JACOB BURCKHARDT, Artă şi istorie, Bucureşti, editura Meridiane, 1987


8068_11453_img_1221

Jacob Burckhardt s-a născut la Basel la 25 mai 1818. Între anii 1839-1843 a studiat la Universitatea din Berlin, cu istoricul Ranke. De timpuriu l-au captivat arta şi muzeele. Lui Franz Kugler îi datorează orientarea sa spirituală. Între anii 1856 şi 1858 este profesor de istoria artei la Institutul politehnic din Zurich. Din anul 1858 predă la catedra de istorie a Universităţii din Basel. Aici va rămâne până la sfârşitul vieţii. Operele sale fundamentale: „Epoca lui Constantin cel Mare” (1852), „Cicerone” (1855), „Cultura Renaşterii în Italia” (1860), „Istoria Renaşterii” (1867) îi vor aduce consacrarea. „Amintiri despre Rubens”, „Istoria culturii greceşti”, „Consideraţii asupra istoriei umanităţii” au fost publicate postum. Ca istoric şi-a propus să stimuleze „contemplarea istorică a lumii”. La 25 februarie 1874 îi scrie lui Nietzsche: „ ca profesor şi docent pot să spun: am predat istoria nu ca scop în sine, ca istorie a omenirii cum este numită patetic, ci mai ales ca specialitate propedeutică: trebuia să ofer oamenilor eşafodajul de care nu se puteau lipsi pentru studiile lor ulterioare, dacă nu voiau ca totul să rămână suspendat în aer”. Wolfflin avea să remarce: „Audierea prelegerilor lui Burckhardt era o amintire pentru întreaga viaţă. Cuvântările sale erau pregătite după toate regulile artei, dar arta se ascundea sub aparenţa unei manifestări spontane, improvizate. Vorbea fără notiţe, foarte curgător şi limpede, economisind la maximum efectele. Înclinat din fire spre patetism, el păstra accente de acest fel pentru momente cu totul deosebite, când vorbea pe un ton mai coborât, tainic, cu vocea vibrândă de exemplu, despre frumuseţea Domului din Colonia sau despre excepţionala înzestrare a lui Rubens. Mai ales îşi dezvăluia simţul umorului, dar cu atâta fineţe încât numai puţini îşi dădeau seama de starea de spirit a vorbitorului. Fraze generale se auzeau arareori. Faptele istorice trebuiau să vorbească de la sine; răzbea doar ceva din fatalismul inerent concepţiei sale despre lume şi viaţă”.
Cultura reprezintă pentru istoricul de artă „chintesenţa a ceea ce omenirea a realizat în mod spontan, atât pentru stimularea vieţii materiale, cât şi ca expresie a vieţii spirituale şi morale. Intră în sfera ei, întreaga viaţă socială, toate tehnicile, artele, poezia şi toate ştiinţele. Ea este lumea libertăţii, a mobilităţii, nu însă neapărat a universalităţii, o lume care nu-şi impune valoarea prin constrângere”(Burckhardt). Capitolul consacrat lui Rembrandt detaliază subordonarea subiectului celor două forţe elementare, suverane în opera de artă: atmosfera şi lumina. Pictorul absoarbe luminii de zi, efectele magice. În spaţiul închis, „se dedă cu voluptate surprinderii tuturor formelor de manifestare ale luminii naturale şi artificiale şi ale reflexelor sale; chiar interiorul cel mai adânc nu mai este negru, ci un relativ clarobscur”. În picturile sale, imaginea lumii pare a fi captată de un suflet nemuritor, transfigurându-se mistic. În portretele sale, imortalizează pe pânză caractere individuale. În perioada anilor 1630-1640, este cel mai bine cotat pictor din Amsterdam. Se va căsători cu Saskia van Ulenburgh. După moartea ei, umbrele se prelungesc deasupra destinului său. În anul 1656 este declarat falit. A fost constrâns să-şi vândă colecţia de artă şi bunurile. Stilul pictural va fi de acum înainte, cu totul altul. Dacă în perioada timpurie, pânzele se scaldă într-o lumină de zi, firească, în portretele de acum, lumina proiectată de sus, este redată în tonuri calde până la incandescenţă. În primele portrete, Rembrandt intuieşte trăsăturile de caracter ale modelului. Notabil este portretul Margaretei van Bilderbeek (Frankfurt, 1633). Pictorul are predilecţie pentru fizionomii întunecate de o energie violentă („Neguţătorul evreu”, National Galery), asupra cărora planează fatalitatea destinului („Cap cu căciulă de blană), sau naturile colerice („Bărbat şezând cu baston”). Portretele colective, „Anatomistul” (1632), „Garda de noapte” (1642), „Staalmeesters” (1661) sunt reprezentative pentru perioada de mijloc şi cea târzie. Modelele sunt luminate de o lumină statică. Clar-obscurul este forma unei senzaţii intime sau a unei idei, este uşor vaporos, voalat, discret. Atmosfera emanată de tablourile este calmă, închisă în sine. Pictorul însoţeşte fiecare gest al modelelor sale, fiecare atitudine într-o călătorie dincolo de timp.
„Compania căpitanului Frans Banningh Cocq” consolidează gloria lui Rembrandt.
Pictorul a restituit memoriei, temele biblice: alungarea lui Agar, istoria lui Tobit, a lui Iosif, aducerea lui Isus în templu, fuga în Egipt, pelerinii din Emaus („Pelerinii de la Emaus”, „Christos şi femeia adulteră”, „Sfânta familie”, Închinarea păstorilor”, „Visul lui Iosif”, „Ana acuzată de Tobit de furtul unui ied”, „Arătarea Sfintei Treimi la stejarul Mamvri”, „Sacrificarea lui Isaac”). Misterul planurilor divine, slăbiciunea omului, temerea în faţa Judecăţii de Apoi, mântuirea prin Dumnezeu, se relevă în faţa privitorului.
Prin autoportretele sale, Rembrandt studiază o expresie, o atitudine: „Rembrandt cu privirea întunecată”, „Rembrandt cu căciulă de blană şi haină albă”, „Rembrandt cu mustaţă”. În ultimii ani de viaţă, autoportretul îi trădează vârsta şi însingurarea: nicio podoabă, niciun accesoriu.
Instituţia prin care arta se adresează publicului o reprezintă marile expoziţii. Colecţia de artă „ne revelează nu doar trecutul ci în mare măsură ceea ce este veşnic în om”. Luvrul, de pildă, deţine o colecţie cu numeroase capodopere ale marilor maeştri: Lionardo, Giorgione, Rafael, Rubens, Calude, P. Veronese, Murillo. Dresda etalează „Madona Sixtină” operele lui Correggio, Tiţian. Lor li se adaugă Galeria din Dusseldorf, colecţia Solly, National Gallery, Galeria din Lucca, Brescia, Bergamo, Torino. Mainz, Stuttgart, Praga, Amsterdam. Autorul volumului conchide: „Arta nu acceptă limite, ci năzuieşte să-şi viseze propriile visuri. Dacă este lăsată să o facă, ea poate să devină acea plăsmuire frumoasă, măreaţă şi plină de forţă, cum aspiră să fie. Arta îşi doreşte să ofere o plăcere durabilă. Ea este una din minunatele legături care strâng laolaltă popoare şi secole”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală „Octavian Paler” Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s