MIHAI SIN SCRIITOR FĂGĂRĂŞEAN


MIHAI SIN. ISPITA IZBĂVIRII. Bucureşti, editura Nemira, 2014

Motto: „Stinge cu dreapta Ta cea atotputernica focul ce m-a cuprins!”

0_2293

„Ispita izbavirii”  este titlul ultimului roman al lui Mihai Sin, aparut si lansat postum de editura „Nemira” din Bucuresti, cu catva timp  in urma.

O carte trudita, densa, o parabola uluitoare prin complexitatea, profunzimea si dureroasa franchete a discursului, o carte matura si responsabila despre conditia dramatica a  intelectualului vremii contemporane romanesti, peregrin intru regasirea Adevarului Unic al sinelui.

Intr-o lume terna, lipsita de orizont, intr-un univers ostil, golit de repere valorice esentiale, ziaristul candva celebru, asumandu-si conditia de… boschetar, traieste experienta dantesca… a Iadului pamantean la parametri dezumanizanti, caci…„Diavolul s-a intins peste masura, din pricini pe care nu le cunoastem”  – scrie Mihai Sin. – „Ar trebui create noi institutii, sa apara noi forte, care sa reprezinte calea lui Dumnezeu. Dar iarasi: cine si cum anume, cand omenirea pare sa nu mai produca anticorpi care s-o apere de fortele Raului? Intrebari si intrebari, in absenta raspunsurilor. (…) Cautam cu disperare raspunsuri concrete si solutii, pentru a nu asista neputinciosi la distrugerea spiritului si genei nationale identitare. Putem sa credem ca mai sunt si altii ca noi, care vor avea mijloace mai consistente de a gasi macar o parte din raspunsuri”.

Oare, ce ar putea fi mai „consistent” decat… credinta? Acolo unde este, daca este?!? Unde altundeva gasim mantuirea? „Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel viclean!”

Nu intamplator cartea se deschide cu un pasaj din Biblie: „La miezul noptii, un popor se clatina si piere. Nu este nici intuneric, nici umbra a mortii, unde sa se poata ascunde cei ce fac faradelegea” (Iov, 34: 20, 22).  Care popor? Daca ar fi sa raspund altfel, cu inceputul-inceputului, pur si simplu, ca la scoala, v-as spune ca este o carte despre poporul roman, despre drama constiintei sale identitare acutizandu-se la extrem cu precadere in ultimele doua decenii, despre tradarea intelectualilor (a unora dintre ei!) semnalata, candva, si de Mircea Eliade, si de Petre Tutea, si de parintele Iustin Parvu, despre un alt „Diogene – cainele… subteran”, despre aceasta „Romanie,  tara  bleaga,/ Iti fura toti din desaga // (…)// Cand te vei trezi flamanda/ Dezbracata, injugata,/ Vei da cu cutatu-n piatra,/ Piatra va scoate scantei/ Si-apoi Dumnezau cu ei!”. Dar  si despre ura de sine – blestemul tracic al acestui neam romanesc, intaiul crestinat – blestemul dezunirii, despre care vorbea si Vasile Parvan, infatisat in manuscrisul din secolul XIX din Muzeul Tarii Fagarasului si citat de Mihai Sin, fragmentar, in loc de intoducere:  „(…) Deoarece picioarele nu mai voiau a suporta trupul, mainile nu mai voiau a veghia si a vedea pentru celelalte madulare, incepu trupul a se vesteji  (…) si din zi in zi a se apropia de moarte. Atunci vazura ele nebunia ce au facut, se unira iarasi si se legara strans, ca ce au incercat nu vor mai incerca inca o data”.  O carte despre conjuratia mediocritatii – „Cea mai aspra robie este unde mintea trebuie sa se supuna prostiei” -, despre alienarea individului in absenta credintei, si despre inca multe teme destinate meditatiei profunde a cititorului.

Care e calea catre izbavire? „Doamne, primeste smerita mea rugaciune pentru iertarea pacatelor mele si, ca un indurat, stinge cu dreapta Ta cea atotputernica focul ce m-a cuprins” – se rosteste  in Biserica noastra ortodoxa . – „Inceteaza-mi boala si cu milostivirea Ta ridica-ma din patul durerii, intru slava Numelui Tau. Ca Tu esti Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre…” Frumoasa rugaciune! Ca un poem inca de la Facere.

„Stinge focul ce m-a cuprins!”  Focul? „Vantul se scurgea perfid printre crengile arborilor, tufisurilor si arbustilor, scotand un fel se suierat sinistru, monoton, ca un cantec de jale. Era aproape la fel cu acela din cimitire, toamna tarziu, iarna sau primavara devreme, cand mai ales brazii batuti de vant parca sunt bantuiti nu doar de vant, ci si de duhuri rele, intrand nelinistiti intr-o alerta rau-prevestitoare. Poate si de aceea, fara sa-si dea seama, cei de fata, cu exceptia Nebunului, isi tineau capetele plecate, parca ferindu-le astfel de orice posibila agresiune nevazuta. Nebunul o lua impetuos prin lastaris, iar ceilalti il urmara, jandarmii avand grija sa nu-l scape. (…) Intr-adevar, «spectacolul» pe care-l oferea cadavrul lui Ionica Vindecatorul, caci el trebuie sa fi fost, era infiorator. (…) Ochiul stang ii fusese scos,  probabil cu un briceag sau cutit, iar dreptul ramasese deschis, neatins, sticlos. (…) Petre Nebunul crestase cu un cutit sau un briceag pe pieptul Vindecatorului o cruce. De ce-ai facut asta?  il intreba comisarul-sef adjunct. Crucea?! Paru sa se mire ucigasul. Aaaa, da, crucea. Pentru ca se credea Dumnezeu, dar era fals, un prefacut. Am vrut sa-i fac un bine, l-am insemnat cu semnul crucii, ca sa fie iertat in lumea ailalta”.

Lumea pamanteana a lui Mihai Sin, pe cat de limpida, e bulversanta, brodata cu dexteritate, migala si rafinament, cu arta unui mare maestru, pe canavaua unei permanente maree sufletesti. Actualitatea –decupata secvential, cinematografic, dobandeste forta emotionala tulburatoare. „Cata viata, atata literatura!” – o alta proza demna de Nobelul pe care l-ar fi meritat, cu prisosinta, si controversatul roman „Quo vadis, Domine?”

Prozatorul de profunda sorginte ardeleneasca, dublat structural de un exceptional jurnalist de investigatie, se inspira, obsedant, din aspecte ale actualitatii urmarite pana in consecintele ei ultime. Si aici, ca si in romanele anterioare, personajele lui Mihai Sin traverseaza aceeasi acuta criza de identitate, nu se pot fixa in niciun cotlon al sinelui contorsionat, nu reusesc sa-si sara umbra nici macar in final: „Am stiut… Pe unii din preajma ta ti-i da Dumnezeu, El le da un rost… Si nici atunci… Alteori, rostul celor de langa tine li-l hotarasc altii, oameni ca noi, mai buni sau mai ticalosi. Dar, zise Miron, cutremurat, aproape strigand, dac-ai stiut, de ce-ai acceptat, de ce-ai venit la mine? (…) Pentru ca, reusi sa sopteasca, in timp ce un zambet ii lumina fata o clipa, pentru ca am vrut sa mor intr-un pat curat, ca asta. Nu uita ca sunt un biet om, nu un sfant…”

Dar este, oare, moartea o izbavire? Ori un esec… mai dureros decat singuratatea alergatorului de cursa lunga,  sau decat scurta, trecatoarea glorie a erolui purtat pe scut?

„Fostul mare gazetar nu-si dorea o «revenire». Nu de aceea parasise el «lume reala», nu de aceea fusese impins, obligat sa o paraseasca, pentru a se intoarce la ea ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Prefera o noua identitate, dar cum putea s-o obtina? (…) Oricum, lui nu-i mai pasa de nimic, trecuse prin prea multe intr-o viata de om. Pentru el era ca si cum ar fi revenit intr-o alta lume, care avea legatura mai degraba cu cea de Dincolo, decat cu cea de pe Pamant. Iar ceea ce i se intampla acum insemna un fel de misiune, pentru ca simtea ca are un mandat limitat. (…) Si tot din prima seara incepura sa discute despre Proiectul lor (…) Tema centrala ar fi cea a Neputintei individului in fata Sistemului. (…) Mii, sute de mii, poate milioane de indivizi care n-au mai suportat Neputinta si au incercat sa-si exprime ideile indraznete, puse in slujba colectivitatii lor, au sfarsit in lanturi sau decapitati, sau arsi pe rug, sau spanzurati, sau torturati, in chinuri fioroase. Sistemul nu a cedat niciodata in fata criticilor lui, in fata celor care i-au aratat hidosenia sau macar au incercat sa spuna ca e perfectibil. Au fost eliminati, cum se spune astazi, «scurt», fara multe vorbe. (…) Dar in Romania multi creatori traiesc cu iluzia ca idei ale lor ar putea sa influenteze gandirea bolnavicioasa a unor conducatori. Si sufera de neputinta cand vad ca, niciodata, nici macar vreo idée stralucita nu e aplicata de guvernanti. Si nu e doar cazul Romaniei, fireste. (…) Neputinta ne seaca, ne exaspereaza zi de zi si uneori clipa de clipa. E ca o boala cumplita de care fiecare scapa cum poate, iar unii nu scapa deloc.”

„In definitiv –marturisea scriitorul Mihai Sin -, fiecare dintre noi asta cautam o viata intreaga, sa ne izbavim. Iar eu despre asta am scris si am tot scris, personajele mele asta cauta cu infrigurare.”

„Ispita izbavirii” trebuia scrisa. E o carte uluitoare. A fost ultima inainte de a pasi Dincolo, dar, daruindu-ne-o noua si posteritatii, marele prozator si-a aflat mantuirea. Odihneasca-se vesnic in Lumina!

MARIANA CRISTESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s