ERNEST BERNEA, SPAŢIU, TIMP ŞI CAUZALITATE LA POPORUL ROMÂN, Bucureşti, editura Humanitas, 1997


bernea

Sociologul şi etnograful Ernest Bernea publică monografia asupra filosofiei populare a românilor, rod al anchetelor de tip sociologic. Investigaţiile lui asupra reprezentării spaţiului, a timpului şi a cauzalităţii au demarat sub auspiciile Institutului Social Român condus de sociologul Dimitrie Gusti.
„Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român” reuneşte într-un volum, trilogia „reprezentarea spaţiului” (1966), „Reprezentarea timpului” (1969) şi „Reprezentarea cauzalităţii” (1972). Culegerea materialului documentar înregistrat până în anul 1944 acoperă zonele etnografice Gorjul de Nord, Argeşul, Muscelul, Sibiul cu satele mărginaşe, Făgăraşul, Câmpulungul Moldovenesc, cercetate în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti. Cercetările au continuat între anii 1947-1952 şi 1965-1966 sub auspiciile Academiei. Este inclusă şi documentarea pe ţara Bârsei-Braşov.
Cosmicismul românesc instituie, în viziunea autorului, „legi universale prin care lumea se guvernează”. Este o operă de echilibru şi armonie care învăluie frumuseţea. Ordinea cosmică „trece dincolo de voinţa omului şi omul trebuie să se supună ei. Atitudinea omului în faţa lumii şi lucrurilor este de înţelegere şi ascultare”. Ordinea cosmică este un principiu al existenţei pentru poporul român. Alături de spaţiu, timpul constituie un cadru al filosofiei populare, „ritmează şi dă sens cugetului şi faptei omului”. El descinde în izvoarele de natură magico-religioasă. Satul românesc tradiţional se întemeiază pe o reprezentare concretă şi calitativă a perioadelor, „a momentelor care vin, se duc şi se desfăşoară într-un etern prezent, revenind pe un curs al vieţii cu înţelesuri proprii”. Ţăranul român cunoaşte dimensiunea lumii şi a vieţii, „o trăieşte din plin, dar într-un mod diferit de al nostru, cunoscând timpul trăit, timpul calitativ”. El îi ştie rosturile, simte că „făptura sa există în timp, ştie că s-a născut la o dată oarecare, că trăieşte în prezent şi că zilele ce urmează îl poartă pas cu pas către un viitor care se încheie în moarte. Aceeaşi stare de lucruri o vede şi în jurul său. Cursul ce urcă şi cade al vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor, schimbarea necontenită şi nestăpânită a feţei lucrurilor. Tot ce natura dezvăluie privirii omului în feluri atât de deosebite, tot ce este făptură are un început şi un sfârşit”. „A fi timp, înseamnă a fi trecător”. Pentru omul din satul arhaic, trecerea timpului este percepută ca o stare naturală, firească a lucrurilor, ca pe o condiţie umană. Ordinea obiectivă a lucrurilor nu poate fi schimbată. Voinţa umană este benefică dacă se supune acestei ordini. „Voinţa omului nu poate trece dincolo de puterea cu care a fost înzestrat. Viaţa, aşa cum se desfăşoară, descrie sensul ei care a fost fixat de la început (misterul creaţiei). Omul merge în pasul condiţiei şi destinului său propriu în limita îngăduită de acestea”.
În calendarul tradiţional al satului românesc, timpul se încadrează în forme organizatorice. Primăvara începe la Dragobete (24 februarie), vara începe la Sfinţii Constantin şi Elena (21 mai), toamna, la Ziua Crucii (14 septembrie) şi iarna, la Sfântul Andrei (30 noiembrie). Anotimpurile semnifică şi etapele vieţii omului: copilărie, şi tinereţe, maturitate şi bătrâneţe. Cursul lumii şi al vieţii este alcătuit din perioade şi supus unui ritm care stabileşte ordinea lucrurilor. Luna este o altă unitate de timp. Cele douăsprezece luni poartă nume populare concrete, legate de vreme, vegetaţie sau rod: Indrea, Faur, Mărţişor, Prier, Florar, Cireşar, Cuptor, Gustar, Răpciune, Brumărel, Brumar, Gerar. Săptămâna are, iarăşi, un rol major, în apropierea marilor sărbători: Crăciun, Paşti, Sfânta Maria, Săptămâna Crăciunului, a Bobotezei, Săptămâna luminată. În funcţie de sărbători apar şi posturile, în care oamenii sunt supuşi unui regim de viaţă spiritual mai sever. Prima zi a anului şi prima zi a lunilor ( Anul Nou”; zi-ntâi” sau „cap de lună”) semnifică „un început, prin care se angajează şi se determină tot ce survine pe durata respectivă”. Miercurea şi vinerea sunt zile binefăcătoare, sunt zile de post şi de înălţare spirituală, în virtutea temeiului biblic.
Timpul ca durată obiectivă este numit „veac”. „Veacul” are o notă de misticism. În concepţia ţăranului român, „lucrurile sunt trecătoare şi eterne totodată, trecătoare ca fenomene şi eterne ca sens, adică sunt în timp, dar sunt şi dincolo de timp printr-o participare mistică la eternitate”. Timpul istoric ştiinţific curge în perioade şi epoci. Timpul istoric veac este complex, „făptură consistentă printr-un suflu tainic”. În mentalitatea ţăranului român, timpul este o realitate care se consumă în alta, superioară”, Dumnezeu este „principiu şi sens al celor neschimbătoare şi al celor schimbătoare, cauză a tuturor lucrurilor şi cauză a timpului”. Timpul, „creaţia lui Dumnezeu, începe o dată cu lumea aceasta creată şi se va sfârşi o dată cu ea. Dumnezeu l-a deprins, l-a făcut să înceapă ca pe ceva aparţinând creaţiei sale”. Începutul este însăşi lumea creată de Dumnezeu. „În început stau toţi germenii a ceea ce este, a ceea ce creşte şi moare”. Tot ce fiinţează în această lume are un sfârşit. Sfârşitul timpului e dincolo de timp, în eternitate. Filosofia umanistă a populară a satului arhaic se axează pe legătura permanentă cu o realitate transcendentă, pe credinţa într-u alt ciclu al existenţei. Curgerea vieţii implică şi ideea de destin, de soartă. Credinţa în soartă este unanim recunoscută în satul românesc tradiţional.
În volumul „Sacrul şi profanul”, Mircea Eliade susţine că „timpul sacru este prin însăşi natura lui, reversibil” („Sacrul şi profanul, Paris, editura Galimard, 1965, pag. 60), este un „timp mitic primordial, devenit prezent”. Timpul sacru este „recuperabil şi irepetabil”. Prin actele rituale acest timp se reeditează. În viaţa aceluiaşi om („homo religiosus”) vieţuiesc timpul sacru şi cel profan, timpul sacru fiind un prezent etern.
În concepţia populară noţiunea de „ordine” are un rol primordial. Omul merge în pasul condiţiei şi destinului său propriu în limita îngăduită de acestea”. Natura şi ordinea cosmică „prin repetarea şi precizia manifestărilor dau un temei şi mai sigur, uneori dincolo de limitele lor; există o ordine şi cauze care determină fenomenele”. Fenomenele naturii supun continuu mintea omului, îi cer un răspuns. Ritmul cosmic îşi are sursa în ordinea şi legile ce guvernează lumea. Spiritul creator se integrează în ordinea existenţei lucrurilor. În satul românesc cuvântul se întregeşte în adânci semnificaţii. Puterea gândului este o parte integrantă din cuvânt, Cuvântul posedă un potenţial spiritual complex, semnifică „mintea şi sufletul nostru”.
Pentru omul satului românesc tradiţional, „lumea în înţeles de existenţă naturală, cosmică, este ceva care există obiectiv şi care se impune prin ordinea ei. Lumea aceasta, care în limitele filosofiei noastre populare este materială şi spirituală, de o manifestare plurală şi plină de forţe, deseori greu de cuprins, are în primul rând o calitate. Este bine articulată, puterea şi frumuseţea ei, de aici vin” (Ernest Bernea).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală „Octavian Paler” Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s