TRAIAN HERSENI, FORME STRĂVECHI DE CULTURĂ POPORANĂ ROMÂNEASCĂ. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori din Ţara Făgăraşului. Cluj-Napoca, editura Dacia, 1977


1

Cercetătorii Petre Caraman, Ovidiu Bârlea, Traian Herseni, Nicolae Bot s-au axat în studiile lor, pe reliefarea unei dimensiuni motivaţionale: funcţiile premaritale ale colindei şi colindatului. Câmpul de semnificaţii devine pentru cercetător un fenomen etnocultural complex al vieţii comunităţii săteşti.
Exceptând izvoarele bibliografice, volumul editat de Traian Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, are la bază cercetările personale de teren, privind cetele de feciori (asociaţii juvenile masculine), din ţinuturile româneşti. Cercetări complexe au fost efectuate în perioada anilor 1928-1938, în şaizeci şi opt de sate din Ţara Oltului, situată în sudul Transilvaniei, între Munţii Perşani, râul Olt şi Carpaţii Meridionali, având ca centru urban, Făgăraşul.
Consideraţii de substanţă au fost făcute de Traian Herseni, în lucrarea sa, consacrată unor „forme străvechi de cultură poporană românească”. Reputatul sociolog evidenţiază că în Ţara Oltului şi a Făgăraşului, se urmăreşte prin colindat, apelându-se fireşte, la modalităţile mentale, psihologice sau poetice, proprii comunităţii tradiţionale, asigurarea prosperităţii. În studiul său, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, cercetătorul situează funcţia premaritală a colindatului, „preocuparea de căsătorie, după problema mijloacelor de existenţă” (Traian Herseni). În studiul „Funcţiile agrare ale colindatului”, Nicolae Bot consemnează: „În colindat întâlnim informaţii despre poezia obiceiurilor de familie, despre riturile de iniţiere”.

Cetele de feciori au caracterul unor organizaţii de iniţiere, de instruire a junilor, de educare a lor în vederea împlinirii obligaţiilor sociale care le revin în cadrul vieţii săteşti. Ele continuă să aibă şi azi, acelaşi caracter. Datinile le conferă o trăsătură arhaică, pentru că ceata în sine „fiind mereu nouă, prezintă neîncetat, trăsături noi, de oameni vii, crescuţi şi pătrunşi de cultura vremii lor”(Traian Herseni).
Cetele de iniţiere au parcurs, odinioară, trei etape de caracteristice: „plecarea din comunitate”, desprinderea de familie; o perioadă de „şcoală”, de instruire, răstimp în care învăţăceii deprindeau tot ce era necesar pentru trecerea în rândul adulţilor. Cercetătorii includ ceata de feciori, prin simplă analogie, în ceremoniile de „întoarcere”. „Feciorii stăteau împreună la gazdă, aveau contact însă cu sătenii, cu femeile şi cu fetele, umblau din casă în casă, luau masa împreună cu părinţii şi fruntaşii satului şi mai ales, aduceau cu ei pe Dumnezeu, un Dumnezeu tânăr ca şi ei, un june zeificat. După spargerea cetei, începea îndată „dulcele Crăciunului”, perioadă de maximă intensitate, de încheiere a căsătoriilor, în care cel puţin, feciorii mari, adică, scăpaţi de armată, căutau să se însoare şi deci, să intre în altă categorie de vârstă. Interpretarea vine aproape de la sine: ceata cu petrecerile ei, era un fel de rămas-bun de la juneţe (celibat) şi o practică magico-religioasă pentru a asigura succesul căsătoriei” (Traian Herseni).

Cetele sunt mici organizaţii de feciori (4-7 până la 18-20 persoane, deci, bărbaţi necăsătoriţi dar la vârsta căsătoriei. Ele aveau în frunte un vătaf sau jude. Erau însoţite, adeseori, de „o mască”, numită „boriţă” sau „turcă” şi aveau ca sarcini, să organizeze dansurile şi petrecerile tineretului din sat în sărbătorile de iarnă, să colinde la Crăciun şi să îndeplinească rituri şi ceremonii, în marea lor majoritate, cu caracter arhaic. Cetele îşi desfăşurau activitatea între Crăciun şi Bobotează sau Sfântul Ioan. Unele se prelungeau şi aveau atribuţii mai restrânse: organizarea dansurilor şi menţinerea disciplinei în rândurile tineretului masculin, întreg anul. Majoritatea cetelor se constituiau de Sfântul Nicolae (6 decembrie). Atunci se stabileau persoanele care intrau în ceată, iar cei intraţi îşi alegeau conducătorii: un vătaf mare şi un vătaf mic, un stegar (care purta steagul), un colcer (care avea în grijă alimentele), un crâşmar sau cârciumar (care avea în grijă băutura), un casier (care mânuia banii). Conducătorii se alegeau prin vot, iar vătaful mare, uneori şi prin licitaţie (insul care dădea mai mult; banii strânşi de ceată, ca daruri din sat, îi rămâneau lui).

Între Sfântul Nicolae şi Crăciun (6-24 decembrie), activitatea cetelor se restrângea la pregătiri. În această perioadă, cetele îşi căutau o gazdă, învăţau colindele, angajau lăutari, făceau masca „boriţei”, „steagul”, cumpărau băutură, procurau lemne pentru foc, îşi puneau la punct îmbrăcămintea şi podoabele. Cetele frecventau şi şezătorile de fete, nu numai pentru a dansa şi a petrece ci şi pentru a obţine concursul fetelor, care le împrumutau basmale şi panglici pentru „boriţă” şi confecţionau steagul. Ceata îşi căuta din vreme o gazdă. Se prefera o casă încăpătoare, fără copii sau cel puţin, fără copii mici. Gospodarul care îi găzduia era numit „tată de feciori”, iar gospodina, „mamă de feciori”. Din ajun de Crăciun până la Sfântul Ioan, feciorii din ceată se mutau la gazdă şi făceau gospodărie în comun: acolo dormeau, mâncau şi petreceau. Cheltuielile erau suportate de ceată. În schimbul serviciilor aduse, gazdele mâncau şi beau împreună cu ceata, cu ceea ce se strângea din sat. Viaţa cetei era reglementată de obiceiuri sau contracte scrise în care erau prevăzute obligaţii şi interdicţii. Atâta timp cât stăteau la gazdă, feciorii nu puteau părăsi ceata fără aprobarea vătafului, iar acesta, fără ştirea cetei. Nu aveau voie să intre în cameră cu pălăria pe cap, nici să pună coatele pe masă în timp ce mâncau; nu aveau voie să consume mult alcool, să provoace scandaluri, să lase fetele nejucate. Cei care încălcau „poruncile”, erau pedepsiţi. Cei care plecau acasă la părinţi, sau se duceau pe la „mândruţele” lor fără a fi învoiţi de vătaf, erau legaţi, aşezaţi pe sanie şi purtaţi prin sat în văzul tuturor, fiind obligaţi să strige: „Cine face ca mine, ca mine să păţească”. În unele sate, cei vinovaţi erau ridicaţi pe stâlpul porţii şi obligaţi să-şi strige vina ca să-i audă şi să-i vadă întregul sat. Cu excepţia steagului, feciorii aveau ca semn distinctiv podoabe specifice: se îmbrăcau în pieptare, fără „recăle”, purtau căciuli sau pălării la fel, îşi puneau pe piept brâie colorate sau tricolorul în diagonală (vătaful, două, cruciş). Căciulile şi pălăriile erau împodobite cu „vâstre”, confecţionate din fire roşii şi aurii, pene, ciucuri, şnururi. În alte sate, conducătorii purtau bastonaşe sau bâte ciobăneşti. În cadrul pregătirilor, cu excepţia învăţatului colindelor, feciorii aduceau lemne din pădure sau strângeau lemne de la oamenii din sat. Se întorceau seara, strigând şi chiuind de joc cu carele şi cu caii împodobiţi cu brad, panglici, clopoţei, batiste. Lăutarii se tocmeau din timp. Tot la ceată erau sărbătorite zilele onomastice: Nicolae : 6 decembrie; Ştefan -27 decembrie, Vasile-1 ianuarie; Ion-7 ianuarie.

Rosturile cetei erau complexe. În noaptea de Crăciun colindau din casă în casă. Doi dintre feciori mergeau înainte şi întrebau gazdele dacă îi primesc. Ei erau aşteptaţi cu porţile deschise, cu „lămpile aprinse”. Ceremonialul din casă era bogat şi variat. Se intra în casă cântând sau spunând „Bună seara” şi dând mâna cu ai casei. Feciorii se aşezau în faţa mesei sau în jurul ei, pe două grupe, dintre care, una, în frunte cu vătavul, cânta o strofă, cealaltă, în frunte cu crâşmarul sau alt grad, cânta cealaltă strofă, alternativ. După aceea se făceau două, trei jocuri, iar „boriţa” juca rolul ei. Se luau darurile de pe masă, vătaful mulţumea şi ura gazdei sănătate, prosperitate, belşug. Darurile tradiţionale erau colacii de grâu, carnea de porc, la care se adăugau bani. Cei mai înstăriţi dăruiau şi băutură. Banii îi lua vătavul sau casierul. După colindat, a doua mare manifestare publică se desfăşura a doua zi de Crăciun. Atunci se făcea jocul cel mare al cetei, în mijlocul satului la care participa întregul sat. Dimineaţa, cetaşii mergeau la biserică, iar la ora două după-amiază „scoteau jocul”. În unele sate, a doua zi de Crăciun „se băgau fetele tinere în joc”. Între fetele de joc, cele de măritat şi cele mai mici, difereau îmbrăcămintea, pieptănătura, podoaba. A doua zi de Crăciun, ceata dădea o masă la gazda ei, la care erau invitaţi mai marii comunei din acea vreme: preot, notar, primar, învăţător, şef de post. Cetele aveau mereu invitaţi. Chemau într-o seară, părinţii, în altă seară, fetele de joc, în alta, feciorii care n-au intrat în ceată, în alta, părinţii fetelor. În zonă se statornicise credinţa că în perioada aceasta, în Noaptea de Crăciun sau de Anul Nou „se deschidea Cerul şi vorbeau animalele din grajd”. Cele douăsprezece zile de la Crăciun încolo, reprezentau anul şi se credea că aşa cum vor fi acele zile, vor fi şi lunile de peste an. Ziua întâi de Crăciun reprezenta anul întreg. Era considerată ca o zi cu dublă valoare prezicătoare. Adevăratul „An Nou” era considerat Crăciunul. În unele sate, de revelion, se trăgeau clopotele pentru „îngroparea anului vechi” şi se colinda până la zori. Seara se strângeau fete şi feciori şi executau practici pentru a afla viitorul- dacă se căsătoresc şi cum le vor fi soţii: frumoşi, sănătoşi, urâţi, bogaţi, bătrâni, tineri.
Cetele durau până la Sfântul Ioan (7 ianuarie). Înainte de „a se desface”, se desfăşurau ceremonii variate. În unele sate, feciorii se travesteau în „măşti”, de această dată „măşti umane”, antropromorfe, nu zoomorfe, se dădeau cu funingine sau cu făină pe obraz, se deghizau în femei, în târgoveţi, ursari, căldărari şi „se năpusteau” , „făcând gălăgie mare, pe uliţele satului, bătând din fiare/coase, căldări, tinichele-cu copiii după ei, spunându-şi reciproc, cuvinte de ocară”. Măştile intrau prin case, se luau după fete şi femei, făceau dezordine peste tot, luau obiecte de prin curţi, alimente din bucătării, dansau la răscruci. Acest obicei purta numele semnificativ „a bate tufa”, probabil pentru a alunga sufletele celor morţi după împlinirea celor douăsprezece zile, cât a fost deschis cerul şi au putut veni pe pământ, participanţii deghizându-se pentru a nu fi recunoscuţi”. În alte sate, cetele nemascate, făceau câte un joc la fiecare capăt de sat şi la mijlocul satului, în altele, „ardeau sălaşul”: scoteau în curte sau pe stradă, paiele pe care dormiseră cele două săptămâni, le dădeau foc şi săreau peste ele. Erau rituri de purificare. În alte sate, se păstra un obicei foarte vechi, cel de a „îneca vătavul”. Acesta era luat pe sus şi dus la fântână sau la râu, pentru a fi „înecat”. Scăpa de la moarte prin răscumpărare. De obicei, banii erau daţi de o fată, „mândra” lui. În multe din colindele culese de Traian Herseni şi soţia lui, era vorba de fetele de măritat, de peţit, de nuntă. În zonă, cele mai multe nunţi se făceau în „dulcele Crăciunului”, între Crăciun şi postul Paştelui. Aceste colinde erau urări de căsătorie. Cu prilejul Crăciunului, fetele de măritat îşi expuneau în camerele în care erau primiţi feciorii, întreaga „zestre”, confecţionată de mâna lor, iar în zilele următoare, la joc şi la petreceri, tinerii puneau la cale, cu concursul discret al părinţilor şi al rudelor, căsătoriile pentru sezonul care se deschidea.

Cetele de feciori, cu întreg complexul arheologic, antropologic, sociologic, psihologic, etnografic şi folcloristic se încadrează în calendarul popular festiv.
Cercetările de teren din zona carpatică în care oamenii se ocupau de agricultură şi creşterea animalelor, au dus la reconstituirea unui „cult al pădurii de brad” şi al unei „mame străvechi a acestei păduri care nu poate fi decât al muntelui-mamă, adică al mamei codrului”. S-a asociat un alt cult, „cultul grânelor”. S-a constatat coexistenţa a două variante de cult la aceeaşi populaţie, corelate în jurul unei idei directoare, suprapusă pe „magia fertilităţii” şi în special, a „fecundităţii”. Cultele agrare se axează pe „pământul roditor” , „cosmologie” (naştere şi creştere), „moarte” (culesul, secerişul) şi „înviere” (însămânţarea, încolţirea, noua recoltă). Cultele vânătoreşti şi mai târziu, cele pastorale, structurate pe „tiparul turmelor”, se axau pe „biologie”, „iar din cuprinsul acesteia, numai pe naştere, creştere şi fecundaţie, adică pe vitalitate: tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală „Octavian Paler” Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s