce Victor Frankl numea “sensul vieţii”, prin credinţă în Dumnezeu sau chiar prin valori umane nobile ca iubirea, au fost victime sigure ale reeducării comuniste şi, astfel, a face pactul cu diavolul roşu a fost singura alternativă pe care ei au găsit-o pentru a putea supravieţui. Şi au făcut asta atât torţionarii, cât şi unele dintre victimele lor.

Deşi am mai putea continua şi cu alte mecanisme, de pildă cele sociale pe care mai mult le-am amintit, care privesc manipularea, prefer să rămânem la a înţelege ceva din procesul psihologic interior al fenomenului, pe ce se bazează manipularea dpdv organic, neurobiologic şi ca mecanism de influenţare a personalităţii. Odată percepute aceste lucruri şi apreciate la adevărata lor valoare de impact asupra personalităţii, putem face faţă mai uşor asaltului. Deşi, atenţie, nimeni nu garantează că ştiinţa în sine reprezintă o salvare. Efortul ascetic, lupta personală de baricadare împotriva asaltului, presupune a face faţă atât ofertei plăcerii, care este mai larg folosită, cât şi durerii, în toate formele ei de la frustrare până la tortură, folosită ca instrument de reeducare, manipulare sau, mai soft spus, de persuasiune.

BIBLIOGRAFIE:

1. BRADBERRY, Travis şi GREAVES, Jean, (2016). Inteligenţa emoţională 2.0, traducere de Irina Brateş, Bucureşti: Editura Litera.
2. GOLEMAN, Daniel, (2016). Creierul şi inteligenţa emoţională, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
3. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
4. LE BON, Gustave, Psihologia mulţimilor, traducere de Mariana Tabacu, Bucureşti: Editura Antet XX Press.
5. JONES, Marie şi FLAXMAN, Larry, (2016). Războaiele PSI – o istorie a manipulării minţii, a supravegherii şi ingineriei sociale organizate de guverne, de presă şi de societăţi secrete, traducere de Florin Tudose, Bucureşti: Edituta Lifestyle.
6. JUNG, Carl, Gustav, (2003). Arhetipurile şi inconştientul colectiv, traducere din limba germană de Dana Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti: Editura Trei.
7. OANCEA, Constantin, (2002). Tehnici de sfătuire/consiliere, Bucureşti.
8. O’CONNOR, Joseph, (2010). Manual de NLP – ghid practic pentru a obţine rezultatele pe care le doreşti, traducere de Eduard Bucescu, Bucureşti: Editura Curtea Veche.

 

 

Lasă un comentariu

Nocturna Bibliotecii Municipale „Octavian Paler” Făgăraș 2017


 

PROGRAM NOCTURNA BIBLIOTECII

NOCTURNA BIBLIOTECII Min. 10:10

http://fagarasultau.ro/2017/11/24/nocturna-bibliotecii-2/

http://salutfagaras.ro/nocturna-bibliotecii-joi-la-cetate/

  1. CERCETAȘII ȚĂRII FĂGĂRAȘULUI. CLUBUL DE VACANȚĂ în parteneriat cu Biblioteca Municipală OCTAVIAN PALER

Lideri de grup: Aurel Frâncu, Cristina Frâncu

Cercetașii României antrenează copiii în diverse activități care să le educe spiritul de competiție, confreria, spiritul de inițiativă, întrajutorarea, educația ecologică.

Clasa a IV-a Colegiul „Radu Negru”

Elevii din Țara Făgărașului beneficiază de experiențe de învățare diverse. Cercetașii reușesc, prin modul în care sunt aprofundate activitățile, să ofere experiențe de viață însemnate care îi apropie de natură, de comunitate.

2. Șezătoare urbană-prezentare concept-Raluca-Maria Bucur, Biblioteca Municipală ”Octavian Paler” Scopul atelierului interactiv este ”dezvoltarea unei platforme de meșteșuguri tradiționale adaptate la piața contemporană. Făgăraș-ul prin esența lui, generează servicii turistice și produse de calitate care să onoreze o tradiție istorică ancestrală” (Anca Vasilescu). Arta decorativă. Promovare noi membri: Ioana Negrea.

3.Artă interpretativă pian – CLUBUL LAUDATIO – Stelio Săpătoru, Colegiul Național „Radu Negru”

Beethowen: Fur Elise; Bach Inventions; Domenico Scarlatti: Sonata pastorale; Prokofiev: Prelude

4. Iamblichos, „Viața lui Pitagora”  – eseu prof. Ioan Mihali

”Caracteristica scrierilor pitagoreice este elevația ideilor, inspirația, o dorință constantă de a prezenta toate lucrurile în dependență de ființele inteligibile și de a explica totul cu ajutorul numerelor, o expunere mistică și simbolică ce nu exclude raționamentul, o fortă și o profunzime ce tradează opera unei școli și nu a unui singur om, și o doctrină revelată” (Proclus)

5. Artă interpretativă chitară – CLUBUL LAUDATIO – Bianca Ciolan, Școala gimnazială „Ovid Densușianu”

6. Universul sferic poetic eminescian în viziunea Ioanei M. Petrescu. Prezintă prof. Viorica Bica – Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Constanta universului eminescian este pitagoreica muzicalitate a lumilor. Valoarea primordială în ordinea lumii o deține cântul (muzica sferelor ca lege cosmică, sau incantația magică), numărul (În ”Scrisoarea I”, dascălul ”sprijină lumea și vecia într-un număr”) și gândul care se traduce în cuvânt, în existența cosmică: în ”Mureșanu”, divinitatea inspirată de cântec, ”cugetă lumi nouă”.

7Artă interpretativă vocală – CLUBUL LAUDATIO – Ștefan Ramba, Colegiul Național „Radu Negru”

8. „De ce ne place să mințim și să fim mințiți-o?” Perspectivă psihologică asupra manipulării”. Prezentare eseuri – elevii Liceului Teologic Ortodox „Sf. Constantin Brâncoveanu” Coord. Pr. Prof. Dr. Ciprian Bîlbă

”Astăzi, ca şi pe vremea lui Gustave Le Bon, mijloacele persuasiunii sunt aceleaşi: afirmaţia, repetiţia şi contagiunea. Dacă un lucru este repetat suficient de des pentru persoane aflate în contexte sociale diferite, lucrul acela devine contagios şi este împărtăşit de o mulţime de oameni (Le Bon, pp. 64 – 67). Şi asta, aş adăuga, mai ales dacă mesajul afirmaţiei vizează un câmp de interes care suscită afectivitatea. Ori banii, sexualitatea, abaterile morale de tipul discriminare şi împiedicarea libertăţii de exprimare a diferitor persoane sau grupuri sociale, sunt valori care suscită instinctul de supravieţuire şi o serie de manifestări emoţionale legate de a fi sau a nu fi. Dacă mai pe la începuturi instinctul de supravieţuire se activa în legătură cu ameninţările animalelor sălbatice sau cu jurisdicţia terenului de vânătoare care prin flora şi fauna lui asigura necesarul de hrană a omului, astăzi trigger-ul este tocmai lipsa sau insuficienţa banului pentru a-mi putea cumpăra cele necesare traiului şi negarea de sine pe care o simt ori de câte ori cineva mă contrazice şi ridică tonul la mine împiedicându-mi libertatea de exprimare”.

Deşi lucrurile în esenţă stau cam la fel, ceea ce putem constata ca fiind o îmbogăţire a arsenalului de înţelegere şi argumentaţie a ceea ce se întâmplă în creierul nostru atunci când suntem ameninţaţi de ceva, sunt tocmai ultimele descoperiri la nivelul psihologiei şi neurobiologiei.

9. Artă interpretativă nai – CLUBUL LAUDATIO Iuliana Vulcu, Colegiul Național „Radu Negru”

10. ESEU – CLUBUL LAUDATIO – Simona Gridan, Colegiul Național „Radu Negru”

      2017 – Concursul Național de eseuri „Emil Cioran”, ediția 2017 – Premiul special pentru originalitatea comparației Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu Facultatea de litere și Arte; decan prof. univ. dr. Andrei Terian; prof. coordonator Adriana Năstasă. „Regulă de aur: să lași o imagine de sine incompletă…” Despre neajunsul de a fi născut – Emil Cioran”

”În pofida convingerilor sale, cum că nimic pe această lume nu merită vreo osteneală, măcinat de o „sensibilitate maladivă”, Emil Cioran depune o strădanie uluitoare în analiza sufletului uman, chiar dacă, paradoxal, de la primele pagini ale cărților suntem izbiți de afirmații radicale, pesimiste, de un negativism ostentativ și de un scepticism nevindecabil…” (Simona Gridan)

11. Jocurile de rol în învățarea literaturii române. Colegiul Național „Radu Negru”- coord. Prof. Adriana Năstasă

12. Vizionare film: „Fata cu cercel de perlă”, trei nominalizări Oscar. Adaptarea după romanul omonim al lui Tracy Chevalier.

 

Lasă un comentariu

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler” CLUBUL LAUDATIO


Motto: „Trăieşte frumos, învaţă mult, creează bine – trebuie să spui fiecărui om tânăr; Numai voinţa de creaţie şi de înţelepciune duce la creaţie şi înţelepciune” (Constantin Noica)

Simona Gridan, membră a CLUBULUI LAUDATIO, Colegiul Național ”Radu Negru”

simona

În volumul ”Filosofie și poezie” Tudor Vianu statuează idealul clasic al omului. ”Omul clasic a dobândit pentru sine, conștiința individualității. Se concepe ca o ființă spirituală. ”participarea umanului la spiritul universal, este una dintre reprezentările fundamentale ale Antichității. Din cercul ei de idei, coboară imaginea lui homo sapiens a cărui însușire îi creează facultatea de a cunoaște ordinea rațională a lucrurilor. Reminiscența platoniciană este una dintre cele mai renumite sistematizări ale acestei legături a omului cu realitatea spirituală, din care rezultă capacitatea sa de cunoaștere metafizică”. În virtutea celor enunțate, omul este un ”depozitar al spiritului”. Lui i se conferă statornicele titluri de noblețe. Este ceea ce numim noblețea cunoașterii. Participarea omului clasic la spiritul universal determină în interiorul structurii lui și al societății în care trăiește, primatul spiritului.
Orele de literatură română sunt pentru Simona Gridan, un imbold pentru a explora continuu universul cărții, pentru a decela semnificațiile textului literar. Planul esenţial umanist al cărţii şi al culturii este convertit în text, ”în mărturia unei lumi în continuă devenire”. Lectura nu – şi va epuiza toate semnificaţiile. Se deschide un orizont tot mai bogat sensurilor.
Simonei Gridan, i s-au decernat următoarele premii:
2016 – Diplomă – Ministerul Educației Naționale, Inspectoratul Școlar jud. Brașov –Olimpiada de limba și literatura română, etapa județeană; Inspector școlar de specialitate prof. dr. Nicolae Savin; prof. coordonator Adriana Năstasă
2017 – Diplomă – Brașov Ministerul Educației Naționale Olimpiada Limba și literatura română, etapa județeană Prof. coordonator: Adriana Năstasă
2017 – Concursul Național de eseuri ”Emil Cioran”, ediția 2017 Premiul special pentru originalitatea comparației Universitatea ”Lucian Blaga”, Sibiu Facultatea de litere și Arte; decan prof. univ. dr. Andrei Terian; prof. coordonator Adriana Năstasă
Redactor șef la revista colegiului: ”Recreație”

ESEU
SIMONA GRIDAN „Regulă de aur: să lași o imagine de sine incompletă…” Despre neajunsul de a fi născut – Emil Cioran”

În pofida convingerilor sale, cum că nimic pe această lume nu merită vreo osteneală, măcinat de o „sensibilitate maladivă”, Emil Cioran depune o strădanie uluitoare în analiza sufletului uman, chiar dacă, paradoxal, de la primele pagini ale cărților suntem izbiți de afirmații radicale, pesimiste, de un negativism ostentativ și de un scepticism nevindecabil. Omul ca „materie perisabilă” și ca „prezență aiuritoare” într-o lume pentru care nu este făcut a constituit întotdeauna o pradă de elită pentru „ghearele cioraniene”, care par să-l menajeze mai mult în prima etapă a creației sale, când o formă de toleranță însoțește tente de melodramă – „Sunt din ce în ce mai sigur că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, condamnat să-și găsească o modalitate de viață proprie, așa cum natura nu a cunoscut niciodată” (Pe culmile disperării).

Dezvoltând o întreagă temă, al cărei punct de referință îl constituie individul, Cioran își îndreaptă atenția asupra tipologiilor umane: barbarul, civilizatul, neștiutorul, ignorantul, gloriosul, săracul, într-o manieră apropiată și mai complexă decât cea a lui Mihai Eminescu din poemul filozofic „Scrisoarea I” – „La același șir de patimi, deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi”. Nu întâmplător, ambii gânditori se opresc asupra unei anume categorii, a geniului, a creatorului, pe care o abordează din perspective diferite, însă care s-ar putea completa reciproc, în ciuda enormelor deosebiri de concepții ale epocilor din care fac parte. Cu alte cuvinte, Eminescu se concentrează asupra capacităților, a acțiunilor omului de geniu, asupra creației sale, în timp ce Emil Cioran, asupra consecințelor acesteia. În „Scrisoarea I”, geniul, întruchipat de figura umilă, mizeră a „bătrânului dascăl”, posedă cunoașterea absolută, dominând noțiunile temporale – trecutul și viitorul –, are capacitatea de a pătrunde tainele Universului prin înțelegerea numărului sacru – „Precum Atlas, în vechime, sprijinea cerul pe umăr,/ Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr” – devine „uriașul relativ” și „conștiința universului inconștient”, după criticul Ioana Em. Petrescu. În concepția lui Cioran, în fiecare creator există o dualitate care, până la urmă, realizează echilibrul între dorința tainică de a fi cunoscut, apreciat și dorința de a ascunde orice sentiment, orice slăbiciune. Dacă adesea Emil Cioran oscilează între credință și injurie, între afirmație și negație, în acest fragment, autorul, temperament introvertit, oscilează între nevoia de a i se recunoaște meritele, pentru că, în acest fel, ar ieși din anonimat și neliniștea care îl stăpânește atunci când conștientizează că, de fapt, puțini sunt interesați de ceea ce gândește, ignoranță împletită cu ipocrizia și cu nesăbuința, regăsită la indivizii mediocri, din poemul eminescian, la dispoziția cărora este lăsată opera savantului. Eminescu insistă cu amărăciune pe portrete ale persoanelor mărunte care nu fac decât să exploateze creația geniului pentru a-și construi gloria pe efortul acestuia – „pedantul”, „mititelul”, biograful etc. În ambele texte se evidențiază teama de a nu fi ridicol, principalul obstacol în exprimarea sinelui în creație, a universului interior. Preferăm să nu fim expuși, decât să fim înșelați. Aceleiași temeri i se adaugă tendința de a ne camufla singurătatea, trăirea de unul singur –„Nimeni nu se va încumeta să facă asemenea mărturisire, căci e mai puțin dezonorant să făptuiești o mârșăvie, decât să-ți dai în vileag o slăbiciune atât de jalnică și de umilitoare, născută dintr-un sentiment de singurătate…”. Cioran justifică acest sentiment, această suferință dureroasă prin eticheta pe care și-o atribuie, de solitar incurabil – „În Paris, ca și într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se ghemuiește într-un colț al conștiinței și rămâi cu tine însuți, cu umbrele și luminile tale”. Singurătatea sa, ale cărei efecte au fost agravate de insomnie, reprezintă o „maladie” instinctivă. Alături de melancolie, creează cartea de vizită a gânditorului.

Contrar aparențelor, toți marii creatori, în adâncul sufletului, simt nevoia recunoașterii valorii lor, care atrage nu numai prețuirea, ci și avantaje, atât materiale, cât și spirituale –„Vreau să fiu lăudat!” – ceea ce denotă, pe de altă parte, nu numai orgoliu, lipsa modestiei, dar și legitimarea potențialului. Mai cu seamă, aduce satisfacție, determinând așezarea geniului în rândul celor cu aceleași merite, din vârful ierarhiei academice, al căror Cuvânt primește greutatea, valoarea confirmării absolute, atributul zeității. Prin creaţia lui, devine Cuvântul, iar opera celorlalți începe prin Cuvântul lui. Iată o altă finalitate şi o altă conotaţie prin care creatorul se substituie divinităţii: „La început a fost Cuvântul”, logosul cu funcție creatoare, iar Artistul este începutul pentru un alt confrate, etalon și reprezentativ. Marele Anonim a știut de ce a instituit între om și cunoașterea absolută o cenzură transcendentală, lăsând omului, ca o compensație, creația, și aceasta limitată prin stil, considera Lucian Blaga. De greutatea cuvântului și de puterea lui a fost conştient și Nietzsche, care a subliniat încă din titlu că este atributul omului superior, dar a camuflat substituirea divinităţii prin forma populară şi rezonanţa arhaică „grăit-a…”, sugestie a începuturilor lumii. „Aşa grăit-a Zarathustra” este „La început a fost Cuvântul”, transformat în act de convingere, dar fiinţa superioară îşi pierde calităţile umane în încercarea de a transcende, supraomul nu are timp să se aplece asupra problemelor umanităţii, obsedat de căutarea desăvârşirii spirituale. Cuvântul este folosit pentru a evidenţia puterea Creatorului, dar nu şi pentru a salva omenirea. Cuvântul de slavă este bine primit ca un dar din partea mulţimii recunoscătoare, cuvântul de implorare nu este compatibil cu geniul. În lucrarea din anul 1952, „Silogismele amărăciunii”, E. Cioran nu vede în idolul său din tinerețe decât o himeră: „Am crezut, cu Nietzsche, în perenitatea spaimei, prin maturizarea cinismului, am ajuns mai departe decât el”. Cinismul cioranian este mai departe, mai matur pentru că se îndoieşte, este în căutarea formulei niciodată găsite şi pentru că are, aşa cum recunoaşte, un caracter instabil. Poate de aceea, el sesizează că are nevoie de aprobarea mulţimii, intuieşte existenţa implorării. Cuvântul-creativ are nevoie de cuvântul-elogiu pentru a-l înscrie în Pantheonul artiştilor, chiar dacă susține că nu are nevoie de „corul antic”. Dar corul îl situează pe un piedestal, îi conferă unicitate şi îl izolează ca pe „Luceafăr” – „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Omul superior se detașează prin actul creativ de muritori şi este mândru de statutul său. Nu-şi mărturiseşte mulţumirea sufletească, aşa cum nu-şi mărturiseşte proiectele. Ar fi risipă de energie şi întârzierea acţionării. „Dacă fiecare dintre noi și-ar mărturisi dorința cea mai tainică, aceea care îi inspiră toate proiectele, toate acțiunile…”, lumea n-ar fi atât de evoluată, ci doar evaluată.

Nevoia de apreciere este văzută ca o infirmitate a creatorului care lipseşte divinităţii, Fiinţa desăvârşită. Când Dumnezeu a creat lumea, n-a avut nevoie de felicitări, pentru că nu existau „martori”. El se simte însă răsplătit prin creația lui, omul, care aspiră spre „Acordul Pur”, spre apropierea de El, ceea ce Dumnezeu traduce ca recunoaştere a nevoii de spiritualizare. Valorificarea harului cu care a fost înzestrat omul, a talantului oferit, aduce indirect laudă Creatorului. Astfel Dumnezeu își acordă zilnic felicitări. De multe ori, a fost dezamăgit, deși se presupune că se aștepta ca această creație, omul, să greșească, dar El are răbdarea incomensurabilă a celui care știe că plăsmuirea Lui va învăța din eșecuri și dacă ii curmează strădania, prin moarte, așteaptă ca ea să fie continuată de succesorul său. Dumnezeu are tot timpul din univers să aștepte ca prin unirea eforturilor, fiinţa socială să-și recâștige locul în paradis. Într-un final, va exista un moment în care CREATORUL și CREAȚIA se vor felicita reciproc. De aceea cred că şi Dumnezeu are nevoie de apreciere, doar că ea este de altă natură şi ţine de o a patra dimensiune.

De altfel, „Căderea în timp” debutează cu interpretarea mitului biblic, a păcatului ancestral care prefigurează lucid destinul omului și care este fundamental pentru filozofia autorului: „Din toți pomii grădinii vei mânca, dar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, fiindcă în ziua când vei mânca din el, vei muri!” (Facerea, 2, 16-17). Nemulțumindu-se cu „pomul vieții”, trădând „darul divin”, bolnav de emancipare și de cunoaștere, omul se prăbușește în abisul timpului și devine, astfel, ființa deficitară, „degenerată”, „lipsită de rădăcini” – „Inorganicul își ajunge sieși; organicul este dependent, amenințat, instabil, conștientul este o chintesență de caducitate. Odinioară ne bucuram de toate, dar nu și de conștiință; acum, când o posedăm, când suntem hărțuiți de ea și ea se desenează pentru noi ca antipodul exact al inocenței primordiale, nu izbutim nici să o asumăm, nici să o abjurăm” (Căderea în timp). Principalul motiv al învinuirii nevoii de cunoaștere este simplul fapt că nu ne-a ajutat practic pe noi, „animale înzestrate cu rațiune”, să trăim, iar capacitatea specifică a omului de a voi neapărat să schimbe ceva nu este decât „stigmatul imperfecțiunii, prezența unui principiu demonic”. Ceea ce nu înseamnă că scriitorul este împotriva lui Dumnezeu. El doar își asumă incapacitatea Creatorului de a-i ierta omului păcatul ancestral, de a mânca din pomul interzis, prilej pentru scriitor de a medita asupra condiției umane: „Omul este, fără îndoială o apariție interesantă, poate prea interesantă, dar una zadarnică, pieritoare – extrem de fragilă. Omul sălășuiește în pierzanie și nu va putea dăinui”. Dar Dumnezeu a construit pentru om instrumentele mântuirii. Scrisoarea de felicitare a lui Dumnezeu este însuşi omul și strădania lui de a se salva, aspirația lui spre celest. Dumnezeu este şi creatorul elogiului, sperând că individul, în final își va regăsi paradisul. Iar opusul laudei este negarea faptei, alungarea din rai s-a produs nu din cauza încălcării unei reguli, ci din cauza nerecunoașterii vinei, a derogării responsabilității, a detaşării de gestul fatal. De aceea, păcatul primordial nu este înfruptarea, ci neasumarea, iar recuperarea se va face tot prin Cuvânt: cuvântul-mărturisire, cuvântul-faptă, cuvântul de recunoaştere şi cuvântul-recunoştinţă. Aceasta va fi lauda la care aspiră Creatorul lumii.

Emil Cioran caută cu disperare un răspuns la întrebarea legată de existența lui absurdă, folosind filozofia și retorica, sistemele de gândire ale precursorilor, „profeţi ai marii oboseli”, pentru că omul nu a fost niciodată „sigur de ceea ce este el, de fapt, nici de ceea ce va face”. Fundamentul nemulțumirii și al dorinței de autodepășire permanentă, de a se perfecționa prin cunoaștere, de a se detașa de tot ceea ce este efemer și neimportant sunt constante ale gândirii sale şi îi justifică perpetua căutare. Dar nu va explica şi dorința comună și lumească de a obține „aprobarea” celor din jur, pentru că, deşi cunoscut și nemuritor, „neliniștea” este aceeaşi ca a celor „simpli, angajați… în activități oarecare”. Este în codul nostru genetic dorinţa de cunoașterea a lumii și de căutare a cuvântului-sinteză, „unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul”, care îl salvează din anonimat şi îl transformă în Creatorul unui colţ sau al unui microscop din care poţi privi lumea. Din mansarda lui Cioran, Constantin Cubleșan consemnează că „observațiile asupra propriilor trăiri primesc o generalizatoare extindere asupra existențialității umane… dintr-o perspectivă inversă, marile probleme ale umanității își află în receptarea personală a filozofului un raisonneur sensibil, tragic”.

În creația sa, Emil Cioran instituie un timp al reflecției, a propriei ”filosofii a trăirii”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

 

 

 

 

Lasă un comentariu

2 nov. 2017 Lansare de carte Vasile Joanta – Încercări despre începuturile și dezvoltarea creștinismului în spațiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea (reflectate în istoriografia ortodoxă și greco-catolică)


20171102_203414

Organizatori: Muzeul Țării Făgărașului ”Valer Literat”; Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Moderator: Pr. Prof. Dr. Ciprian Bîlbă

Televiziunea Nova TV min. 13.10

 

În Cuvântul de deschidere, managerul muzeului, dr. Elena Băjenaru a evidențiat rolul definitoriu al lansării unui volum ce se înscrie în patrimonial cultural al Țării Făgărașului, prin tematica abordată.
Prelegerile au fost susținute de dr. Elena Băjenaru, manager Muzeul Țării Făgărașului ”Valer Literat”, consilier Marius Marian Șolea, Ministerul Culturii și Cultelor, cercetător dr. Muzeul Țării Făgărașului ”Valer Literat”, Constantin Băjenaru, prof. Viorica Bica, coordonator Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”, Pr. Prof. Dr. Ciprian Bîlbă, prof. Ionel Mihali, prof. Cornel Teulea, Pr. Alexandru Socaciu, prof. Vasile Joantă. Autorul volumului, , ing. Vasile Joantă, a prezentat auditoriului, etapele pe care le-a parcurs în zămislirea unei cărți de referință.
La final, grupul vocal-instrumental KALOFONIS al Asociației pentru promovarea patrimonial cultural Galați de muzică veche a delectat invitații.

Dr. Elena Băjenaru, manager, Muzeul Țării Făgărașului ”Valer Literat” – Unicitatea subiectului cercetat

”Ceea ce conferă unicitate tematicii abordate, este abundența izvoarelor istorice decelate de un cercetător pasionat de istorie. Cartea deschide fenomenul complex al creștinismului timpuriu românesc, puțin studiat. Vasile Joantă dă amploare acestui fenomen prin abundența mărturiilor scrise”.
Consilier Marius Marian Șolea, Ministerul Culturii și identițății naționale
”Vasile Joantă își trăiește identitatea într-un mod incandescent. Această particularitate îl relevă unui continuu confort. Mi-ar fi părut destul de straniu dacă nu aș fi găsit o explicație: acest om iubește atât de mult binele neamului său, încât răul rămâne topit. El se simte dator față de oamenii și pământurile care l-au plămădit, față de Dumnezeu și de duhul românesc, să procure binele, adevărul și bunăstarea în societatea în care trăiește. Într-un fel, extrem de precis, jertfa este însoțitoarea lui, înlăuntrul acestui popor tranzacționar, aflat în faliment national, condiție voievodală și, într-adevăr, profund românească în realitatea ei”.

Pr. Prof. Dr. Ciprian Bîlbă – Caleidoscop al identităţii româneşti cu referire specială la mileniul I -demers istorico-teologic

”Ca argument al vechimii creştinismului în spaţiu traco-geto-dacic, spaţiu de formare a etnogenezei româneşti, am aminti şi faptul că goţii care încă de pe la mijlocul secolului al III-lea făceau incursiuni în sudul Moldovei şi estul Munteniei, au primit credinţa creştină de la “populaţia daco-română în rândul căreia erau mulţi creştini” (V. Joanta). Poporul român şi-a conturat substanţa lui identitară şi instituţională încă din primul mileniu creştin şi caracteristicile lui individuale îl adeveresc suficient de structurat organizatoric vorbind, astfel încât a putut să-şi regleze singur fluxul cultural şi spiritual atât prin ceea ce a lăsat să iasă, cât şi prin ceea ce a lăsat să intre în spaţiul etnogenezei şi vieţuirii lui. Pe acest fond, ca să mai dăm doar un singur exemplu, în nici un caz nu a fost vorba de vreo politică bulgărească care să fi introdus peste voinţa poporului român limba slavonă la noi, ci noi înşine am socotit că limba slavonă ne asigură libertatea atât faţă de influenţa papală, cât şi faţă de Bizanţ. Dacă vreţi, lucrul acesta s-a văzut şi mai târziu în istoria noastră, când în condiţiile de presiune exercitate de saşii luterani şi de maghiarii calvini în Transilvania, tot limba slavona a fost cea care într-un fel ne-a protejat împotriva inoculării pe linie de limbă a ingredientelor convertirii. Revenind acum la concepţia domnului Rădulescu Motru, vedem că poporul român n-a fost lipsit de creativitate şi originalitate sufletească de-a lungul istoriei sale şi că n-a dus lipsă nici de o spiritualitate profundă care să se reflecte în instituţiile lui, aşa cum am încercat să arătăm cu referire preponderentă la primul mileniu creştin şi român. Românii şi-au valorificat potenţialul genetic pe care l-a presupus întâlnirea geto-dacismului cu romanii şi au cultivat acele elemente care structurează până astăzi identitatea românească: credinţa, pământul, lupta făţişă sau diplomatică sau lingvistică sau religioasă etc. pentru unitate şi independenţă, generozitate creştină faţă de alte naţii”.

Cercetător dr. Constantin Băjenaru- Muzeul Țării Făgărașului ”Valer Literat” – Despre greco-catolicism

”Volumul editat de Vasile Joantă înscrie pagini de istoriografie ortodoxă și greco-catolică ale creștinismului timpuriu românesc. In elaborarea acestei lucrări, autorul a studiat cu rigurozitate ştiinţifică şi cu minuţiozitate o bibliografie amplă: Nicolae Iorga, ”Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor”, Dr. Augustin Bunea, ”Istoria românilor până la 1382”, Remus Câmpeanu, ”Biserica Română Unită. Între istorie și istoriografie”, Pr. Nicolae Chifăr, ”Istoria creștinismului”, Ștefan Meteș, ”Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungaria”, Anton Moisin, ”Roma și românii în primul mileniu creștin”, Antonie Plămădeală, ”Romanitate, continuitate, unitate”, ”Florin Costiniu, ”O istorie sinceră a poporului român”, Silviu Dragomir, ”Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea”, Adrian Ignat, ”Cele trei Rome. Evoluția istorico-politică și cultural-bisericească a unui concept”. Pentru început, subliniez câteva considerente asupra Bisericii greco-catolice. Biserica Română Unită cu Roma a avut un rol preponderent în dezvoltarea culturii, iar tradițional este considerată una dintre cele două biserici naționale românești. Biserica Română Unită cu Roma s-a format în urma unirii marii majorități a clerului și a credincioșilor Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal (Transilvania) cu Biserica Romei. O mică parte dintre credincioși nu a aderat la actul de unire, dar cea mai mare parte a rămas loială episcopilor uniți. Succinta istorie a Bisericii Române Unite, detaliază faptul istoric în baza documentelor şi elucidează probleme până acum necunoscute sau tendenţios prezentate”.

Prof. Ionel Mihali – Încercări despre începuturile și dezvoltarea creștinismului în spațiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea (reflectate în istoriografia ortodoxă și greco-catolică), o carte de excepție

Lucrarea de licență a dlui Vasile Joantă, intitulată ”Încercări despre începuturile și dezvoltarea creștinismului în spațiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea (reflectate în istoriografia ortodoxă și greco-catolică) pe care o lansăm astăzi, este o CARTE DE EXCEPȚIE și, îndrăznesc să spun, un ”expozeu” necesar și binevenit în orizontul cunoașterii și dezbaterii unei problematici controversate și, pe alocuri, obscură, ce ține de însăși etno-geneza poporului roman. Titlul lucrării sugerează o abordare temerară a acestei problematici, căci, așa cum, foarte exact remarca ierodiaconul Ghenadie Enăceanu, acum, mai bine de 150 de ani, ”începutul creștinării românilor în fața datelor istorice,de care dispunem, este până acum o chestiune ce se poate rezolva numai în mod indirect. Relatările istorice pozitive până acum, ne lipsesc și datele de care dispunem nu privesc în mod direct această chestiune. Începătura de netăgăduit, o constituie adevărul privind originea apostolică a creștinismului la români. De-a lungul timpului, simbioza biserică-stat s-a produs firesc, fără antagonism. Subliniez erudiția autorului, caracterizată în bogăția de informații – istorică, ecleziastică, filologică, sociologică, teologică, etc. – etalată pe tot parcursul acestui discurs științific, cu totul de excepție, într-un limbaj controlat și bine temperat, amintindu-ne de o atenționare a lui Socrate: ”Să știi bine, Criton, bunul meu, reaua folosire a cuvintelor nu este numai o greșeală de limbă ci și un chip de a face rău sufletelor” (Platon, „Opere”, vol. IV).Cartea dlui Vasile Joantă ne face însă bine, sufletelor, dacă e citită cu răbdare, cu interes și curiozitate intelectuală și, de ce nu, cu dragoste pentru acest popor roman, greu încercat de-a lungul istoriei sale”.

Pr. Cornel Ursu – Limba latină și credința creștină, factori în procesul de unificare a autohtonilor cu noii veniți în Dacia, de neamuri și credințe diferite

”Mi-am propus să fiu concis, pentru că prea adesea în jurul ”Mesei Tăcerii” se vorbește prea mult. După Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii creștine, în ziua Cincizecimii, Apostolii Domnului și apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a noii învățături creștine, potrivit poruncii date de Mântuitorul, înainte de înălțarea Sa la cer. (Mt. 28, 19). După anumite mărturii istorice – între care și o relatare a lui Eusebiu din Cezareea Palestinei (+340), primul istoric bisericesc, – ca și după tradiția locală, pe teritoriul Dobrogei noastre de azi, care pe atunci aparținea de provincia romană Moesia, a predicat unul din Apostolii Domnului și anume Sfântul Andrei. Unele creații folclorice locale, ca și unele toponimice din Dobrogea și din stânga Prutului , atestă de asemenea prezența și propovăduirea Sfântului Andrei în aceste locuri. În aceiași perioadă, în Peninsula Balcanică, și-a desfășurat activitatea Sfântul Apostol Pavel și unii dintre ucenicii lui. Din Dobrogea și din teritoriile sud –dunărene învecinate învățătura creștină s-a putut răspândi sporadic și în nordul Dunării. Se știe că în anul 106, în urma cuceririi Daciei lui Decebal de către oștile romane conduse de împăratul Traian, cea mai mare parte din teritoriul fostului stat dac a fost transformată în provincie romană. În noua provincie au fost aduse numeroase trupe, precum și un număr însemnat de coloniști. Colonizarea a fost făcută în scopul întăririi stăpânirii romane în Dacia. Caracterul organizat și masiv al colonizării a făcut ca populația dacă autohtonă să sufere o puternică influență romană. Într-un timp relativ scurt dacii s-au romanizat însușindu-și cultura, obiceiurile, unele credințe religioase și limba cuceritorilor. În timpul stăpânirii romane în Dacia (106-271 e.n.) religia creștină a câștigat adepți noi prin contactul direct, de la om la om, a populației autohtone cu purtătorii noii credințe: coloniști, soldați, negustori, mulți dintre ei veniți din sudul Dunării sau din Orientul Apropiat unde predicaseră Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Apostol Petru sau alți apostoli și ucenicii lor. Ea a întâmpinat însă greutăți, datorită faptului că până în anul 313 – când împăratul Constantin cel Mare i-a acordat libertate, prin cunoscutul Edict de la Mediolanum (Milan) – era considerată religia ilicită. După retragerea administrației și a legiunilor romane din Dacia (271-275), s-au creat premise favorabile pentru răspândirea creștinismului carpato – dunărean. La aceasta a contribuit și faptul că partea de sud a României de azi a reintrat în stăpânirea imperiului roman, deci legăturile permanente ale locuitorilor de aceeași limbă de pe ambele maluri ale Dunării au contribuit la răspândirea masivă a învățăturii creștine. Acest lucru este confirmat de piesele arheologice paleocreștine descoperite până acum în teritoriile care aparținuseră fostei provincii Dacia Traiană: tăblița votivă de la Biertan (jud. Sibiu), cu inscripția latină ”Ego Zenovius votum posui”, gema de la Potaissa (azi Turda), cu o serie de simboluri creștine, un fragment de disc descoperit la Moigrad, jud. Sălaj, două geme de la Romula (azi Reșca, jud. Olt), cu semnul crucii, mai multe opaițe din aceeași perioadă, socotite ca datând din sec. IV. Toate acestea indică existența unor grupuri de creștini în localitățile respective încă de la sfârșitul secolului III sau începutul celui următor. Un argument puternic pentru vechimea creștinismului la români îl constituie numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, care sunt de origine latină (”Dumnezeu”, ”creștin”, ”biserică”, ”sărbătoare”, ”părăsimi”, ”duminică”, ”crăciun”, ”florii”, ”rusalii”, ”înger”, ”altar”, ”cruce”, ”a boteza”, ”a cununa”, ”a cumineca”, ”a se închina”, ”a se ruga”, ”lege”, ”păcat”, ”părinte”, ”păgân” etc.). În rugăciunea ”Tatăl nostrum”, de pildă, 90 % din cuvinte sunt de origine latină, ceea ce înseamnă că ea era cunoscută încă din timpul stăpânirii romane în Dacia. Același procentaj se poate sesiza și în ”Simbolul de credință niceo – constantinopolitan”. Limba latină și credința creștină au fost factorii care au contribuit la procesul de unificare a autohtonilor cu noii veniți în Dacia, de neamuri și credințe diferite”.

Prof. Viorica Bica, coordonator Biblioteca Municipală ”Octavian Paler” – Considerații privind terminologia religioasă de origine latină

”Autorul volumului pledează pentru identitatea românească definită prin unitatea de limbă, conştiinţa originilor, credinţă. Identitatea românilor este definită în virtutea următoarelor caracteristici: limba (vorbirea), originea (stirpea), cultura (creaţiile spirituale şi instituţiile adiacente), religia (creştinismul), teritoriul, obiceiurile (tradiţiile). În consecinţă, românii sunt definiţi drept un popor romanic, singurul moştenitor al romanităţii orientale, format din trei elemente etnice de bază: elementul vechi (autohton): traco-daco-geţii; elementul cuceritor: romanii (latinofonii); elementul migrator: slavii. Dintre ele, cu certitudine, cel mai important a fost elementul cultural-lingvistic roman sau latin, dătător de specificitate până astăzi. Conştiinţa romanităţii este atestată încă din Evul Mediu, ajungând la forme erudite în secolele XVII-XVIII. Identitatea românilor este definită în virtutea următoarelor caracteristici: limba (vorbirea), originea (stirpea), cultura (creaţiile spirituale şi instituţiile adiacente), religia (creştinismul), teritoriul, obiceiurile (tradiţiile). Formarea românilor s-a derulat pe o perioadă îndelungată, începând cu secolele I-II, d. Hr. şi sfârşind prin secolele VIII-IX, în paralel cu procesul analog al genezei celorlalte popoare romanice (Ioan-Aurel Pop, ”Istoria Transilvaniei”). Religia, confesiunea creştină căreia i-au aparţinut românii, a fost cea răsăriteană (ortodoxia). Românii sunt singurul popor romanic de credinţă răsăriteană, numită ortodoxă. Ortodoxia românilor face parte din credinţa Răsăritului, cu specificul său, fapt pentru care a fost numită uneori „legea românească”, în sensul ”forma mentis”, ca o modalitate de a recepta şi înţelege lumea. Relația indestructibilă dintre creştinism şi romanitate, este atestată de terminologia religioasă din limba română. Româna a moştenit din limba latină termeni panromanici, termeni vechi şi frecvenţi, având capacitatea de a genera un număr mare de derivate, sintagme, locuţiuni şi expresii. Dintre termenii religioşi de provenienţă latină, majoritatea s-au păstrat până astăzi în limbajul religios, cu specificația că mulţi dintre aceştia şi-au găsit o poziţie stabilă în fondul principal de cuvinte: ”altar”, ”biserică”, ”a boteza”, ”a crede”, ”cruce”, ”Dumnezeu”, ”duminică”, ”a ierta”, ”a lăuda”, ”păcat”, ”păgân” etc. Cu certitudine, latina este, în opinia istoricilor ambelor confesiuni- ortodoxă și greco-catolică-, ”limba încreștinării românilor” cât și romanizarea dacilor. În volumul ”Creștinismul în Dacia aureliană până la venirea slavilor”, Pr. Mihai Roșu consemnează: ”Creștinismul a reprezentat elementul de legătură care a suplinit autoritatea politică și administrativă și a contribuit la menținerea unității daco-romanilor”. Relațiile dintre biserica românilor și organizarea lor statală sunt sintetizate de Simion Mehedinți în ceea ce el însuși numește ”simbioza dintre Biserică și stat fără antagonism”.

Pr. Alexandru Socaciu – Originea apostolică a creștinismului în spațiul carpato-pontic

”Istoriografia ortodoxă și Greco-catolică” menționează personalități ale culturii române care au descins la izvoarele scrise, argument pentru etnogeneza poporului roman. Bogata bibliografie atestă studiul aprofundat al autorului în strădania de a contura o carte-document de referință pentru cei care doresc să aprofundeze creștinismul timpuriu românesc. Originea apostolică a creștinismului în spațiul carpato-pontic coboară la începuturile creștinismului în secolul I. Evanghelizarea Sciției de către Sf. Apostol Andrei (Eusebiu din Cezareea) și a Sf. Apostol Filip figurează printre tradițiile bisericii”.

Cuvântul autorului: Vasile Joanta

”Studiind bibliografia menționată la sfârșitul lucrării, am constatat că problema ”religiei strămoșilor” a apărut în scrierile istoricilor greco-catolici destul de târziu față de anul 1700, anul transferului confesional sau al trecerii unei părți a românilor ardeleni la unirea cu Roma. Subiectul nu a constituit o preocupare nici măcar la cumpăna veacurilor al XVIII-lea și al XIX-lea, de vreme ce nu îl găsim în registrul în care este interpretat mai târziu, la nici unul dintre corifeii Școlii Ardelene.: Gheorghe Șincai, Samuil Micu Clain și Petru Maior.Petru Maior, în a sa ”Istorie a Bisericii Românilor”, infirmă anticipat o bună parte din cele ce urmau a fi argumentele aduse mai târziu de scriitorii greco-catolici în susținerea variantei domniilor lor privind religia strămoșilor.   Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, subiectul a devenit o temă importantă în discursul greco-catolic, în încercarea târzie de a găsi aposteriori, argumente de natură religioasă și de tradiție pentru unirea unei părți a românilor ardeleni cu Biserica romano-catolică la anul 1700 și a fost reluată în acea lași registru de unii autori greco-catolici, practic copiind scrierile unor autori din primele decade ale secolului al XX-lea, imediat după reînființarea Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică, în anul 1990. Că avem de  a face doar cu ”vincibile argumentum”, stă mărturie însuși documentul  unirii, scris pe limba poporului, unde acceptarea unirii este motivată de cererea împăratului  pentru a avea privilegiile clerului romano-catolic, precum și de codicilul episcopului Atanasie Anghel adăugat pe pagina cuprinzând textul actului în limba română”.

Prof. Vasile Joantă –Despre autor

Versurile lui Lucian Blaga: La obârsie, la izvor/ nicio apă nu se-ntoarce,/ decât sub chip de nor./ La obârsie, la izvor/ niciun drum nu se întoarce/ decât în chip de dor” definesc personalitatea unui fiu al satului. Este ing. Vasile Joanta, născut în satul Boholț, în anul 1941 în data de 19 mai. Este absolvent al Institutului Politehnic București, Facultatea de Mecanică, secția Mașini și Utilaje pentru Industria Chimică (1964) și a Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie a Universității Dunărea de Jos din Galați, licențiat în Teologie Didactică în anul 2014. Obârșia îi este pecete a viețuirii. De ani, revine în satul natal cu noi proiecte și programe menite să revigoreze tradiția ancestrală. Ca președinte al Asociației Pro Boholt, se implică în derularea proiectelor. Menționez Tabăra de creație de la Boholț ce reunește an de an, artiști pasionați.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler” Făgăraș

Lasă un comentariu

Expoziție de carte-Rapsodii de toamnă


Prin originalitatea viziunii, Luchian a impus o cale unică spre marea artă. Opera lui are valoarea unui autoportret cu conotaţii multiple: „imaginea creatorului se risipeşte în alte imagini ce se multiplică în sensibilitatea celor ce aspiră spre tainele labirintului” (V. Ciucă).

IMG_20171010_145735
Asemenea lui Cézanne, Luchian a imortalizat pe pânză, luminozitatea interioară a culorii. A înţeles că ”arta, departe de a fi un simplu meşteşug, fără niciun substrat sufletesc, este, dimpotrivă, o materializare a vibraţiunilor sufleteşti prin spiritualizarea materiei, pe care artistul o mânuieşte”(Tonitza). Ruptă din matca ei și adusă în urcior, floarea pare a nu mai fi pentru sine, ci pentru om, fragila sa alcătuire cunoaște ceasul unei transfigurări. Fundalul florilor lui Luchian este aurul roșcat, așa după cum îl întâlnim la Rembrandt. Tulburările pământeşti se îndepărtează. Sălăşluieşte în gând transparenţa culorilor, luminozitatea lor de vitraliu.”Principiile fundamentale ale simetriei, armoniei şi coloristicii trecute printr-o sinceritate de exprimare caracteristică, fac esenţa artei lui Luchian. In arta românească, Luchian „a fost acela care a eliberat viziunea picturală de preocupările unui realism direct, ridicând plastica autohtonă la un nivel de actualitate ce nu fusese atins de nimeni până atunci”(K. H. Zambaccian). Pictura lui Nicolae Grigorescu revitalizează coordonatele stilistice ale epocii, prin expresia senzației. Din timpul suspendat al picturii clasice, artistului i se deschide un spațiu temporal în mișcare, în care lucrurile respiră, insuflând creației freamătul existenței. În creațiile lui Grigorescu se contopesc realitatea exterioară a subiectului și cea interioară a artistului, redând pânzei distincția expresiei.

IMG_20171010_155304
Creațiile literare ale lui Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, D. Pillat, dau impresia de trăire plenară, de ”dor nemărginit”. Sadoveanu este un pictor și un poet al naturii. Muntele, pădurea, apele, reflectă mai mult decât emoția individuală, scriitorul descifrând ”vocea lucrurilor”.

IMG_20171010_145345

Viorica Bica

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Lasă un comentariu

Older Posts »