Biblioteca Făgăraş şi bzf.ro vă invită la lectură


Adriana Peicu-Moldovan, Eminescu şi liedul românesc, Editura muzicală, 1977

Eminescu...

În creaţia sa, Eminescu a preschimbat spaţiul poetic în timp muzical, un timp lăuntric, sufletesc, un orizont prin excelenţă al fiinţării, al devenirii. Este „acea deschidere la infinit a spaţiului sufletesc, izvodit, prin irezolvabilitatea mişcării sufleteşti, ceea ce asigură expansiunea nelimitată a spaţiului lăuntric şi astfel disponibilitatea absolută a zborului spiritual” (Popa, G, “Spaţiul poetic eminescian”). Unitatea metafizică şi ontologică a muzicii este dată de triada: nota, stingerea şi reînvierea ei.

descărcare

Specifice muzicii îi sunt armonia numărului, a ritmicităţii, ce induc o stare de fiinţare în sine, timpul dincolo de timp, veşnicia. Eminescu a surprins în poemele sale vibraţia şi iradierea.
Cuvântul eminescian cuprinde în el însuşi, valenţele sensibilităţii, al fiinţării. Puterea magică a cuvântului poartă pecetea acelui primum movens al începuturilor. Esenţa poetică este eliberată, creând noi structuri ale lumii şi ale sufletului, menite a institui un prezent etern. Poetul cunoaşte o nouă experienţă, cea a cuvântului, cognitivă şi ontologică. Cuvântul îşi dobândeşte întreita semnificaţie: cunoaşterea pasionată, dorinţa de armonizare om – univers şi instaurarea prezentului poetic, ce redau veşnicia.

Poemele eminesciene se grupează în spaţii ale dorului, ale visului şi armoniei, ale răsfrângerii, ale idealului, ale însingurării, ale absolutului. Versul eminescian închide în el însuşi modularea eufonică, menită să înveşnicească curgerea emoţională a poemului. Este un timp creator de orizonturi ce scrutează infinitul.

În studiul său, Prezentul etern eminescian, George Popa trasează structuri temporale din poemul eminescian: densificarea clipei (« Sara pe deal », « Dorinţa », « Crăiasa din poveşti »), dilatarea indefinită a timpului (« De câte ori iubito », « Departe sunt de tine », « S-a dus amorul », « Despărţire », « Pe lângă plopii fără soţ »), timpul apus (« Veneţia », « O, rămâi », « Melancolie »), năzuinţa eternităţii (« Strigoii »). .
Paginile poemelor « Povestea teiului », « Peste vârfuri », « Dintre sute de catarge », « Mai am un singur dor », « O, mamă », cuprind în ele însele nemărginirea. Sunetul orgii, al harpei, al buciumului sau al cornului se propagă prelung în spaţiile sufletului: « …iată cornul plin de jale / Sună dulce, sună greu. / Blându- i sunet se împarte / Peste văi, împrăştiet, / Mai încet, tot mai încet, / mai depare…mai departe… » (« Povestea teiului »). Poemul eminescian « Peste vârfuri » dă amplitudine magiei muzicii, menită a preschimba făptura omenească în suflet pur, în dezmărginire: « Peste vârfuri trece lună, / Codru- şi bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. //Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu- mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte. De ce taci, când fermecată / Inima- mi spre tine- ntorn? / Mai suna- vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată? (« Peste vârfuri »). Poezia eminesciană izvodeşte spaţii fără margini, ce se preschimbă în spaţii lăuntrice ale indefinisabilului. Trăirea spirituală, emoţională, intelectuală se împlinesc în lirica eminesciană, prin includerea spaţiului şi a timpului poetic.

În studiul „Viaţa lui Mihai Eminescu”, George Călinescu avea să reliefeze unicitatea eufoniei versului eminescian: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. „La steaua” a fost transpusă în unsprezece lieduri. „La mijloc de codru des”, „Atât de fragedă”, „Şi dacă”, De ce nu-mi vii?”, „Somnoroase păsărele”, „Peste vârfuri”, „Şi dacă ramuri bat în geam” au permis abordarea genului de lied. Cele patru madrigale ale lui Paul Constantinescu, „Peste vârfuri”, „Stelele-n cer”, „Freamăt de codru”, „La mijloc de codru des”, le datorăm plasticităţii imaginilor sonore. „Luceafărul” este transpus în poemul dramatic pentru solişti, cor şi orchestră de Alexandru Zirra. În anul 1971 Wilhelm Berger compune „Simfonia a VIII-a pentru orchestră, cor şi orgă, inspirată din „Luceafărul”. Cantata „Dintre sute de catarge” este compusă pentru mezzo-soprană, cor şi orchestră. Pe textul eminescian „Strigoii”, G. Enescu compune pentru orchestră, cor, solişti, o amplă partitură în trei părţi.

Contemplaţia eminesciană se amplifică în imaginea lumilor astrale:”La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ luminii să ne-ajungă” („La steaua”). Eufonia versurilor sugerează mişcarea sferelor. „Curentă este la romantici noţiunea de muzică a sferelor, prin care se înţelege uriaşa muzică simfonică produsă de rotaţia planetară. Desigur, panorama cerului deşteaptă imagini acustice” (G. Călinescu, „Opera lui M. Eminescu”).

„La steaua” este transpusă în lied de către compozitorul George Stephănescu. În liedul pe versurile poeziei „La steaua” de Mihail Jora „ armonia devine, de fapt, preponderentă şi tinde să depăşească în importanţă linia melodică, aceasta fiind, în mod frecvent generată de succesiunea de acorduri încredinţate pianului” (Bentoiu, Pascal, „Profiluri de compozitori”). Compozitorul George Dima a compus liedurile eminesciene „Dorinţa”, De ce nu-mi vii?”, „Peste vârfuri”, „Şi dacă ramuri bat în geam”, „Somnoroase păsărele”, cu un acompaniament mai amplu. Liniei vocale i-a conferit nobleţe. În volumul „G. Dima- Viaţa şi opera”, A. Voileanu Nicoară specifică: ”compozitorul nu se serveşte de linii melodice şi ritmice împrumutate direct din folclor. G. Dima, asemenea lui M. Eminescu şi Ştefan Luchian, ştie să sugereze atmosfera artisticului românesc prin contopirea tuturor elementelor de expresie populară, într-o sinteză de mare artă originală”. Pe fundalul acompaniamentului pianistic, vocea urmează o linie melodică a unui recitativ în „re minor” („De ce nu-mi vii?). Versurile din lirica eminesciană au pregnanţă în liedurile lui Mihail Jora. Linia melodică a poemei „Afară-i toamnă” ni se dezvăluie ca un ecou al gândurilor poetului:

„ „Afară-i toamnnă, frunza-mprăştiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri”. Cadenţele modale se contopesc într-un flux continuu, armonios. Mihail Andreescu- Scheletty, Doru Popovici, Anatol Vieru compun lieduri pe un fundal armonic nuanţat, conferind creaţiei unicitate.
Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s