EXPOZIȚIE DE CARTE IN MEMORIAM ȘTEFAN LUCHIAN REVELAȚIA ȘI STRATEGIILE EULUI


In memoriam Ștefan Luchian
Revelația și strategiile eului

„… De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simțirii acestui artist neasemănat va putea începe să-l scrie cu o închinare pentru spiritul lui tolerant, pentru sufletul lui primitor ca o casă albă, prieten al tinereții și al talentelor nerecunoscute de burțile verzi și uscate ale artei. Luchian este, mai mult decât mulți pictori, omul artei sale. Pentru tablourile lui el e ceea ce-s fluturii pentru câmpie, ale căror culori se reproduc pe pânza aripilor albă. Dacă trupu-i muncit de toate sfintele dureri, nu este de catifea și mătasă, ochii lui Luchian, iluminați de-o flacără adâncă, poartă-ntr-înșii ștofa strălucită a tuturor tablourilor lui.” ( Tudor Arghezi)

IMG_20180201_133841
1868 -1 februarie se naște la Ștefănești, în fostul județ Botoșani
1873 –Se stabilește la București împreună cu familia
1885 -1889 Urmează cursurile Școlii de arte frumoase din București
1889 -1890 Studiază la München, la Academia de arte frumoase
1890 -1892 Studiază la Paris, la Academia Julian
1892 Moartea mamei sale îl readuce în țară. Se instalează în atelierul de pe strada Aristide Briand și expune pentru prima oară la Expoziția ”Cercului artistic”
1892 -1895 Participă la ”Expozițiile artiștilor în viață” și are două expoziții personale
1896 –Organizează, împreună cu alți pictori, ” Expoziția artiștilor independenți”
1898 –Participă la înființarea Societății ”Ileana” și prezintă lucrări în expoziția acestei societăți
1899 -1901 Participă la ”Expozițiile artiștilor în viață” și la Expoziția Universală de la Paris. Se îmbolnăvește grav și este internat la Spitalul Pantelimon
1902 –Participă la prima expoziție a Societății ”Tinerimea artistică” în ale cărei expoziții va fi prezent, cu puține excepții, an de an
1903 -1910 Prezintă lucrări în câteva expoziții personale. Cea mai fecundă perioadă de creație
1910 -1911 Boala se agravează
1912 -1914 Lucrează compoziția Lăutul. Expune la ”Tinerimea artistică” și, împreună cu N. Dărăscu, la Ateneu
1915 –Expune pentru ultima oară la ”Expoziția artiștilor în viață”, unde i se conferă Medalia Clasa I –a
1916 –Se stinge din viață la 28 iunie

IMG_20180201_134157
În peisajele și florile lui Ștefan Luchian găsim ”lirismul acesta înfiorat și cald, care năzuiește să fixeze ceea ce este viu și trecător și care se împacă totodată cu legile materiei, dovedind înțelepciunea poporului și bucurându-se de ceea ce există sau se poate dobândi. În unele chipuri, în ochii autoportretelor, în peisajele sclipitoare sau luminoase, umbrite de o ușoară tristețe, în genere, învinsă de artist, dar mai ales în flori, își exprimă Luchian, duioșia, asemenea păstorului sau țăranului care obișnuiesc să-și spună frunzei verzi, păsurile și dorurile, necazurile și înțelegerile” (Ionel Jianu, Pertru Comarnescu, ”Ștefan Luchian”, E. S. P. L. A.)Omul ocupă un loc privilegiat în opera lui Luchian, atât în compozițiile cu temă socială cât și în portretistică (”La împărțitul porumbului”, ”Coada la pâine”, ”Cheful”, ”Mama cu copilul”, ”După muncă spre casă”, ”Bătrân la sapă”, ”La fântână”, ”Cu colindul”, ”Moș Nicolae Cobzarul”, ”Cărbunarul”, ”Habamul din Moinești”).

IMG_20180201_135544
Autoportretele reprezintă cele mai de seamă izbânzi ale portretisticii lui Luchian, începând cu ”Autoportretul” pictat la Paris (1893) și sfârșind cu cel din 1910 de la Muzeul Zambaccian. ”Un zugrav” este o capodoperă a picturii românești. ”Din coloritul sobru, cu nuanțe de cafeniu și cenușiu în care doar fața palidă, uscată de suferință, gâtul firav, gulerul cămășii și manșeta bat spre alb, se desprind cu precădere, ovalul prelung al chipului, văzut frontal, ușor înclinat, mai luminat în partea stângă, și mâna alungită, ținând penelul între degetele subțiri ca niște flaute de orgă. Și ele glăsuiesc cel mai cu tâlc: chipul omului și mâna pictorului. Ce exprimă ochii lui de chihlimbar, pătrunzător și arzând de foc lăuntric, fruntea ușor încruntată și sprâncenele negre, lungi, care parcă-l dor sau buzele mari și frumos crestate acum cu o ușoară schimă pricinuită de boală. Ochii săi iscodesc parcă, soarta care-l așteaptă. Duioși și blânzi ca întotdeauna, ard acum de acel dor al creației care-l cotropește mai mult ca oricând și îl face ca, trecând peste temeri și îndoieli, să se hotărască a duce mai departe lupta pentru împlinirea lui”(Ionel Jianu, Petre Comarnescu).

IMG_20180201_135851
În peisajele lui Luchian, domină linia arcuită sau curbă, mlădioasă (ciclul ”Priveliștilor de la Brebu”). Pictorul mărturisea: ”Arta de ușoară, senină, cumpănită”. Din tablourile cu flori se desprinde intensitatea expresiei coloristice: ”Tufănele în ulcică”, ”Garoafe”, ”Maci”, ”Crizanteme””Anemone”). Ecoul coloristic al ”Anemonelor”, dau ”impresia de grație, de bucurie dureroasă”.

IMG_20180201_135616

Caracterul dramatic al anemonelor roșii rezidă în varietatea contrastelor . Pe petala din stânga, o linie neagră coboară într-o curbă, pe când altă linie neagră se ridică într-o arcuire avântată. Pe cealaltă petală, alte câteva linii negre, trasate prin culoare, se îndreaptă în direcții opuse. Albul, străveziu ca o dantelă, este aruncat în câteva atingeri ușoare, diafane, de pensulă, iar în adâncul potirului, obținut printr-un semiton mai închis, se zărește pata neagră, catifelată a caliciului. Fiecare anemonă are altă expresie, cele mov, având caliciul de un violet roșiatic închis, iar petalele diafane cu reflexe de albastru și roșu, cu accente de alb, pe când cele albe, reunesc în corola lor, nuanțe de roșu deschis, verde, cafeniu-gălbui, cenușiu și violet. Buchetul se înalță ritmic în cele trei registre, pe când lejerele ușor aplecate, întăresc impresia de mișcare și de grație, totul înlănțuindu-se într-o desăvârșită armonie”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Anunțuri

Lasă un comentariu

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler” și făgărașultău.ro vă invită la lectură


ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA

Eminescu. Orizontul cunoașterii

Putna, editura Nicodim Caligraful, 2016

Coperta-ZDB-Eminescu-Orizontul-cunoasterii-150x150

Zoe Dumitrescu-Bușulenga a consacrat vieții și operei lui Eminescu, volumele: ”Eminescu” (1964), ”Eminescu-cultură și creație”(1974), ”Eminescu-viață-creație-cultură” (1989), ”Eminescu și romantismul german” (1986), ”Eminescu și romantismul german” (1986). Editura Nicodim Caligraful a Mănăstirii Putna a reeditat studiile ”Eminescu. Viața” (2009), ”Eminescu și romantismul german” (2009), ”Eminescu. Creație și cultură” (2012). Cu acuratețe, criticul și istoricul literar trasează itinerarul creației eminesciene, de la editarea versurilor centrate pe ”mitul cultural european” circumscrisă Școlii Ardelene latinizante până la asimilarea romantismului. Ca poet romantic, Eminescu s-a identificat cu ideea românească pe care a concretizat-o într-o epopee sau dramă națională cu începuturile istorice într-un ”mit românesc”. Evenimentele istorice ale epopeii sau dramei naționale se înscriu în sfera mitului românesc. Destinul în mitul românesc reconstituit de poet este tragic. În poemele ”Sarmis” și ”Gemenii” înfruntarea dintre zei și oameni semnifică confruntarea mitului cu istoria, mitul fiind fundalul acțiunii, iar istoria, realitatea prezentată de el ca fapt uman. Lupta pentru consolidarea dinastiei în Moldova exemplifică drama Mușatinilor provocată în istoria Moldovei de luptele pentru ocuparea scaunului domnesc într-o succesiune de generații pe care a căzut blestemul sângelui.”Grue-Singer”, legendă românească publicată în ”Convorbiri literare” în anul 1875, păstrează un substrat mitic ce se include în mitologia românească”. Bogdan Dragoș” este o dramă națională. Conflictul dramatic este cel recunoscut ca un ”germene” al istoriei în mitul geto-dac, rivalitatea pentru tron dintre Sarmis și Brigbel – însă cu o motivare istorică reală: neînțelegerile dintre pretendenții la domnie întreținute de influența catolicismului în țările răsăritene ortodoxe ce cauzau răsturnări de domnii și lupte fratricide. Voievodul de Maramureș aude glasul ”dublului” său din mitul geto-dac, la sunetul cornului de vânătoare stârnit în țara codrilor Moldovei de vânătoarea lui Bogdan. Legenda vânătorii lui Dragoș, păstrată în tradiția orală, primește aici înțelesul continuității istorice a Daciei, ca un ”al doilea descălecat”. Bogdan identificat cu Dragoș redescoperă țara pe care o cucerise împăratul roman în ”descălecatul nostru cel dintâi”. Ritualul simbolic al încoronării lui Bogdan, sub ochii voievodului Dragu, urmează acest gând al ”întemeietorului” ca întemeietor al dinastiei Mușatinilor, ”dătător de legi și datini”. Pentru Eminescu, poezia este ca și în viziunea lui Vergiliu și Dante, ”res sacra”. Aspirația poetului spre absolut conferă creației un sens dramatic. De al cunoașterea rațională a secolului al XVIII-lea, romanticii readuc în versurile lor, coeziunea dintre om și natură. Omul, spațiul, timpul devin dimensiuni ale universului. Timpul este, în viziunea romanticilor, o curgere lentă în care se plasează drama existențială. ”Năzuind necontenit spre un plan de viață superior etic și artistic, căutând cu patos adevărul și refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina neconformismului, a sincerității în faptele de viață și a înălțimii de gândire, dublată de o sete de cunoaștere absolută” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). Originalitatea creației este dată de viziunea asupra cunoașterii. Kant, Schopenhauer i-au întregit poezia titaniană. Încă de la primele versuri, structura sufletească a lui Eminescu, este de natură demonică. Concentrarea antinomiilor va conferi creației, titanismul său. Idealul său este Prometeu, ”zeul care a înfruntat pe zeu și a căzut înfrânt de acesta” (D. Popovici). El contemplă ”cetatea umană” în statornicia și devenirea ei, urmând ciclurile succesive ale civilizației, supuse legilor evoluției și regresiunii. ”Memento mori” reliefează ”legea sumbră a fatalității, în spiritul căreia omenirea este sortită să refacă în etern același proces, să se abată între aceleași limite pe care nu le va depăși niciodată” (D. Popovici). Accentele elegiace aveau să impregneze versurilor, perspective vaste. Reflecțiile lui Eminescu invită la o matură reflecție: ”ființele privite în sine sunt asemenea unui râu curgător pe suprafața căruia sunt suspendate umbrele. Aceste umbre stau pe loc ca o urzeală, ca ideea unei ființe sub care undele râului, etern altele, formează o bătătură, singura ce dă consistență acestor umbre și totuși, ea însăși, într-o eternă tranziție, într-un pelerinaj din ființă în ființă”. Poetul concluzionează: ”esența ființelor este forma, esența vieții, trecerea”: ”veșnică trecere-/asta e tot” (”Stelele-n cer”).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Lasă un comentariu

Ziua internațională a cititului împreună


Ziua internațională a cititului împreună

”Asimilarea perfectă a unei cărti, adică transformarea substanței sale ca element nutritiv, este o experiență personală după care lectorul se regăsește mai împlinit si mai bogat” (Mircea Eliade)
La 1 februarie comunitatea internațională marchează ”Ziua Internațională a Cititului Împreună”. Este o campanie de promovare a lecturii. Ziua Internațională a Cititului Împreună / World Read Aloud Day (WRAD) a fost inițiată de LitWorld (LitWorld.org), o organizație nonprofit fondată în anul 2007. În țara noastră, acest eveniment dedicat lecturii a fost inițiat și organizat de Asociația CITIM ÎMPREUNĂ ROMÂNIA (CIR).
Parteneri în derularea activității, au fost elevii Colegiului Național ”Radu Negru”, clasa a VI-a A

Coordonator: prof. Anca Mogoș, Colegiul Național ”Radu Negru”
Participanți: 36 de elevi

Parcurgem împreună cu elevii, etapele asimilării în procesul lecturii: receptarea textului, semnificația lui, evaluarea mesajului. Pe parcursul asimilării lecturii, elevul îşi asumă rolul de „lector avizat”, ceea ce antrenează procesele cognitive: gândirea, atenția; memoria voluntară.
Lectura explicativă şi lectura interpretativă sunt două metode specifice în actul lecturii, a specificat d-na prof. Anca Mogoș.
Au fost selectate pagini de lectură din volumele: Mircea Moț, ”Povești în oglindă”, Michael Ende, ”Punci cu porunci”, volumul coordonat de Liviu Papadima, ”Care-i faza cu cititul”, Katherine Applegate, ”Ivan cel fără de seamăn, Nicola Yoon, ”Absolut tot”, Kimberly Brubaker Bradley, ”Războiul care mi-a salvat viața”, Charon Cruch, ”Povestește-mi ceva”.

Lectura explicativă constituie pentru elevi o modalitate de a percepe valenţele multiple ale textului. Este un instrument de lucru pentru elevi, un mijloc de familiarizare a acestora cu valorile informative, formativ-educative, artistice ale unui text. Lectura explicativă presupune: citirea textului, citire selectivă, citire pe roluri, delimitarea lecturii în fragmente, elaborarea ideilor principale, rezumatul textului.
Lectura interpretativă este subordonată înţelegerii mesajului textului. Prin studierea mijloacelor de expresie, se asigură o mai bună înţelegere a semnificaţiei conţinutului. Interpretarea unui text este determinată şi de particularităţile individuale ale celui care îl analizează. Lectura interpretativă rezidă în consemnarea datelor biografice ale autorului, opera autorului, specificarea genului literar și a speciei, structura compozițională, identificarea momentelor narațiunii, caracterizarea personajelor, valențele stilistice.
Prin întrepătrunderea unor componente ale lecturii explicative cu cele ale lecturii interpretative, lectura va asigura însuşirea de către elevi a valorilor multiple ale mesajului unui text.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Lasă un comentariu

EXPOZIȚIE DE CARTE UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE 24 ianuarie 1859


UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE 24 ianuarie 1859

IMG_20180122_153907

”Pe antice morminte, am văzut ades sculptate
Acvila ce poartă crucea, zimbru țării-nvecinate,
Supt o mînă, o coroană, întrunite figurînd;
Și în vechea capital, o măreață mănăstire
După lupte dângeroase, monument de înfrățire,
D-al Moldovei Domn clădită, stă trecutul atestând”
(Gr. Alexandrescu, ”Unirea Principatelor”)

Studiile istoricilor Constantiniu Florin („O istorie sinceră a poporului român”), Constantin Giurescu („Viaţa şi opera lui Al. I. Cuza, Cuza- Vodă. In memoriam”) Constantin Drăgan („Istoria românilor”), Vlad Georgescu („Istoria românilor”), Neagu Djuvara („O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”) Netea („Spre unitatea naţională”), Lucian Boia („Istorie şi mit în conştiinţa românească”), Platon („Lupta românilor pentru unitatea naţională”), Nicolae Iorga („Evocări istorice”, „Conferinţe”, „Oameni care au fost”), Mihail Kogălniceanu („Scrieri alese”, Texte social-politice alese”), Ştirbu („Pe urmele lui Al. I. Cuza”), Iosif Vitcu („Diplomaţii Unirii”) restituie actul Unirii Principatelor. „Românii la 1859” cuprinde 234 documente, selectate din colecţiile de micro-filme şi xerografii de la Direcţia generală a Arhivelor statului.

IMG_20180122_153935
O dată cu Kogălniceanu, mișcarea unionistă a repurtat un succes răsunător. Om politic și orator strălucit, Kogălniceanu s-a evidențiat încă din primele ședințe ale Adunării ad-hoc, impunându-se colegilor săi, în așa măsură încât Ion Ionescu de la Brad a specificat că Mihail Kogălniceanu a fost ”factotum”-ul lor” (Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice” apud Victor Slăvescu, ”Corespondența între Ion Ionescu de la Brad și Ion Ghica. 1846-1874”). Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat triumful ideii Unirii. În nul 1863, Kogălnicenu declara: ”Unirea este actul energic al întregii națiuni române”.

IMG_20180122_153857
Discursul la alegerea lui A.I. Cuza ca domn al Moldovei, rostit de MihailKogălniceanu este memorabil peste veacurile ce vor urma: „Măria Ta, prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română”.

IMG_20180122_153957
Volumul „Diplomaţii Unirii”, editat de Dumitru Vitcu, deschide galeria portretelor consacrate „artizanilor biruinţelor diplomatice”: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ioan Alecsandri, Dumitru Brătianu, Ion Bălăceanu, Ludovic Stere, Teodor Callimachi.
Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Oscar Han, Camil Ressu, Dimitrie Paciurea, au eternizat în creaţiile lor, evenimentele istorice: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859.

IMG_20180122_154118

IMG_20180122_154247

IMG_20180123_141824

Lasă un comentariu

MIHAI EMINESCU, MIT ȘI ISTORIE EMINESCU SUB SEMNUL CENTENARULUI MARII UNIRI – http://www.monitorfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=12031:aron-pumnul-i-mihai-eminescu-discipol-i-elev&catid=43:tiri-locale&Itemid=29


Aron Pumnul şi Mihai Eminescu, discipol şi elev

Mihai Eminescu a fost omagiat de elevii făgărăşeni Prof. Liviu Ioani a prezentat viaţa lui Aron Pumnul în cadrul manifestării culturale de la Biblioteca Municipală dedicată poetului naţional.

Nu se poate vorbi despre Mihai Eminescu în şcolile şi instituţiile de cultură din Ţara Făgăraşului fără a prezenta şi viaţa profesorului Aron Pumnul, mentorul poetului naţional. În luna ianuarie a anului 1818 a văzut lumina zilei şi profesorul făgărăşean Aron Pumnul. La 24 ianuarie 2018 celebrăm bicentenarul Aron Pumnul, iar la 15 ianuarie s-au împlinit 159 de ani de la naşterea peotului naţional Mihai Eminescu.

Miercuri, 17.01 a.c., începînd cu ora 13.00, s-a desfăşurat, la Biblioteca Municipală ,,Octavian Paler“ programul cultural cu tematica ,,2018 Mihai Eminescu, mit şi istorie- Eminescu sub semnul centenarului Marii Uniri“ coordonat de profesoara Viorica Bica împreună cu elevii Colegiului Naţional ,,Radu Negru“ din Făgăraş pregătiţi de profesoara Mioara Arsene.

,,Originalitatea creaţiei eminesciene este dată de capacitatea singulară de a redimensiona şi recrea destinul propriei naţiuni. Exegeţi ai textului eminescian, G. Călinecsu, Negoiţescu, Iorga, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Constantin Noica, Petru Creţia, Tohăneanu, Aurel Petrescu, Ioana Petrescu, Eugen Simion, George Popa i-au definit arhitectura creaţiei. Ca poet romantic, Eminescu s-a identificat cu ideea românească pe care a concretizat-o poetic într-o epopee sau dramă naţională cu începuturile istorice într-un ,,mit românesc“. Sensul poetic al mitului este concretizat de reconstituirea evenimentelor istorice ale epopeii“ a spus Viorica Bica.

Mihai Eminescu şi ipoteza originilor sale în Vadul Ţării Făgăraşului

      Profesorul Liviu Ioani a vorbit despre integrarea lui Mihai Eminescu în cadrul societăţii timpului său şi a prezentat viaţa lui Aron Pumnul, dascălul poetului naţional, cu origini în Cuciulata Ţării Făgăraşului. ,,Poate ne mai înseninează gândul, deşi este un poet pesimist. Am ales să vorbesc despre reperele spiritual-culturale ale existenţei sale. Ştim că data naşterii sale este 5 ianuarie pe stil vechi, autentificată de semnătura tatălui şi a bunicului. A fost botezat pe 20 ianuarie. Data corectă a naşterii sale este însă 20 decembrie 1849. Junimiştii spuneau că erau chemaţi să-i serbeze ziua pe 20 ianuarie. Pe o psaltire a familiei scria: ,,Astăzi, 20 decembrie 1849, s-a născut fiul nostru Mihai“. Data oficială a naşterii sale rămîne 15 ianuarie 1850, care a devenit, prin extindere, Ziua culturii naţionale. Gheorghe Eminescu recunoaşte că strămoşii lui Eminescu se trag din zona Blajului. Profesorul Funaru de la noi, a lansat ipoteza că s-ar trage din Vadul Ţării Făgăraşului. Numele de Eminovici sunt însă foarte frecvente în Nordul Moldovei şi Polonia. Gheorghe Eminovici şi Raluca Jurascu au împreună 15 copii, poetul a fost al şaptelea dintre ei. Gheorghe Eminovici şi-a dat toţi băieţii la şcoli mai înalte precum Sibiu şi Cernăuţi. Se gândea că în zona austriacă o şcoală serioasă face foarte mult” a explicat prof. Liviu Ioani. 


Bicentenar Aron Pumnul

      ,,Un alt reper spiritual pentru Mihai Eminescu îl reprezintă profesorul făgărăşean Aron Pumnul. Data de 24 ianuarie 1866 se încrustează în biografia poetică a lui Mihai Eminescu. Şapte elevi de la Cernăuţi tipăresc o broşură intitulată ,,Lăcrămioare la mormântul profesorului Arone Pumnul“. Cea de-a doua poezie este semnată Mihai Eminescu- ,,privatist“. Aron Pumnul a fost profesor de Limba şi Literatura Română la Gimnaziul German din Cernăuţi. S-a născut în anul 1818, la Cuciulata, în Ţara Făgăraşului. Acest an este bicentenarul naşterii lui Aron Pumnul, cel care i-a insuflat tînărului Eminescu curentul naţional. Aron Pumnul a făcut cursuri la Odorhei, liceul la Blaj şi Cluj unde a fost coleg cu Avram Iancu şi trimis apoi la Universitatea ,,Sfînta Barbara“ din Viena unde a studiat, printre altele, istoria, filosofia şi teologia, pe care o absolvă cu calificative maxime. După absolvirea Universităţii revine în Ardeal şi predă Filosofia la Blaj, publică în presa vremii şi ia parte la Revoluţia de la 1848. Din cauza persecuţiilor, în 1849, pleacă la Bucureşti dar nu este nici aici în siguranţă astfel încât se va stabili la Cernăuţi unde va fi profesor. Aici scrie ,,Lepturariu românesc“ în 4 tomuri. Denumirea vine din limba latină. Acest ,,Lepturariu“ este tipărit la Viena între anii 1862-1865. Când Eminescu a început liceul, această lucrare era în biblioteca şcolii şi îi spunea- ,,Cartea mea de căpătâi“. Eminescu a stat în gazdă la Aron Pumnul. ,,Mă trag dintr-un neam nobil, care este de plugar transilvănean“ obişnuia să spună Aron Pumnul. De aici începe şi orientarea politică a poetului. Poezia ,,La mormântul lui Aron Pumnul“ Eminescu a scris-o la vârsta de 16 ani. Aron Pumnul i-a influenţat lui Eminescu cariera naţională dar şi publicistică pentru că el a fost jurnalist la ,,Timpul“, ziar politic. Pe vremea când Eminescu funcţiona ca ziarist, pe lângă probleme precum Independenţa, Regalitatea şi Parlamentul, mai erau problema ţărănească şi evreiască. Istoriografii occidentali considerau România printre cele mai anti-semite ţări din Europa. Franţa îi încetăţenise pe evrei la 1791, iar Austria pe la 1867. Sub Carol I, articolul 7 din Constituţie interzicea naturalizarea necreştinilor, mai ales a evreilor şi musulmanilor. Aceasta era şi poziţia Junimii, cu excepţia lui Carp. Eminescu avea trăsăturile naţionalismului sentimental care viza protecţia neamului său. Îl caracteriza străino-fobia şi anti-liberalismul. Anti-grecismul şi anti-iudaismul erau repere importante pentru el. În publicistică el se declara adversar al evreilor şi adept al absolutismului monarhic. ,,De zicea Vodă un cuvânt, cuvânt era!“ spunea el. Credea că clasa românească de mijloc este sărăcită din cauza concurenţei evreilor. Populaţia Iaşului era jumătate evreiască, cu pericol de dominare. Eminescu constată din umbră şi inerţia românilor. Evreii erau comercianţi, bancheri, cămătari şi intelectuali. Eminescu nu considera comerţul muncă. Evreii- clasă parazitară, îi scoate pe români din oraşe, credea el. Pe lângă argumentul economic, Eminescu are împotriva lor şi argumentul de alteritate. Nu pot fi români pentru că sentimentul de rasă e mai puternic la ei decît patriotismul. Sunt o naţie închisă“. Haşdeu, el însuşi naţionalist, recunoaşte însă că bunica sa pe linie maternă era evreică, la fel şi Xenopol. Se produce un vârf al emigraţiei evreieşti dinspre Rusia şi Galiţia. Eminescu era pentru mutarea lor în Dobrogea. El nu era un anti-semit implacabil ci vroia o integrare a evreilor dar, totodată, cu protejarea românilor. A.C. Cuza, mentorul lui Codreanu, se declara epigon al lui Eminescu. În anul 1923 anti-semitismul devine politică de stat. Se înfiinţează ,,Liga Apărării Naţionale Creştine“, pentru ca în anul 1927 să apară ,,Legiunea Arhanghelului Mihail“. România a devenit una dintre ţările acuzate că a participat la holocaust. Parcă era un duh rău al veacului, parcă România era bântuită de o forţă malefică. Spiritul veacului întunecă mintea şi ne duce pe un făgaş care duce România spre cataclism. Democraţia era eliminată, iar soluţia era dreapta (fascismul) sau stânga (bolşevismul). Eminescu era bine angrenat în spiritul vremii sale şi este integrat cu totul istoriei noastre naţionale“ a spus profesorul Liviu Ioani.

Recital de poezie şi lieduri eminesciene

      Prelegerile au fost continuate de elevii CN ,,Radu Negru“ care au interpretat poezii ale marelui poet, iar Simona Gridan- elevă în clasa a XII-a B, premiată la concursul UNICEF, şi-a citit eseul ,,Filosofia unui copil mediocru“. Elevul Ştefan Ramba a prezentat ,,Eminescu şi istoria“- eseu scris de Zoe Dumitrescu Buşulenga, a interpretat romanţa ,,Pe lîngă plopii fără soţ“ şi poezia ,,Atât de fragedă“, după muzica celebrei trupe româneşti ,,Mondial“. ,,Aşa cum spunea Tudor Vianu: Toate popoarele îşi aleg printre gloriile Panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, germanii pe Goethe, francezii pe Voltaire, românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi. Eminescu întruchipează chintesenţa sufletului românesc iar temele pe care acesta le abordează- mitologia, istoria, natura, dragostea, geniul făcând din el un poet univresal. Astăzi ne-am amintit de naşterea acestui ,,Luceafăr“ al poeziei româneşti, elevii Colegiului Naţional ,,Radu Negru“ primind cu entuziasm propunerea de a recita cîteva dintre poeziile reprezentative ale acestui mare poet“ a spus Mioara Arsene, profesoară de limba şi literatura română la C.N. ,,Radu Negru“.

 

Lasă un comentariu

ZIUA CULTURII NAȚIONALE MIHAI EMINESCU, MIT ȘI ISTORIE EMINESCU SUB SEMNUL CENTENARULUI MARII UNIRI


MIHAI EMINESCU, MIT ȘI ISTORIE

IMG_20180115_133739

http://fagarasultau.ro/2018/01/17/eminescu-sub-semnul-centenarului-marii-uniri/

Originalitatea creaţiei eminesciene este dată de capacitatea, singulară de a redimensiona şi recrea destinul propriei naţiuni. Exegeţi ai textului eminescian, G. Călinescu, Negoiţescu, Iorga, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Constantin Noica, Petru Creţia, Tohăneanu, Aurel Petrescu, Ioana Petrescu, Eugen Simion, George Popa, Tohăneanu, i-au definit arhitectura creaţiei. Ca poet romantic, Eminescu s-a identificat cu ideea românească pe care a concretizat-o poetic într-o epopee sau dramă națională cu începuturile istorice într-un ”mit românesc”. Sensul poetic al mitului se concretizează în reconstituirea evenimentelor istorice ale epopeii.

IMG_20180117_130116
Pentru Eminescu, ”Transilvania și Banatul și Crișana au fost parcurse și integrate într-un peisaj interior. Momentul în care spațiul românesc se concentrează într-un simbol de unitate, menit să exprime caracterul adânc, mitic al hărții românești, este momentul acela în care poetul ajunge să strângă harta românească într-o singură metonimie, într-o metonimie în care termenii au o încărcătură conotativă de alt ordin decât aceea de contingent: râul, ramul. Râul, ramul constituie o efigie, lângă imaginea lui Mircea, în clipa în care, în Scrisoarea III, Mircea este tratat ca un personaj mitic, un personaj istoric” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga).

IMG_20180117_130525

IMG_20180117_125638

IMG_20180117_130321

IMG_20180117_133655
1. Eseu Mihai Eminescu, spirit al veacului
În creația sa, Eminescu se identifică cu spațiul național și cu timpul românesc, pe care și le-a asumat în întregime. Poetul este ”purtător al geniului neîmbătrânit al istoriei Românilor”. (Zoe Dumitrescu –Bușulenga)
-prezintă prof. Liviu Ioani

IMG_20180117_133846
2. Recital de poezie: Poemele eminesciene deschid orizonturi ale cunoașterii, ale sinelui în lectura elevilor Colegiului Național ”Radu Negru”.

IMG_20180117_131420

IMG_20180117_134023
3. Eseu ”Eminescu și istoria”, articol Dacia literară; Iași, an 17, nr.67, iul-aug.2006, p.3-4) articol inclus în vol. ”EMINESCU, ORIZONTUL CUNOAȘTERII”, Putna, editura Nicodim Caligraful, 2016
-prezintă Ștefan Ramba, elev la Colegiul Național ”Radu Negru”

IMG_20180117_140310.jpg
4. Artă interpretativă vocală – Ștefan Ramba
Versul eminescian închide în el însuşi modularea eufonică. Este acea deschidere la infinit a spaţiului sufletesc, ce se înscrie în tradiţia creativităţii populare. Versurile din lirica eminesciană au pregnanţă în arta interpretativă vocală.
5. Eseu premiat la concursul UNICEF : FILOSOFIA UNUI COPIL MEDIOCRU-Simona Gridan, elevă la Colegiul Național ”Radu Negru”, clasa a XII-a B

IMG_20180117_135543

”Hotărâsem să iau viața pieptiș. De câteva luni strângeam cu disperare bani, în speranța c-am să izbutesc, într-un sfârșit, să mă lepăd de monștrii trecutului și să fug în lume. Eram gata să-mi asum fără preget orice alte chinuri, doar pentru a mă dezrobi, pentru a-mi descătușa inima secată de atâta durere, deoarece, vezi, tu, drag prieten, nu suntem toți sortiți a cunoaște paradisul copilăriei. Cine ar fi crezut, la vremea aceea, că în umbra unui băiețel cu bucle aurii, ochi albaștri și chip angelic, adorat de toți, s-ar fi aflat, paradoxal, două creaturi care i-au dat viață, numite părinți, dependente de droguri și de alcool? Dar fii fără griji, am conștientizat că nu răzvrătirea este soluția, ci o temporară resemnare. Și iată-mă, prietene, ființa obedientă, incapabilă de a curma trivialitățile părinților. Nu cunoșteam dragostea, protecția, nu știam ce presupune să ai o familie. Singurătatea mi-a fost dintotdeauna devotatul și unicul prieten. Vei zâmbi, probabil, când vei afla că această singurătate, care mi-a provocat, mai târziu, o morbidă mizantropie, mi-a deschis și „apetitul” pentru vorbitul singur. Aveam doar nouă ani, însă viața aceasta mi-a impus o maturizare subită. Iată că celebrul clișeu, „Suferința te maturizează”, se adeverește, iar eu am experimentat pe propria-mi piele, pe propriu-mi suflet. Nu am avut de ales, Dumnezeu știe mai bine decât noi ce ni se cuvine.
Zilele treceau una după alta, ca niște picături de ploaie căzând ritmic pe pervazul geamului meu, ros de carii și putrezit de-atâta amar de vreme. Împlinisem 18 ani, eram conștient că venise timpul răzvrătirii, nu mai era cu putință să îndur. Economiile erau îndeajuns pentru a supraviețui, cel puțin, până reușeam să mă angajez, însă sfârșitul lui noiembrie, mă regăsea în aceeași lumină searbădă a cămăruței în care îmi petrecusem cei 18 ani de existență, vibrând de amărăciune. Copilăria îmi lăsase cicatrici adânci, dar fără durere, cum am putea noi, prietene, să știm ce este fericirea? Am încercat să fug de suferința care mă devora, însă zadarnic, am căutat refugii, am cunoscut obsesii. Ele sunt o autoiluzionare, îți întăresc sufletul, dar ți-l sufocă pe nesimțite, într-un sfârșit și nu mai ai cu ce să te hrănești…
Mai târziu, tatăl meu fusese diagnosticat cu o boala rară, fără tratament, mama suferea de depresie, iar o bizară compasiune pentru acei oameni mai mult străini mie, mă cuprindea în mrejele ei, așa că nu mi-a fost cu putință să-i părăsesc. Aşteptam. Îi priveam cum se ofilesc, iar eu eram invalid. Îmi zdrobeam inima în van. Chiar dacă purtam o mască de oțel, sufletul îmi era îngenuncheat, pentru că, vezi, tu, eram o ființă mult prea fragilă lăuntric. De aici izvorâse dependența de scris. Eram copleşit de sentimente, mă cutremurau, însă orgoliul nu îmi îngăduia să mă confesez. Confesiunile sunt o slăbiciune, sunt echivalente cu „a-ți plânge de milă”, iar într-o lume crudă, lipsită de speranță, înseamnă a te anihila pe tine însuți, aşa că am ales să-mi eternizez trăirile pe hârtie. Scriam poezii pe care le vindem, apoi, pentru a-mi câștiga existența. Devenisem independent. Aşteptam, parcă, să mă deștept dintr-un coşmar şi să aflu că tot ceea ce s-a întâmplat poartă pecetea fictivului, iar eu am trăit într-un univers plăsmuit, din care aş fi putut să evadez.
Boala tatei persista, însă în familia noastră se produceau schimbări colosale, renăscuse din cenușă, ca pasărea Phoenix. Pentru prima data în viață mă simțeam împlinit. Amărăciunea care îmi contaminase toata ființa, se risipise ca norii grei, în urma unei furtuni și în sufletul meu înviau flori pe care le credeam moarte. Tata își dedicase ultimii ani exclusiv vieții familiale, în urma unei revelații care îl zdruncinase până în măduva oaselor. Încerca zadarnic să-mi redea paradisul inocenței, despre a cărui existență nu aveam habar. Viciile îl degradaseră, nu-l mai recunoșteam. Dar l-am cunoscut vreodată cu adevărat? Nu. El reprezenta doar un adânc gol în inima mea, pe care ajunsesem să-l tratez cu nonșalanță.
Și iată, prietene, nenorocul și blestemul cărora le-am fost pradă.
După moartea tatei, neajunsurile și chinul au coborât, treptat, în uitare, iar fericirea și-a făcut loc în viața mea. Singurul lucru de preț care îmi rămăsese era mama.
N-am intenționat, dragul meu, nicio clipă să te întristez sau să-ți fur o lacrimă. Nu-mi plâng de milă, am ajuns să nu mai regret nimic, să mă detașez de trecut. Îți dau un singur sfat, pe cât de banal în aparență, pe atât de însemnat. Învață să apreciezi ceea ce ai și să trăiești lucrurile la timpul lor, pentru că atunci când te vei deștepta cu adevărat la realitate, vei constata că este prea târziu, că viața a fost doar o cursă sâcâitoare”.

Lasă un comentariu

MIHAI EMINESCU, MIT ȘI ISTORIE EMINESCU SUB SEMNUL CENTENARULUI MARII UNIRI Mihai Eminescu, ”purtătorul geniului neîmbătrânit al istoriei Românilor”


Mihai Eminescu, „purtătorul geniului neîmbătrânit al istoriei Românilor”

 

Eminescu a avut acel merit unic, meritul unic al unei identificări totale cu spațiul național și cu timpul românesc.

Spațiul național a însemnat la început, satul și pădurea și codrul. După aceea a început să însemne Moldova, după aceea a început să însemne fiecare provincie românească. Eminescu a simbolizat viziunea sa integratoare asupra a ceea ce înseamnă fenomenul românesc. A căutat însetat originile, ca orice bard mare al lumii vechi. Satul, codrul, și mai cu seamă codrul, capătă pentru Eminescu acele valențe pe care le are codrul în gândirea indică, pe care le are codrul în gândirea adâncă a germanilor, în gândirea tradițională a dacilor, gândire pe care Eminescu începe să încerce s-o scoată la iveală.


Pentru Eminescu, Transilvania și Banatul și Crișana au fost parcurse și integrate într-un peisaj interior, care n-a făcut decât să se lărgească continuu. El a fost în toată viața lui în ceea ce privește aspirațiile românești, un pelerin neobosit. Momentul în care spațiul românesc se concentrează într-un simbol de unitate, menit să exprime caracterul adânc, mitic al hărții românești, este momentul acela în care poetul ajunge să strângă harta românească într-o singură metonimie, într-o metonimie în care termenii au o încărcătură conotativă de alt ordin decât aceea de contingent: râul, ramul. Râul, ramul constituie o efigie, lângă imaginea lui Mircea, în clipa în care, în Scrisoarea III, Mircea este tratat ca un personaj mitic, un personaj istoric. Eminescu întrupează pe aceia care asigură continuitatea neamului său, fie că e vorba de eroi, fie de gânditori, de poeți, artiști.


El e ca un fel de rege Arthur care va reveni când poporul va avea nevoi de el. În câteva poeme postume despre codru, despre pământul acesta al nostru, tainic și misterios, așteaptă ca Decebal să sune din corn și să-și adune oștile, pentru ca neamul aflat în restriște să-și regăsească împăcarea și echilibrul. Dochia este un personaj feminin, un fel de maică protectoare a pământului acestuia; are condițiile pe care le dețin marile maici eterne, acelea care dau viață, le au în istoria spiritualității popoarelor. În Dochia, Eminescu încearcă să întrupeze un principiu de viață eternă, o fântână neistovită a tinereții și a vieții. Din Dochia pornește acest flux continuu care este poporul român.


Ștefan aparține aceleiași lumi. El este unul din cei care resacralizează timpul istoric. Mușatin trăiește prin adolescența lui înflorită în mijlocul codrului, topos mitic prin excelență. Timpul are nevoie de întinerire și fiecare verigă se dăruie pe sine, întinerindu-l prin jertfă și cunoaștere; îl resacralizează și-l face din nou să curgă puternic și tânăr. Timpul acesta puternic și viu și tânăr este timpul istoriei neamului și timpul acesta va continua fără oprire. Eminescu s-a cufundat în fiecare dintre etapele istoriei pe care le-a evocat. Istoria aceasta este bine situată de elevul lui Aron Pumnul.

Cunoștea desăvârșit etapele istoriei românești și mai cu seamă se oprea pe punctele nodale, pe punctele de sacrificiu, pe punctele de durere, pentru că știa că acolo este botezul marilor refaceri spirituale ale neamului. De aceea a proiectat nenumărate poeme epice sau dramatice, în legătură cu atâtea personagii. De aceea a ajuns până la Horea, pe care-l arăta ca pe un titan, ajungea apoi la Mureșan, pe care-l făcea poet orfic, un fel de poeta vates, și apoi la toți ardelenii de la ’48. Pentru el, Câmpia Libertății fusese un moment de luare de contact nemaipomenit, de emoție extraordinară, ca și catedrala din Alba –Iulia, unde l-a auzit pe Cipariu vorbind. Apoi Bălcescu i s-a părut lui extraordinar și l-a evocat în articolele din Timpul în legătură cu apariția Istoriei românilor sub Mihai –Vodă Viteazul. Blaga spunea cu o mărturie de mare poet și gânditor: Eminescu este cea mai înaltă întrupare a înțelegerii române. Iorga de asemenea spunea: Expresia integrală a sufletului românesc, Sadoveanu spunea: Scafandru uimitor în adâncurile spiritualității românești. Suntem în fața lui cu o conștiință reală a înălțimii pe care el o reprezintă. Fiind cel mai înalt, este în același timp, un fel de geniu tutelar al acestui pământ, este pentru noi, modelul etern al devenirii noastre ca oameni, ca individualități distincte, și mai cu seamă, modelul nostru etern ca români, ”purtător geniului neîmbătrânit al istoriei Românilor”. (Zoe Dumitrescu –Bușulenga, ”Eminescu și România” în  ”Dacia literară”, Iași, an 17, nr.67, 2006)


Studiile criticilor literari: Perpessicius („Eminesciana”), G. Călinescu („Viaţa lui Mihai Eminescu”, „Opera lui M. Eminesccu”), D. Vatamaniuc („Eminescu”), George Popa („Prezentul etern eminescian”), Mihai Drăgan („M. Eminescu-Interpretări”), E. Lovinescu („M. Eminescu”), C. Noica („Introducere la miracolul eminescian”), Mihai Drăgan („M. Eminescu”), Augustin Z. N. Pop („Pe urmele lui M. Eminescu”), G. I. Tohăneanu („Expresia artistică eminesciană”), T. Vianu („Arta prozatorilor români”), Ioana Petrescu („Modele cosmologice şi viziune poetică”), D. Caracostea („Arta cuvântului la Eminesu”), Zoe Dumitrescu-Buşulenga („Eminescu, cultură şi creaţie”), T.Vianu („Poezia lui Eminescu”), D. Popovici („Poezia lui Mihai Eminescu”), E. Simion („Proza lui Mihai Eminescu”), A. Petrescu („Eminescu-Metamorfozele creaţiei”), I. Em. Petrescu (”Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică”,”Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti”,”Eminescu-poet tragic”) C. Noica („Introducere la miracolul eminescian”, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”), Liviu Rusu („Eminescu şi Schopenhauer”), I. Negoiţescu („Poezia lui Mihai Eminescu”), E. Lovinescu („Eminesciana”), Adriana Peicu-Moldovan,(” Eminescu şi liedul românesc”), corespondența Eminescu-V. Micle, publicistica, redau plenitudinea creaţiei eminesciene

Lasă un comentariu

Older Posts »