https://www.clasic.radio/articol/dirijorul-sergiu-celibidache/2067701/5341/2

Dirijorul Sergiu Celibidache

Sergiu Celibidache s-a născut în data de 28 iunie 1912, în orașul Roman, județul Neamț. A crescut în Iași, unde a studiat matematica, filozofia și a descoperit pianul la vârsta de 4 ani. Și-a început studiile la București, apoi le-a continuat la Paris și la Berlin. L-a avut ca profesor de compoziție pe Heinz Tiessen, cel care i-a remarcat potențialul și l-a chemat în Germania. În arta contrapunctului a fost îndrumat de Hugo Distler, a studiat teoria cu Fritz Stein și Kurt Thomas, iar dirijatul cu Walter Gmeindl.  

Mai întâi și-a câștigat existența ca pianist corepetitor, a continuat să se dedice compoziției, dar, în același timp, a uluit prin memoria și aptitudinile dirijorale. A fost dirijor permanent pentru prima dată în anii 1941-1942, la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”).

Fiind considerat student de excepție, în cel de-al Doilea Război Mondial i s-a permis continuarea studiilor, ajungând chiar să predea în locul profesorilor chemați pe front. După război, a dirijat Orchestra de Cameră din Berlin în 11 august 1945 și a câștigat un concurs organizat de Orchestra Radio din același oraș. Remarcat de Orchestra Filarmonicii din Berlin, care avea nevoie de un dirijor competent și fără implicații politice, a fost invitat să susțină un concert în 29 august 1945, în urma căruia devine director artistic al orchestrei, colaborare finalizată cu un număr impresionant de 414 concerte.

În 1948 a condus o altă orchestră cu renume, London Philharmonic Orchestra. Tot în acest an, Celibidache a semnat primul și unicul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legge. A urmat o perioadă în care a fost căutat în întreaga lume, dirijând pe mari scene din Europa și chiar din America Centrală și de Sud.

În 1952, Wilhelm Furtwängler revine în poziția de dirijor șef al Filarmonicii din Berlin, Celibidache va colabora în continuare cu această orchestră, primind doi ani mai târziu decorația Crucea de Merit a Republicii Federale Germania pentru refacerea orchestrei după război. În 1954, după moartea lui Furtwängler, Orchestra Filarmonicii din Berlin l-a ales succesor pe Herbert von Karajan; Celibidache nu va mai dirija această orchestră în următorii 38 ani.

În 1955, Celibidache primește Premiul Uniunii Criticilor Germani, în 1970, în Danemarca, i se acordă Premiul de muzică Leonie-Sonning, iar în Suedia, este numit Cavaler al Ordinului Vasa în Stockholm.

Între 1965 și 1971 a fost dirijor principal al Orchestrei Radiodifuziunii Suedeze; între 1971 și 1977, dirijor principal al Orchestrei Radiodifuziunii din Stuttgart, între 1973 și 1975, dirijor principal invitat al Orchestrei Naționale a Franței.

În anul 1965 s-a căsătorit cu pictorița pe care o știa din copilăria în România, Ioana Procopie Dumitrescu, iar trei ani mai târziu s-a născut unicul fiu, Serge Ioan.

În 1978 își începe activitatea pedagogică, la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz, unde este numit profesor onorific. Susține cursuri și în München din 1980, iar în SUA își realizează debutul cu un curs de orchestră, urmat de un concert.

Visul de a înfăptui o orchestră cu renume mondial a fost materializat prin activitatea sa alături de Orchestra Filarmonicii din München, al cărei director muzical a fost între anii 1979 și 1996. În 1982 a realizat primul turneu în Germania, urmat de alte țări europene, orchestra devenind extrem de căutată. De aici până la a concerta alături de Filarmonica din München pe întreg globul, mai era doar un singur pas: săli arhipline și ovații ale publicului, dar și elogii ale presei și criticilor de specialitate. Celibidache a concertat și în România alături de Orchestra Filarmonicii din Munchen, imediat după Revoluția din decembrie 1989.

Celibidache a impresionat prin felul în care a învățat de la maeștrii lui, de la Furtwängler, de la Tiessen. El a schimbat relația dirijor-orchestră, ducând întregul proces de creare al unui concert la un nivel superior. Nu era un iubitor al rutinei, cerea interpreților reevaluări permanente ale prestațiilor anterioare și era recunoscut pentru repetițiile foarte lungi. Influențat de gândirea budistă, în timpul concertului, Celibidache își canaliza energia pentru a crea condițiile necesare unei experiențe transcendentale. De aici se explică și refuzul lui de a i se înregistra prestațiile, considerând că doar în sala de concert muzica poate fi trăită cu adevărat.

Un stil dirijoral aparte și original, evidențiat mai ales prin varietatea tempo-urilor pe care le simțea în funcție de complexitatea unui pasaj, interpretarea sa se distingea prin trăire interioară intensă, prin echilibru și siguranță, prin forța de a transmite și a ghida orchestra către o transformare ce capta întreg publicul.

A abordat toate stilurile, remarcându-se ca un interpret ales al muzicii post-romantice, un dirijor desăvârșit al simfoniilor lui Anton Bruckner, dar și al impresionismului francez.

Unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, Sergiu Celibidache, s-a stins din viață la 14 august 1996, la vârsta de 84 de ani, la resedința sa din apropierea Parisului.

În semn de omagiu, a fost numit cetățean de onoare al Iașiului și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași.

Steinhardt și formele subversiunii

CARTEA DE CRITICĂ

Steinhardt și formele subversiunii

Adrian G. Romila
România literară nr. 20/2021

• Adrian Mureșan, Vârstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, Editura OMG, Alba-Iulia, 2020, 450 pag.

După consistenta carte a lui George Ardeleanu dedicată lui Nicolae Steinhardt, în 2009, mi-a fost greu să-mi imaginez că cineva ar mai putea scrie major despre subiect. Monografia dădea impresia de exhaustiv, ceea ce și era, căci demersul monografic chiar asta intenționase, să dea un portret cvasi-complet unui autor de primă mărime, a cărui postumitate a erupt incoerent și haotic după 1990. Cu alte cuvinte, venind dinspre biografic și istoric, în orizontul păstrării libertății de spirit sub comunism, cartea lui George Ardeleanu rămâne valabilă. Masivul studiu recent al lui Adrian Mureșan, însă, a dovedit că această postumitate nu e pe deplin exploatată, că o perspectivă pornită „dinspre mască înspre biografic și existențial“ e încă posibilă, cu bune rezultate analitice. Poate deloc surprinzător, multiplele fațete ale prezenței auctoriale încă mai rezervă, în cazul Steinhardt, frecvențe hermeneutice numai bune de accesat, iar preocupările lui Adrian Mureșan din ultimii ani îl recomandau din plin pentru o asemenea încercare.

Vârstele subversiunii. N.Steinhardt și deconstrucția utopiilor completează două aspecte esențiale în scrisul monahului de la Rohia: cel al „supraviețuirii prin cultură“, respectiv cel al „rezistenței prin cultură“. Pe ambele, contrar congenerilor păltinișeni și mai tinerilor șaptezeciști-optzeciști, Steinhardt le practică printr-o puternică vocație a „lecturilor infidele“, menite nu atât să asigure o legitimitate de scriitor activ sau să evidențieze arid semnificații pretins înalte, cât să valorizeze puternic umanul, contingentul, marginalul, secundarul, existențialul, în latura sa dură. Subversive prin abandonarea specificității strict literare și a esteticului autist, în favoarea eticului asumat și a ludicului inteligent, aceste „lecturi infidele“ au urmărit constant deconstrucția iluziilor, a prejudecăților, a clișeelor, a constrângerilor și a exclusivismelor de orice fel. Apologet al spiritului polemic moștenit din interbelic, temperament eseistic și ex-centric, mai degrabă apropiat de Cioran (și Caragiale) decât de Noica and comp., Steinhardt a denunțat constant reducționismele, pozitivismele și structuralismele epocii, într-un cuvânt, orice model totalitar. Prin scrisul său plurivoc și interdisciplinar, el a vizat o subversiune binoculară, în opinia lui Adrian Mureșan: o „subversiune a subiectului“, care a semnalat relativismul reflecției moderne cu evidente rezonanțe dialogice în postmodernismul și postdouămiismul ulterior, și, pe cale de consecință, o „subversiune a genurilor“, care a semnalat „incertitudinea speciilor tradiționale“ ale discursului, de unde iarăși amestecul aproape indiscernabil între specii, perspective și stiluri. „Constructele culturale occidentale, în speță cel francez și cel englez, au funcționat, astfel, atât ca modele etice și estetice, cât și ca paradigme subversive, care furnizează în permanență subiectului cosmopolit elemente pentru o filosofie a libertății“. Spirit speculativ, sapiențial și deloc ortodoxist, scriitorul (și monahul ortodox) Steinhardt a deconstruit frontierele ideologice ridicate de varii autorități politice, religioase și culturale, punând individul și poveștile lui esențiale mai presus de afilieri, altele decât cele menite să unească și să confirme libertatea.

După propria mărturisire, din rațiuni de spațiu (studiul său are, totuși, 450 de pagini, cu note de subsol și comentarii ample), Adrian Mureșan a decupat din vasta producție a lui Steinhardt doar trei dimensiuni, din cinci enunțate ca posibile: cea care relevă concepția politică anti-totalitară – „eseistul subversiv“, cea despre „estetica“ sa deschisă – „criticul cultural“ și cea despre modelele culturale franceze și britanice – „europenistul, cosmopolitul și comparatistul spontan“ (au fost lăsate deoparte abordările dedicate literarității textelor și existențialismului creștin). Oricum ar fi, Steinhardt a ales, prin tot ce a scris și a făcut, să înfrunte himerele utopice ale secolului XX, plătind, desigur, prețul cuvenit. Cartea lui Adrian Mureșan a conturat convingător o parte a acestui portret polifonic, situat sincronic „în contra direcției“, deci subversiv, par excellence. Prin el, Steinhardt a devenit un veritabil personaj al epocii sale, cu o gesticulație pe cât de clarificată acum, pe-atât de opacă anticipărilor în diacronie și greu de înregimentat. Orice abordare viitoare are drumul mai mult decât bătătorit și, dacă ea va veni de la același autor, are deja asigurate garanțiile de valabilitate.

Secretul lui Steinhardt

CRONICA EDIȚIILOR

Secretul lui Steinhardt

Răzvan Voncu
România literară nr. 31/2020

• N. Steinhardt, Opere 19. Varia II, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, referințe critice și indici de Florian Roatiș, repere biobibliografice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, Iași, 2020, 782 pag.

Cea mai recentă apariție din serie, volumul Varia II, editat de același consecvent și competent Florian Roatiș, încheie restituirea publicisticii neincluse în volum și, în general, a tuturor „așchiilor” pe care acest scriitor prolific le-a risipit, după mult-întârziata sa revenire în presă. (Pentru tot mai vocalii tineri encomiaști ai defunctului regim, reamintesc doar că, după ieșirea din închisoarea politică, în 1964, lui Steinhardt i s-a permis să publice creații originale abia după nouă ani, în 1973: elocventă mostră de „toleranță” și „liberalism”.)

În sumar sunt incluse, prin urmare, cronici, articole, răspunsuri la anchete literare, interviuri, intervenții radiofonice și (întrucât libertatea de exprimare a fost limitată, în perioada comunistă) nu puține inedite, găsite în chilia lui Steinhardt de la Mănăstirea Rohia. Între aceste texte restituite se află mici „bijuterii”, îndelung comentate – cum ar fi faimosul eseu Secretul «Scrisorii pierdute», publicat sub pseudonimul Nicolae Niculescu în revista „Ethos” din Paris, în 1975 –, și un capitol destul de consistent de încercări literare în versuri și proză. Care, dacă nu atestă un puternic talent epic sau liric, demonstrează, dacă mai era cazul, multilateralitatea preocupărilor culturale ale lui Nicolae Steinhardt și complexitatea personalității sale.

Ceea ce mi se pare remarcabil la acest al doilea volum de Varia este faptul că, în pofida caracterului său compozit, se citește cu folos și adaugă o tușă în plus la portretul autorului. Departe de a fi o completare „de serviciu” a ediției, el se poate constitui chiar – tocmai prin varietatea sa, despre care voi vorbi imediat – într-un bun punct de plecare al unei eventuale monografii a operei lui Steinhardt. Pe care o subîntinde, atât cronologic (cel puțin pentru perioada de după închisoare) și tematic, cât și structural. Căci tocmai fragmentele risipite – sau, nu o dată, deliberat diseminate – într-o serie întreagă de publicații, nu neapărat centrale, și în diverse medii, ca radioul, atestă universalitatea preo ­cupărilor culturale ale „monahului de la Rohia”, într-un secol XX marcat tocmai de specializare și atomizare tematică.

Spuneam că prima trăsătură de personalitate care transpare după lectura celor 665 de pagini de cronici, eseuri, însemnări, convorbiri etc. este vastitatea preocupărilor lui N. Steinhardt. O vastitate de mirare, în raport cu epoca (una, cum spuneam, de intensă specializare a autorilor și a limbajelor funcționale) și, mai ales, cu condiția autorului însuși. Ieșit din închisoare în 1964, cu sănătatea deja șubrezită, marcat ani întregi de interdicția de a publica și de „stigmatul” condiției de fost deținut politic, nu cred că pe Steinhardt l-ar fi învinuit cineva dacă s-ar fi refugiat în spațiul privat și în confortul unei sinecuri culturale oarecare. Însă fostul exeget al iudaismului din perspectivă catolică a procedat exact pe dos: îndată ce i s-a permis, s-a dedicat unei activități publicistice bogate, diverse, dând frâu liber curiozității sale enciclopedice. Foarte probabil, a contat acea revelație pe care a simțit-o la scurt timp după eliberare și pe care i-a povestit-o, într-o epistolă, lui Nicolae Manolescu: văzând, la Conservatorul din București, afișul unor conferințe pe teme, până nu demult, prohibite, a resimțit din plin perplexitatea evidenței că, în contextul micului „dezgheț” dintre 1964-1971, se poate face din nou cultură.

După nouă ani în care apariția numelui său a fost permisă numai sub traduceri din literatura universală (facilitate, spune editorul Florian Roatiș, de Mihai Șora și Vladimir Streinu), începând din 1973, Steinhardt a început să semneze regulat în presa literară. Mai întâi în „Viața Românească”, apoi și în „Secolul 20”, „Steaua”, „Tribuna”, „Familia” și altele. Dacă revenirea în literatura română propriu-zisă s-a făcut cu cronichete artistice și literare, găzduite la rubrica Miscellanea, ba chiar și la Revista revistelor, încetul cu încetul, „aripile” culturale ale eseistului s-au deschis și au acoperit teritorii tot mai variate, de la creația literară și plastică actuală la literatura, muzica, teatrul și gândirea universală.

Articolele sale acoperă, de fapt, o gamă uluitoare de preocupări și, chiar dacă nu se poate vorbi în toate de o competență specializată, e evident că avem în N. Steinhardt un al doilea mare risipitor de idei din cultura română, după Tudor Vianu. Ceea ce unifică, să zicem, cronica plastică la Dumitru Ghiață cu cea literară la Bedros Horasangian și glosele „mateine” cu considerațiile despre civilizația macedoneană în Grecia, este libertatea spiritului care, înzestrat cu o cunoaștere enciclopedică, își află în cultură un spațiu de fugă. Nu un refugiu, ci o eliberare: mai întâi, de spectrul celor două temnițe (cea mică, din care abia ieșise, și cea mare, a României comunizate), apoi, de cel al „omului nou”. Ipostaza estetică a omului, pe care o regăsește în arte, în filosofie, în istoria culturii, reprezintă mângâierea și, totodată, singura răzbunare acceptabilă, potrivit eticii creștine, pentru chinul de a vedea – în pușcărie, ca și în libertatea limitată de după – un alt chip al umanității: cel al „spiritului primar agresiv”, de care vorbea Marin Preda.

Această „recoltă” publicistică vastă și variată contrazice, o dată în plus, stereotipul monahismului ortodox „dogmatic” și „închistat”. Există în ortodoxie, neîndoielnic, nenumărați călugări și călugărițe refractare la cultura laică, însă monahismul are, și el, valoarea celui care îl practică. Steinhardt nu și-a schimbat identitatea spirituală după ce a îmbrăcat rasa monahală, ci, rămânând un exemplar călugăr, și-a păstrat libertatea de gândire și curiozitatea sa literară și artistică. Se poate spune, dimpotrivă, că Mănăstirea „Sfânta Ana” de la Rohia i-a ocrotit splendidul exercițiu al spiritului, dovedind că numai într-o înțelegere îngustă a ortodoxiei, aceasta intră în coliziune cu cultura laică.

A doua observație care se poate face, după lectura prezentului volum, este că N. Steinhardt nu a fost un naiv. Libertatea de care a beneficiat, după eliberarea din 1964, nu a fost completă. Regimul i-a îngăduit, într-un târziu, să revină în spațiul public, dar revenirea nu a fost deplină. Marea majoritate a articolelor sale au fost găzduite sau de-a dreptul destinate unor reviste „de nișă” ori din provincie, aflate, așadar, mai departe de ochii cenzurii. Când a dorit să publice un text ce intra în conflict fățiș cu ideologia dominantă (cum a fost Secretul «Scrisorii pierdute», al cărei „secret” consta, după cum a arătat George Ardeleanu, tocmai în mesajul antitotalitar din subtextul exegezei capodoperei caragialene), a recurs la un pseudonim și o publicație din exil. Lui Steinhardt nu i s-a permis, în mod evident, să devină un reper cultural de prim-plan, statut la care a acces numai postum, după prăbușirea comunismului. Până în 1989, condiția sa a fost cea de mare ocultat, tolerat, cu toate „bubele” sale politice, dar nu încurajat.

Cu atât mai mult, cu cât regimul a avut de-a face cu un spirit tenace, care a refuzat să îmbătrânească. Interesul lui Steinhardt pentru literatura generației optzeci, pentru suprarealism și, în general, pentru arta neleneșă atestă o vădită dorință de a recupera, de a trăi în prezent, a celui căruia i se furaseră atâția ani din viață. Ca și alți foști deținuți politici sau scriitori aflați un timp sub interdicție (de la Nicolae Balotă la Alexandru Piru), „călugărul de la Rohia” a revenit în cultură cu un apetit prodigios și cu o râvnă pe care activitatea sa antebelică nu o lăsa să se întrevadă. Preluând o celebră formulă din memorialistica recluziunii politice, spiritul lui Nicolae Steinhardt s-a îndoit, sub vremi, modificându-și metabolismul cultural, dar nu s-a frânt. Convingerea sa în puterea culturii de a-l salva spiritual pe omul modern, aflat la noi sub zodia unei ideologii opresive, reprezintă, în fond, echivalentul laic al mântuirii prin credință.

Cei care văd în asta o dovadă de naivitate sunt îndemnați să parcurgă ediția.