Albinăritul în Ţara Făgăraşului


 albina

Albinăritul a fost o îndeletnicire foarte veche a locuitorilor țării noastre – bazinul Carpato-dunărean dispunând de o climă favorabilă şi o floră diversificată – oferind condiţii optime creşterii albinelor din cele mai îndepărtate timpuri.

Primele referiri scrise despre relaţia strămoşilor noştri cu albinele ne sunt transmise de istoricul (şi comandant de oşti) Xenofon (420-355 î.Hr.) care afirmă că „hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte şi preparate din lapte şi puţină carne” iar naturalistul roman Aellianus (sec III î.Hr.) menţionează despre exportul de miere în faguri pe care îl făceau strămoşii noştri. Pe timpul colonizării Daciei, albinăritul evoluează împrumutând de la romani atât metodele de albinărit cât şi terminologia de origine latină, terminologie care s-a transmis până în zilele noastre.

Despre albinăritul în Ţara Făgăraşului, primele informaţii scrise le găsim în „Urbariile Ţării Făgăraşului” (1601-1680) şi în „Conscripţia urbarială” din 1726. Iată câteva informaţii interesante:

–          În anul 1632 în domeniul Făgăraş existau 299 stupi, în anul 1637 – 1522 familii de albine, iar în anul 1664 numărul lor crescuse la 1712;

–          În anul 1640 stuparul cetăţii avea 110 familii de albine, în Făgăraş era un stupar cu 31 de familii, iar în Mândra o persoană cu 30 de stupi;

–          În anul 1640, din averile declarate ale preoţilor nu lipseau familiile de albine (Părău – 5, Netotul – 15, Hurez – 3 etc.);

–          În perioada 2 februarie – 27 aprilie 1679, principele şi principesa (cu întreaga curte) au consumat cantităţi impresionante de alimente, după cum urmează: 35 vedre de miere, 6250 vedre de vin, 237 de vaci, 906 berbeci, 271 porci îngrăşaţi la ghindă, 6650 găini (fiind probabil primii promotori ai societăţii de consum de azi);

–          În anul 1676, în luna iulie, în proviziile cetăţii erau înregistrate 19 vedre de miere, iar în noiembrie 33 vedre de miere curată;

–          În anul 1678 căpitanul cetăţii Grigore Bethlen era renumerat, printre altele şi cu 3 vedre de miere (salariul anual se ridica la valoarea a 100 de boi);

–          În anul 1726, aproape toate cele 33 de localităţi din domeniul Făgăraşului aveau stupi, astfel: Breaza – 39, Părău – 28, Perşani – 30, Şercăiţa – 49, Şinca Veche – 50, Comăna de Sus – 10, iar în localităţile Voila, Voivodenii Mari, Ludişor, Săvăstreni şi Săsciori nu erau înregistrate albine.

–          În anul 1758, o măsură de miere (octalia) era echivalentă cu un car de lemne, iar un stup valora 30 de creiţari sau un miel cu blană creaţă, o blană de urs sau un porc slab.

În Transilvania, în perioada următoare, albinăritul autohton a evoluat în paralel cu cel din Europa centrală. Astfel, prima carte românească de apicultură „Economia stupilor” aparţinând cărturarului transilvănean Ioan Piuariu-Molnar a fost publicată în anul 1785, în oraşul Caransebeş Ioan Tomici fondează în anul 1784 prima şcoală de albinărit iar crescătorul de albine bănăţean Vichentie Schelejan a prezentat la Congresul stuparilor din Germania şi Austria, ţinut la Sazlburg (Austria) în anul 1872, gratia separatoare metalică concepută de el, împreună cu teascurile româneşti de ceară din Transilvania – care datau încă din sec. XV.

În această perioadă, ritmul de creştere a numărului de familii de albine a fost scăzut datorită faptului că cei mai mulţi stupi erau adăpostiţi în coşniţe de nuiele, paie sau papură învelite în argilă, iar recoltarea mierii presupunea omorârea albinelor. Odată cu introducerea generalizată (după 1938) a ramelor mobile, a diverselor tipuri de lăzi şi a centrifugii pentru extragerea mierii – numărul familiilor de albine a crescut considerabil. Ne întrebăm firesc, cum de au supravieţuit albinele masacrului la care au fost supuse de către oameni de-a lungul ultimelor trei milenii de când avem dovezi scrise despre ele? Probabil printr-un puternic instinct de roire transmis din generaţie în generaţie – care astăzi a fost redus şi folosit cu pricepere de stupari iscusiţi.

O personalitate marcantă a apiculturii făgărăşene din perioada interbelică a fost George Popa Liseanu (din loc. Lisa) care a folosit pentru prima dată stupi sistematici, a organizat cursuri apicole, a editat un manual pentru stupari şi a avut o stupină model la Fântâniţa Crăiesei unde desfăşura cursuri practice.

În anul 1938, în Ţara Făgăraşului erau înregistrate 2500 de familii de albine, iar după cel de-al doilea război mondial (perioadă de regres), apicultura a cunoscut o dezvoltare deosebită care s-a materializat în creşterea şi modernizarea inventarului apicol, a familiilor de albine, a apicultorilor precum şi în începerea şi apoi generalizarea culesului pastoral.

Un eveniment important în viaţa apicultorilor Făgărăşeni l-a constituit înfiinţarea Cercului apicol din oraşul nostru (imediat după înfiinţarea ACA, în anul 1957), care a permis instruirea tuturor iubitorilor de albine şi introducerea tehnologiilor de lucru noi promovate de Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Apicultură şi Sericicultură, instituţie care prin transformări succesive va deveni Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Apicultură de azi. A fost o perioadă extraordinară în dezvoltarea apiculturii, România ocupând consecvent locurile 4-5 în lume (înainte multor state cu tradiţii) privind producţia de miere şi numărul familiilor de albine. Prof. dr. ing. V. Harnaj a fost ales de patru ori preşedintele prestigioasei organizaţii APIMONDIA – contrar statutului care îi permitea ocuparea acestei funcţii cel mult două mandate. S-au şcolit foarte mulţi iubitori de albine din toate categoriile sociale – muncitori, ţărani, profesori, ingineri, avocaţi care în timp şi-au înmulţit inventarul apicol şi au început să cutreiere în pastoral zonele melifere ale ţării, de la rapiţă în Oltenia, primul salcâm la Dunăre, al doilea salcâm în Vâlcea sau Argeş, apoi la tei în Dobrogea, floarea-soarelui şi coriandru în Bărăgan sau Dobrogea şi mentă în Delta Dunării. Trebuie amintit şi culesul din zona montană la floarea de zmeur şi mur, la zburătoare sau la mierea de mană de brad. Pe vremuri, înaintaşii noştri mergeau cu oile în transhumanţă şi în timp au format comunităţi noi (ex: Făgăraşul Nou în jud. Tulcea), astăzi apicultorii Făgărăşeni şi-au făcut cunoscuţi şi prieteni (uneori gazde) pe viaţă în localităţi în care nu visau să ajungă vreodată, ducând cu ei în canicula Câmpiei Române dorul pentru răcoarea munţilor şi a codrilor de brad.

În semn de respect şi preţuire faţă de cei care au condus Cercul apicol Făgăraş de-a lungul timpului, se cuvine să amintim pe: prof. Nica Ștefan, prof. Şipoş Ioan, avocat Nica Horia, prof. Poştoacă Bucur, ec. Ţeţu Ioan, Folia Ioan, dr. Paloşan Florin.

Făcând referire la familiile de stupari deosebiţi ai acelor vremuri care au transmis cu sfinţenie urmaşilor dragostea de albine şi au fost printre primii care au practicat stupăritul pastoral, amintim pe: Stroia cu ramificaţii în Dejani, Breaza, Netotu şi Sebeş; Simen Ioan în Breaza; Vulcan în Şinca Veche şi Vad; Barbu în Ileni; Ganea în Berivoi; prof. Oală şi avocatul Nica în Calbor; Stetcă N., Fronie C., Moldovan Gh., Mitea Gh. şi Stanciu Ilie în Făgăraş; Toma Ioan în Şercaia, Zosim Ioan în Iaşi.

În ultimii ani, cifra de şcolarizare a Cercului apicol s-a stabilizat la 28 de cursanţi şi sub conducerea pricepută a dr. Florin Paloşan se instruiesc în tainele vieţii albinelor tineri din toate localităţile Ţării Făgăraşului. Situaţia numerică a apicultorilor noştri este excelentă, din aproximativ 640 de apicultori ai organizaţiei judeţene, 430 sunt din zona noastră, iar numărul continuă să crească încurajaţi şi de măsurile 141 şi 112 care presupun acordarea de fonduri nerambursabile, îndeosebi pentru tinerii apicultori, ca variantă de depăşire a actualei crize economice.

În anii 2010-2011, în urma analizelor de specialitate făcute de laboratoarele de profil din Germania, mierii româneşti i s-a dat cea mai mare notă fiind considerată mierea cu cel mai înalt grad de puritate. Calitatea mierii produsă de apicultorii făgărăşeni e asigurată printre altele de firma SC Fileomera SRL (condusă de domnul Ganea Silviu – nepot al familiei de stupari Stroie din Dejani) care achiziţionează, procesează şi exportă în Europa cea mai mare cantitate de miere produsă în judeţul nostru, dispunând de încă 14 puncte de achiziționare a mierii în ţară. Acestei firme îi datorăm organizarea celui de-al treilea târg apicol din oraşul nostru în zilele de 18 – 19 februarie la Cercul Militar Făgăraş, fiind primul din cele 20 de manifestări similare care au loc anul acesta în oraşe mari ca Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, Brăila ş.a.

În acest an au răspuns invitaţiei noastre un număr de 48 de firme din ţară şi străinătate care vor expune spre vânzare produse ale stupului, precum şi diverse utilaje apicole.

O realitate tristă a ultimilor ani este că în multe ţări ale lumii, regina sănătăţii – albina, e în pragul dispariţiei. Statele Unite importă anual pentru polenizare zecii de mii de albine din Asia, iar în ţări ca: Spania, Franţa, Anglia, Germania, Polonia numărul familiilor de albine a scăzut îngrijorător. CCD (Sindromul depopulării coloniilor de albine) şi-a făcut apariţia în iarna 2006-2007 în America de Nord, apicultorii raportând dispariţia fără urmă a milioane de albine. A urmat Europa, în anul 2007 Italia a pierdut jumătate din efectivul de albine iar în Franţa, în anul 2008 misteriosul sindrom a decimat între 15 – 95% din albine. În Spania jumătate din cei 2,3 mil. de stupi (ce asigurau 1/4 din producţia de miere din U.E.) au fost goliţi de albine. Sindromul ucigaş şi-a continuat opera în Germania, Elveţia şi Grecia fiind tot mai aproape de graniţele naturale ale ţării noastre. Cauzele sindromului sunt multiple, de la folosirea intensivă a pesticidelor în agricultură, introducerea pe scară largă a culturilor de plante modificate genetic, radiaţiile produse de sistemele de transmisiuni prin satelit, până la virusului israelian al paraliziei acute.

Cei mai pesimişti cercetători afirmă că fără albine viaţa ar dispărea de pe planetă în 4 ani, deoarece 2/3 din hrana actuală o datorăm albinelor. Probabil că nu se va întâmpla aşa, istoria a demonstrat de multe ori că viaţa are puteri nebănuite în a se regenera. Dar, fără ea – ALBINA – sigur viaţa nu va mai fi la fel. O să purtăm mereu în suflet un dor nestins de imagini de vis cu câmpuri de maci sângerii şi de floarea-soarelui, o să ne lipsească parfumul florilor de tei şi de salcâm şi n-o să mai simţim gustul aromat al fructelor pe care această mică şi iscusită insectă le polenizează.

Col. (r) Alexandru Mazilu

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s