EVENIMENT CULTURAL. LUCIAN BLAGA, SPIRIT CREATOR


LUCIAN BLAGA, SPIRIT CREATOR

EVENIMENT CULTURAL. LUCIAN BLAGA, SPIRIT CREATOR

http://salutfagaras.ro/eveniment-cultural-la-bibilioteca-municipala-octavian-paler/?fbclid=IwAR3vG-t2_zVNDl71uCgzc4n98BTAyL8U-HTfbzlmgqSg8Vj_X_r4nY2yHcg

Colaboratori ai evenimentului: elevii de la Liceul Teologic Ortodox ”Sfântul Constantin Brâncoveanu”

Program:

Lucian Blaga, ”esența transilvanității”

Lucian Blaga avea să întruchipeze, după remarca lui Mircea Zaciu, ”esenţa transilvanităţii”. ”Trecerea lui a devenit Durată, iar aceasta înscrie pe harta istoriei literare, procesul lent dar definitiv al unui drum” (Zaciu, Mircea, ”Ca o imensă scenă, Transilvania”).

Lancrăm, sat mitic, ”prag de lume”

”Prin poezia sa, Lucian Blaga se împărtășește din filonul spiritualității esențiale a satului românesc, pe care, apoi, așa cum ar zice Constantin Noica, îl ”cuminecă” sufletului românesc de pretutindeni și dintotdeauna” ( prof. dr. Ciprian Bîlbă, Liceul Teologic Ortodox ”Sfântul Constantin” Brâncoveanu”).

Lucian Blaga – un mesaj poetic

Poetul ”Marii Treceri”, se dezvăluie a fi un căutător de analogii revelatoare între eu şi cosmos, un apologet al luminii.

-prezintă elevii Orzea Morena și Constantinescu Darius, elevi ai Liceului Teologic Ortodox ”Sfântul Constantin Brâncoveanu” coordonați de prof. Dull Zsuzsa.

Lancrăm, ”locul izvorului vieții”

” Vatra, ”satul – monadă”, este centrul magnetic în care pulsează valenţele vieţii si ale operei sale. Satul blagian este ”idee”, ”simbol”, ”vârstă interioară” şi, implicit, un tip de spiritualitate.  Aici s-au statornicit ”comunicarea nemijlocită cu cosmosul” (Daniela Carmen-Cristescu, Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”)

Lucian Blaga – Biografie și destin

”Sentimentul misterului cosmic şi sensibilitatea metafizică, melancolia şi vocaţia creatore sunt  elemente ireductibile ale fiinţei poetului. L. Blaga a lăsat contemporaneității o operă monumentală care va străbate veacurile” (prof. Sorina Boamfă, Liceul Teologic Ortodox ”Sfântul Constantin” Brâncoveanu”).

Tălmăciri ale versului blagian

Centrul Logos – ului poetic blagian este verbul a fi, ceea ce semnifică adâncirea în cunoaştere. Simbolul luminii dobândeşte sensul de lumină a cunoaşterii ( prof. dr. Ciprian Bîlbă, Liceul Teologic Ortodox ”Sfântul Constantin” Brâncoveanu”).

Poemele luminii, ”ars poetica”

-prezintă Emanuel Greavu, Cătălina Marcu, Ioan Scriitoru, elevi ai Liceului Ortodox ”Sfântul Constantin” Brâncoveanu, clasa a X-a

-coordonator: prof. Dull Zsuzsa, Liceul Ortodox ”Sfântul Constantin Brâncoveanu”

Lucian Blaga – Metamorfoze poetice

În planul cunoaşterii şi plăsmuirii poetice, misterul existenţial  se adânceşte în metamorfoze poetice ce se includ în orizontul filosofic. Poezia blagiană cuprinde ”întregul lumii” într-o continuă căutare a miezului ei absolut, a substanţei dăinuitoare (prof. Viorica Bica)

Aforisme blagiene

Cugetările care alcătuiesc volumul ”Pietre pentru templul meu”, pot fi dispuse în versete şi aşezate, astfel, printre Poemele lumii.

-prezintă elevii Șuba Ionuț, Comănescu Ioana, Pătrânjel Maria, Săndeiu Florin, Rus Daniel, Adelina Curcă-Liuța, Anghel Mlentina Andreea, coordonați de prof. Dull Zsuzsa, Liceul Teologic Ortodox ”Sfântul Constantin Brâncoveanu”

Prof. Viorica Bica

 

Reclame

Lasă un comentariu

EXPOZIȚIE DE CARTE LUCIAN BLAGA, ”ESENȚA TRANSILVANITĂȚII”


LUCIAN BLAGA, ”ESENȚA TRANSILVANITĂȚII”

20190516_142014

Lucian Blaga avea să întruchipeze, după remarca lui Mircea Zaciu, esenţa transilvanităţii: ”Îmbrăţişarea arcului carpatic închipuie amfiteatrul natural pe suprafaţa căruia s-au jucat marile drame ale Istoriei (…). Dramatismul rezultă din asceză, din patima intelectuală, din fervoarea arhitecturii Cuvântului : de la tălmăcitorii textelor maramureşene la braşoveanul Coresi, de la triumvirii ”Scolii Ardelene” la adolescentul Eminescu (în acelaşi decor de Weimar goethean al Blajului), de la titanismul lui Horia sau Mureşanu până la bolta construită, ca un arc al cugetării, de Lucian Blaga -Istoria i-a dat Transilvaniei un continuu fior dramatic. Realitatea aspră a ciocnirilor, ieşirii şi intrările personajelor, căderile şi înălţările, comentariul perpetuu al Corului convocat pe severul podiş înscris sub metafora  ”Câmpului Libertăţii” – totul este aici trăire tragică, existenţă eroică şi, în consecinţă, refuz al teatralităţii. Astăzi vedem în Lucian Blaga o mare conştiinţă. Trecerea lui a devenit Durată, iar aceasta înscrie pe harta istoriei literare procesul lent dar definitiv al unui drum”.

20190516_141105.jpg

Publicarea creaţiilor ”Eonul dogmatic”, ”Cunoaşterea luciferică”, ”Spaţiul mioritic”,  au avut o influenţă covârşitoare în orientarea grupării ”Gândirea”. Însuşi Blaga se considera reprezentantul unei direcţii culturale, generate de o evidentă sensibilitate metafizică. În anul 1940, declara: ”am convingerea că  ideile dezvoltate cu o crescândă amploare în paginile revistei ”Gândirea” vor alcătui pentru mult timp de acum încolo, temeiurile de creaţie ale generaţiilor ce apar”. În cercul grupării a găsit climatul intelectual, spiritualist şi iraţionalist propice creaţiei. În timp, însă, autohtonizările forţate, tradiţionaliste ale grupării îl vor îndepărta.

Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în satul ardelean Lancrăm, al cărui nume sugerează ”sunetele lacrimei”. Tatăl lui era preot, pasionat de lectură. Mama descindea dintr-o familie de slujitori ai bisericii. A avut nouă copii. Blaga a început să vorbească de-abia la vârsta de patru ani, sfiala viitorului poet faţă de cuvinte, manifestându-se ca o predestinare . Lucian Blaga a ţinut sub tăcere misterul, lumea tăcerii iniţiale .

Opera lui Blaga se va contura armonios, literar şi filosofic. Volumele: ”Poemele luminii” (1919), ”Paşii profetului” (1921), ”În marea trecere” (1924), ”Lauda somnului” (1929), ”La cumpăna apelor” (1933), ”La curţile dorului” (1938), ”Nebănuitele trepte” (1943) cât şi ciclurile apărute postum, ”Mirabila sămânţă”, ”Vară de noiembrie”, ”Stihuitorul”, sub titlul ”Poezii” (1962) înglobează lirismul. Operele dramatice se înscriu în arhitectura creaţiei: ”Zamolxe” (1921), ”Tulburarea apelor” (1923), ”Daria” (1925), ”Ivanca” (1925), ”Înviere” (1925), ”Meşterul Manole” (1927), ”Cruciada copiilor” (1930), ”Avram Iancu” (1934), ”Arca lui Noe” (1944), ”Anton Pann” (1965). Culegerile de aforisme ”Pietre pentru templu meu” (1919), ”Discobolul” ( 1945) şi studiile eseistice ”Cultură şi cunoştinţă” (1922), ”Feţele unui veac” (1923), ”Filosofia stilului” (1924), ”Fenomenul originar” (1925), ”Ferestre colorate” (1926), ”Daimonion” (1930) sunt un corpus al teoretizărilor.

 Sistemul metafizic al lui Blaga este expus în ”Trilogia cunoaşterii” (”Eonul dogmatic” – 1931), ”Cunoaşterea luciferică” (1933), ”Censura transcendentă” (1934), ”Trilogia culturii” (”Orizont şi stil” -1935), ”Spaţiul mioritic” (1936), ”Geneza metaforei sensul culturii” (1937) şi ”Trilogia valorilor” (”Ştiinţă şi creaţie” 1942), ”Gândirea” – 1941), ”Religie şi spirit” (1942), ”Artă şi valoare” (1939). Bolta întregului edificiu a fost schiţată în volumul ”Diferenţiale divine” (1940) din ”Trilogia cosmologică”, neîncheiată.

 Criticii literari I. Bălu, Gană, I. Pop, Crohmălniceanu, Alexandru Indrieș, M. Bucur, Tudor Vianu, Eugen Lovinescu, Șerban Cioculescu, Matei Călinescu, Steinhardt, P. Zarifopol, M. Zaciu, E. Todoran, V. AnaniaN. Balotă, M. Bucur i-au definit arhitectura creației.

Lasă un comentariu

Lansare de carte – Infinitudinea semnificațiilor unui timp al zidirii în poezia sacră a lui Alexandru Mihail Niță Prof. Viorica Bica


Infinitudinea semnificațiilor unui timp al zidirii în poezia sacră a lui Alexandru Mihail Niță

Prof. Viorica Bica

„Destinul omului nu este numai pământesc, ci şi ceresc, nu doar istoric, dar şi metafizic, nu numai omenesc, dar şi dumnezeiesc” (Berdiaev)

Cele două volume, ”Hristosfera” și ”Cerurile deschise”, editate de Părintele Alexandru Mihail Niță, sunt o pledoarie pentru Cuvântul care zidește, ”Cuvântul Theoforic”. În viziunea antropologului mistic De Chardin, a fi în hristosferă, semnifică ”a te desprinde de ego”. În accepțiunea lui, hristosfera deschide ”câmpul spiritual omega” la care acced omul și universul. Conceptele moralei creştine: adevăr, responsabilitate, libertate, virtute, contemplaţie, sunt transpuse în contextul societății contemporane.

Poemele înscrise în volumul ”Hristosfera”, sunt eseuri teologice în care autorul pledează pentru un axis moral. Este un itinerar în ”lumea ca lume şi lumea ca spirit, ca duh”. Poezia ”Hristosfera” deschide infinitudinea semnificațiilor unui timp al zidirii, al facerii: ”Timpu-și rotunjește anii/ Peste orbite și planete…/ Timpul zboară în trecut,/ Dar noi, toți, tu, eu, ceilalți…/ Încotro ne îndreptăm? Sus, acolo, la Iisus / Să zburăm,/ Bucuria s-o cântăm,/ Peste Univers și Terra/ Unde-i raiul de cleștar/ Și străluce HRISTOSFERA”. În viețuirea sa pământească, omul accede la renașterea spirituală și duhovnicească. Părintelele Alexandru Mihail Niță urmează în versurile sale, calea Adevărului revelat.

Poemul ”Aripa timpului” deschide o fereastră spre mântuirea noastră, a tuturora: ”Aripa timpului peste lume se-apleacă, / Foșnește-n păduri și vâlcele,/ Ghețarii le topește/ să spele/ Greșelile tale, păcatele mele. / Aripa gândului zboară mai sus,/ Peste bolta aprinsă de stele,/ lanț de idei prinse-n inele/ Se-nvârt în hora orelor fus!/ Nici nord, nici sud, nici apus,/ Doar un veșnic, strălucit Răsărit,/ melos de aripi, ușor fâlfâit/ Ce-ți cântă în suflet: Ești mântuit!”

În „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Mircea Eliade reliefează faptul că ”orice rit, orice mit, orice credinţă reflectă experienţa sacrului, şi prin urmare implică noţiunile Fiinţă, Semnificaţie, Adevăr”. „Prin experienţa Sacrului”, spiritul uman face distincţia între „ceea ce se revelă ca fiind real, puternic, bogat şi semnificativ” şi „curgerea haotică” a lucrurilor (Mircea Eliade, „Nostalgia originilor”). „A trăi ca fiinţă umană” este „un act religios”. „A fi” sau ”a deveni om”, înseamnă a fi „religios”. HRISTOSFERA este un Credo, o mărturisire de credință.

În volumul ”Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, Antonie Plămădeală explicitează cunoașterea: ”cunoașterea ni se dă numai printr-o trăire spirituală, numai printr-o ”privire în duh”. Credinciosul nu se poate mulțumi numai cu o cunoaștere din afară, cum ar fi o cunoaștere despre Dumnezeu, el adastă către o întâlnire ontologică, singura în stare să-i scoată din inimă sentimentul  de ”aruncat”, dacă e să folosim cunoscuta expresie existențialistă. Această întâlnire nu se poate petrece decât pe calea lucrării duhovnicești, pe calea intrării în împărăția lui Dumnezeu, cea din noi. Oricare altă cale e rămânere afară. Și avem asigurarea că în structura noastră răscumpărată, avem înscrisă cu literele duhului dumnezeiesc, posibilitatea de a ajunge părtași ai naturii divine.  Cel mai important mijloc de legătură directă între creaturile raționale și Creatorul lor, calea sigură spre această ”părtășie”, ”participare” este rugăciunea. Rugăciunea este vârful corului virtuților – spune Sf. Grigorie de Nyssa”. Rugăciunea este forma dialogului divino-uman”. Relevant este poemul ”DA!”: Rugăciune și răbdare. / Ruga cheamă îngerii,/ Pe Hristos și Maica Sa/ Sfinții și pe toți Părinții/ Să ne ridice pe munții/ Sinai, Tabor și Athon,/ Într-un dulce maraton/ Către-al lumii ESHATON”.

„Omul”, creat după chipul lui Dumnezeu este chemat la împărtăşire dumnezeiască, la „îndumnezeire”. „Aflat în căutarea unui Dumnezeu nu doar transcendental, ci şi trăit existenţial şi prezent în chip imanent în om şi angajat în descoperirea treptată a omului ca fiinţial deschis, dezvoltându-se şi maturizându-se, omul contemporan trebuie să fie mult mai receptiv faţă de susţinerile fundamentale ale gândirii bizantine, gândire care poate dobândi apoi o surprinzătoare relevanţă contemporană” (Jean Meyendorff, „Teologia bizantină”). ”Avântul spre Lumină” înseamnă îndumnezeire: ”avântul spre lumină/ Se-mpiedică de-un nor,/ Dar vântul se ridică/ Și-l spulberă  ușor. / Nu e doar aer/ Gonit de soare-n zări/ Și nici un vaier/ Țâșnit din întrebări./ E Foc din Sfântul Duh,/ Chemat de lacrima de dor/ Ce leagănă-n văzduh/ Al Sfinților sobor”.

Logosul întrupat în spaţiul sacramental şi liturgic al Bisericii, dezvăluie principiile fundamentale ale vieţii morale creştine. Prin raţiunea şi libertatea sa, omul este purtător al revelaţiei lui Dumnezeu, temei al teologiei morale. Cunoaşterea logică deschide calea cunoaşterii mistice sau duhovniceşti. Se instituie astfel, un Timp al primenirii: ”Vremea primenită a Soarelui Dreptății/ În razele de aur ale dimineții,/ Rotunjite-n boabele de rouă”.

Tablourile antitetice se succed în imagini apocaliptice.  Întru luare-aminte, irumpe bezna ce a acoperit pământul și ființa umană:  În pârjolul cel de jos/ Acolo, iadul bombele și-a scos/ Prima, Hiroșima, ruinele și-a întins, / Pământul tot pârjolul l-a cuprins”; ”Stăpânii minciunii/ i-au împins pe toți în plasa/ Ce spală rufe cu noroi/ Împărații sunt toți goi”. Versurile invită la o matură reflecție asupra cuvintelor Eclesiastului: ”vanitas vanitatum et omnia vanitas”.

Dar în ”zorii zilei fără de apus”, omenirea renaște întru preamărirea Celui de Sus. ”Dar Omul Nou, Creștinul, nu a fost învins./ Vegheat și protejat/ De CRUCEA cu brațele deschise,/ Oglinda cuvintelor promise:/ Veniți, veniți cu toți la Mine,/ Durerea și necazul vor înflori în Bine,/ Cerul și Pământul se vor fi sfârșit,/ Iar, voi, creștinii Mei,/ În Casa Raiului, Bine ați venit!”

Cunoașterea religioasă ”în stadiul ei cel mai înalt, e dincolo de pragul rugăciunii, dar este pregătită de rugăciune. Pe treptele rugăciunii se realizează o cunoaștere în dialog, iar dialogul încă presupune neînțelesuri…când urcușul dumnezeiesc pe calea rugăciunii a atins culmea, atunci rugăciunea încetează, dialogul încetează, mintea nu se mai roagă ci pătrunde în lucrurile neînțelese și coexistă cu Dumnezeu. (Antonie Plămădeală).

Cu autorul descindem în profunzimile cunoașterii. ”Cei ce se roagă suferă o transformare, experimentează o întâlnire cu o realitate transsubiectivă”, întrucât ea este marcată de simțăminte vii, care indică o prezență vie, trăită, a lui Dumnezeu”. În viața duhovnicească, ”cunoașterea Sfintei Treimi e totuna cu rugăciunea și e treapta ei cea mai înaltă” (Evagrie). În cărțile de spiritualitate creștină, întâlnim expresiile: ”cunoașterea mai presus de cunoaștere”, ”unire neînțeleasă”, ”unire mai presus de minte”, ”înțelegere neînțeleasă”, ”vedere în chip nevăzut”. În tonuri ferme, este redactată poezia ”Dies Irae. Ziua mâniei lui Dumnezeu”: ”Când vom ieși din timp și vreme/ Din trupuri și mormânt/ Vom plânge și vom geme…/Unde-i oare plăcerea de pe pământ?/ Unde ne aflăm, pe cine să strigăm?/ Furcile, măciucile, focul și pârjolul/ Vor răspunde prin tăcere și durere,/ Toate vor umple golul/ De neștiință și cădere/ BISERICA este salvarea,/ Slujbele și ascultarea, / Iertarea și împăcarea/ Cu toți cei din jurul tău/ Și cu bunul Dumnezeu./ Ia aminte, vremea-i scurtă,/ Rugăciunile te-așteaptă,/ Îngerii, Sfinții sunt cu tine,/ Peste tot SFÂNTA TREIME”. Lumina veșniciei se lasă peste versurile poemului ”Culoarea timpului”: ”Culoarea timpului aprinsă/ În tainice chilii pătrunse/ De gândul șoaptelor ascunse/ În clipe dulci din lumea stinsă./ Topește viața-n veșnicie/ Mai sus de cerurile albastre/ Prelinsă dulce pe sub astre/ În boarea stelelor ce-adie/ Serafic glas de psalmodie/ A vieții care va să vie/ Dinspre Lumina de acasă// Ce inima adânc apasă/ Belșug de aur în văzduh/ Treime Sfântă, văz în Duh.”.

Exegeții textului biblic definesc ”metanoia”, o ”adevărată întoarcere a minții noastre către Dumnezeu, a întregii percepții asupra realității”. În virtutea acestui fapt, omului i se deschide un univers existențial-spiritual: ”Sfredelul străpunge stânca necredinței/ Când puterea de rotire a rugăciunii/ Îngroapă bezna neștiinței/ Și aprinde flacăra ființei/ În sufletul desferecat, / Din lanțuri pline de păcat uitat…” (”Metanoia-Metanier”).

Sensurile spirituale ale poemelor sacre urmează un itinerar duhovnicesc către Împărăţia cerurilor. Întru slava Celui de Sus, se deschid ”cerurile”. Următorul volum de poezie sacră, este o pledoarie pentru înveșnicirea Cuvântului: ”Cerurile deschise/ Stelele sunt ninse/ De Lumina lină/ Din raza divină/ A Sfintei Slave/ A tatălui ceresc/ Ce oamenii o iubesc.” Se redeschid în fața noastră file din Noul Testament spre rememorare și continuă reflecție. ”Steaua de la Betleem”, ”Floriile”, ”Luminile Paștelui”, ”Schimbarea la Față spre o altă viață”, ”Rusalii”, ”Steua de la Betleem”, ”Nașterile Domnului”.

Omul contemporan aspiră la un nou ideal, cel al viețuirii întru Adevăr. Raţiunea omenească este izvor al cunoaşterii virtuţilor morale. Adevărurile de credinţă şi principiile morale se înscriu în tradiţia sau ”theologia perennis”. Accedem astfel, la virtuțile teologice – credința, nădejdea, dragostea –  și morale, aprofundate în scrierile socratice și platonice.

În poemele sale, Părintele Alexandru Niță invită la acea luciditate sacră,”trezvia” : ”Ușile, ușile, cu înțelepciune/ Să luăm aminte! La credință, fapte bune și cuvinte/ Din suflet curat dăruite/ Aproapelui și vrăjmașului/ Vecinului și tâlharului./ Gândul și inima vorbesc/ Pe Cale ne-ntăresc/ Vorba bună ne aduce/ Pace și la cer ajunge/ Ca o cheie minunată/ La poarta Raiului descuiată!” (”Cerurile deschise”).

Un belșug al luminii este poemul ”Luminile Paștelui”: ”De unde vine prima vară?…/Dinspre Lumina nesolară/ Ce ziua o-nmulțește/ Și floarea o izbucnește/ În muguri, pui de fruct,/ Din seva gliei supt…/ Unde se ascunde noaptea/ Și se îngroapă moartea?   /Mai jos de cripta goală/ În vindecata boală/ A pocăitului tâlhar,/ Sfeșnic viu aprins de Har,/ Purtat pe aripa de lemn/ Al dezrobirii veșnic semn,/ Înfipt în umbra lui Adam/ Uscatul ferecatul ram,/ Zvârlit din cer, acum iertat,/ La PAȘTELE cel așteptat,/ Când HRISTOS A ÎNVIAT”. Lumina Învierii se pogoară pentru fiecare ins întru mântuire: ”Se răcorește lumea/ istoria se-noadă,/ Se-aprinde Cinzecimea/ Și Flacăra dă roadă./ Pe creștet și pe suflet/ Strălucește dulce HARUL,/ Cu revărsări de vuiet/ A înălțat Altarul./ Veniți de luați LUMINĂ/ Din Fulgerul din Cer,/ De care se anină/ Speranțe ce nu pier” (”Rusalii”)

Leitmotiv al icoanei este poemul ”Prodromița”: ”Icoana, glas al iubirii depline,/ Topește în suflet cântec de dor,/ Cereasca vedere strânge în sine/ Lumina de aur, snopi pe ogor.// Icoana aprinsă, foc viu pe ghețar,/ Pălește al zilei urcuș tremurat,/ Alungă ispita mai jos de tartar,/ Așează în suflet bob înspicat./ Icoana adună torent de lumină/ Din lacrima jertfei de seară,/ Candela aprinsă de cer o anină,/ Plină de stele, spre noi o coboară./ Icoana, fereastră deschisă la cer,/ Înalță-n iubire ființa/ Nădejde și sprijin celor ce pier,/ Fiul cu Maica sa, Prodromița”. Creștinii se împărtășesc cu lumina cerească: ”veniți de luați LUMINĂ/ Din Fulgerul din Cer,/ De care se anină/ Speranțe ce nu pier” (”Rusalii”).

Schimbarea la față a Mântuitorului pe Muntele Tabor, înseamnă renaşterea spirituală, desăvârşirea morală: ”Tabor strălucitor din cer/ Cu raze ne-nfășoară/ Acum când gândurile pier/ În aurul ce ne-mpresoară/ /Văzduhul aprins de scântei/ Se biruie în noaptea de vară/ Pe norii prelinși cu alei/ De duhul ce ne-nfioară// Răscrucea de ere în văpaie/ Deschide Istoria în noi/ Inima în rugă înconvoaie/ Egoul spre Lumina de Apoi// veniți la miezul nopții/ Pe Muntele Tabor/ Să ascultăm cu toții/ Al îngerilor Cor” (”Schimbarea la față spre o altă viață”).

În Evanghelia după Ioan, citim: ”Nu uitați că Dumnezeu este deschidere, că deschiderea e lumină, că lumina e iubire, că iubirea e faptă bună, că fapta bună ne face ”fii ai luminii” (Ioan, 12, 36). Poemul ”Luminile Paștelui” semnifică bucuria deplină a înveșnicirii: ”De unde vine prima vară?/ Dinspre Lumina nesolară/ Ce ziua o-nmulțește/ Și floarea o izbucnește/ În muguri, pui de fruct,/ Din seva gliei supt…/ Unde se ascunde noaptea/ Și se îngroapă moartea?…/ Mai jos de cripta goală/ În vindecata boală/ A pocăitului tâlhar,/ Sfeșnic viu aprins de HAR,/ Purtat pe aripa de lemn/ Al dezrobirii veșnic semn,/ Înfipt în umbra lui Adam/ Uscatul, ferecatul ram,/ Zvârlit din cer, acum iertat,/ La Paștele cel așteptat,/ Când HRISTOS A ÎNVIAT!”

 

Bibliografie:

Anania, Valeriu, ”Cartea deschisă a Împărăției. De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii”, Iași, editura Polirom, 2011

Berdiaev, N, ”Sensul istoriei”, Editura Polirom, 1996

Eliade, Mircea, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, București, editura științifică și enciclpedică, 1986

Eliade, Mircea, ”Sacrul și profanul”, București, editura Humanitas, 2013

Jean Meyendorff, „Teologia bizantină”, București, editura Nemira, 2003

Mitropolit Antonie Plămădeală, ”Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”București, editura Sofia, 2010

”Taina Cuvântului”, București, editura Evanghelismos, 2014

Lasă un comentariu

Lansare de carte -Un poet de la Mănăstirea ” Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus : Alexandru Mihail Niță Prof. Liviu Ioani


Un poet de la Mănăstirea ” Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus : Alexandru Mihail Niță

Prof. Liviu Ioani

            Până a nu  citi cele două volume de poezii : ”Cerurile deschise” și ”Hristosfera” , ambele apărute în 2018, îl cunoșteam pe autor ca un monah erudit (publicase două volume de eseuri și două romane), un om ca o biografie spectaculoasă. Are o pregătire muzicală universitară, la care a adăugat la anii maturității o pregătire teologică, cu un doctorat în domeniu, obținut în SUA la Los Angeles.

            În asemenea condiții mi se părea riscantă abordarea poeziei, preocupare ce se asocia mai natural la vârsta tinereții. De aceea, am fost curios să descopăr universul creației sale poetice și reflectarea spiritualității monahale.

            Cele două volume mi se par două cărți gemene, fără a fi identice. Cuprind ambele o poezie de inspirație religioasă, creștin – ortodoxă și aparțin unui practician al cultului, ce-și dezvăluie fidelitatea ”cred și mărturisesc”. Se resimte în versuri sursa livrescă de inspirație, cărțile biblice, altitudinea teologică, de la care emană și mesajul etic și intențiile pedagogice ale mesajului. Cele de până aici ar da impresia că autorul a realizat un compendiu teologic, dacă nu și-ar concretiza ideile într-o comunicare de vocație estetică, imagini sensibile declanșatoare de emoții.

            Volumele lansate astăzi au trăsături unificatoare, dar diferă în același timp prin mesaj și destinație lirică. Le mai apropie ca aspect tipografic asocierea dintre vers și icoană, o icoană de patrimoniu a cărei revelație picturală se așază ca un ecou la versurile de alături.

            ”Cerurile deschise” conține poezii cu destinație școlărească, ce aduc o anume solemnitate în jurul evenimentelor creștine și se pretează a fi recitate la clasă, în ora de religie sau la serbările școlare. În acest cadru revelația împărăției cerești, mesajul educativ și tema timpului alcătuiesc motive de meditație. Remarcăm din acest volum pastelul ”Vecernie atonită”, un sonet în care peisajul de la Athos ne apare sacralizat, precum lucirile unei icoane.

            Volumul ”Hristosfera”, pe lângă titlul original, acaparator, ne întâmpină cu imagini mai complexe, generatoare de atitudini. Întreaga structură poetică construiește o amplă antiteză între două lumi : lumea ce venează și năzuiește spre sacru, având drept călăuză valorile moralei creștine, în contrast cu lumea care s-a înstrăinat de sacru și se degradează sub apăsarea păcatului. Ca urmare, tonul psalmic cu care jubilează împlinirile voinței divine se transformă în satiră și diatribă la acuzarea celor nevrednice de măreția celestă. Poetul se alarmează când proliferează minciunea, rătăcirea întro ”Ec-lipsă totală”, când se deschide Cutia Pandorei, încât omul constată ”mă sluțesc și mă afund” .

            Bancherii, lacomi de puteri și averi, ajung ”Stăpânii lumii, bufonii minciunii”, iar diversitatea, în loc de armonie devine adversitate. Aroganța, intriga, unelte ale diavolului, devin nenorociri, refăcând acum un ” Babel de la Bruxell” .

            O asemenea panoramă răzbate convingător în poezii precum ”Tremur”, ”Orbitori”, ”Avânt”, aceasta din urmă transmițând un optimism întemeiat pe credință. În asemenea creații mesajul ideatic se sprijină pe imagini estetice, sugestive, expresivitate, mister, deschideri în interpretare, elemente ce asigură convingător, valoarea scrierilor lui Alexandru Mihail Niță, un veritabil poet.

 

Lasă un comentariu

Lansare de carte – Alexandru Mihail Niţă Hristosfera – învelișul poetic fără limite Prof. N. Postolache


Alexandru Mihail Niţă. Hristosfera – învelișul poetic fără limite

Prof. N. Postolache

Când părintele Ciprian Bâlbă, m-a invitat să spun câteva cuvinte despre liniștitoarele volume de poezie ale monahului Alexandru Mihail Niță, am avut o oarecare temere, deoarece pentru mine, un mirean ortodox în simțire, deficitar poate în ceea ce privește tipicul nevoinței creștine, nu-mi este chiar la îndemână să vorbesc despre poezia creștină, chiar dacă îmi sunt aproape poeziile charismatice ale unor poeți creștini ca: Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr,  Costache Ioanid, Vasile Militaru, Tudor Arghezi sau Traian Dorz. Dar când am văzut că ne asemenăm însă, în multe privințe, că am practicat și unul și altul muzica simfonică, că ne exprimăm ideile folosind ca instrument de comunicare limbajul poetic, inovând pe anumite teme existențiale, am prins curaj. Iar titlul unuia dintre volume , Hristosfera – versuri cu icoane, chiar m-a incitat în a rosti câteva umile cuvinte.

        Stimat auditoriu, există o întrebare de bun simț căreia trebuie să-i dăm un răspuns, la începutul acestui demers – Ce este Hristosfera, ce înseamnă acest termen care nu figurează în DEX ? ne lămurește autorul chiar din prima poezie a volumului intitulată provocator cu aceeași denumire: …Peste Univers și Terra/ Unde-i Raiul de cleștar/ Și străluce/ Hristosfera. Practic, material Hristosfera este atotcuprinzătoare, este acel înveliș Unic, care însumează ne atenționează poetul, Terra cu deja ale sale clasice geosfere,  menționate în poezie (atmosfera, hidrosfera, biosfera, litosfera), dar și Universul. După cum știm, Universul este infinit în timp și spațiu, astfel că aceste caracteristici pot fi atribuite conform principiului analogic și Hristosferei. Dacă ne-am limita doar la atât, ar însemna însă să avem o simplă abordare pozitivist-deterministă, și am sărăci Hristosfera de ceea ce îi este specific, ceea ce constituie un ethos sinergic inconfundabil, și anume componenta spirituală, o spiritualitate profundă, creștin arhetipală,  ce derivă din existența lui Hristos, fiul lui Dumnezeu, omniprezent întru (termen drag lui C. Noica) ființă. În accepțiunea poetului Hristosfera are un înțeles integrator, spiritual, religios, necomparabil și inimitabil, mult mai profund decât cel conferit de isihastul Vasile Andru în Amintiri din Hristosferă sau  de iezuitul Pierre  Theilard de Chardin care a încercat  să reconcilieze religia cu știința, militând pentru un sistem filozofic de tip struțo-cămilă cantemiristă. Și pentru a ne ajuta să înțelegem pe deplin sensurile vizibile și mai puțin vizibile ale Hristosferei,  autorul, iubitor de muzică și poezie recurge la versuri cu icoane, versuri sfinte, versuri sacre,  deoarece icoana este o reprezentare plastică a divinității sau după cum afirmă poetul în poezia Prodromița din volumul Versuri cu icoane, Icoana, glas al iubirii depline sau Icoana, fereastră deschisă la  cer.

             Michel Houellbeque, autorul francez al mult comentatului roman Serotonine, care a anticipat protestele ,,vestelor galbene,, din Franța, în dialog cu filozoful B. H. Levy, în volumul Inamici publici, apreciază ascendentul poeziei asupra celorlalte genuri literare. Poetul Alexandru Mihail Niță știe deja acest lucru, din moment ce a ales să-și exprime ideile cu ajutorul mesajului poetic, un mesaj cu sonorități isihaste, cu o prozodie liturgică specifică, cu nuanțe ludico – empatice și o mare abundență de idei religioase, idei care la rândul lor pot constitui subiecte incitante existențial ca demers poetic sau eseistic, idei de sine stătătoare. Exemple:  Unde ne găsim ? (Eclipsa totală), o întrebare de o simplitate covârșitoare, dar necesară pentru vremurile pe care le trăim, și nuanța prinde contur într-o altă neliniște interogativă de aceeași factură, Dar unde este lumea, unde a ajuns ? (Unde?), iar dorința de cunoaștere persistă și se regăsește în modul persuasiv de a continua jocul cunoașterii euristice prin intermediul altor întrebări: Unde este Taina care ne-a pătruns?/ Și unde-i e sfârșitul, unde s-a stins? De unde e Lumina care ne-a cuprins? (Unde ?). Unele versuri sunt axiome ce nu pot fi contestate la nivelul demersului profan: Fericiți cei prigoniți pentru dreptate/ Judecați, bătuți și-ntemnițați/ Lanțuri vor purta cu demnitate (Fericirile prigoanei) sau Fericiți cei sărăciți din poezia cu același nume, sau Fericiți cei săraci cu duhul mândriei (nota bene), Împărații sunt toți goi (Stăpânii lumii, bufonii minciunii), o afirmație care ne taie pofta de a ne mai dori tronul și huzurul material al oricărui asupritor.

      Eul liric este prezent în volumele de față prin propriile neliniști și judecăți de valoare ale poetului, ce găsește puterea de a recurge la pilde sau soluții salvatoare, pentru a veni în sprijinul pământenilor tentați de  marasmul sărăcăciosului hedonism senzorial: Biserica este salvarea,/ Slujbele și ascultarea, Iertarea și împăcarea/ Cu toți cei din jurul tău/ Și cu bunul DUMNEZEU (Dies Irae – Ziua mâniei lui Dumnezeu) sau Ia aminte, vremea-i scurtă,/ rugăciunile te-așteaptă (ibidem).

      Poetul stăpânește tehnica versificației și remarcăm utilizarea figurilor de stil, predominant a repetițiilor, metaforelor și comparațiilor foarte sugestive: Moartea e o minciună bună sau Moartea e doar plecare (Minciuna morții), Timpul/ Ore răsucite (Tremur), Ascunde-mă, Doamne, de negura din mine/ În Lumina Slavei Tale. (Ascunde-mă, Doamne…) – de reținut această idee cu iz freudian, practic suntem amenințați de negura subconștientului, iar salvarea nu o putem găsi decât în interiorul hristosferei, în lumina slavei Mântuitorului și nicidecum într-un orgasm libidinal după cum a teoretizat Sigmund Freud; Torente de scântei/ Gânduri și idei (Ploaie).

      Există o temă recurentă, în poezia lui Alexandru Mihail Niță,  care apare obsesiv, tema timpului, care nu-i dă pace autorului, și pe care o interpretează diferit în funcție de situație. Este de înțeles această preocupare deoarece raportul ființă – timp este un subiect omniprezent în filozofie. În 1927, filozoful german Martin Heideger a încercat să elucidize misterul, într-o lucrare neterminată, intitulată chiar Ființă-Timp, nereușind în fond, decât să ofere o interpretare subiectivă a dasein –ului german și să justifice existența unor noi curente neconformiste și ireligioase ca existențialismul sau deconstructivismul. Într-o viziune  mult mai umană, neconflictuală, directă și cu o atitudine omniscientă, poetul se miră sau surprinde timpul, nemăsurabil ca și concept universal, atemporal, măsurabil și învingător în raport cu perisabila ființă umană: CLIPA, fărâmă de timp,/ Coboară vremea din cer (Spațiu virtu real), Peste bolta anilor/ Sub povara vremilor (Ogorul arat), Vremea se sparge în țăndări de clipe (Neant, Beznă și…Lumină) – un vers superb cu un substrat filozofic profund, exprimat liric printr-un limbaj poetic fără cusur, Clepsidra se răstoarnă,/ Nisipul s-a topit,/ Timpul nu se toarnă,/ De-acum, spre infinit. (ibidem), Anii se-adună/ În veacuri și ere. (Devi-Ieri), Aripa timpului peste lume se-apleacă (Aripa timpului) – un vers profund, ce ar putea fi folosit ca un corolar al explicării  raportului existențial al ființei cu Hristosfera, Timpul din ani măsoară gigante distanțe (Eshaton) – distanțe ce duc spre mântuirea finală în Împărăția lui Dumnezeu, Când vom ieși din timp și vreme (Dies Irae-Ziua mâniei lui Dumnezeu) – un vers edificator care certifică perisabilitatea materială a ființei, Culoarea timpului aprinsă/……………../ Topește viața în veșnicie (Culoarea timpului).

      Poezia cu iz creștin a lui Alexandru  Mihail Niță este o elegie liturgică senină și luminoasă, este o interogație necesară raportată la destinul ființei, este un tratament spiritual ortodoxist, panaceu al  vindecării sufletești, de angoasele și incertitudinile prezentului sau ale viitorului. Este o certitudine, o treaptă din scara Sfântului Ioan Scăraru, care crește într-un singur sens, spre miezul hristosferei, în scopul mântuirii și al continuării spirituale, într-un alt plan de realitate spre Cerurile deschise/ Cu făclii aprinse/ gata să primească/ Jertfa omenească…(Cerurile deschise).

      Se apropie Sfânta Duminică a Floriilor, în care așa după cum se menționează în cele patru evanghelii (ale lui Marcu, Matei, Luca și Ioan), Mântuitorul și-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim, înaintea Săptămânii patimilor. Spiritul speranței, exprimat prin lumina solară a hristosferei ne copleșește. La poetul Vasile Alecsandri,  Vin Floriile cu soare/ și soarele cu Florii (Floriile),  într-o poezie asemănătoare ca titlu, poetul pe care îl cinstim astăzi, reafirmă rolul luminii, în sens multiplu, pentru tot ceea ce înseamnă dinamica vieții, la firul ierbii: Florile, iată, din nou s-au deschis/ Petale sărută lumina/ Stropii de Soare din Paradis/ Cheamă la lucru albina. (Floriile).

       În volumul Ereticii, G. K. Chesterton afirmă că cele trei virtuți mistice, pe care  Biserica le numește virtuți ale harului sunt credința, nădejdea și dragostea. Le regăsim cu prisosință în poeziile din volumele prezentate azi, care de altfel, sunt  imnuri închinate credinței prin cinstirea dreaptei măsuri a Dumnezeirii hristosferice, dragostea față de aproape, față de noi, cei care: Suntem aici, pe scoarța Terrei/ Furnici mărunte, dar fecunde (Născociri – Nenorociri), nădejdea că în ciuda tuturor vicisitudinilor (războaie, hazarduri naturale sau tehnologice), …Omul Nou, Creștinul, nu a fost învins. (Vremea primenită). Și iată o concluzie optimistă, care ne dă curaj, speranță, ne fortifică, această speranță este Omul Nou Creștin (să nu-l confundăm cu omul nou al ideologiilor totalitare din sec. XX), omul nou actual, care așa după cum intuia Andre Malraux, va fi religios în sexolul XXI sau nu va mai fi de loc, iar părintele Mihail nu numai că întărește această supoziție, dar prin versurile sale, chiar o confirmă.

       Recomand aceste poeme ale ortodoxiei, pline de har și de spiritul divinității, cu sinceritate și recunoștință față de cel care s-a nevoit pentru ele, cu încrederea că va mai avea puterea și tăria, să ne mai ofere și alte gânduri, într-o exprimare armonică, lirico-liturgică, din preplinul credinței sale, pentru noi păcătoșii, supuși greșelii, dar dornici de izbăvire.

Lasă un comentariu

Lansare de carte – Timp şi Veşnicie în poezia lui Alexandru Mihail Niţă -Pr.dr. Ciprian Valentin Bîlbă


Timp și veșnicie în poezia lui Alexandru Mihail Niță

Pr.dr. Ciprian Valentin Bîlbă

„Timpul este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru” (Pr. Dumitru Stăniloae)

Inspirată şi interesantă este concepţia poetului Alexandru Mihail Niţă care uneşte cuvântul cu icoana. Se spune că o imagine este cât o mie de cuvinte şi, pe bună dreptate, deoarece întotdeauna ochii au fost mai de crezut decât urechile. Ceea ce văd, deşi poate că este denaturat de propria-mi viziune asupra lucrurilor, reprezintă o dovadă mai sigură decât spusele unuia sau altuia despre ce a văzut altcineva. Oricum, pentru a convinge pe cineva în lipsa probelor oculare, ai nevoie de mai multe cuvinte şi de un anumit mod mai persuasiv de a le pune în argumentaţie. „Versuri cu icoane” este subtitlul comun celor două plachete de poezii pe care le „ţintim” în eseul de faţă. „Hristosfera” şi „Cerurile deschise” se rostesc praznical întru îndemn, avertisment şi rugăciune pentru omul de azi debusolat sub impresiile create de diverse industrii.

            Poezia nu este „argumentativă” în sensul clasic al cuvântului înlănţuit logic şi apodictic. Ea se adresează primordial „simţirii” prin credinţă. Cunoscătorilor într-ale credinţei, ea le poate părea transparentă pentru intangibil, meta-fizic şi meta-istoric. Şi, pentru a nu fi cuvânt dez-întrupat, poezia fratelui Niţă se însoţeşte de icoane în calitate de temeiuri întrupate ale Veşniciei.

            Prezentul de calitate este trăit în afara fricii în faţa viitorului (Tolle, 2012, p. 81). Când simţi că destinul tău e în mâna Providenţei deşi îţi asumi responsabilitatea pentru viaţa ta ştii că „izvorul vieţii” e Sfânta Treime. Totul e sinergie prin care persoana se construieşte pe sine întru ceea ce deja este.

            „Din înalt pogoară Duhul

            Peste firea-ngenunchiată

            Sub icoana nepictată” (Vecernie atonită)

            Timpul este aici şi acum plin de veşnicie. Veşnicia nu urmează liniar succesiunii momentelor temporale. Ea este prezentă în clipa de faţă pentru cei care pot vedea şi simţi icoana şi mireasma ei. Icoana nepictată se pictează exact în clipa de acum. Duhul Sfânt, Artizanul mântuirii cosmice a omului, lucrează haric la icoana nefăcută de mână omenească. Simultan, lumina din vârful penelului Duhului Sfânt se revarsă recreator şi peste chipul slavei lui Dumnezeu  – „chipul slavei Tale sunt, măcar deşi port ranele păcatelor” – adică peste „icoana nepictată” a chipului lui Dumnezeu pe care şi eu şi tu îl avem de la început. Şi, odată cu mântuirea omului se reface şi icoana cosmică a armoniei lucrurilor. Pământul îmbujorat se lasă stropit de valul mării mişcate de vântul care „Suflă colbul jos la mal”. Crinii – simboluri biblice ale prezentului şi ale negrijii pentru viitor – devin cădelniţe ale cerului:

„Crinii din căţui măiestre

Tămâiază lin văzduhul

Toaca bate la ferestre” (Vecernie atonită).

Mireasma mântuirii pluteşte în văzduh pe aripi de Duh. Totul se petrece acum, sub ochii noştri trupeşti şi sufleteşti. Acum este timpul mântuirii noastre:

„De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 25 – 34).

A căuta mai întâi Împărăţia este a o căuta chiar acum şi în locul în care suntem. Clipă de clipă Providenţa se îngrijeşte de fiecare făptură din univers şi cu atât mai mult se îngrijeşte de chipul Său din noi. Culoarea timpului se preschimbă în belşug de lumină aurită când viaţa se topeşte în veşnicie. Tu eşti templu al Duhului Sfânt (cf. II Corinteni 6, 16). „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Corinteni 3, 16). Viaţa noastră este plină de Treime (Stăniloae, 1978, p. 288) şi în cămara vieţii noastre locuieşte Dumnezeu:

„Culoarea timpului aprinsă

În tainice chilii pătrunse

De cântul şoaptelor ascunse

În clipe dulci din lumea stinsă

………………………………

Ce inima adânc apasă

Belşug de Aur în văzduh

Treime Sfântă văz în Duh” (Culoarea timpului).

Chronos devine kairos. Dacă Chronos îşi consumă proprii copii, kairos-ul devine timp sfinţit, ocazia în care istoria ruptă la turnul Babel se reînnoadă pnevmatic la Rusalii:

”Se răscoleşte lumea

Istoria se-noadă,

Se-aprinde Cincizecimea

Şi flacăra dă roadă” (Rusalii)

Timpul orizontal se vindecă prin timpul vertical. Prin Pogorârea Duhului de Foc la Rusalii, prea multa vorbărie se vindecă de dezunire, bârfă şi discordie, cuvântul fiind restaurat în esenţa lui comunicativă şi comunională. Cuvântul devine hristocentric prin raportarea la Logosul divin şi, în acest fel, vindecă misionar şi liturgic creaţia. Roadele Flăcării Cincizecimii se adeveresc în vindecarea sensului istoriei. Cuvântul îşi redobândeşte sensul lui originar de Început şi Sens al istoriei. Sau, cum ar zice Lucian Blaga: „Limbile, câte s-au ivit după risipirea oamenilor pe tot pământul, sunt deci din pedeapsă pentru semeţia şi păcatele pământenilor. Acest blestem a apăsat asupra limbilor până în clipa când Sfântul Duh, coborând în chipul limbilor de foc, a trimis pe toţi apostolii să vorbească noroadelor. Prin aceasta, limbile, ridicate de sub blestem, s-au sfinţit din nou. Ele au devenit veşmânt cu adevărat vrednic de a îmbrăca vestea cea bună despre întruparea lui Dumnezeu pe pământ” (Blaga, 2013, p. 549).

Cuvântul îşi reia funcţia de mesager al mântuirii prin Hristos. Cuvântul este Hristos Însuşi. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 1 – 5).

Lucrarea lui Hristos de mântuire a lumii este deplină în ea însăşi şi se complineşte prin lucrarea harică a Duhului Sfânt care deschide inimii omeneşti, veşnicia. Astfel este posibil ca veşnicia să irumpă în Istorie ca un fulger în miez de noapte ce umple văzduhul de scântei:

„Răscrucea de Ere în văpaie

Deschide Istoria în noi

Inima în rugă înconvoaie

Egoul spre Lumea de Apoi” (Schimbarea la faţă spre o altă viaţă).

Nu e vorba de Lumea de Apoi ca eveniment final ce succede erelor istorice la sfârşitul lumii, ci de Veşnicia din clipa de faţă. Noi nu aşteptăm sfârşitul lumii ca să ne unim cu Hristos în lumină. Uniţi cu El prin Tainele Botezului şi Euharistiei, Veşnicia este cea care aşteaptă în noi mântuirea noastră încă înainte ca noi să părăsim lumea aceasta:

„Iubirea îndoaie Lumina

La ruga aprinsă de dor

Pacea inundă inima

Cu razele de pe Tabor

DOAMNE

MAI AM TIMP CA SĂ MOR?…” (”Graba timpului”)

Eshatonul se trăieşte aici şi acum. Pentru că este veşnic. Iar istoria nu-l împiedică să fie. „Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21); „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25); „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20).

Veşniciei din clipa prezentă i se opune prezentul gol de perspectiva sensului:

„Nu e Soare, nici Pământ,

Nici arşiţă şi nici vânt,

Ci doar clipa care-ţi cere

S-o petreci numai-n plăcere” (”Orbitorii”).

Manipulările onctuoase şi proteice ale celor care „văd” şi vor doar să-i orbească pe alţii înlocuiesc icoana diversă a Creaţiei a cărei realitate este substituită de imaginea plastifiată a pseudo-realităţii: „Şi, ce este şi mai grav, obişnuindu-ne ochiul sufletului cu o realitate „de plastic”, mincinoasă, orbim pentru adevărata realitate a vieţii, ce este icoană a Dumnezeirii, descoperită nouă, oamenilor, pentru mântuirea noastră” (Grăjdian, 2010, p. 175).

Consumatorul clipei neagă Soarele şi Luna, simbolurile Creaţiei,darurile făcute de Creator pentru hrana şi supravieţuirea noastră, pentru frumuseţe şi laudă adusă lui Dumnezeu. Nimicnicia şi nihilismul îşi face tot mai mult loc în omul dezbrăcat de „haina de nuntă” a Împărăţiei:

„Strâns,

Ascuns în plâns,

În sine,

Nihil sine,

Nihil sine DEO

Nihil, nihilism,

Te-ai întins

Şi-ai cuprins

Vieţi şi ţări

Până-n zări” (Nimicnicie şi Veşnicie).

Sinele nu mai e sediul chipului divin din om, Dumnezeu fiind exilat undeva la periferia preferinţelor private şi ciudate ale unei existenţe îmbâcsite de tehnologia plăcerii. I s-a retezat, astfel, clipei posibilitatea de sărut înfocat şi curăţitor al Veşniciei. Odată cu declaraţia nietzsche-niană din 1882 că „Dumnezeu a murit”, urmată firesc de proliferarea gonflată a „supra-omului”, secolul XX s-a adeverit ca „adevărată apoteoză negativă a inumanului…a decesului sau uciderii filozofice a ideii europene de om” (Ică jr. în Prefaţa la Nellas, 2002, p. 5).

„Am învăţat minciuna” de la tatăl minciunii:

„Am învăţat minciuna

Din limba despicată a şarpelui din Rai…

Hai, gustă, gustă, ce mai stai?

Din fructe nici una să-ţi lipsească,

Pofta să n-o tai.

Am învăţat minciuna

Din darul otrăvit.

Închină-te mie, stăpân vei fi-nvestit” (”Am învăţat minciuna”).

Minciuna este o otravă picurată în ureche de orbitorii de profesie ca în cunoscuta tragedie a lui Hamlet. Şi cum “repetitio mater studiorum est”, ne apare evident “…idea că un mesaj fals, repetat de câteva persoane, va face ca minciuna să fie crezută în cele din urmă de cei cărora le este adresată, din motive profitabile calomniatorilor spre paguba credulilor lipsiţi de discernământ” (Niţă, 2015, p. 131).

Vortexul ameţitor şi degringolada propagandistică atacă insidios firea umană căzută şi degradată. Nevoile şi dorinţele omului sunt aţâţate amplu de industria agresivă a publicităţii plăcerii şi consumismului. Timpul prezent conceput astfel, se transformă în tornadă nimicitoare. Omul se întoarce împotriva omului prin discordia semănată pe toate liniile mediatice:

“Discordia planetară

Demult ne împresoară

Cu veşti ce înfioară

Lumea toată

Lumea toată

Ca-ntr-o roată

Rostogol

Într-o groapă de nămol

Mlaştină ce-nghite

Cetăţile nesfinţite” (”Discordie”).

            * * *

“Orbii orbitori,

Ai lumii profesori,

La academii ascunse,

Unde roţile sunt unse

Cu dreptatea răsturnată

Şi minciuna-ncoronată

În falsa corectitudine,

A cărei altitudine

Se vrea un nou Turn Babel,

Îngâmfat, gol şi rebel” (”Orbitorii”)

“Academicienii” răului şi perversiunii tot mai şcoliţi de psihologia plăcerilor mângâietoare pentru simţuri, nevoi şi instincte, ies în întâmpinarea omului recent cu ambalaje policrome dotate olfactiv şi tactil cu cele mai savuroase şi languroase senzaţii. Creierul reptilian al omului este vânat aici şi acum cu cele mai ispititoare resurse de “supravieţuire” fizică. De aici şi până la resuscitarea latenţelor primare din omul modern, avid după resursele de hrană şi confort, conferite de un pământ tot mai aglomerat pe metru pătrat, nu ne mai desparte decât un buton. Butonul crimei ridicat la rang de genocid:

“Bine aţi venit la noi,

Despărţiţi de acel puhoi,

Din lumescul tărăboi

Gata, gata de război!…

Iar bombe, răni şi moarte?

Oare ce ne mai desparte?”(”Născociri – Nenorociri”)

            * * *

“În pârjolul cel de jos.

Acolo iadul bombele şi-a scos.

Prima, Hiroşima, ruinele şi-a întins,

Pământul tot pârjolul l-a cuprins

Dar Omul Nou, Creştinul, nu a fost învins” (”Vremea primenită”)

Schimbarea tehnologică s-a produs şi chiar dacă această schimbare a sporit considerabil şi dimensiunea omuciderii, omul îşi poate găsi justificarea în hrănirea amorului propriu cu auto-amăgirea inteligenţei. Specialiştii se întreabă: este oare vreun avantaj că oamenii au ajuns să dividă atomul? Este oare vreun avantaj că în loc să omoare 10 sau 20 de persoane cu o bâtă, o persoană poate azi să omoare un milion de indivizi printr-o simplă apăsare de buton? (Tolle, 2012, p. 72). “În paranteză fie spus, dacă o armă “inteligentă” reuşeşte să ucidă unul sau mai mulţi oameni, asta ar putea fi o “demonstraţie” că respective armă (sau cei din spatele ei) ar fi “mai inteligentă” (respectiv, “mai inteligenţi”) decât cei ucişi – de unde ar putea rezulta o punere în discuţie sau chiar încă o “victorie” asupra bazelor raţiona(menta)le ale omului…” (Grăjdian, 2010, p. 179 – 180).

Demersul poetic al fratelui Alexandru Mihail Niţă, este unul vindecător. Timpul PREZENT se vindecă de succesiunea de non-sens al unor clipe al căror orizont este strâmtat de preocupările materiale ale averilor, plăcerilor şi agresiunilor ideologice şi consumiste de tot felul. Cuvântul lui poetic se inspiră din harul luminos al Cuvântului întrupat Care ne vorbeşte întru înnoirea limbii şi a sufletului. Cuvântul poetic vindecă bârfa şi vorbăria din jur şi reclădeşte liniştea din jur (Necula, 2018, p. 7).

Marea luptă se dă pe terenul spiritului şi limba este vehicol al acestui spirit, la fel cum Cuvântul Îl trimite în lume pe Duhul Sfânt ca să lucreze şi să o sfinţească. Rima fratelui Niţăeliberează limba de propagandism şi redă cuvântului omenesc duhul osârduitor al inimii încălzitede credinţă şi mărturisire creştină autentică. Poezia creştină din aceste două plachete de versuri prezentate acum, confirmă bogăţia limbii şi duhul ei înnoitor şi înfloritor.

Versurile cu Icoane sunt chemări la Rugăciune:

“Veniţi la miezul nopţii

Pe Muntele Tabor

Să ascultăm cu toţii

Al Îngerilor Cor!” (”Schimbarea la faţă spre o altă viaţă”)

Sau chemare la unirea cu LUMINA lumii:

            “Veniţi de luaţi LUMINĂ

            Din Fulgerul din Cer,

            De care se anină

            Speranţe ce nu pier”. (”Rusalii”)

Versurile cu Icoane devin acum Rugăciuni înaintea Icoanelor:

“Doamne să ne numeri

Printre ale Tale oi

În al Raiului zăvoi”. (”Nimicnicie şi Veşnicie”)

            * * *

“Să ne-ajute Dumnezeu

Să rămânem în credinţă

Într-a Duhului Fiinţă,

Toată firea românească

ÎN HRISTOS să se unească!” (”Veşnica unire”)

            * * *

“Doamne suie-mă pe nor

ÎnLUMINA DIN TABOR!” (Discordie)

            * * *

“Doamne ai milă de mine

Şi de noi, de noi cei goi

La Judecata de Apoi!” (”Priveghere”)

            * * *

“Doamne, cu mila Ta

Miluieşte toată lumea

Din Sinai până-n Tabor

HRISTOASE

PANTOCRATOR

Al nostru ocrotitor” (”Sus, acolo la Iisus”)

* * *

“Ale Tale dintru ale Tale

Îţi aducem mulţumire,

În Iubire şi Unire

Pe Munte de Fericire!” (”Naşterile Domnului”)

În Sfânta Liturghie, Cuvântul se uneşte cu Taina. Părintele Alexander Schmemann vorbeşte despre Taina Cuvântului. Aici cuvântul liturgic nu mai poartă în el nimic ideologic sau lumesc. Dimpotrivă, în Taina Euharistiei, cuvintele de rugăciune se întrunesc în Cuvântul Întrupat şi aflat în stare de jertfă înaintea Prestolului lui Dumnezeu. În Cuvântul  Tainei este evitată atât ideologia cuvântului singur, cât şi magia unei taine neinteligibile (Schmemann, 2003, p. 86).

Conceptul fratelui Niţă, „Versuri cu icoane”, vine cu dovada directă şi imbatabilă a celui care într-un fel sau altul s-a împărtăşit de „Cerurile deschise” ale Revelaţiei dumnezeieşti şi s-a hrănit din aerul bogat ozonat al altitudinii spirituale din „Hristosferă”. Avem, aşadar, o poezie hristocentrică, iconică, al cărui logos se hrăneşte din revărsările de har ale Cuvântului întrupat, temei al cuvântului misionar şi al icoanei, fereastră deschisă spre Cer.

 

 

Bibliografie:

 

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ
  2. BLAGA, Lucian, (2013). Luntrea lui Caron, Bucureşti: Editura Humanitas.
  3. GRĂJDIAN, Vasile, (2010). Mici scrieribi sericeşti şi culturale, Sibiu: Editura Andreiana.
  4. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu: Editura Deisis.
  5. NIŢĂ, Alexandru Mihail, (2018). Cerurile deschise. Versuri cu icoane, Făgăraş: Editura Agaton.
  6. NIŢĂ, Alexandru Mihail, (2018). Versuri cu icoane, Sâmbăta de Sus.
  7. NIŢĂ, Alexandru Mihail, (2015). Treptele Raiului, Sibiu: Editura Anastasis.
  8. TOLLE, Eckhart, (2012). Puterea prezentului, traducere de Alexandra Borş, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
  9. SCHMEMANN, Alexander, (2003). Euharistia, Taina Împărăţiei, traducere de pr. Boris Răduleanu, Bucureşti: Editura Bonifaciu.
  10. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.

 

Lasă un comentariu

EXPOZIȚIE DE CARTE IERUSALIMUL ÎNVIERII. HRISTOS A ÎNVIAT!


”Să ne curățăm simțurile și să-l vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata Lumină a Învierii!” (Sfântul Ioan Damaschin)

Volumele expuse deschid un itinerar al atotputerniciei Cuvântului divin, al vieții noastre spirituale, existențiale: Părintele Daniel de la Rarău, ”Nădejdea creștină”, Părintele Daniel de la Rarău, ”Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”, Vasile Sorescu, ”Biserica ortodoxă, stâlp și temelie a adevărului”, P. Evdokimov, ”Viața spirituală în cetate”, Sandu Florea, ”Rugăciunea curată a inimii”, ”Filocalia”, Alexandru Mihail Niță, preot monah la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, ”Hristosfera”; ”Cerurile deschise”,  ”Cartea deschisă a împărăției de la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii”, Preot Gheorghe Grindu, ”Iisus Hristos, prietenul tinereții tale”, Sandu Florea, ”hristos, pomul vieții”, Fabian Seiche, ”Sfânta Cruce și cele trei cruci ale omului”, Mihai Vlasie, ”Drumuri spre mănăstiri”, Pr. Vasile Sorescu, ”Biserica ortodoxă, stâlp și temelie a adevărului”, Ioan Țoca, ”Sărbători religioase, datini și credințe populare”, Ghid de călătorie cu Hristos prin Postul Mare”, Onuc Nemeș, ”Zidind iubire, urci în icoană”, Arh. Teofil Părăian, ”Cum putem deveni mai buni”, Viața Părintelui Arsenie Boca povestită copiilor”, ”De vorbă cu Dumnezeu – Carte de rugăciuni pentru copii”, ”În legătură cu Cerul”, Camelia Miha, ”Iconostasul, fereastră către Cer”, Maria Zahacinshi și Nicolae Zahacinschi, ”Ouăle de Paști la români”.

”Cartea deschisă a împărăției de la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii”, editată de Valeriu Anania,  încadrează Liturghia în orizontul Împărăției în din punct de vedere liturgic, auroral și plenar. ”Liturghia nu este singura slujbă obștească din cultul ortodox, dar ea are un caracter cu totul special. Liturghia se situează printre cele șapte Taine al Bisericii, deoarece în centrul ei se află Euharistia, adică taina prin care pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului, o realitate cu care noi ne împărtășim și care este esența trăirii noastre creștine. Biserica lui Hristos e de neconceput fără Dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeiasca Liturghie e de neconceput fără Taina Euharistiei, iar Taina Euharistiei e de neconceput fără finalitatea Mântuirii noastre. Liturghia este Cartea deschisă a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ” (Valeriu Anania)

Părintele Daniel de la Rarău argumentează în volumul ”Hristos a înviat! ”Adevărat a înviat! Adeverirea Învierii Domnului Iisus Hristos”, cunoașterea  mistică revelată de Dumnezeu în Sfânta Scriptură.

Pr. Alexander Schmemann invită cititorul să îmbrățișeze ”viața harică de comuniune cu Dumnezeu, de iubire, unitate și progres duhovnicesc spre mântuire și veșnicie”. Volumul ”Liturghie și viață. Desăvârșire creștină prin intermediul experienței liturgice” redă dimensiunea sacralității. ” În centrul întregii vieți liturgice, în centrul timpului, al acelui timp care în spațiul liturgic se sfințește mereu, stă sărbătoarea Învierii lui Hristos. Sărbătoarea face din biserica ortodoxă o Biserică a Învierii. Învierea Domnului dă o nouă semnificație vieții și morții întrucât cel ce este Viața a călcat cu moartea pe moarte” (Pr. Viorel Sava).

Mănăstirile şi schiturile ortodoxe sunt vetre de spiritualitate „pentru închinare şi liniştire sufletească”. În judeţul Braşov sunt consemnate: Mănăstirea Constantin Brâncoveanu, Mănăstirea Dejani, Mănăstirea Bucium, Mănăstirea Berivoii Mari, Schitul Berivoii Mici, Mănăstirea Boholţ-Făget (Mihai Vlasie, „Drumuri spre mănăstiri”).

Volumul ”Rugăciunea curată a inimii. Un studiu comparativ între scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog și ale Sfântului Grigorie Palama, privitor la rugăciunea curată a inimii” editat de Sandu Florea  invită la ”trăirea deplină” a Evangheliei, a viețuirii în acord cu preceptele teologice și morale.

Volumul ”Nădejdea creștină” publicată de Părintele Daniel de la Rarău este un îndrumător de dobândire a speranței, virtute teologică.

Alexandru Mihail Niță, preot monah la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, autorul volumelor Hristosfera; Cerurile deschise” devoalează adevărurile credinței. ”Cerurile deschise”- Pr. Prof. Vasile Mihoc: ”Este minunată creația dumnezeiască în mijlocul căreia am fost așezați, și poetul nu poate decât să se extazieze în fața negrăitelor frumuseți care-l înconjoară. Când privește însă cu o privire duhovnicească, omul credincios nu poate să nu fie dezamăgit și profund îngrijorat de mulțimea și de grozăvia ispitelor, ca și de starea atâtor semeni care le cad victime și care se îndreaptă ”Rostogol / Într-o groapă de nămol / Mlaștină ce-nghite / Cetățile nesfințite…” (Discordie). Realitatea umanității aflată sub imperiul păcatului pierzător îl face pe poet să strige în geamăt de durere. Dar chiar dacă pare că lumea se află sub o ”eclipsă totală de Lumină lină” (Eclipsa), chiar dacă Iuda cel ”orbit de gologani” în care-și ”face cuib Satana” (Discordie) este atât de concret prezent în realitatea lumii, credința îl ajută să perceapă, dincolo de toate și mai presus de întreaga și groasa întunecime a răului și a păcatului, prezența tainică și minunată a lui Dumnezeu, ampla și splendida desfășurare a lucrării Sale mântuitoare. Astfel încât timpul i se face priveghere și sufletul i se înalță în rugăciune : ”Ruga se-mpletea / În fire subțiri / Cu iz de trandafiri / Și se auzea / Peste lumea asurzită / Spre prigoana ademenită / De războaie și fanfare / A țărilor fără hotare / Despuiate de credință / Azvârlite-n neființă” (Priveghere). Diferite momente (și momente liturgice) ale zilei, diferite sărbători, dar și descoperiri, gânduri și trăiri diferite îi oferă prilejuri ale meditației poetice, toate orientate spre momentul unirii, al ”topirii” propriei ființe în ”inima” lui Dumnezeu: ”Se-ndoaie Lumina în foc de idei, / Pe mine, pe mine te rog să mă iei. / Mi-e dor, tare dor de inima ta, / Mult îmi doresc să mă topesc în ea…” (Eshaton)”.

”Hristosfera”- ”Cuminte și adânc, cuvântul vindecă vorbăria din jur și neghiobia bârfei, prea marii bârfe în care ne scufundăm adesea. Cred că versul, cel cuminte mai ales, poate să reclădească liniștea lumii. Să recucerească inimile flămânde de libertatea respirației liniștii Raiului. ” Hristosfera – Versuri cu icoane”, facerea fratelui Alexandru Mihail Niță, este un astfel de idiom al limbii îngerilor, prin care vorba omenească se umple de cuvânt. Chiar dacă par simple, jocurile din versuri sunt pline de sens catehetic, un soi de teopoetică pentru inima celui dedat lecturii liniștite, la marginea grea a lumii, pentru inima celui însetat de simplitate.

Veți citi, prin ochii de gând ai autorului, o lume nouă, care respiră nădejde, caută să redescopere iconologia unei lumi în care Hristos locuiește ca Adevăr și Viață. Developând lucid fricile noastre, autorul oferă o cântărită soluție: sinaxarul de nădejde care este prezența lui Dumnezeu în lume. În mâini aveți, altfel spus, o carte de cateheze, conținuturi de credință propuse digerării morale mai mult decât celei estetice, atent așezate în frânturi de bucuria iertării. Dacă ar fi să-l credem pe Nassim N. Taleb, cugetătorul din Patul lui Procust, care spune că ”ești viu într-o măsură invers proporțională cu densitatea clișeelor din scrierile tale” (Patul lui Procust, Aforisme practice și filozofice, București, Curtea Veche, 2011, p. 61), fratele Alexandru este viu. Dar nu pentru că scrie altfel, ci pentru că, avându-l pe Hristos de Dumnezeu, nu s-a lăsat prins în capcana de a-L surprinde în clișee. Pentru că volumul acesta, cu titlu incitant prin noutate – Hristosfera – , descris în primul poem al volumului, în oglindire cu toate sferele din care credem noi că ne decurge viața, propune să regândim limbajul comunicării credinței în acord cu provocările fiecărei generații umane. Versuri cu icoane înseamnă că fiecare icoană poate fi semn de carte unui gând, așa după cum fiecare poezie poate fi condac de gând icoanei. În plinătatea căutării lui Dumnezeu, Fratele Alexandru nu obosește. Și-a găsit cea mai simplă rugăciune: căutarea” (Preot Constantin Necula).

”Porțile Raiului stau deschise de la Paști până la Rusalii, chiar iadul își descleștează claustrarea întunecată iar morții ”sunt scoși la odihnă”. Ouăle roșii parcurg tot acest spațiu reunificat, pătrunzându-l de vigoarea actului sacru” (Maria Zahacinshi și Nicolae Zahacinschi, ”Ouăle de Paști la români”). Stilul ornamental al ouălor decorate se încadrează în arta populară, devoalând fondul tracic (N. Iorga, ”Arta populară în România”).

Iconografia este reprezentată de volumele”Icoane pe sticlă din Transilvania”, Colecția Szocs; ”Icoanele pe sticlă și xilogravurile țăranilor români din Transilvania”.

Daniela Carmen – Cristescu, Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Lasă un comentariu

Older Posts »
%d blogeri au apreciat asta: