EVENIMENT: LECTURA CU VOCE TARE


LECTURA CU VOCE TARE

img_20170224_123739img_20170224_122818

Lectura joacă un rol important în viața copiilor, un rol mai mare decât în viața celor vârstnici. Cartea citită în copilărie rămâne prezentă în amintire aproape toată viața și influențează dezvoltarea ulterioara a copiilor. Din cărțile pe care le citesc, copiii își  formează o anumită concepție asupra lumii, cărțile formează la ei anumite norme de conduită (N. Iorga)

http://fagarasexpres.ro/lectura-cu-voce-tare-la-biblioteca-municipala-octavian-paler/

http://fagarasultau.ro/2017/02/25/lectura-cu-voce-tare/

 

img_20170224_124957

            Parteneri: Școala gimnazială Ovid Densușianu, clasa a IV –a B : 26 elevi

            Coordonator: prof. ciclu primar, Gabriela Cocan

img_20170224_122759

Lectura cu voce tare este percepută ca o activitate intelectuală, dar şi spirituală, de formare-dezvoltare a personalităţii.  Competenţa de lectură a fost considerată o condiţie a reuşitei elevului.  Actul lecturii şcolare atrage după sine, învățarea și formarea competenței de lectură.

img_20170224_122833

img_20170224_122631

Sub îndrumarea d-nei prof. Gabriela Cocan, elevii au deschis pagini de lectură de referință din literatura română și universală:

Alecsia Dumitrescu –  Jules Verne, Ocolul pământului în 80 de zile

img_20170224_122834

Antonia Roșu – Al. Brătescu – Voinești, Nicușor

Alexandru Streza – Aladin și lampa fermecată

Georgeta Frunză – I. L. Caragiale, Premiul întâi

Andreea Streza – I. L. Caragiale, Un pedagog de școală nouă

Antonia Roșu – A. Tolstoi, Cheița de aur

Elevul citeşte pentru a îndeplini funcţiile actului de lectură: informare, învățare, cunoaștere, descifrare, decelare a textului literar.

Competenţa de lectură reprezintă un ansamblu integrat de cunoştinţe literare, capacităţi de lectură şi atitudini literar-estetice, exersate în mod spontan într-o activitate de lectură. Din punct de vedere structural, competenţa de lectură se constituie din următoarele componente:

– abilităţi de ascultare, receptare a textului,  identificarea tipului de text, a ideilor principale, a noțiunilor de teorie literară; analiza şi interpretarea unei secvenţe de text; caracterizarea unui personaj; rezumatul unui text narativ; aprecierea unui text lecturat, a unui personaj, a stării personale postlecturale;

– atitudini, sentimente, reacţii provocate de opera literară, trăiri formulate de cititor în legătură cu problematica textului lecturat;

Scopul nostru rezidă în: stimularea elevului într-o activitate autentică de lectură – activarea, completarea şi dezvoltarea unor structuri cognitive (cunoştinţe despre text, cunoaşterea diferenţelor între textul literar şi nonliterar, recunoaşterea structurilor textuale fundamentale; cunoaşterea noţiunilor de subiect, temă, idee principală / secundară, personaj principal / secundar etc.), exersarea şi dezvoltarea în permanenţă a unor abilităţi / deprinderi de identificare / decodificare / interpretare / rezumare.  Selectarea ideii principale până la configurarea sensului global al unui text duc la formularea unor atitudini, sentimente şi trăiri proprii vis-a-vis de textul lecturat.

Lasă un comentariu

Mircea Florian Șandru. Pescuitul miraculos


001

005

ARGUMENT

O antologie „all-time” a poeziei româneşti şi universale

Am încercat să alcătuiesc, prin postări zilnice, pe parcursul întregului an 2016, în spaţiul generos oferit de contul meu de „Facebook”, o antologie „all-time” a poeziei româneşti şi uni­versale, lat-o acum întrupată între copertele acestui volum. Pentru mine, o astfel de trecere de la formatul electronic la formatul tipărit nu e însă nouă. Anterior, timp mai bine de un an, am publicat pe amintita reţea de socializare circa 150 de poeme proprii, ,jeux d’amour”, pe care, apoi, le-am reunit în paginile unui volum intitulat „Tu eşti cea mai frumoasă”, apărut în anul 2015 la Editura Eminescu. în aceste cazuri avem de-a face cu un drum oarecum invers: din ciberspaţiu textele ajung în paginile unei cărţi „on paper”.

            Antologia de faţă este o selecţie pronunţat subiectivă, fapt de neevitat pentru orice iubitor de poezie care încearcă să ofere o imagine sugestivă a liricii din toate timpurile. Ceea ce caracterizează întreprinderea de faţă este totala lipsă de cri­terii, cu excepţia celui valoric, fireşte. N-am antologat poemele ţinând cont de considerente de ordin cronologic, geografic, biografic ori legate de epoci, şcoli, curente, generaţii, grupări şi stiluri literare, ci am optat pentru o selecţie absolut liberă, complet dezinhibată de rigorile academice. Mărturisesc că, parcurgând un atât de vast spaţiu literar, m-am aflat în pos­tura pescarului biblic, care, scoţând mreaja din mare, rămâne uimit de frumuseţea şi varietatea mărimilor, formelor şi culo­rilor peştilor prinşi în plasă, de unde şi titlul cărţii: „Pescuitul miraculos”. Concluzia pe care o trag, după ce am citit sau am recitit atâtea volume de poezie, este aceea că lirica românească se situează la un nivel foarte înalt şi că, de multe ori, prin mesaj, vibraţie şi tehnici poetice, întrece versurile scrise de nume mari ale literaturii universale.

Mircea Florin Şandru

 

MIHAI EMINESCU

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţăm visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Nendurătoare.

Jalnic ard chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai renviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar la sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

 

Lasă un comentariu

ZIUA NAȚIONALĂ CONSTANTIN BRÂNCUȘI


ZIUA NAȚIONALĂ CONSTANTIN BRÂNCUȘI
PROGRAM

http://fagarasultau.ro/2017/02/20/ziua-nationala-constantin-brancusi/

img_20170220_130105

Participanți: clasele a IX -a A, a XI -a D Colegiul Național Radu Negru
Coordonator: prof. Maria Voila
1. EXPOZIȚIE DE CARTE: CONSTANTIN BRÂNCUȘI – CONFLUENȚE
Din fondul de carte al bibliotecii, sunt selectate următoarele volume: ”Constantin Brâncuși –Viața și opera”, Ionel Jianu; ”Românul Brâncuși”; ”De vorbă cu Brâncuși”, Tretie Paleolog; ”Brâncuși în România”, Barbu Brezianu; ”Masa Tăcerii”; ”Carte de inimă pentru Brâncuși”; ”Brâncuși –Surse arhetipale”, Mircea Deac; ”Brâncuși”, Dan Grigorescu; ”Coloana nesfârșită”, Mircea Eliade; ”Amintiri despre Brâncuși”, Ștefan Georgescu –Gorjan; ”Brâncuși / sărutul”, Sidney Geist; ”Omagiu lui Brâncuși”; ”Brâncuși –Ansamblul sculptural de la Târgu -Jiu”, Ion Mocioi; ”Brâncuși –Amintiri și exegeze”, Petre Pandrea; ”Trebuia să se nască Brâncuși”, Romulus Diaconescu; ”Brâncuși și Transilvania. Antologie de Constantin Zărnescu”; ”Tinerețea lui Brâncuși”, V. G. Paleolog; ”Comentarea capodoperei. Ansamblul sculptural Brâncuși de la Târgu -Jiu”, Ion Pogorilovschi; ”Brâncuși –Mit și metamorfoză în sculptura contemporană”, Petru Comarnescu; ”În căutarea lui Brâncuși”, Dumitru Daba; ”Aforismele și textele lui Brâncuși”, Constantin Zărnescu; ”Constantin Brâncuși”, Carola Giedion –Welcher.
Din istoria sculpturii, Brâncuşi a desprins „esenţa”. Totul „va fi fost o izbucnire din izvoarele adânci ale fiinţei sale. În el însuşi şi-a găsit singur propriile modele, arhetipurile structurale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare interioară” (E. Ionesco, „Note şi contra-note”).

img_20170220_130119
Miturile, credințele populare și folclorul, i-au conferit dimensiunea ascensională a creației. Metamorfozarea formelor arhetipale în sculpturi moderne a cunoscut un proces lent, de adâncire a semnificațiilor.

img_20170220_130124

16804375_1555790127783506_2601196497722815579_o

2. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – PARCURS EXPOZIȚIONAL
-prezintă: Ana Olivia Poenariu, elevă la Colegiul Național ”Radu Negru”

img_20170220_131616
3. ANSAMBLUL SCULPTURAL DE LA TÂRGU – JIU, ”testamentul existențial românesc”
– prezintă: Ioana Drăghici, elevă la Colegiul Național ”Radu Negru”

img_20170220_132014

Cunoscut și sub numele de Ansamblul monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu, ansamblul este un omagiu adus eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial. ”Masa tăcerii”, ”Aleea scaunelor”, ”Poarta sărutului” și ”Coloana fără sfârșit” — sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m.”Masa tăcerii”, lucrată în calcar, reprezintă masa dinaintea confruntării cu bătălia la care urmează să participe combatanții. Timpul este dispus în clepsidrele-scaune care-l măsoară. Aleea scaunelor, compusă din două bănci de piatră și 30 scaune din piatră pătrate (în formă de clepsidră) dispuse de o parte și de alta a aleii în grupuri de câte trei, fac legătura între grupul ”Mesei tăcerii” și ”Poarta sărutului”, situată spre est.
”Coloana fără sfârșit” reprezintă în viziunea lui S. Geist, „testamentul spiritual” al artistului, o ”axă a lumii” (”axis mundi”), menit să susțină bolta cerului. Înaltă de 29,33 m, este constituită din 16 module romboidale. Ansamblul a fost inaugurat la data de 27 octombrie 1938. Numărul modulelor din care este alcătuită Coloana reprezintă anul când România a intrat în Primul Război Mondial. Masa ”apostolilor neamului”, este reprezentată de 12 scaune. Monumentul Întregirii neamului, este compus din doi stâlpi, fiecare stâlp alcătuit din alți 4 stâlpi uniți la partea de sus cu o grindă. ”Sărutul” semnifică Unirea. Cei 8 stâlpi reprezintă cele 8 regiuni care s-au alipit României.
Interpretarea filosofică conturează viziunea lumii cu trimiteri la statismul eleat, curgerea heracliteană.
3. CREAȚIE PLASTICĂ: lucrările lui Constantin Brâncuși

img_20170220_131224

img_20170220_131412

Bogdan Bucelea clasa a XI-a D – ”Coloana infinitului; Andreea Petrașcu clasa a XI-a D – ”Pasărea în văzduh”; Dana Grozea clasa a XI-a D – ”Pasărea măiastră”; Iulia Arsene clasa a IX-A – ”Muza adormită”; Cătălina Ioana Bulău clasa a XI-a D – ”Coloana infinitului”; Vlad Ciprian Uscoiu clasa aXI-a D – ”Coloana infinitului”; Anca Păcală clasa a XI-a D – ”Masa tăcerii”; Cătălin Moga Paler clasa a XI-a D – ”Sărutul”; ”Coloana infinitului”; Monia Maican clasa a XI-a D – ”Poarta sărutului”; Oana Mălina Ștefăniță clasa a XI-a D – ”Masa tăcerii”; Mădălina Coman clasa a XI-a D – ”Pasărea în văzduh”; Diana Nicoleta Doboliță clasa a XI-a D – ”Poarta sărutului”; Antonia Zeibel clasa a IX-a A – ”Coloana infinitului”; Ana Maria Gherghel clasa a XI-a D _ ”Coloana infinitului”; Melissa Muntean clasa a XI-a D – ”Coloana infinitului”; Cătălina Moga clasa aXI-a D -”Masa tăcerii”; Viviana Hodoroabă clasa a XI-a D – ”Muza adormită”; Ana Olivia Poenariu clasa  IX-a A -”Domnișoara Pogany”; Georgiana Roman clasa a XI-a D – ”Domnișoara Pogany”; Rareș Marhao clasa a XI-a D – ”Poarta sărutului”; Ioana Drăghici clasa a IX-a A – ”Porta sărutului”; ”Masa tăcerii”; Andreea Maria Stan clasa a XI-a D – ”Poarta sărutului”; Cristina Cabel clasa a XI-a D – ”Poarta sărutului”.

4. FILM DOCUMENTAR: BRÂNCUȘI

Lasă un comentariu

Biblioteca Municipală”Octavian Paler” și Făgărașul tau.ro vă invită la lectură


MIRCEA DEAC

BRÂNCUȘI. SURSE ARHETIPALE

Iași, editura Junimea, 1982

brancusi_surse_arhetipale-300x274

Brâncuși credea într-o eternă întoarcere a fenomenelor tip, care transcend derularea istoriei și leagă constant prezentul cu cel mai depărtat trecut mitic (Carola Giedion – Welcker,”Constantin Brâncuși”)

Mircea Deac, exeget al creației brâncușiene, instituie în acest volum, un timp al rememorării. Filosofia veche indiană, cea tibetană a lui Milarepa, miturile, credințele, legendele și folclorul românesc, au avut adânci rezonanțe de concepție, care i-au dezvăluit caracterul universal al originilor lucrurilor. Creația formelor arhetipale dau amploare actului creator în sine. ”Arta, pe vremea copilăriei timpului, a fost rugăciune. Lemn și piatră au fost adevăr. În om, eu văd Luna, plantele, negrul, metalul, steaua, peștele” (Tristan Tzara, ”Notes sur l-art negre”). Sursele arhetipale se suprapun artei populare prin stilizarea, puritatea formei, esențializarea ei. Brâncuşi a eternizat în piatră şi în bronz esenţa primară a lucrurilor şi a împărtăşit umanităţii, marile Idei: Natura şi Spaţiul, Istoria şi Timpul universal. Înainte de a fi sculptor, a fost un „gânditor” şi un filosof umanist: „Eu nu dau niciodată prima lovitură, până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să-i fac. Aştept până când imaginea interioară s-a fixat bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra-mi vorbeşte. Trebuie să privesc atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă îndepărtez cât mai mult posibil de aparenţe .”

Opera brâncușiană își are izvorul în artă și mit: originea lumii, mitul păsării și al ascensiunii, tema dragostei și a fertilității, motivul morții și al somnului, mitul ”Centrului lumii”. ”Himera”, ”Cariatida”, Leda”, ”Ulise”, ”Prometeu”, ”Narcis”, ”Adam”, ”Eva”, ”Cocoșul salutând”, ”Soarele”, ”Poarta străbună”, ”Scaunul”, ”Masa”, ”Vrăjitoarea” se înscriu în mitologia, miturile și legendele străbune. Creația artistului este sintetizată de B. Fundoianu: ”Pentru Brâncuși, lumea nu mai are nicio taină; el a descoperit cele patru, cinci motive care o cârmuiesc, cele patru, cinci chei ale aurorei metafizice. Iată, sfera, oul, inelul, înălțarea” (B. Fundoianu, ”Cahiers de l’ étoile”, nr. 11, 1924). Miturile, credințele populare și folclorul, i-au conferit dimensiunea ascensională a creației. Metamorfozarea formelor arhetipale în sculpturi moderne a cunoscut un proces lent, de adâncire a semnificațiilor. Ecourile artei precolumbiene se regăsesc în ”Cumințenia pământului”. Ion Pogoririlovschi îi evidențiază tenta filosofică. ”Somnul” a suscitat o multitudine de interpretări. Obrajii copilului adormit  sunt semne simbolice. Ele ar putea simboliza ”Somnul” și ”Moartea”, Hypnos și Thanatos. Hypnos oferă imaginea senină a somnului liniștit, reprezentată pe sarcogagele antice. Conform filosofiei gnostice, somnul este adorat de oameni, în schimb, Thanatos, Fiu al Nopții, mesager al morții,  sălășluiește în subteran, în întuneric. Brâncuși reia motivul somnului, specific mitologiei grecești. Ulterior, Brâncuși va tinde spre puritatea formei. Tema copilului dormind reapare în ”Muza adormită”. În perioada anilor 1910-1912, apar douăsprezece variante ale capodoperei. Nu este doar un portret, ea dobândește valoarea și sensul arhetipal al operei ce semnifică ”ființa în stare latentă”. Prin forma sa ovoidală, ”Prometeu” poate fi asociat cu ”Începutul lumii”. Prometeu înseamnă ”gândirea prevăzătoare”, pentru Brâncuși, Prometeu reprezintă spiritul, drumul spre lumină, eliberarea gândirii. Lui ”Ulise”, artistul îi atribuie semnificația umană și mitică. O temă predilectă a lui Brâncuși a fost aceea a simbolului fertilității. Cumințenia pământului”, ”Muza adormită”, ”Prințesa X”, ”Domnișoara Pogany”, ”Negresa albă”, ”Eva” sunt reprezentări simbolice ale feminității, ale fertilității. Cele șapte versiuni ale ”Noului născut” înmănunchează o ”sinteză a simbolului unității germinale a universului”. Oul este imaginea lumii și a perfecțiunii. Teoria mitică a oului este redată de Mircea Eliade: ”Oul cosmogonic – Un mit cosmogonic din arhipelagul Societății îl arată pe Ta’aroua, strămoșul tuturor zeilor și creatorul Universului stând în cochilia sa, în mijlocul întunericului, dintotdeauna”. În viziunea criticilor de artă, ”Începutul lumii” semnifică ”oul cosmogonic, embrionul primordial”. ”În cazul ovoidului, Brâncuși meditează asupra formei pure, eliberată de orice gravitație” (Ezra Pound). Simbolul are în vziunea lui Brâncuși, o funcție regeneratoare:  ”omul nu se simte izolat în cosmos, se simte deschis către o lume care, grație simbolurilor, îi devine familiară. Omul iese din starea individuală și se apropie de o înțelegere universală. Experiența individuală se trezește și se transformă în act spiritual”. ”Pasărea în spațiu” este ”simbolul zborului, ascensiunii și al lejerității spiritului”. Artistul ”a stilizat pasărea, a spiritualizat-o, i-a perfecționat forma aerodinamică, căutând redarea esenței zborului, aripa singură reprezentând dinamica zborului și a lansării în spațiu”. Este  o ”metaforă a aerului și zborului, a vitezei și ascensiunii, o săgeată a spiritului, strălucitoare în puritatea ei” (M. Deac). ”Miracolul”, Cocoșul”, Himera”, ”Adam și Eva”, Socrate”, Cariatida” își au izvorul în legendele populare sau în mitologie.

Ansamblul sculptural de la Târgu,– Jiu, început în 1937, este compus din ”Coloana fără sfârșit”, Poarta eroilor”, ”Poarta sărutului”, ”Masa tăcerii”, înconjurată de douăsprezece scaune din piatră, așezate în grupuri de câte trei, pe aleea ce leagă ”Masa tăcerii” de ”Poarta sărutului”. ”Coloana fără sfârșit” reprezintă ”simbolul esențial al creației brâncușiene, expresia spiritualității lui universal”. ”O metaforă a verticalității”. Coloana este un simbol mitic. Capitelurile redau capetele zeiței Hathor sau evocau un zeu care dansa. Coloanele comemorau eroii sau războinicii. În acest sens, ”Coloana fără sfârșit” celebrează eroii din 1916. Grecii au conferit coloanei, un sens triumfal. În iudaism și creștinism, coloana simboliza cosmosul și spiritualul. La romani, simbolul se identifica cu cel al soarelui. Coloana reprezintă, totodată, ”Centrul” sau ”axa lumii”. Axul central unește cerul și pământul. Este redat sub forme-semne: arbore, lance, munte, scară, obelisc, săgeată, clopot, piramidă. Brâncuși îmbină coloana cu scara. Scara reprezintă ”treptele unei progresii spirituale”. Se regăsește în budism. Uniunea Cer-Pământ este ”o formă deschisă spre infinit”. Coloana va semnifica ”creția, nașterea, moartea dramatică și renaștrea într-un ciclu continuu în înălțime sau în spirală. În concepția mitică, universal este recreat. Repetiția romburilor ”Coloanei fără sfârșit” redă ideea de ”relativă eternitate”. Ideea infinitului semnifică geneza lumii și aspirația spre înălțime. Ideea coloanei ca o scară ascensională descinde din filosofia lui Milarepa: ”Privirea sa întoarsă spre înălțimi / Este un bun rămas lumii creaturilor, / Zborul său spre imensitatea spațiului / Îl duce în țara eliberării”. Centrul este reprezentat geometric sub forma unui cerc, forța dinamică sau a unui pătrat, ceea ce desemnează staticul. Brâncuși a optat pentru pătrat, simbolul pământului. Pătratul semnifică și cele patru anotimpuri sau cele patru puncta cardinal.

Ideatic, ”Coloana fără sfârșit” oferă privitorului imaginea ”gândirii umane în succesiunea infinită a ciclurilor”. Fiecare octoedru al coloanei semnifică ”sfârșitul și începutul celuilalt”, ”o ascensiune a  generațiilor, vârstelor, anotimpurilor, anilor, clipelor”. Este aspirația spre înalt. Coloana este un simbol al cosmosului, al spiritualului. ”Coloana fără sfârșit” sugerează ”în spațiul liber, o infinitate de forme umane, forme de păsări și ulcioare, ieșituri și streșini de stânci, înălțându-se în zările cerului” (Petru Comarnescu”).  Spaţiului-matrice mioritic îi atribuie principiile vieţii: seninătatea, armonia proporţiilor, liniştea în faţa morţii, pacea şi bucuria, geometria organică şi gândirea. Tocmai de aceea, Brâncuşi a optat pentru linia curbă ondulată ca o „reprezentare geometrică subconştientă a spaţiului românesc”.„Coloana recunoştinţei fără de sfârşit” reprezintă „ondularea unui spaţiu şi infinirea”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Lasă un comentariu

Şcoala autohtonă de ieri, de azi, sub vibraţiile „Solenoidului“. Tribuna Învățământului


LIVIU IOANI

Un cititor de aceeaşi profesie cu personajul narator din romanul Solenoid de Mircea Cărtărescu nu poate parcurge subiectul cărţii cu detaşare. Cele mai multe şi autentice episoade se desfăşoară în spaţiul unei şcoli gimnaziale, identificabile într-un cartier, Colentina, din periferia industrială a Bucureştiului de acum câteva decenii. Marele oraş îşi întinde arterele până acolo, iar legătura cea mai sigură, tramvaiul 21, vine clătinându-se, ca să facă aici o buclă de întoarcere, într-o staţie mereu aglomerată, frecventată, inevitabil, şi de profesorii care predau la respectiva şcoală de cartier. Semnele citadinului: tramvaiul, fabrica de ţevi, fabrica veche, moara cu etaje, turnul de apă, alimentara, policlinica, şirul de prăvălii nu urbanizează mediul, ci îl menţine într-o tranziţie mizeră, mai aproape de câmpul întins, delimitat de oraş de o cale ferată. Nota sumbră, de spaţiu damnat, îşi pune amprenta şi pe atmosfera din şcoală, iar naratorul, profesor de română, proaspăt absolvent al Filologiei bucureştene, vine aici ca într-un exil, amăgindu-se că va rezista măcar un an, ca până la urmă să treacă vreo treizeci, consemnaţi într-un jurnal, pe baza căruia s-a născut scrierea de faţă. Mediul artificial şi periferic, precum în Muntele vrăjit de Thomas Mann, acaparează şi înlănţuie desprinderea, aspiraţie care ar justifica existenţa dublului, a unui Celuilalt, ce s-ar fi lansat pe o altă traiectorie a vieţii. Pe acest demers speculativ, cititorul însuşi, cu o profesie identică cu a naratorului, ar putea privi dintr-o altă perspectivă, ceva mai luminoasă, mediul şcolar din perioada la care se referă romanul. Dar cum ficţiunea şi visul sunt efectul unor emoţii, viziunea din Solenoid este marcată de o sumă de frustrări simţite de individ şi de semenii săi. Romanul valorifică elemente ale biografiei reale a autorului până la un punct de bifurcaţie, când verdictul dat de Cenaclul Luni de la Universitate asupra poemului „Căderea“ ar fi deschis calea afirmării literare a unui începător, predispus să viseze la glorii auctoriale. Contrar aşteptărilor (şi vocaţiei afirmate realmente), episodul marchează dezastrul carierei, „cavoul speranţelor de scriitor“, retezarea veleităţilor şi prin urmare ocuparea postului de profesor, ca o ipostază a eşecului.

solenoid_1_fullsize

http://www.tribunainvatamantului.ro/scoala-autohtona-de-ieri-de-azi-sub-vibratiile-solenoidului/

Discuţiile din cenaclu, inclusiv concluziile mentorului, îl apasă umilitor. Analizează sceptic că în poem au răzbătut miile de voci ale cărţilor citite, livrescul, ce au obturat realitatea, viaţa proprie. Prin compensaţie, jurnalul pe care-l ţine, din care s-a alimentat romanul, devine o carte reală a unui obscur profesor anonim. Existenţa unui dublu, sălăşluind în acelaşi corp, nu este exclusă, după cum află într-un mod ambiguu că ar mai fi avut un frate geamăn, mort în primele zile. De aici se ridică în roman întrebări asupra identităţii şi asupra existenţei unor fiinţe, deasupra oamenilor, care le guvernează destinul.

Mai multe personaje deţin o a doua identitate sau o identitate ascunsă, dezvăluită miraculos prin coincidenţe ce par dirijate de cineva ocult ori semnalate prin intermediul visului sau al unor amintiri de la vârsta copilăriei. Astfel, planul real al acţiunii se încarcă cu o prelungire în suprarealitate, descrisă în detalii tulburătoare. Lumea percepută prin simţurile obişnuite seamănă cu un covor întors cu faţa în jos din care vedem câteva fire şi noduri ale ţesăturii, însă adevăratul chip al modelelor rămâne invizibil.

În căutarea unui misterios manuscris Voynich, numărul de telefon abia vizibil de pe o cartolină de la Biblioteca Universităţii îl duce la casa lui Palamar, vechiul bibliotecar din fosta bibliotecă publică de cartier, pe care copilul o frecventase demult. Descoperă acum că ex-bibliotecarul este unul dintre puţinii specialişti în lumea microscopică a acarienilor, a cărei imagine invizibilă ascunde peisaje şi fiinţe de o spectaculozitate fascinantă. Admirator al acestui gen biologic, Palamar cultivă pe minuscula suprafaţă dintre degetul mare şi arătător de pe dosul palmei o colonie din sarcoptul râiei. Naratorul acceptă, pentru confirmare, să fie transferat, spiritual, în corpul unui sarcopt de acolo, ca să le transmită mesajul protector al zeului ce-i găzduieşte. Scriitorul realizează cu acest prilej o descriere de o imaginaţie debordantă, cu o acuitate a percepţiei asupra unor vieţuitoare ce se închipuie la o dimensiune firească, asemenea unor aşezări omeneşti. Sarcoptul intrus are misiunea unui mântuitor, mesager al zeului, dar, nefiind înţeles, piere prin schingiuire. Un asemenea transfer spiritual devine realizabil prin instalaţia ciudată pe care a construit-o Palamar în subsolul casei şi care foloseşte energia unui solenoid, termen care dă şi titlul romanului.

Încă înainte de lectură, titlul ne îndreaptă atenţia spre literatura ştiinţifico-fantastică, orientare susţinută şi de amănunte biografice: copilul citea cu nesaţ cărţile apărute ritmic în colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice“, iar interesul pentru microuniversuri este stârnit de citirea unui tratat de parazitologie, cu ilustraţii, în biblioteca unui medic veterinar.

Prin înfăţişare, microorganismele parazitare reprezintă un superlativ al monstruozităţii, al ameninţării a căror victimă este omul. Însă numai oamenii aleşi conştientizează acest stigmat ontologic şi au iniţiativa să se solidarizeze în „grupul pichetatorilor“ împotriva bolilor, a îmbătrânirii şi a morţii. Unul dintre „aleşi“ este naratorul, ce simte această ipostază odată cu cumpărarea casei, asemănate unui vapor cu foişor, într-o zonă săracă şi rău-famată a Colentinei: „Ţigani, curve, cuţitari“. Aici descoperim prima dată un solenoid, o bobină uriaşă, pe care proprietarul iniţial, inventator în domeniul electromagnetismului, o îngropase la temelie, într-un punct calculat matematic ca să capteze energiile pământului. Activată sursa energetică, omul pluteşte, într-o stare de levitaţie, iar geamul hubloului se deschide, cifrat, spre lumea microscopică, ce vegetează într-o forfotă continuă, fără ca simţurile noastre să o perceapă. Exemplele anterioare lămuresc, fragmentar, structura romanului. Realitatea cotidiană anostă deschide ferestre spre lumea imperceptibilă, între planurile căreia omul vieţuieşte fără a-şi da seama că domină sau este dominat, că viaţa este într-o dimensiune relativă în raport cu spaţiul şi timpul reperate subiectiv.

Până a ajunge dincolo de hotarele cunoaşterii rămâne mediul de convieţuire pământeană, în relaţia cu cei de alături şi unde segmentul şcoală este un punct de referinţă.

Şcoala – un mediu apăsător

Venirea într-o şcoală gimnazială a unui tânăr absolvent de Filologie, cu aspiraţii scriitoriceşti, este văzută ca o deturnare de la un destin întrevăzut altfel. De la început priveşte spaţiul cu ostilitate: interiorul gălbui i se pare labirintic şi multietajat, clasele identice şi numeroase (la un moment dat caută clasa a VII-a Ω) le confundă, el însuşi, somnambulic şi mereu întârziat nu găseşte locul şi nu ştie ce lecţie are de predat, în părul multora dintre elevi mişună păduchii, pe care îi iau profesorii. Un ataşament pentru profesie nu găseşte nici la el, nici la colegii de cancelarie, iar biblioteca, izolată într-o încăpere la demisol, servită de o bibliotecară cu chip barbar, are doar cărţi mucegăite şi este, de fapt, cameră de arest pentru elevii exmatriculaţi. Într-o asemenea cvasicolonie penitenciară, comunicarea educativă nu-şi găseşte niciun loc, profesorul, un ins izolat, este pus în faţa unor elevi când docili, când obraznici, în faţa părinţilor ce solicitau autoritar bătaia odraslelor ca măsură educativă verificată. Nici acţiunile colective nu aduc şanse de redresare. La şedinţele didactice, în sala unde atârnă pe peretele central, portretul conducătorului „într-o ureche“, învăţătoarele croşetează şi mai nimeni nu ascultă, campaniile de colectare a sticlelor, borcanelor, hârtiei devin supradimensionate, încât substituie orele de predare şi sufocă spaţiile de învăţământ.

Acest spaţiu de tortură îi prilejuieşte autorului creionarea unei suite de personaje, colegii de serviciu, într-o gamă variată de portrete anoste şi pitoreşti, privite cu duioşie sau spirit satiric, deseori cu un sarcasm izvorât din revolta mascată.

Profesorii au frică patologică de director, el însuşi un tip dubios, suferind de vitiligo (decolorare a pielii), curtezan în burlăcie, profitor al unor lecţii de biologie, unde elevii trebuiau să aducă iepuri, peşti pentru disecţie, terorizat, până la urmă ca familist, de coana Mimi, soţie posesivă. De la înălţimea funcţiei de îndrumător îşi asumase o replică, tic verbal pentru fiecare bărbat: „Însurat este mai rău ca spânzurat!“.

Colega Agripina, de aceeaşi specialitate, limba română, se autoconsideră cea mai competentă din sector în domeniul gramaticii. De la cercul pedagogic, unde reprezentase şcoala, vine revoltată şi face caz din faptul că la un referat se afirmase că „nu există adjectiv pronominal relativ“. Prestigiul ei în şcoală se bazează pe comentariile interminabile dictate şi date spre memorare elevilor.

O poveste şi un personaj care trece de la ridicol la dramatic se referă la profesoara de chimie Caty. Elegantă, pare frivolă, sfidându-i pe ceilalţi cu vila somptuoasă din Cotroceni, cu soţul funcţionar la Externe, ca, într-un moment de sinceritate, să-i dezvăluie naratorului o faţă ascunsă, contrară aparenţelor: drama femeii trecute de 40 de ani şi a omului, în general, apăsat de cunoaşterea destinului: îmbătrânirea, bolile, moartea. Motive care au determinat-o să adere la secta pichetiştilor, unde persoanele adunate, îmbrăcate în doliu, protestează la miez de noapte în faţa spitalelor, a morgii, a cimitirelor, în ciuda interdicţiilor Poliţiei.

Unele dintre cele mai reuşite episoade şcolare au o coeziune epică proprie şi pot fi înţelese detaşat de arhitectura ansamblului. Aşa este povestea enigmatică a umilului şi beţivului portar Ispas, care zicea premonitoriu că va fi răpit de extratereştri. Aberaţia se întâmplă şi o lungă vreme a dispărut, ca să revină şi să mărturisească supliciul din lumea întunecată unde a fost înălţat, despuiat de epidermă, cercetat, apoi coborât în acelaşi loc, având o platoşă transparentă în loc de piele.

Maiestuoasa şi fermecătoarea profesoară de matematică Florabela, antroponim ce ar sugera un titlu de tablou renascentist, o adevărată Venus, este strănepoata celebrului savant în domeniul onirismului Nicolae Vaschide, autor al faimoasei cărţi Somnul şi visele.

Bunica Florabelei, Alesia, zămislită la Paris, în urma unui vis erotic cu voluptuoasa prostituată Chloe, revine pe lume, la Bucureşti, din craniul unui uriaş, la fel cum zeităţile antice se năşteau din ţeasta lui Jupiter. Navigarea în lumea „viselor esenţiale“ are pentru autor, în asemenea cărţi, o rampă de lansare pentru descifrarea propriilor experienţe onirice.

În capitolul 18, unul dintre cele mai izbutite pentru crearea suspansului epic, a senzaţiei de grotesc şi sinistru, protagonista este profesoara de istorie şi Constituţie. Ea poartă un ghiul colţuros, cu care-i loveşte pe copii în cap, rănindu-i virulent. Conduce şi cercul de ateism, la care organizează concursuri prosteşti şi ridicole, pentru care cartea de căpătâi este Biblia hazlie, iar una dintre întreceri constă în scuiparea la ţintă a icoanei Fecioara cu pruncul. Într-o iarnă când toţi profesorii au fost mobilizaţi la efectuarea recensământului animalelor din cartier – scene comice şi de un realism pitoresc –, reîntorşi, seara, în cancelarie, profesoara reclamă că i-a fost şterpelit ghiulul din locul unde-l lăsase la secretariat. Insinuează că hoţul nu putea fi decât maistrul de atelier, pentru motivul că era ţigan, „neam de ciorditori“. Omul, de regulă retras, chemat în cancelarie ca în faţa curţii marţiale, este somat să înapoieze obiectul. El se conformează, pleacă în atelier şi revine cu cleştele de cuie, cu care îşi extrage singurul dinte de aur pe care-l purta şi-l aruncă însângerat pe masa din cancelarie. Gestul lui de om discriminat cutremură, dar nu produce remuşcări nici după ce ghiulul a fost preluat din sertarul unde îl dosise chiar purtătoarea. Ateismului ei grobian i se alătură şi caracterul infect al grupului de profesori în „mizeria fără margini a judecării lui Eftene“ (maistrul).

De pe asemenea planuri, de cele mai multe ori apăsat întunecoase, acţiunea decolează în suprarealitate, domeniul visului, livrescului, al reconstituirii amintirilor vârstei infantile. Împreună alcătuiesc un întreg unde, aşa cum declară autorul, „niciodată realitatea n-a fost mai încastrată în ficţiune, mai una cu ea“. Aşa se prefigurează şi deznodământul sub imperiul iubirii şi al regenerării. Iubirea pentru Irina, profesoară de fizică, dar cu preocupări metafizice, dăinuie. Fata este cea care semnalase energia solenoidului de la temelia casei-vapor, ea va naşte tot aici altă fetiţă, tot Irina, cumva desprinsă din cochilia ei, precum păpuşile matrioşca.

În loc să fie striviţi de talpa uriaşă a statuii Damnării, cei trei nu sunt atinşi, ci se vor salva, chiar dacă Bucureştiul, asemenea unui decor de mucava, se va ridica de pe temelii şi se va pulveriza. Iubirea, maternitatea, pruncul care zâmbeşte, precum în istorioara lui Herodot, anihilează gândurile ucigaşe.

 

Lasă un comentariu

MIHAIL DRUMEȘ 1901 – 1982 Expoziție de carte 35 de ani de la moartea scriitorului


Romanele interbelice ale lui Mihail Drumeș „nu și-au pierdut deloc puterea de a fascina. Ele au un limbaj familiar, cel al melodramei, limbaj universal, care, dincolo de riscurile estetice pe care le comportă pentru literatura înaltă, de reflex canonic, se regăsesc în substanța a numeroase opere remarcabile” (Angelo Mitchevici)

img_20170131_135957

Scriitorul Mihail Drumeş, pseudonim al lui Mihail Dumitrescu, s-a născut în data de 26.XI.1901, Ohrida, Macedonia. A decedat în data de 07.II.1982 la Bucureşti. Este fiul sârboaicei Despina şi al lui Vasile Dimitrie, macedonean (devenit Dumitrescu, după ce s-a stabilit în România. În timpul anilor de liceu de la Balș, editează şcolară, „Licăriri” (1915-1916), în care publică versuri şi proză semnate Mihai V. Demetrescu. Continuă studiile liceale la Craiova. După absolvirea Facultății de Filozofie și Litere de la București (1928) devine colaborator la revistele „Știrea”, „Flamura”, „Dimineaţa”, „Convorbiri literare”, „Universul literar”. În perioada anilor 1942 – 1947 este președintele editurii „Bucur Ciobanul”. Aici va iniția un amplu program de tipărire a cărţilor pentru copii şi tineret.
Publicații: 1917 – piesa istorică „Pata de sânge”; 1930 apare la editura „Cartea românească”, „Sfântul părere”; 1932 – piesa istorică „Ioana d/ Arc”; 1937 – romanul „Invitația la vals”; 1938 – „Scrisoare de dragoste”; 1940 – „Năluca”; volumul de teatru „Trei comedii”; 1941 – „O crimă pasională”;  1942 – romanul „Cazul Magheru”; 1946  -„Elevul Dima dintr-a șaptea”

img_20170131_135650
Romanele lui Mihail Drumeș „aparțin nu numai unei vârste a melodramei, dar și a unei culturi și civilizații, cea a României interbelice cu alte tipare de sensibilitate” (Angelo Mitchievici).

img_20170131_135602
Volumul de debut, „Capcana” (1927) a suscitat interesul comentatorilor prin noutatea epică, detalierea proceselor psihice. Romanul „Cazul Magheru”, deschide o abordare a devenirii personalităţii umane, prin relatarea unor momente biografice aparent disparate. Accentul epic cade pe relatarea unei experienţe, care determină o activare extremă şi o purificare a psihicului eroului (un medic), având ca efect revelarea şi cristalizarea unei neobişnuite puteri terapeutice.
Un roman al orgoliilor excesive şi al pasiunilor contrariate este „Invitaţia la vals”. În prim-plan se află „reconstituirea unui proces de autocunoaştere, de revelare a unor disfuncţii şi antagonisme interioare, de ale căror efecte protagoniştii devin conştienţi abia în final, când din pragul morţii privesc înapoi”.
Ediţiei din 1982 a romanului „Scrisoarea de dragoste”, apărut în 1938, i se adaugă scrisorile eroinei. „Caracterul şi eşecul tragic al arivistului sunt potenţate prin contrapunerea confesiunilor personajului feminin. Epistolarul protagonistei, diferit net ca atitudine şi stil de relatările eroului, dezvăluie o fermecătoare personalitate feminină”. „Elevul Dima dintr-a şaptea” are „farmecul candorii”, al vârstei adolescentine, spre care privim cu nostalgie.

img_20170131_135643
Volumul „Se revarsă apele” (1961) aduce relatări interesante despre satul oltenesc de la începutul secolului al XX-lea. „Povestea neamului românesc” (I-II, 1978-1979) se situează „la hotarul dintre beletristică şi literatura de popularizare”.
http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/05/31/mihail-drumes-viata-si-opera/

Lasă un comentariu

Expoziție de carte: DREPTUL LA MEMORIE 27.01.2017 Ziua internațională de comemorare a victimelor Holocaustului


Se invocă azi dreptul la memorie: cel de-al Doilea Război Mondial, ascensiunea fascismului şi a totalitarismului genocidul, „aplicarea în relaţiile internaţionale a dreptului forţei în locul forţei dreptului”, agresiunea, asasinatul politic.

16251832_1532036176825568_7919915882996599020_o
Din fondul de carte au fost selectate volumele care reconstituie ororile celei de-a doua conflagrații mondiale: Wieslaw Kielar, „Cinci ani la Auschwitz”, Joe J. Heydecker, Johannes Leeb, „Procesul de la Nurnberg”, Hedi Fried, „Frânturi dintr-o viaţă. Drumul la şi de la AUSCHWITZ”, Olga Lengyel, Cuptoarele lui Hitler”,Mihai Stoian, „Îngerul morţii. Dr. Mengele”, Oliver Lustig, Limbajul morţii”, Andrei Pogojev, „Evadare de la Auschwitz”, Cluade David, „Hitler şi nazismul”, Rupert Butler, „Gestapo”, ,Ian Kershaw”, Timothy W. Ryback, „Biblioteca lui Hitler”, John Boyne, „Băiatul cu pijamale în dungi”, Philipp Freiherr von Boeselager, „Am vrut să-l omorâm pe Hitler”, Antony Beevor, BERLIN. CĂDEREA – 1945”

16403347_1532036080158911_3889540593011016992_o
Volumul „Procesul de la Nurnberg” este totodată, un apel lansat umanităţii pentru promovarea drepturilor omului de către forurile internaţionale.

index

Tribunalul Internaţional cu sediul la Nürnberg a convocat pentru ziua de 8 august 1945, reprezentanţii celor patru mari puteri: SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa, conform hotărârii Comisiei Naţiunilor Unite pentru investigarea crimelor de război, întrunită la Londra în 20 octombrie 1943. În data de 20 noiembrie 1945 au început dezbaterile. Editura „Orizonturi” restituie opiniei publice integritatea originară a operei lui Joe Heydecker şi Johannes Leeb prin reeditarea capitolelor „Toastul lui Stalin. Winston Churchil protestează”; „Stalin şi canibalii”, „Omorul în masă de la Katin”.  Crima de la Katin a însângerat paginile istoriei. Autorii volumului elucidează doar până la un punct problema Katinului. În prefaţa volumului Ioan Grigorescu consemnează: „o crimă de la comiterea căreia a trebuit să treacă mai bine de o jumătate de veac pentru ca, în numele făptaşului, Boris Elţân, preşedintele Federaţiei Ruse, să îngenuncheze la Varşovia, în cimitirul Powonski, sub crucea înălţată în memoria martirilor de la Katin şi să rostească: Iertaţi-ne! „Iertăm, dar nu uităm…” au răspuns polonezii continuând să-şi dezgroape morţii din gropile comune de la Katin, o localitate înconjurată de păduri, din apropierea Smolenskului”.

Lasă un comentariu

Older Posts »