Era o noapte de octombrie specială. De ce? Pentru că, spre surprinderea mea, cerul a îngăduit să cearnă din cer prima zăpadă, albă şi pufoasă ca o pânză diafană, ce s-a aşternut împrejurul meu cu o iuţeală uimitoare. Eram mic şi neajutorat, faţa îmi era îngheţată de frig, iar mâinile îmi tremurau ritmic. Casa în care trăiam noi, copii, era rece şi sărăcăcioasă, cu scândurile pudrede şi mâncate de vreme. Şi eram singuri. Grea singurătate! Să hoinăreşti pe străzi fără alt scop decât o bucată de pâine…Nici nu mai plângeam… nu mai aveam lacrimi…vântul îngheţat mi le furase. Eram obişnuit să îngheţ de frig şi să rabd de foame…şi era noapte…noapte de octombrie…rece şi friguroasă ca o zi de iarnă. Doar inima mai pâlpâia candidă în săculeţul ei din piept ”tic-tac!”, ca o bucată de cristal. Dar,vai! O mână nemiloasă ne-a alungat şi din acel loc, şi-aşa inuman. Noaptea de octombrie m-a primit cu braţele ei reci, strângându-mi încheieturile firave. O ploaie de stele s-a revărsat asupra-mi încercând să-mi încălzească sufletul singuratic şi pustiu.
Ce mic e tomberonul acesta, parcă ieri era mai mare sau poate că am visat, mai ştiu eu!? Noaptea e pe sfârşite, luna şi-a cunoscut apusul său, iar eu stau încă aici, în acest loc mic, întunecat şi umed, din care văd, prin capacul de deasupra, mirajul lumii. Dragi copii, să nu fiţi un biet cerşetor, să învăţaţi şi să-i ascultaţi pe părinţi! Să nu staţi ca mine-n ploi şi-n vânt, să n-aveţi niciodată inima-negurată şi rece cum o am eu în această zi de octombrie!
Blogul Bibliotecii Municipale Făgăraş 
Lasă un comentariu