POETICA DORULUI EMINESCIAN


images„Dorul” cunoaște în creaţia eminesciană o multitudine de nuanţe stilistice ce se înscriu în tradiţia creativităţii populare. „Dorul” este „una dintre cele mai fine cristalizări ale spiritului popular, constantă fundamentală a viziunii asupra lumii şi vieţii” (Gheorghe Drăgan, „Poetică eminesciană”). Aşa după cum atestă variantele poeziei „Amicului F”, Eminescu optează pentru cuvântul „dor” în loc de formele iniţiale „gând” şi „vis”. În poemul „Împărat şi proletar”, „dorul”descinde în filosofia schopenhaueriană: „În veci aceleaşi doruri mascate-n altă haină…”; „de unde vine şi unde merge floarea /Dorinţelor obscure sădite în noian”. În cosmogonia din „Scrisoarea I” dorul semnifică „voinţa de a trăi” dar şi un „primum movens” al lumilor: „Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit /Sunt atrase (lumile) în viaţă de un dor nemărginit”. „Dorul de viaţă” din „Gemenii” (variantă) echivalează cu „Durerea pieritoare ca strălucirea spumei” (variantă la „Scrisoarea I”). Consecinţa firească este negarea „dorului-durere”: „Din doruri pământene n-a-tingă-te-o scânteie” („Nunta lui Brig-Belu”). Alteori, dorul este asociat patimii: „Va geme de patimi/ Al mării aspru cânt” („Mai am un singur dor”); „Ţi-nchin cu patimă şi dor / O-ntreagă-mpărăţie” (o variantă a „Luceafărului”). Dorurile şi patimile omeneşti au forţă de revelare în poemele „Criticilor mei” şi „Iubind în taină”: „A dorului tărie / Cuvinte dă duioaselor mistere”. Taina dragostei „duioasă” se asociază „farmecului dureros” („Povestea teiului”) sau „dulcii jele”: „Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele” („Călin”). Dorul este proiectat în spaţiul-timp infinit: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă” („La steaua”). „Dorul fără nume” (”Făt-Frumos din tei”) se preschimbă în „dor de moarte” în poemele „Peste vârfuri”, „Luceafărul”, „Demonism”. Dorul şi visul statuează aspiraţia spre „liniştea din paradisul copilăriei sau din lumea idealului închipuită la vârsta primelor iubiri”. Cele trei teme fundamentale ale romantismului –visul-, ale folclorului- dorul- şi ale poeziei- iubirea- dobândesc sensuri adânci în creaţia eminesciană. Anticipându-l pe C. Noica, Panait Cerna face o paralelă între elegia „Mai am un singur dor” şi balada „Mioriţa,,, relevând „ambivalenţa dorului” în poemele eminesciene: „imaginea divină” şi „realitatea vieţii”. În volumul „Poezia lui Eminescu”, Tudor Vianu reia analogia „dorului”, exprimat în parafraza „farmec dureros”. Noica îi lărgeşte câmpul de înţelesuri: „e un cuvânt al deschiderii şi totodată al închiderii într-un orizont, unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi căutării; al lui ce este şi ce nu este; al lui ce poate fi şi nu poate fi; un cuvânt al ştiutului şi al neştiutului, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat” (Noica, „Creaţie şi frumos în rostirea românească”. „Starea de dor” este o „stare sufletească românească prin excelenţă”, în viziunea lui L. Blaga. Poetul îi decelează sensurile: „putere impersonală”, „vrajă”, „boală cosmică”, „emanaţie material-sufletească a individului”. În studiul „Lexicul artistic eminescian în lumină statistică”, Luiza Seche precizează că în antumele lui Eminescu, cuvântul „dor” are o frecvenţă de 54. Cu sensul de „nostalgie”, are frecvenţa de 20, cel de „suferinţă din dragoste”-15. Cuvântul „vis” are o frecvenţă de 128. Interferenţele şi suprapunerile de sensuri conduc la relaţii specifice: „dor-vis”, „dor”-gând”, „dor-crez”, „dor-cântec”, „dor-patimă”, „dor-fiinţă”, „dor-jale”. „Dorul” eminescian cuprinde un „timp mitic-poetic”: „Când basmele iubite erau înc-adevăruri / Când gândul era pază de vis şi de eres” („Povestea magului călător în stele”). „Gândul”, „visul”, „eresul” se situează în „illo tempore”. Elegia „Mai am un singur dor” dezvăluie o „iradiere reciprocă între dorul de moarte şi dorul de luceferi” (Gheorghe Drăgan, „Poetică eminesciană”): „Mai am un singur dor:/ În liniştea serii / Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării…; Luceferi, ce răsar / Din umbră de cetini, /Fiindu-mi prieteni, /O să-mi zâmbească iar”. Poetul „simte dependenţa sa de ritmul naturii, care determină trecerea neîntreruptă de la finit la infinit şi lărgeşte viziunea sa asupra lumii” (Ioan Guţia, „Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu”). Freamătul de frunze, malurile mării redau o mişcare ritmică şi ondulatorie ce devoalează „armonia între mişcările sufletului şi ritmul naturii pentru a ajunge la un sens simfonic”(I. Guţia, „Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu”). Versul eminescian închide în el însuşi modularea eufonică, menită să înveşnicească curgerea emoţională a poemului. Este un timp creator de orizonturi ce scrutează infinitul. Dorul-dor eminescian e perceput ca mod de transcendere „a firii spre fiinţă”. În poemul „Luceafărul”, „dorul” rămâne alături de gând, înnobilat de măreţia zborului spre origini: „Şi din a haosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea dintâi, / Cum izvorau lumine; //Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”. „Dorul” eminescian este „aspiraţia nemărginită, deschiderea eului către osmoza cu lumea dinafară, cu întreaga fire, care-i condiţionează nu numai deplinătatea dar chiar şi fiinţarea ca atare”(George Popa, „Prezentul etern eminescian”).

Viorica Bica Biblioteca Municipală „Octavian Paler”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s