Reportajul acesta l-am publicat în ziarul Tribuna Sibiului în ziua de 6 martie 2003. Este cel dintâi dintr-o serie de trei reportaje-interviu cu preotul evanghelic Eginald Schlattner din Roșia, județul Sibiu, care a debutat ca scriitor la 65 de ani.
Preotul-scriitor Eginald Schlattner din Roșia (Sibiu) e convins ca: „Nu trebuie părăsit locul suferinței, ci trebuie să faci suferința să părăsească locul!” (I)
Preotul-scriitor Eginald Schlattner se autodefineşte: „Cetăţean al României, sas, descinzând din saşii veniţi şi aşezaţi aici în urmă cu 880 de ani, preot evanghelic şi scriitor de limba germană”. Locuieşte la Roşia. Ca scriitor, debutează în anul 1998, la vârsta de 65 de ani, cu romanul „Der Geköpfte Hann (Cocoşul decapitat)”, apărut la Editura Paul Zsolnay din Viena. Romanul îi aduce un succes internaţional imens, critica de specialitate definindu-l drept o „senzație literară”. Miraculosul său debut a stârnit un adevărat apetit comparatist, autorul fiind situat alături de nume celebre ale literaturii universale: Thomas Mann, Günter Grass etc. Apar noi ediţii ale romanului. În 2001, romanul apare şi în versiune românească la Editura Humanitas, în traducerea Norei Iuga. La scurtă vreme, autorul predă editurii vieneze Zsolnay cel de-al doilea roman al său „Rote Handscuhe (Mănușile roșii)”, apărut deja în străinătate şi aflat în traducere şi în limba română. Succesul autorului e uluitor. E solicitat pentru prezentări, lansări, întâlniri cu cititorii, conferinţe în Germania, Austria, Elveţia… După cărţile sale se elaborează lucrări de doctorat, se fac filme. Roşia a devenit o curiozitate culturală, inspirând turismul cultural.
S-a născut la Arad în anul 1933, în ziua de 13 septembrie. A crescut şi și-a petrecut copilăria şi tinereţea la Făgăraş, unde situează şi acţiunea primului său roman. A făcut studii la Făgăraş (Liceul „Radu Negru”), Sibiu (Liceul „Brukenthal”) şi Braşov (Liceul „Honterus”). În perioada 1957, a studiat, timp de două semestre, teologie evanghelică la Cluj, de unde este exmatriculat „ca necredincios”. „Eram un răzvrătit”, explică. Studiază un an matematica, apoi hidrologie. În ziua de 28 decembrie 1957, înainte de susţinerea examenului de stat, este arestat şi condamnat de Tribunalul Militar pentru „tăinuirea delictului de înaltă trădare”. Pentru aceeaşi învinuire este arestat şi fratele său, care face cinci ani de închisoare. Este reţinut timp de doi ani în regim celular, sub anchetă, la Securitatea din Braşov. În 1960 e muncitor necalificat la Fabrica de Cărămidă din Făgăraş, schimbul de noapte, la bandă rulantă. După un an e tehnician în Banat şi în Munţii Apuseni, în 1964 devine desenator la Uzina Mecanică Mârşa. Cinci ani mai târziu, i se permite să-şi susţină examenul de licenţă la hidrologie. „În 1973 am simţit o chemare de la Dumnezeu. Viaţa m-a zguduit enorm şi m-am hotărât să încep Facultatea de Teologie. Am devenit student la 40 de ani”. După absolvire, în 1978, vine preot la Roşia. „În 1990 m-am pomenit fără obşte în parohie”. Devine preot de penitenciar pentru evanghelici în închisorile din Aiud şi Codlea. Locuieşte în Casa Parohială din Roșia de unde, orice i-ar rezerva viaţa, „de aici nu mă clintesc, convins fiind că nu trebuie părăsit locul suferinţei, ci trebuie să faci suferinţa să părăsească locul”.
Roşia – Der Rothberg sub „asediul” turismului cultural
Distanţa dintre Sibiu şi Roşia e de numai 20 km. Din şoseaua care duce spre Agnita, pe Valea Hârtibaciului, după numai 10 km, drumul o ia la stânga, coboară în Daia, străbate satul, iar mai apoi urcă serpentinele spre Monumentul închinat eroilor români din primul război mondial. Sus, câmpul se deschide într-o splendidă perspectivă spre creasta Făgăraşului, spre intrarea în defileul Oltului, iar, mai în dreapta, spre plaiurile Mărginimii, apoi, mai sus, spre cer, către Munţii Cindrel.
Drumul spre satul Nou rămâne în stânga, iar înainte duce spre Roşia – Der Rothberg. Un sat fără o strălucire aparte, care să-l consacre unei anume curiozităţi sau interes aparte, dar devenit parcă printr-o minune, de numai doi ani, un loc asediat de turismul cultural, mult mai cunoscut în străinătate decât acasă, la noi. Obiectul acestui interes e un personaj pitoresc, fascinant, el însuşi mirat de celebritatea de care este copleşit, preotul evanghelic și scriitorul Eginald Schlettner, sau „omul cu fularul roşu”.
O casă şi o inimă
Am convenit întâlnirea pentru o zi de vineri, la Casa Parohială, locuinţa sa. O casă mare pe frontonul căreia, într-un medalion, e înscris anul construcţiei – 1762, construcţie extinsă pe o casă mai veche cu aproape două secole. O curte largă cu o colecţie de trăsuri, şarete, sănii, adunate sau modificate de preot, după nevoi, şi cu care şi-a plimbat familia, copiii, copiii din sat, prietenii, oaspeţii de vază, chiar şi miniştri.
Preotul-scriitor Eginald Schlattner mă pofteşte în casă, încurajându-mă: „E o casă deschisă tuturor”. Salonul de primire e cea mai mare încăpere a locuinţei. Se mai numeşte „sala preoţilor”, după obiceiul mai vechi al preoţilor din zonă de a se întâlni periodic pentru a discuta treburi religioase sau de obşte. În dreapta salonului e cancelaria Parohiei, în stânga, camera fetei, acum stabilită în Germania, încăpere mică, intimă în care cel mai adesea preotul stă, şi tot în partea stângă, dormitorul. Restul încăperilor ţin de casa veche, de pe la 1500-1550. Salonul are duşumeaua din scândură lată, ceruită. În mijlocul încăperii o masă rotundă, cu patru scaune tapiţate, iar pe laturi măsuţe, fotolii, vitrine cu porţelanuri fine, ceramică săsească tradiţională, o bibliotecă.
Pe perete, o pendulă cu sunet grav, amplificat de spaţiul generos al încăperii, câteva tablouri – două portrete în cărbune şi un peisaj în acuarelă. În fereastră, flori, crăciuniţe înflorite. Lângă un fotoliu, o lampă cu picior, înaltă, iar alăturea, în perete, o firidă cu un serviciu de ceai, iar lângă ele o altă măsuţă pe care sunt expuse cele două romane şi ediţiile lor succesive ce i-au adus preotului-scriitor celebritatea. Puţin mai încolo, sunt expuse câteva „cadouri” primite de la prieteni, cunoscuţi, admiratori ai scrisului său: cocoşi din pluş, din ceramica, replici la romanul „Cocoşul decapitat”.
Stăm de vorbă la o măsuţă de unde pot cuprinde cu privirea întreg salonul. Sunt servit cu cafea. Gazda are o uşoară stângăcie, se scuză: „Nu prea știu să mă port ca gazdă”. Pe măsuţă, într-o vază, trei fire de frezie. Preotul ridică vaza, miroase: „Ce flori delicate! Miros plăcut, parfumat, o fragilitate dublată de o personalitate puternică”. Mobilierul străluceşte, prin reflexe, în lumina ce pătrunde generos în încăpere. Mobilier scump, bine întreţinut. „Tot ceea ce vedeţi aici e moştenirea câtorva generaţii, începând cu străbunici, bunici, părinţi, mătuşi. Toţi sunt prezenţi aici, prin moştenirea lor”.
În casă nu e cuprinsă numai memoria afectivă a unei familii, ci memoria unui sat, a unei culturi şi civilizaţii de peste opt secole. Din această lume, cândva atât de vie, de înfloritoare, de prosperă, de harnică şi ordonată, de împăcată cu sine şi cu Dumnezeu, au mai rămas în sat doar cinci bătrâni. Cinci bătrâni saşi şi cinci sicrie depozitate în Biserica din apropiere. Cinci sicrie – ultimul „dar” pentru aceşti bătrâni.
Biserica – mai veche cu 11 ani decât Berlinul
Din curtea Casei Parohiale se trece direct în curtea Bisericii, biserică veche, construită la 1225, cu 11 ani mai veche decât Berlinul. E o basilică de tip romanic, aproape nemodificat, înrudită stilistic cu Biserica romanică a comunei învecinat – Bungard. De la 1 ianuarie 1990 aici nu s-au mai ţinut slujbe. N-a fost pentru cine. Lumea a părăsit satul, mânată parcă de o ameninţare apocaliptică. Preotul a rămas. Singur pe puntea vasului său. În fiecare dimineaţă, intră în Biserică, rosteşte o rugăciune „pentru sufletul meu şi pentru Dumnezeu. După 850 de ani îi explic lui Dumnezeu că nu mai sunt slujbe, deşi mă duc zilnic în Biserică. Vreme de opt secole şi jumătate, Dumnezeu a fost răsfăţat aici, de oameni cu credinţă multă. Ruga sa în faţa Sfântului Altar e şi întrebare către Dumnezeu: «Doamne, de ce i-ai lăsat să plece când dobândirea Libertăţii era argumentul pentru a rămâne şi pentru a începe un alt fel de viață?!»” Și preotul aude căzând, pe Sfânta Masă, o lacrimă a lui Dumnezeu, semn că sunt lucruri care se mai întâmplă şi fără ştirea Lui.
Anul trecut, de Crăciun, în Biserică s-au aflat preotul, care oficia la Altar, soţia sa, profesoara Susanna, care cânta la orgă, fiica Sabine Maya, şi mama Gertrud, venite din München, și cele cinci sicrie. Rugăciunea Tatăl Nostru: „Vater Unser im Himmel. Geheiligt werde dein Name. Dein Reich komme. Dein Wille geschehe, wie im Himmel, so auf Erden. Unser tägliches Brot gib uns heute. Und vergib uns unsere Schuld, wie auch wir vergeben unsern Schuldigern. Und führe uns nicht in Versuchung, sondern erlöse uns von dem Bösen. Denn dein ist das Reich und die Kraft und die Herrlichkeit in Ewigkeit. Amen”. Dar mai este Dumnezeu în Biserică dacă limba a plecat?!
Ne îndreptăm spre ieşirea din Biserică. „Aici îmi aştept sfârşitul. O noapte, pentru priveghere, în Casa Parohială, o altă noapte aici, în Biserică, iar de aici mă vor duce românii şi ţiganii într-un loc cu 2 m mai jos”, zice cu resemnare, cu umor amar, dar şi cu seninătate, părintele.
Spaţiul comun al grădinilor Bisericii şi Casei Parohiale e destul de mare, încât preotul adeseori nu iese din ele, poate chiar două săptămâni. „Aici îmi fac plimbările, intra muros”, îmi explică, şi-mi arată pe zăpadă urmele paşilor săi. Priveşte urmele, iar după un moment de tăcere îmi zice: „La primul semn al soarelui, urmele acestea se vor topi, iar, odată cu ele, şi amintirea lor, aşa cum se stinge încet amintirea oamenilor şi a locurilor care au fost aici vreme de opt veacuri!”
Blogul Bibliotecii Municipale Făgăraş 
Lasă un comentariu