Dor de Octavian Paler
Prof. Ionel Mihali
Nu ne-a părăsit de prea mult timp, și ne este deja tot mai dor de el; îndeosebi nouă, făgărășenilor. În cele ce urmează încerc o schiță de portret al autorului, eludând oarecum opera propriu –zisă, deși această dihotomie se poate dovedi contraproductivă. Mă voi opri, totuși, asupra cărții Deșertul pentru totdeauna. Dar puțin și mai încolo. Pentru că am avut șansa să mă aflu(odată!) în imediata sa apropiere, am încercat să-l iscodesc cu privirea pentru a descoperi omenitatea sa inconfundabilă, manifestată fără ostentație în existentul cotidian, prin simpla lui prezență. În grupul restrâns în care mă aflam, companionii erau extrem de guralivi, cum se întâmplă în astfel de împrejurări.
Singurul care tăcea era maestrul. Așteptam cu vie emoție să rostească vreo apreciere, ori să ricaneze în vreun fel. Nimic din toate acestea. Rămânea tăcut și impenetrabil. Numai că tăcerile lui ni se păreau atât de expresive ! Erau tăcerile unui înțelept din stirpea celor aleși.
Atunci am înțeles mai bine tâlcul spusei sale: Un ochi al meu a fost întors mereu spre înăuntrul meu. Am izbutit, de asemenea, să înțeleg mai bine și noima definițiilor lirice din volumul de debut intitulat Umbra cuvintelor. Dar mai cu seamă ce imensă responsabilitate incumbă rostirea autentică. Nu te poți juca cu cuvintele, decât doar dacă îți propui, în mod programatic, un exercițiu ludic sau de badinaj, făcut însă și acela cu artă.
Acest adevăr părea a-l comunica, tăcând. Părea a ne spune că tot ce este esențial rămâne în bună măsură incomunicabil. Lumea se scaldă în inexprimabil. Insuficiența limbajului omenesc este tristă! Pe scurt, îi repugna trăncăneala gratuită, agitația verbală incontinentă, preferând polemicile cordiale. Nici măcar colocvialitatea facilă. Important e să trăiești nediminuat, părea a ne spune.
Toți cei din preajmă primeam o veritabilă lecție de cum trebuie să vorbim cum trebuie și ce trebuie, și cum trebuie să tăcem când trebuie. Oare nu cuvântul l-a alungat pe Adam din Rai? Nu spuneau bătrânii noștri : Vorbește-ți vorba! , apostrofând astfel pe insul logoreic ce o lua razna. Ar trebui să ne înspăimânte cuvintele care ne scapă și nu le putem lua niciodată înapoi, dar care nu pot fi uitate. Poate că mă înșel, dar aveam impresia că, aflându-se în Făgăraș, îl apucase, subit, dorul de Lisa copilăriei, din care, cum se știe, făcuse un fel de axis mundi, mărturisind, nu fără melancolie: Sufletul meu e plin și azi de aromele copilăriei, chiar dacă ea n-a fost idilică. Mi-am creat o Arcadie proprie, după o rețetă binecunoscută. Copilăria = vârsta de aur. Tot ce urmează, e decădere. Exil. …Și cum se face că, născut într-o lume extrem de practică, am ajuns să trăiesc aproape somnambulic? (Deșertul pentru totdeauna, p. 47) Ed. Albatros, Buc., 2002.
În definitiv câți dintre noi nu se cred oare eliberați pe vecie de spaimele, de bucuriile și de speranțele vârstei de zece ani și trăiesc până la moarte din acest capital. Copilul dictează, iar adultul scrie (Julien Green, Jurnal, Editura Univers, Buc., 1982).
Creangă n-a făcut la fel? Și nu e singurul. În fond, copilăria este paradisul pierdut pentru fiecare dintre noi.
Sunt înclinat să cred că numai endofasia exprimă complet. Autentice cu adevărat mi se par a fi doar retrăirile unor secvențe emoționale ce frizează kinestezicul. Așa pare că procedează Octavian Paler, accentuând eu-l profund, autoreferențial. Scriitor de extracție rurală, nu și-a escamotat niciodată obârșia. Dimpotrivă. Numai parvenitul își ascunde originea gri și-o înfrumusețează »fantezist« …În definitiv, România a fost preponderent rurală și, în loc de a ne rușina de acest lucru, e mai cuminte să-l recunoaștem și să-l asumăm…Paler a transformat Lisa într-un reper simbolic, cvasimitologic, și a făcut din ea o matrice în cărțile lui scrise la persoana întâi…
Numai că fiul de țăran, dacă vrea să devină un mare scriitor, nu poate fi romantic și mitologizant până la capăt –și să rămână în satul lui. El trebuie să plece; iar în această plecare, Paler ca și Preda iau, așa zicând, satul cu ei. Am citat, copios, din vol. Aproape liber, de Daniel Cristea –Enache.
Ceea ce a făcut din mine un caz aparte, de om cu identitate nesigură (se confesează autorul), a fost descoperirea consolidată cu timpul, că în Lisa, sensibilitatea mea excesivă mi-ar fi creat serioase dificultăți, dacă aș fi rămas acolo. De la distanță, puteam să iubesc un sat unde grijile materiale anihilau sentimentele. Trăind în el, obligat să mă împart între muncă, biserică și cârciumă, pentru a fi în rând cu ceilalți bărbați, nu știu cum m-aș fi descurcat. Relativ devreme, am priceput că într-o lume care ar fi arătat ca lumea copilăriei mele, romantismul n-ar fi apărut niciodată și, probabil, greutatea de a mă vedea dominându-mi slăbiciunile a sfârșit prin a mă îndepărta, treptat, de Lisa. (Deșertul pentru totdeauna –p. 237-238).
Cu riscul de a deveni fastidios (plicticos), voi cita, în continuare, o frază, î oglindă, din MEMORII de Nichifor Crainic: Eu nu cobor de pe culmile istoriei, ci mă urc din peșterile anonimatului. Boierii coboară și adesea coborâșul lor e alunecare; țăranii suie din greu, cu trudă mare. De aceea, cugetul luminos al acestei obârșii anonime mi-a dat totdeauna sentimentul înălțării, al biruinții și al răzbunării unei soarte mocnite sub grămada veacurilor. Sentimentul acesta…îl avea și tatăl meu, țăranul anonim, al cărui suflet chiuia de bucurie că-și vede feciorul cărturar, ridicat dintr-un neam care n-a citit decât în stele și n-a scris decât cu plugul pe coamele negre ale țărânii.
Mă întorc la DEȘERTUL PENTRU TOTDEAUNA; o carte, oarecum aparte, generată de infarctul suferit, care i-a lămurit două lucruri: că sunt împrejurări în care egoismul e firesc, iar pe de altă parte înțelegerea eșecurilor: Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaște că destinul meu a fost decis de defectele mele, se confesează autorul, într-o formulare, aparent paradoxală, din cele câteva lămuriri care deschid cartea.
Aflăm, de asemenea, că intenționa să scrie un roman, fiind ispitit de o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape »metafizic«, cu praf adus de vânt dintr-un deșert misterios, și visând o mare unde ar fi fost aruncată – se zice – cenușa zeilor morți. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficțiune într-o realitate paralelă.
Așadar, renunță la proiectatul roman, cuprins de alte griji, pomenindu-se amestecând praful din Asybaris în problemele sale existențiale. Și, ceva mai departe: Sunt aproape convins acum că omul are de fapt, trei vieți relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Și alta pe care – în lipsa unei formule mai bune – aș numi-o »secretă«…asupra căreia nu avem nici un control – cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconștientul – și unde nu ne putem minți.
Și continuă: Dacă împotriva pericolelor din afară te poți apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinăuntru? Aici, n-au găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această »viață de dincolo de oglindă« e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi (24 aug. 200).
Odată fixate aceste coordonate autoreferentiale, discursul naratologic poate începe (textul și metatextul). Pe tot parcursul ne întâmpină o permanentă pendulare între trecut și prezent, între vis și realitate, cu inserturi de ordin cultural, moral și filosofic, generate de asocieri cu întâmplări existențiale. Cele patru luni mai, iunie, iulie, august de spitalizare par a fi suficiente pentru a consuma acest discurs.
Mă voi limita doar la câteva spiciuri . Suntem în luna mai, cu autorul aflat pe un pat de spital, enunțând următoarea mărturisire: Am aproape șaptezeci și patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenței mele un înțeles. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? Mă gândesc din nou la diferența dintre »o biografie« și »un destin«, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin?
Întrebări dramatice rămase fără răspuns. Formulările aforistice atât de uzitate și de firești în scrierile sale, ne întâmpină de la început; după care evocă un vis straniu, oarecum: Se făcea că s-a întors în Lisa, la casa cea veche în care se născuse, crezând că părinții mai trăiau și se aflau înăuntru, dar nu îl auzeau, trebuind să bată mai tare în poartă. Ieșită în pridvorul casei, sora, ce părea mai bătrână decât atunci când a murit, îi zice: Nu te cunosc, intrând apoi în casă, lăsându-mă în uliță, buimăcit. Am vrut să strig: Sunt eu!, dar n-am reușit să articulez nici un sunet.
De altfel, zidul și visul apar frecvent în mitologia sa personală: Am avut nevoie, mereu, de un »zid« de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. Se declară, fără nici un fel de rest, un senzitiv: Poate simt mai mult decât înțeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă și mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic și uneori mă port pur și simplu ridicol.
Având mai degrabă îndoieli decât certitudini, discuția cu profesorul doctor glisează de la constatarea afecțiunii, la formulări de natură filosofică: Am crezut că sensul vieții este chiar viața. Acum nu mai sunt sigur.
- Asta nu se poate, a zis, imediat profesorul, cu o energie neașteptată, care arăta că nu era vorba de o părere convențională.
- De ce să nu se poată?
- Pentru că nu putem trăi în conflict cu noi înșine, a venit răspunsul, pe cât de surprinzător, pe atât de categoric.
O clipă am uitat de ce mă găseau acolo. Mi-a venit să râd și să-i spun că eu sunt de mai multă vreme în conflict cu mine. Poate, chiar ireconciliabil. Dar ceea ce ar fi trebuit să explic, după aceea, se cuvenea comunicat unui preot sau, cel mult, unui psihiatru. Ambivalența, eterna dilemă a naturii omenești ne trimite direct la Pascal. După care, suntem martori la o întoarcere în timp, când, tânăr fiind, începuse o istorie a sinuciderilor pe care a abandonat-o, dar pe care ar dori s-o reia, tocmai în acele momente de grea cumpănă, chiar dacă sinuciderea este socotită una din cele mai delicate probleme, sau singura cu adevărat importantă, în accepția lui Camus, opinie pe care, însă, o amendează imediat, socotind-o prea exagerată.
Paler are rezerve în a-și dezvălui mizeriile subconștientului său, socotind aceasta un fel de exorcism, nefiind în stare să-și creeze singur punctele de sprijin. Și, cu autoironie amară, gen antifrază, lipsa acestor puncte de sprijin sunt taxate daruri oferite de bătrânețe, simțindu-se ca o epavă aruncată la mal.
Drama bătrâneții e trăită cu tot omenescul, dar și cu înțelepciune, fără disperare, socotită o stare vitală. Se simțea doar obosit, deprimat, și pe deasupra tulbure, dar negăsind nici apăsarea, nici puterea de a privi moartea ca pe un sfârșit firesc.
Alunecarea în irealitate în timpul gol,ori pustiu, constituie o altă stare de spirit, pentru ca mai apoi să ne întâmpine o autocaracterizare realizată în termeni rezoluți: Nimeni probabil nu mă cunoaște așa cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios și ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moștenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calitățile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realiști, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însușiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-și viseze viața, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge ușor jucăria susceptibilităților sale, cam așa arată ce e sub mască.
Prin urmare jos masca! Dar oare, se poate cu adevărat? Și, psihologizează: E de ajuns să-mi imaginez subconștientul meu ca o grotă întunecoasă prin ungherele căreia își țes pânza păianjenii, că încep să mă codesc. Ce spun? Cât spun? Sunt îndoieli de care mă jenez și neputințe pe care aș prefera să nu le știu.
De ce îl obsedează deșerturile, se întreabă? Fiindcă SINGURĂTATEA a făcut parte mereu din destinul său. Enigmaticul plictisit, fratele misterios al neantului! Are convingerea că departe de a fi funerar, exterminator, deșertul e vital și chiar senzual. Îți dă, pe lângă o senzație de sete și de pericol, un fior de viață de dincolo de viață, pe care n-o poți încerca nicăieri altundeva. În deșert, filosofia valorează mai puțin decât un burduf de apă…
Poate părea supărător procedeul de a cita în exces din scrierile sale, dar despre Octavian Paler nu poți spune ceva esențial decât citându-l; ca de altfel și despre Emil Cioran și Petre Țuțea, care, întrebat odată ce profesie are, a dat următorul răspuns: Eu sunt de profesie român. Personalități accentuate, toți trei sunt posesori ai unor exprimări de maximă concentrare, adesea aforistică, oferind cititorului un veritabil spectacol de idei, apanajul celor înzestrați cu har.
Și, pentru a mai adăuga o tușă portretului moral al scriitorului nostru, voi cita încă o frază din același Jurnal al lui Julien Green, frază ce i se potrivește atât de bine: Una din grijile mele cele mai constante este să nu trișez. Vreau să ajung la Dumnezeu, dar nu vreau să-i mint pe oameni.
Vrem să credem că Octavian Paler a ajuns la Dumnezeu, fără să ne mintă.
Vă mulțumesc pentru atenție !
31 Mai, 2018
Blogul Bibliotecii Municipale Făgăraş 
Lasă un comentariu