Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională București, editura Humanitas, 2012


doua-sec....-181x220

„Naţiunea este unul dintre marile mituri ale epocii moderne. Alături de ideea progresului şi de multiplele ei derivate: revoluţia, democraţia,comunismul…sunt credinţe care au pus lumea în mişcare, religii ale vremurilor noi. Imaginarea solidarităţilor de tip naţional constituie, poate, trăsătura caracteristică a istoriei ultimelor două secole, a unui frământat sfârşit de mileniu. Începutul noului mileniu vine şi cu această întrebare: şi-a epuizat oare naţiunea, posibilităţile, şi- a îndeplinit până la capăt misiunea istorică sau mai are încă un rol de jucat, într-o lume în rapidă schimbare dar incapabilă deocamdată să- i pună ceva similar în loc?”
Imaginarul, mitul, discursul istoric se întrepătrund în volumele „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, „Jocul cu trecutul”, „Istoria între adevăr şi ficţiune”, editate de Lucian Boia. Naţiunea este un concept democratic (gr. „demos”, „popor”; „kratos”, „putere”), al cărei principiu fondator este suveranitatea poporului. Este un fenomen social, constituit ca urmare a unui îndelungat proces istoric. Rousseau a fost unul dintre adepţii suveranităţii poporului.

În ultimele decenii, ideologia naţională a fost supusă unei analize minuţioase de către autorii occidentali. În viziunea britanicului Benedict Anderson, naţiunea este „proiecţia în concret a unei ideologii”. Anthony D. Smith, autor al studiului „Originea etnică a naţiunilor”, argumentează că naţiunile s-au constituit în jurul unor nuclee etnice. Originea lor descinde în Antichitate. Etniile, de regulă, transmit de la o generaţie la alta, mituri, rememorări istorice, valori culturale, teritorii, o anumită limbă sau un nume, conferindu- le autenticitate.

Istoriografia românească modernă a elaborat un „cadru comun al istoriei naţionale”. Dacia antică, principatele medievale, reunite de Mihai Viteazu în 1600, România Mare din 1918, alcătuiesc un ansamblu istoric incontestabil. În cronicile sale, Miron Costin consemnează „originea românilor”. „Cronica românilor şi a mai multor neamuri” a lui Gheorghe Şincai, se constituie într- o istorie unitară a românilor. Secolul al XIX- lea „făureşte conştiinţa naţională” prin raportare la istorie. Cultura cunoaşte o efervescenţă fără precedent. Este ceea ce Benedict Anderson argumentează în studiul „Imaginet Communities”: sensul democraţiei. Fiecare naţiune şi-a alcătuit o „istorie întru totul adevărată”. Disensiunile din interiorul unei naţiuni au fost subordonate „principiului unificator”. Mitologia istorică avea să releve originile: „Cu cât rădăcinile sunt mai adânc înfipte şi mai viguroase, cu atât arborele este mai puternic şi mai rezistent”. De două secole se constată o competiţie între naţiuni în a- şi valoriza începuturile. Mitologia naţională îşi are originile în Dacia preistorică. Studiul lui Nicolae Desuşianu, publicat postum în anul 1913, „Dacia preistorică” aduce în atenţie spaţiul dacic, vatra „primei mari civilizaţii”. Din perspectiva naţională a istoriei, continuitatea este un „concept- cheie”. În secolul al XIX-lea, Fallmerayer a fost necruţător vis-a-vis de continuitatea greacă. În urma amestecului cu slavii, grecii moderni nu au nimic în comun cu epoca lui Pericle. Pentru greci, în schimb, continuitatea este deplină şi „spiritul grec, nealterat”. Lucian Boia conchide: „fiecare popor este o sinteză, care se face şi se preface fără încetare”.

Herder organiza lumea în entităţi naţionale din principiul demnităţii şi „al egalei îndreptăţiri a tuturor etniilor şi culturilor”. De-a cursul anilor, spiritul modern a acutizat antagonismele dintre state. Revoluţia industrială a deschis calea noilor ierarhii şi a noilor competiţii pentru cucerirea pieţelor, întâi în Europa, apoi în spaţiul extraeuropean pentru colonizare sau împărţirea sferelor de influenţă. Idealul naţional s-a concretizat în trasarea frontierelor, reale sau imaginare.

În volumul „Grand dictionnaire universel du XIX—eme siecle”, Larousse detaliază o caracterizare a Europei: „Europa nu înseamnă ceva decât în măsura în care se numeşte Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Spania etc. Aici particularul trece înaintea generalului. Nu la fel stau lucrurile în America, Asia, Africa, Oceania; acolo, generalul se impune în faţa particularului: acesta din urmă este aproape complet absorbit; dimpotrivă, Europa nu e decât o denumire geografică care cere să fie tratată în linii mari. Sub Cezar, şi chiar sub Carol cel Mare, Europa, deja veche, avea încă o istorie; pe atunci erai asiatic, african sau european. Sub Napoleon I, Europa şi-a pierdut individualitatea; eşti francez, englez, american, helen, rus, etc., nu mai eşti european. Sena este un fluviu al Franţei, Rinul este un fluviu german, Alpii sunt munţi italieni, Tagul este fundamental portughez, Vezuviul este italian, Tamisa este engleză, Sfânta Gudula este belgiană, Kremlinul este rusesc şi Potsdamul este prusian” (vol. VII, articolul „Europe”). Europa „posedă toate calităţile de ordin geografic, rasial, şi cultural. Este „una din cele cinci părţi ale lumii, cea mai mică în ce priveşte suprafaţa, dar cea mai bogată, mai luminată şi mai puternică”(Dicţionarul de istorie şi geografie „Bouillet”).

Prin destinul ei, „Europa este un pământ liber, sclavul care o atinge, este eliberat; aşa s-a petrecut cu umanitatea refugiată în Asia. În această lume severă a Occidentului, natura nu dă nimic de la sine, ea impune ca lege necesară exerciţiul libertăţii”( Jules Michelet, „Introducere la istoria universală”, 1831). În viziunea lui Michelet, libertatea este supremă. Germanii Lazarus şi Steinthal inaugurează o nouă ştiinţă „psihologia popoarelor”. Revista editată în anul 1859, „Zeitschrift fur Volkerpsychologie und Sprachwissenschaft” specifică faptul că „naţiunile o dată definite, îşi amenajează un spaţiu cultural ştiinţific, propriul set de valori şi de comportament”. Perioada interbelică a oferit „modelul aproape ideal al triumfului european”, în pofida tuturor dezechilibrelor. Cel de- al doilea război mondial a avut drept consecinţe extinderea imperiului sovietic în Est, protectoratul american în vest, unificarea europeană. În Răsărit, prăbuşirea stăpânirii sovietelor a accelerat conflicte naţionale. Asistăm azi la „înfruntări religioase, acţiuni teroriste provocate de grupuri restrânse, disensiuni între bogaţii şi săracii lumii, conflicte între civilizaţii…nici unitatea, nici dezbinarea nu mai joacă în principal cartea naţiunii”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraș

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s