Biblioteca Municipală „Octavian Paler” şi bzf.ro vă invită la lectură


Gustave Flaubert,Madame Bovary, Iaşi, editura Polirom, 2000

doamna-bovary-2279736_big

„Madame Bovary, c’est moi!”, cuvinte cu o uimitoare rezonanţă pentru scriitorul care declară a fi el însuşi imaginea unui spirit oscilând între himere. Traiectoria Emmei Bovary, de la modesta soţie a felcerului Delamare până la simbolul debusolării, se resimte de neputinţa acesteia în faţa evidenţei. Franţa anilor ‚40 constituia, structural, un cadru de viaţă, menit să perpetueze ofilirea. Declaraţia lui Flaubert are valoare testimonială. Ideea de umanitate străbate textul romanului. Autorul devoalează complexitatea unei femei în luptă cu plictiseala şi nefericirea, cu visele înfrânte dar şi forţa de a pătrunde cauzele pierderii ei. Prin Emma Bovary, autorul face de fapt, procesul tuturor spiritelor romanţioase ademenite şi înşelate de romantismul lor. În capodopera sa, Flaubert a transfigurat datele documentare, creând o imagine vie, autentică a dramelor pe care le naşte, în climatul ei asfixiant, viaţa provincială burgheză, cenuşie şi meschină. Charles Bovary o iubeşte sincer. Nu este însă un spirit reflexiv. Îşi secondează soţia în tentativele ei de a-şi crea o ambianţă romantică. Nebănuind zbuciumul ei interior, nici nu-şi închipuie că Emma regretă că s-a căsătorit. Încă din această perioadă, se înfiripă gândul adulterului. Lipsa de luciditate a eroinei se împleteşte cu totala lipsă de orizont a mediului înconjurător. Dacă în lumea din jurul ei, Emma ar fi aflat temeiul unui ideal, chezăşia unei împliniri, totul ar fi fost atunci, altfel. Invitaţia pe care o primesc soţii Bovary la balul marchizului Vaubyessard nu lasă urme în amintirea lui Charles, dar este copleşitoare pentru Emma. Tot ce îşi dorise este aici, în universul somptuos al familiei d’Andervilliers. Reîntoarcerea acasă, masa încropită din resturile ultimei cine, încăperile sordide în raport cu luxul saloanelor, sunt de natură să irite, să atragă atenţia asupra mediocrităţii traiului. Fără ascendent nobiliar, Emma înţelege că drumurile îi sunt închise şi că numai o minune i-ar putea oferi o altă condiţie socială. Înăbuşindu-se într-o lume care îi rămâne străină, Emma caută o compensaţie, o armonizare a visurilor ei, în dragoste. Aşa cum ne-o descrie Flaubert, Emma este o pasională, dar o pasională din nevoia de reazem afectiv. O atrage tumultul, şocul sufletesc. Chiar şi dăruirea este, la e, un act de voinţă ardentă, de împrospătare şi nu unul de abandonare din şovăială. „Nu iubea marea decât din pricina furtunilor ei”. Redactarea „Doamnei Bovary” necesită necontenit, confruntarea cu realitatea epocii. Primul care iese în întâmpinarea tinerei familii la Yonville, este farmacistul Homais, metodic, ambiţios. La hanul „Rândunica”, unde Homais participa la câte o partidă de biliard, servesc cina perceptorul Binet şi ajutorul de notar, Leon Dupuis, un tânăr asupra căruia se opresc pentru prima dată, ochii setoşi de dragoste şi gingăşie romanţioasă ai doamnei Bovary. Timiditatea lui Léon, convins că nu poate avea nicio şansă, tentativele sale de apropiere de Emma, îl împiedică pentru moment, să-i devină amant. După reîntoarcerea de la Paris, unde îşi completează studiile juridice, se va dovedi mai bine pregătit în cucerirea inimii celei pe care o îndrăgise odinioară mai mult din curiozitate decât din pasiune. Când Léon părăseşte Yonville, Emma este deprimată. Se resemnează cu amintirea tânărului, amintire pe care o asociază cu tot ce se întâmplă şi pe care încearcă să o învie cu noile experienţe pe care le trăieşte. În memoria Emmei, amintirea lui Léon este comparată cu un rug care arde în stepă. Statornicia acestei amintiri, înverşunarea cu care Emma o păstrează şi o învie, deşi apoi, lâncezeşte şi moare, este descrisă magistral, de Flaubert.
Imagina este atât de complexă încât reprezintă o alegorie. Această realitate materială – rugul care arde, rezistă, învie, scade în intensitate şi se stinge – care trebuie să o explice pe cealaltă, acea realitate spirituală al cărei simbol este, sfârşeşte prin a o absorbi. Se produce o mutaţie tipică realităţii fictive în care dragostea ia literalmente, foc, dansează în flăcări albăstrii: „scriind, Emma simţea un alt bărbat, o fantomă alcătuită din amintirile ei cele mai înflăcărate, din lecturile cele mai frumoase, din dorinţele cele mai puternice; şi, până la urmă, devenea atât de real uşor de atins, că se-nfiora înmărmurită, fără să şi-l poată totuşi închipui limpede, atât de mult se pierdea, ca un zeu, în bogăţia însuşirilor sale. Îl vedea în ţinuturi albăstrii, în care scări de mătase se leagănă la balcoane în boarea florilor, în lumina lunii. Îl simţea alături de ea, trebuia să vină, să o răpească cu totul, într-un sărut. După asta cădea iar din visurile ei, istovită”. În scrisorile Emmei sunt prezente himerele şi demonii ispitei. Prin lectură, Emma îşi construieşte o realitate imaginară, fabuloasă. „Infinitatea de pasiuni”, metamorfozele prin care trece Emma, sunt un semn al unui dezechilibru prelungit. Între realitate şi realitatea fictivă a cărţilor, între realitate şi reprezentare, este o discontinuitate. Emma nu regăseşte în realitate nicio o asemănare cu realitatea fictivă din romane. Ea ajunge să guste „amărăciunea” unei vieţi dezolante. Ea va dori să umple jocul amar al realităţii cu strălucirea ficţiunii ei. Jocul ficţiunilor şterge hotarul între realitate şi imaginar, deschizând porţile ambiguităţii şi echivocului. Alunecarea de la existent la inexistent, de la plenitudine la neant, de la identitate la alteritate, este continuă. Înfrângerile o duc înspre sinucidere.
Elementul dramatic constant în povestea Emmei îl constituie oscilaţia dintre realitatea obiectivă şi cea subiectivă. Emma nu face diferenţa între cele două, ea poate trăi realitatea în chip iluzoriu, încercând s-o facă să devină concretă. Iluzie şi realitate sunt în roman, versiuni opuse ale aceluiaşi lucru. Realitatea îşi arată partea crudă, contrastând astfel, cu imaginea iluzorie pe care i-o creează fantezia Emmei, în urma lecturii romanelor de dragoste. În paralel, această realitate subiectivă îşi dezvăluie culoarea, măreţia şi bogăţia (caracterul iluzoriu, imposibilitatea ei) fiind confruntată cu realitatea obiectivă. Aşadar, una îi este indispensabilă celeilalte pentru constituirea realităţii fictive, ce rezultă din acea dialectică între faţetele reale şi cele ideale ale vieţii. În roman apar componentele iubirii romantice: efuziunea sentimentală, destinul tragic, retorica de un lirism accentuat. Spaţiul pe care-l instalează naratorul între realitate şi iluzie nu înseamnă de fapt, condamnare definitivă a uneia de către cealaltă, dimpotrivă, delicateţea înduioşătoare dezvăluie setea de absolut, de bucurie, de frumuseţe, nevoia de iluzie, efortul de a depăşi abisul dintre ideal şi adevărata lor condiţie. Puterea, capacitatea, forţa metamorfică, voinţa de „metamorfozare” este reprezentată, în viziunea filosofică a lui Jules Gaultier, de principiul bovaric ce structurează ontologic, existenţa. Pentru Gaultier, „bovarismul este puterea acordată omului de a se concepe altul decât este” (Jules de Gaultier, „Le Bovarysme”, 1902). Ficţiunea creează sau deformează universuri interioare şi exterioare. Iluzia îl face pe om, prizonier al universurilor ficţionale sau utopice. „Personajul paradigmă al bovarismului” are o viaţă paralelă, fabuloasă, care se reîmprospătează continuu. Bovarismul deschide largi perspective de interpretare. Temele predilecte sunt imaginarul şi identitatea. Apărut la intersecţia imaginarului cu problema identităţii, bovarismul problematizează imaginea despre sine a persoanei. Exaltările romantice ale Emmei Bovary se suprapun esenţelor simbolice: imagine, imaginaţie, imaginar. Iluziile despre sine însăşi şi despre lume ale Emmei Bovary, îi inspiră lui Gaultier, o originală filozofie a iluziei, „bovarismul”. Bovarismul presupune o criză a identităţii şi predilecţia pentru imaginar, artificial şi iluzie, un gust pentru ficţiunea contemplativă specifică decadenţei sfârşitului de secol XIX. Decadenţa „fin de siècle” s-a caracterizat prin voluptatea iraţionalului, scepticism, amoralism. Protagoniştii suferă de stări de epuizare nervoasă, hipersensibilitate. Una dintre filosofiile ce corespunde acestor reprezentări, este bovarismul. Personajul bovaric se complace în reverii prin care imaginarul compensativ va da satisfacţie idealizării de sine. Bovarismul este perceput ca o filozofie a iluziei şi a ficţiunii contemplative. „A fi” şi „a cunoaşte” se află într-o stare de disociere, armonia lor este iluzorie.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală „Octavian Paler” Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s