Francoise Pommaret, Tibetul, o civilizaţie rănită, București, Editura Univers, 2007


f60461-Francoise-Pommaret-Tibetul-o-civilizatie-ranita

Tibetul este „un ţinut înalt şi pământul său e pur. Munţii săi înzăpeziţi sunt la originea tuturor lucrurilor, izvorul nenumăratelor râuri şi şuvoaie. Este inima sălaşului zeilor” (Manuscris de la Dunhuang, extras din „Pelliot tibetain”, 840, sec. al XVIII-lea).

Françoise Pommaret, doctor în etnologie, cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, specializată în istoria şi tehnologia artei tibetane ne oferă un periplu în ţara „învecinată cu cerul”, o ţară „în care cei ce au văzut-o se întorc mereu”.

Frontierele Tibetului au variat de-a lungul epocilor, ajungând până la Dunhuang pe Drumul Mătăsii şi în nordul Yunnanului, incluzând Ladakh şi unele regiuni din nordul Indiei şi Nepalului în sec. al VIII-lea. Pentru guvernul tibetan, exilat în anul 1959, denumirea de Tibet se referă la Tibetul etnic şi cultural, desemnat prin termenul „Cholka sum” („Tibetul celor trei provincii”). Pentru chinezi, denumirea de Tibet („Xizang”, „Casa comorilor de la Apus”) se aplică Regiunii Autonome Tibet (RAT, creată în 1965) cu capitala la Lhasa. La începutul secolului XX, o parte din Kham devine provincia Xikang, desfiinţată de comunişti în anul 1955. Provincia Amdo este împărţită între trei provincii chineze: Qinghai, Gansu, Sichuan. Podişul tibetan este mărginit la sud de arcul himalayan. Altitudinea de habitat este cuprinsă între 3100 şi 5000 m. în cea mai mare parte a teritoriului. Culmile mai înalte de 6000 de metri sunt acoperite de zăpezi veşnice.

În secolul al VIII-lea, budismul a devenit religie de stat. De-a lungul timpului a asimilat credinţe autohtone, particularităţi filosofice şi liturgice. Budismul tibetan, „Calea de diamant”, budismul tantric şi lamaism se integrează în ansamblul culturii tibetane. Budismul tibetan este împărţit în patru mari şcoli cu diferenţe doctrinare cu specificaţia că toate aderă la dogmele de bază. Ele se disting prin interpretările date textelor complexe. Ritualurile, clasate în patru tipuri, sunt destinate să înduplece, să înalţe, să supună sau să nimicească. Ele sunt complexe şi necesită o pregătire elaborată: ofrande, liturghia cântată sau recitată, instrumente muzicale. Ele se adresează lui Budha, lui Padmasambhava, divinităţilor din panteon sau divinităţilor locale. Practica şi fervoarea religioasă a tibetanilor se manifestă zi de zi prin acte simple, precum ofranda de fumigaţie, lămpi cu unt şi boluri cu apă ce simbolizează simţurile, rugăciunile, înconjurarea locurilor sacre. Ridicarea steguleţelor cu rugăciuni, pelerinajele, cultul relicvelor, donaţia obiectelor religioase templelor, participarea la predicile colective şi construirea de „stupa”.

Scopul acestor practici este acela de a atinge Trezirea, pentru a acumula merite în vederea unei mai bune reincarnări. Dintre practicile cotidiene, cea mai populară este „sang”, fumigaţie care îi desfată pe zeii ţării şi purifică. Dimineaţa, în faţa templului din Lhasa, sute de persoane se prosternează. Convertirea tibetanilor la budism a „antrenat o simbioză între stat şi religie care a dominat scena politică până în 1959”. Mănăstirile tibetane pot avea două configuraţii. Cele mai vechi sunt construite pe un teren plat. O dată cu secolul al XIX-lea, ele se aseamănă unui oraş fortificat, cu clădiri grupate în sanctuare, la poalele muntelui sau sunt veritabile fortăreţe cu flanc de stâncă. Tibetologul Jacques Bacot avea să redea tiparului fascinaţia Tibetului. „Care e, aşadar, farmecul impunător al acestei ţări stranii, unde cei care l-au întrevăzut se întorc mereu? Pentru a regăsi munţii şi oamenii de aici, străbatem marea şi regate întregi, toată China. Ajungem atunci în deşerturi îngheţate, atât de înalte încât par să nu mai aparţină pământului. Vedem case asemănătoare unor masive donjoane, din care se aude freamătul rugăciunilor şi se simte mirosul de tămâie. Această ţară este Tibetul interzis străinilor, izolat de lume şi învecinat cu cerul” (Jacques Bacot, tibetolog, 1910).

În anul 1661, primii europeni ajung oficial la Lhasa. Aici descoperă o ţară care devenise teocraţie (în 1642), condusă de al cincilea Dalai- Lama. În secolul al XVII – lea, iezuiţii şi capucinii fondează misiuni în Tibet. În a doua jumătate a secolului al XVIII – lea, compania britanică a Indiilor creează noi pieţe comerciale. Pe parcursul fondării imperiilor coloniale, guvernul tibetan hotărăşte să închidă Tibetul pentru străini. Sfârşitul secolului al XIX- lea cunoaşte o concurenţă dură între ruşi şi britanici pentru controlul Asiei Centrale. În 1872, colonelul Nikolai Prejevalsky conduce o expediţie în nordul Tibetului. Va fi oprit la 250 km. de capitală şi îşi va găsi sfârşitul în 1883 pe malul lacului Issik Kol, în munţii Tien Shan. Britanicii vor organiza o expediţie de „cartografiere clandestină”. Ei vor recurge la agenţii indieni, care pleacă în Tibet, deghizaţi în pelerini. Ei vor contura schiţele topografice. În decursul anilor 1865- 1880, aceşti „pandit” le furnizează britanicilor informaţii ştiinţifice despre „Oraşul interzis”.

Dicţionarul tibetan- englez, redactat între anii 1879 – 1881, de panditul Sarat Chadra Das, este şi azi, unul de referinţă. În anul 1912, cel de- al treisprezecelea Dalai- Lama proclamă independenţa Tibetului, statut nerecunoscut de guvernul Chinei. În Occident se manifestă un interes crescând pentru cultura tibetană, datorită maeştrilor tibetani exilaţi în anii 1950. Cel de-al paisprezecelea Dalai- Lama este laureat al Premiului Nobel în 1989. În 1930 naturalistul american Brooke Dolan face două expediţii în Tibetul de Est, însoţit de zoologul german Ernst Schaffer. În 1938- 1939 Schaffer descinde în Tibetul central cu o echipă de cercetători din SS, finanţaţi de Himmler. Fotografiază 2000 de tibetani şi iau măsuri antropomorfice de la 376 persoane. Încă de la sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX, au fost statornicite misiuni catolice şi protestante. Din anul 1990, Universitatea din Tibet oferă cursuri de tibetană pentru străini. Curentul New- Age preia valorile culturale tibetane. Valuri năprasnice ale istoriei vor izbi necruţător Tibetul.

În 1947 comuniştii chinezi preiau puterea şi Tibetul este parte integrantă din China. În şapte octombrie 1950, patruzeci de mii de soldaţi chinezi iau cu asalt Tibetul. Opt mii de soldaţi tibetani sunt ucişi. Cazul Tibetului este prezentat la ONU în noiembrie 1950, dar fără succes. În 23 mai 1951 delegaţia tibetană semnează „Acordul în 17 puncte” şi predă Tibetul Chinei. În timpul insurecţiei din 1959, Lhasa ia foc, zeci de mii de tibetani sunt ucişi, iar patru mii sunt luaţi prizonieri. Dala- Lama denunţă într- o conferinţă de presă „Acordul în 17 puncte”. ONU votează o rezoluţie prin care se condamnă politica chineză în Tibet. Guvernul indian le asigură asistenţă. Lui Dala- Lama îi este oferit oraşul colonial Mc Leod Gamj. În 1960 se constituie guvernul în exil.

În 1987, Dalai- Lama se adresează Congresului american, iar în 1988 lansează „Apelul de la Strasbourg”, în care este conturat planul pentru Tibet: asocierea Tibetului cu China, respectarea drepturilor fundamentale ale tibetanilor, oprirea imigraţiei chineze. Apelul este respins. Cauza Tibetului este susţinută de occidentali. În 1989 i se decernează lui Dalai- Lama, Premiul Nobel pentru pace. În martie 1989 se desfăşoară la Lhasa o manifestaţie antichineză de amploare cu consecinţe dezastruoase pentru Tibet. Zeci de manifestanţi au fost ucişi. Este impusă legea marţială în Regiunea Autonomă Tibet.

La sfârşitul lui aprilie, 1990, legea marţială este ridicată. Represiunea religioasă, reeducarea politică, încurajarea imigraţiei masive a chinezilor, sunt pârghiile de acţiune ale politicii chineze. În 24 octombrie 2001, Dalai- Lama prezintă în faţa Parlamentului European de la Strasbourg, apelul la negociere: „am condus lupta pentru libertatea Tibetului pe o cale a nonviolenţei şi am căutat întotdeauna o soluţie reciproc convenabilă pentru problema Tibetului, prin negocieri într- un spirit de reconciliere şi de compromis cu China”. Este un apel lansat pentru păstrarea identităţii tibetane.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s