VIORICA POP ÎNTÂLNIRE ÎN DESTIN I. C. DRĂGUŞANU. OCTAVIAN PALER Braşov, editura Romprint, 2007


Paler-220x220

Autoarea volumului parcurge itinerarul spiritual şi existenţial a două creaţii literare: „Peregrinul transilvan” şi „Autoportret într-o oglindă spartă”. În anul 1910, N. Iorga reedita „Peregrinul transelvan” de Ion Codru Drăguşanu, „boier” din vechea nobilime grănicerească a Ţării Făgăraşului, fost profesor la Ploieşti, comisar de propagandă în timpul revoluţiei de la 1848, fapt pentru care a fost arestat de trupele represive, întemniţat şi apoi expulzat peste munţi, vice-căpitan al ţinutului natal. Şerban Cioculescu, cel de-al doilea editor, a remarcat valenţele artistice ale textului literar.

„Peregrinul transilvan” a fost publicat în două versiuni, mai întâi în foiletonul ziarului „Concordia” (1863-1864), apoi, în volum, la Sibiu (1865). Ultimele trei capitole au fost publicate în „Familia” (1869; 1879). Memorialul se încadrează în literatura de călătorie, apărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi inaugurată de volumul „Însemnare a călătoriei mele” a lui Dinicu Golescu. Redactat sub forma unui „jurnal – memento”, volumul cuprinde treizeci şi cinci de „pseudoscrisori”, trimise „unui amic în patrie” între anii 1835 şi 1848. Autorul epistolelor este un personaj picaresc, un călător pasionat de geografia spirituală a lumii timpului său. Itinerarul aventurilor sale este redat de personajul narator cu vervă şi umor, cu o naturaleţe firească.

El nu este un contemplator al „spectacolului lumii”, este un contemplator al „spectacolului umanului”. I. C. Drăguşanu este un „reporter care prinde pulsul social al unei vremi prin simpla oprire asupra aspectului familiar şi zilnic” (P.Constantinescu). Călătoria este pentru el un mod de viaţă. „Deplasarea în spaţiul geografic este un pretext pentru o deplasare a spiritului, a avansare hermeneutică într-un imperiu inepuizabil al semnelor, care este însăşi existenţa omenească în formele ei concret istorice, etnografice, politice şi culturale” (Cosma, A.). Scrisorile I-IV relatează plecarea din Transilvania, „ruperea de tradiţia familiei” şi descinderea în străinătate, în suita domnitorului Alexandru D. Ghica. Următoarele epistole narează prima călătorie în Europa şi consemnează întâiul său contact cu Occidentul. Grandoarea monumentelor arhitectonice şi a operelor de artă este compensată prin vitalitatea zilelor şi nopţilor de carnaval. Scrisorile XIV-XIX proiectează „eul-narator” în spaţiul occidental necunoscut. Paginile abundă în descrieri ample ale necropolelor Viena, Baden-Baden, Paris Londra. Capacitatea de a surprinde esenţialul este meritorie. Epistolele XX-XXII relatează „peripeţiile” celor doi ani petrecuţi la Paris. „Cele trei ipostaze experimentate de autor deschid, fiecare, perspective asupra unor aspecte şi oameni diferiţi, rezolvându-se nu numai în nişte concluzii cu privire la poporul francez şi la capitala sa, ci şi într-o adevărată filozofie de viaţă” (Georgeta Antonescu). Noi mărturii din călătoria pe Mediterana se adaugă periplului occidental. Scrisorile XXVIII-XXX relatează călătoria transeuropeană: Napoli-Petesburg. Scrisorile XXXI-XXXIII narează întoarcerea în ţările occidentale, cu consideraţii ample asupra sistemului politic şi a structurilor sociale. Ultimele două scrisori, XXXIV-XXXV, aduc un elogiu Franţei.

În contextul literar al epocii, Ion Codru Drăguşanu are reputaţia de a fi „primul român european” (Pompiliu Constantinescu): „modern ca structură, cult, receptiv în mod natural, călător din instinct, iubind schimbarea de peisaj ca o necesitate lăuntrică, aventurier din familia de spirite a veacului lui Voltaire, maleabil, cu simţul critic înnăscut şi rafinat prin experienţa cu oamenii şi împrejurările diverse, admirativ şi ironic, realist şi lucid, dornic să cunoască mereu şi să compare la tot pasul”(Pompiliu Constantinescu). Opera lui Octavian Paler este creaţia unui moralist format la şcoala antichităţii. „Autoportret într-o oglindă spartă”, editat în 2004, e un itinerar spiritual de sondare a „rosturilor existentei”. Meditaţia filozofică si expresia poematică, aforistică, atitudinea ironică sau gravă alcătuiesc o „alchimie de gânduri si cuvinte”. Spre vârsta senectuţii, Octavian Paler „coboară terapeutic în atmosfera patriarhală a satului din copilărie, pe care o fixează în tablouri antologice, cu senzaţia ca si tristeţile sunt luminoase: coacerea cartofilor pe câmp, cojirea nucilor verzi, secerişul, care, pentru copilul uitat lângă snop şi prins de insolaţie, va deveni destin, căci se va simţi mereu om al verii”. Muntele este „un sanctuar străbătut de ploi fertile, cositul are virtuţi regeneratoare”. „De fiecare dată asistam la un spectacol cosmic, în egală măsură grandios şi înfricoşător. Norii erau de un vânăt dur, ce bătea spre negru. Canonada fulgerelor şi trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dându-i o tensiune misterioasă în care se amestecau panica şi evlavia. Păsările coborau speriate şi se ascundeau. Până şi nucii, de obicei calmi, păreau intimidaţi. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor care, când se tânguiau, când aruncau spre cer o rugăminte patetică. Uneori, norii se risipeau ori se descărcau într-o ploaie violentă, dar fără grindină. Alteori, lanurile de grâu, de ovăz şi de porumb erau zdrobite”. Vocea cugetării se transpune într-o confesiune tulburătoare din care răzbate o amară înţelepciune: „vara bătrâneţii are faţă ostilă, soare agresiv, ea îşi pierde virtuţile unui destin”. Imaginea „drumului”-calea Secii,un drum pietros de munte-motiv frecvent în literatura populară si cultă, are o funcţie iniţiatică dar şi una purificatoare. Lisa este „centrum mundi” ca şi Drăguşul lui I. C. Drăguşanu.

Prin contrast, apare drumul cotidian, al citadinului-confruntarea cu realitatea dezamăgeşte, dar totodată, este un pretext pentru adâncirea în reflecţie: „ce-a mai rămas din mine, din cel care am fost pe Calea Secii? Acum sunt aproape bucureştean. Mi-am pierdut deprinderile rustice, m-am civilizat. N-am devenit, încă, şi nici nu am cum să devin un bucureştean autentic, căci e de ajuns ţipătul unui cocoş, auzit la amiază sau noaptea pentru a se ruina întreaga mea experienţă citadină. Dar asta înseamnă un singur lucru: Că am o identitate tulbure. Păstrez în adâncul melancoliei mele, aroma ploilor din Lisa, rămasă ca umezeala în copacii bătrâni crescuţi în locuri ferite de soare”. În creaţia lui Octavian Paler predomină „acuitatea intelectuală, prinsă într-un joc al reveriei şi al lucidităţii: o trăire densă în idei, o idee densă în trăiri, detaliile descriptive sporesc gravitatea cu subtilitate ironică, ironia are subtilitate gravă, sentenţioasă”. „Lumea modernă nu mai e capabilă să creeze mituri. Singurele mituri, oarecum moderne, care se pot pune alături de miturile anticilor, au, toate, aceeaşi caracteristică. Sunt produse de o capodoperă literară şi contrazic teoria că miturile nu au autori. E vorba de Don Juan, de Don Quijote, de Faust şi de Hamlet. Pentru mine, mitologia nu e o colecţie de legende, ci un fel de a ieşi din istorie, de a scăpa de stresul istoriei. Un mod de a nu mai depinde de timp”.

„Nimeni nu poate şti, înainte de a îmbătrâni, ce înseamnă pentru un om de vârsta mea momentul în care, spre dimineaţă, întunericul devine lăptos. Dimineţile sunt pentru mine, acum, mai pline de mister decât serile. Poate, pentru că, acum, prefer doar ceea ce începe! După câteva zile de vreme posomorâtă şi tuberculoasă, în care a plouat continuu, azi cerul e din nou curat. Şi cum, în mod excepţional, nu mă doare capul, aş putea încerca să ajung, în fine, la o concluzie: Aşadar, ce am în urma mea? O biografie sau un destin? Mai comod, probabil, ar fi să zic: un destin…pe căi subterane, biografia se transformă în destin”. „Timpul narat” si „timpul narării” poartă pecetea „motivului oglinzii”. Ego-ul se reflectă, dramatic, în cioburile unei „oglinzi sparte”: „dimineaţă m-am sculat cu gândul că fiecare om are haosul său personal. Şi că în raporturile cu acest haos, există trei faze. În prima, îţi ignori haosul. În a doua, rătăceşti prin el. În a treia, încerci, dacă mai ai timp, să pui puţină ordine. Dar cum? Lăsându-mă în voia stărilor de moment şi amintirilor? Când te priveşti într-o oglindă spartă, e singurul mijloc, probabil”. „Eul raţional” si „eul afectiv” îi definesc personalitatea. Cel care a copilărit într-un mit, într-un sat de la poalele munţilor Făgăraş, Lisa, se defineşte „om de răspântie”. Octavian Paler este patetic în fluxul mărturisirilor. „Speculaţia exclude la el premisele gratuităţii şi nu cunoaşte plăcerea purului paradox. Ea este mereu în ţinută de companie şi nu cunoaşte decât tonurile înalte ale gravităţii” (Eugen Simion, „Scriitori români de azi”, III). În „Peregrinul transilvan”, călătoria este percepută ca „o deschidere spre lumea în care se proiectează eul”. La Octavian Paler, călătoria sălăşluieşte în cuget ca o „modalitate de cunoaştere a lumii”. Raţiunea de „a fi” semnifică la I. C. Drăguşanu, „disponibilitate spirituală”, la Octavian Paler, „nelinişte ontologică”. Relatarea „celor văzute şi trăite e susţinută de cultura celor doi scriitori, elementul livresc însoţind mereu, spiritul critic al receptării, concretizându-se în trimiteri la istorie, mitologie, artă, în citate celebre, cu rol de motto-uri şi de comparaţii, la Ion Codru-Drăguşanu, cu rol de adâncire a semnificaţiilor, la Octavian Paler”. Ultimele fraze ale autoarei sunt o chintesenţă a creaţiei – „Realitatea biografică se transformă în destinul operei-paralele existenţiale se atrag în DESTIN CREATOR!” Viorica Bica Biblioteca „Octavian Paler” Făgăraş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s