IN MEMORIAM MIHAI EMINESCU


MIHAI EMINESCU, „omul deplin al culturii româneşti”

(C. Noica)

descărcare

În creaţia sa, Mihai Eminescu abordează teme universale: timpul, cosmicul, condiţia creatorului de geniu, istoria, solitudinea, natura, dragostea.

DSCN0940Extensiunea şi adâncimea universului eminescian se desfăşoară în timp până la origini. El asistă la naşterea lumii, la faptul demiurgic al creaţiei şi viziunea lui este incontestabil, una dintre cele mai grandioase: ”Şi din a haosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/Cum isvorau lumine”. Cele mai înalte concepte făurite de mintea omului izvorăsc din creaţia eminesciană: ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei. „Printre acestea, ideea eternităţii stăpâneşte mintea sa într-asemenea măsură, încât una din atitudinile cele mai obişnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternităţii, sub specie aeternitas” (T. Vianu, „Eminesciana”).

DSCN0934În studiul „Viaţa lui Mihai Eminescu”, George Călinescu avea să reliefeze unicitatea eufoniei versului eminescian.

Adriana Peicu-Moldovan, EMINESCU ŞI LIEDUL ROMÂNESC

În creaţia sa, Eminescu a preschimbat spaţiul poetic în timp muzical, un timp lăuntric, sufletesc, un orizont prin excelenţă al fiinţării, al devenirii. Specifice muzicii îi sunt armonia numărului, a ritmicităţii, ce induc o stare de fiinţare în sine, timpul dincolo de timp, veşnicia. Cuvântul eminescian cuprinde în el însuşi, valenţele sensibilităţii, al fiinţării.  Puterea magică a cuvântului poartă pecetea acelui primum movens al începuturilor. Esenţa poetică este eliberată, creând noi structuri ale lumii şi ale sufletului, menite a institui un  prezent etern.

            Versul eminescian închide în el însuşi modularea eufonică, menită să înveşnicească curgerea emoţională a poemului. Este un timp creator de orizonturi ce scrutează infinitul.

            În studiul său, Prezentul etern eminescian, George Popa trasează structuri temporale din poemul eminescian: densificarea clipei (« Sara pe deal », « Dorinţa », « Crăiasa din poveşti »), dilatarea indefinită a timpului (« De câte ori iubito », « Departe sunt de tine », « S-a dus amorul », « Despărţire », « Pe lângă plopii fără soţ »), timpul apus (« Veneţia », « O, rămâi », « Melancolie »), năzuinţa eternităţii (« Strigoii »). Sunetul orgii, al harpei, al buciumului sau al cornului se propagă prelung în spaţiile sufletului: « …iată cornul plin de jale / Sună dulce, sună greu. / Blându- i sunet se împarte / Peste văi, împrăştiet, / Mai încet, tot mai încet, / mai depare…mai departe… » (« Povestea teiului »). Poemul eminescian « Peste vârfuri » dă amplitudine magiei muzicii, menită a preschimba făptura omenească în suflet pur, în dezmărginire: « Peste vârfuri trece lună, / Codru- şi bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. //Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu- mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte. De ce taci, când fermecată / Inima- mi spre tine- ntorn? / Mai suna- vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată? (« Peste vârfuri »).

            În literatura de specialitate, liedul (germ. „lied”, cântec”) este o lucrare vocală acompaniată de un instrument, de obicei, pian, pe un text liric sau poem. Precursoare ale liedului sunt cântecele şi romanţele, precum şi cântecele populare mai vechi. Liedul cult apare la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea în mediul muzical al clasicismului vienez, în creaţia lui Mozart şi a lui Beethoven, dar desăvârşirea ca formă şi gen a liedului se produce în sec. al XIX-lea, în lucrări compuse de Schubert, Wagner, Brahms. Poemele lui Goethe, Heine, Schiller, Mallarmé, Novalis, Rilke, pline de expresivitate muzicală, transpuse în lieduri, au relevat nuanţele melodice, armonioase.  Muzica românească a abordat de asemenea genul lied, începând din sec. al XIX-lea şi prima parte a sec. al XX-lea. Dima, Caudella, Stephănescu, M. Jora au cultivat genul lied. Mihail Jora a compus lucrări pe versurilor poeţilor Eminescu, Blaga, Minulescu, Topârceanu.

Poezia lui Eminescu, „La steaua” a fost transpusă în unsprezece lieduri. „La mijloc de codru des”, „Atât de fragedă”, „Şi dacă”, De ce nu-mi vii?”, „Somnoroase păsărele”, „Peste vârfuri”, „Şi dacă ramuri bat în geam” au permis abordarea genului de lied. Cele patru madrigale ale lui Paul Constantinescu, „Peste vârfuri”, „Stelele-n cer”, „Freamăt de codru”, „La mijloc de codru des”, le datorăm plasticităţii imaginilor sonore. „Luceafărul” este transpus în poemul dramatic pentru solişti, cor şi orchestră de Alexandru Zirra. În anul 1971 Wilhelm Berger compune „Simfonia a VIII-a pentru orchestră, cor şi orgă, inspirată din „Luceafărul”. Cantata „Dintre sute de catarge” este compusă pentru mezzo-soprană, cor şi orchestră. Pe textul eminescian „Strigoii”, G. Enescu compune pentru orchestră, cor, solişti, o amplă partitură în trei părţi. Contemplaţia eminesciană se amplifică în imaginea lumilor astrale:”La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ luminii să ne-ajungă” („La steaua”). Eufonia versurilor sugerează mişcarea sferelor. „La steaua” este transpusă în lied de către compozitorul George Stephănescu. În liedul pe versurile poeziei „La steaua” de Mihail Jora „ armonia devine, de fapt, preponderentă şi tinde să depăşească în importanţă linia melodică, aceasta fiind, în mod frecvent generată de succesiunea de acorduri încredinţate pianului” (Bentoiu, Pascal, „Profiluri de compozitori”). Compozitorul George Dima a compus liedurile eminesciene „Dorinţa”, De ce nu-mi vii?”, „Peste vârfuri”, „Şi dacă ramuri bat în geam”, „Somnoroase păsărele”, cu un acompaniament mai amplu. Liniei vocale i-a conferit nobleţe. Versurile din lirica eminesciană au pregnanţă în liedurile lui Mihail Jora. Linia melodică a poemei „Afară-i toamnă” ni se dezvăluie ca un ecou al gândurilor poetului: „ „Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri”. Cadenţele modale se contopesc într-un flux continuu, armonios. Mihail Andreescu- Scheletty, Doru Popovici, Anatol Vieru compun lieduri pe  un fundal armonic nuanţat, conferind creaţiei unicitate.

            MIHAI EMINESCU, METAMORFOZELE CREAŢIEI

Corespondenţa inedită Veronica Micle- M. Eminescu, publicistica, studiile criticilor literari: Perpessicius („Eminesciana”), G. Călinescu („Viaţa lui Mihai Eminescu”, „Opera lui M. Eminesccu”), D. Vatamaniuc („Eminescu”), George Popa („Prezentul etern eminescian”), Mihai Drăgan („M. Eminescu-Interpretări”), E. Lovinescu („M. Eminescu”), C. Noica („Introducere la miracolul eminescian”), Mihai Drăgan („M. Eminescu”), Augustin Z. N. Pop („Pe urmele lui M. Eminesc”), G. I. Tohăneanu („Expresia artistică eminesciană”), T. Vianu („Arta prozatorilor români”), Ioana Petrescu („Modele cosmologice şi viziune poetică”), D.Caracostea („Arta cuvântului la Eminesu”), Zoe Dumitrescu-Buşulenga („Eminescu, cultură şi creaţie”), T.Vianu („Poezia lui Eminescu”), D. Popovici („Poezia lui Mihai Eminescu”), E.Simion („Proza lui Mihai Eminescu”), A. Petrescu („Eminescu-Metamorfozele creaţiei”), I. Em. Petrescu (”Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică”,”Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti”,”Eminescu-poet tragic”) C. Noica („Introducere la miracolul eminescian”, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”), Liviu Rusu („Eminescu şi Schopenhauer”), I. Negoiţescu („Poezia lui Mihai Eminescu”), E. Lovinescu („Eminesciana”), Adriana Peicu- Moldovan, (« Eminescu şi liedul românesc ») redau plenitudinea creaţiei eminesciene.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s