Gradinile si parcurile Terrei


Gradinile si parcurile Terrei, Dr. Simona Condurăţeanu-Pesci, Mariana Ionescu, Editura Albatros, Bucureşti 1994

CAPITOLUL I. ISTORICUL GRĂDINILOR SI PARCURILOR AMENAJATE

gradinile-semiramidei

Miturile referitoare la începuturile istoriei milenare a naturii descriu întregul pământ ca o „grădină a Raiului” (Eden), imensă, încântătoare, veşnic înflorită, cu fructe apetisante, mărul, „Pomul cunoaşterii”, situându-se în centrul ei. O astfel de imagine idealizată a Paradisului, sim­bolizând visul oamenilor de a trăi în armonie cu natura, o natură guver­nată însă de legile perfecţiunii, care a circulat ca „model” în Mesopotamia antică, Persia şi Anatolia, se află la baza propagării, de-a lungul secole­lor, a gustului pentru amenajarea grădinilor, ele devenind, în timp, o necesitate firească, utilă, dar şi estetică, a vieţii cotidiene. Arta şi mitologia au creat şi alte „Paradisuri” fie imaginare, fie locali­zate din punct de vedere geografic — Elyseum, Hesperidele, Arkadia. Atlantida. Insulele Făgăduinţei, Capri, grădina Afroditei, grădina Inte­lectualilor etc. Ele erau, poate, un ideal utopic, necesar însă viitoarelor prefaceri, anticipând planurile moderne ale unor grădini, ale unui oraş ideal, ale unei insule, sau de ce nu, ale unei noi lumi, mai bune, bazată pe o ordine raţională a relaţiilor politice şi sociale. Grădina, ca produs materializat al creaţiei umane, este strâns legată de valorile estetice, sociale, religioase, istorice, economice şi politice ale unei culturi şi semnifică evoluţia raporturilor Ora—Natură, sat—oraş, activitate—timp liber etc. Cultura şi religia au atribuit grădinii importante valori simbolice, printre care,, cea a „Paradisului regăsit” apare drept cea mai valoroasă, din punct de vedere educativ. În ochii persanilor antici, grădina, loc de repaos pentru trup şi suflet, avea semnificaţia de mai sus. La greci, plantele reprezentau personificări divine cu puteri magice, animiste. Astfel, bradul se substituia zeiţei Artemis, salcia — Herei, stejarul — lui Jupiter. mirtul — Afroditei, frasi­nul — lui Marte, plopul — lui Hercule, chiparosul — lui Hades sau Plu­ton, laurul — lui Apollo, măslinul — Atenei, viţa sau iedera — lui Dionisos, palmierul — muzelor, vâscul — druizilor etc. Palmierul, sicomorul şi lotusul corespundeau virtuţilor şi aspiraţiilor ; mirtul. măslinul, iedera şi laurul — sentimentelor umane. In Extremul Orient, apa, ca element ornamental, reprezenta scurgerea şi renaşterevieţii; piatra era simbolul forţei creatoare, înflorirea prunilor vestea reînnoirea naturii, pinii semnificau tăria de caracter, bambuşii — priete­nia neclintită.

         Dacă într-o formă inițială, grădinile erau simple eşantioane ale naturii foarte puţin modificate de om, ele au intrat ulterior într-o lungă perioadă de  schematism, când s-au diferenţiat tot mai mult de peisaj, pentru ca, în final, să se apropie din nou de natură, ca expresie a cuceririi integrale a acesteia de către inteligența umană.

         Existența grădinilor amenajate a fost semnalată documentar încă din Antichitate, apariţia şi dezvoltarea lor fiind legată de istoria civili­zaţiilor şi culturilor din Asia de sud-vest, Extremul Orient, bazinul me­diteranean, sau America. Termenul, „grădină” desemna un loc împrej­muit, cultivat mai mult în scop productiv decât ornamental cu legumi­noase, ierburi medicinale şi aromatice, viţă de vie şi pomi fructiferi. Primele grădini de legume, ierburi utile şi livezi de curmali, semnalate încă din mileniile IV—III î.Hr., în Mesopotamia, erau simple spaţii pro­tejate de vânt şi arşiţă, cu arbori de jur-împrejur.

In toate statele lumii antice, artele slujeau interesele religiei şi mo­narhiei, ele fiind chemate să dea strălucire şi grandoare templelor şi pa­latelor. Florile erau prezente la toate ritualurile oficiate în temple. De pildă, în Mesopotamia, curmalii, „arborii vieţii” socotiţi şi „copaci sfinţi”, se cultivau în preajma templelor. Cu timpul apare astfel necesitatea cul­tivării plantelor în scop ornamental. Concepţiile religioasa, idolatrizau natura, impuneau,, folosirea imaginilor simbolice ale acesteia, propuneau glorificarea eternităţii, reculegerea şi contemplarea ; grădinile erau me­nite să îndeplinească şi aceste scopuri. Prin introducerea în componenţa grădinilor şi a altor elemente pentru cult, educaţie, cercetare ele au că­pătat în afara caracterului ornamental, şi unul ornamental-religios, ornamental-recreativ, sau ornamental-recreativ-ştiinţific. Grădinile antice aveau, cel mai adesea, un caracter mixt, specializarea lor apărând abia în epoca modernă. Antichitatea ne-a transmis, documentar, câteva „modele” de grădini, care au atins forme superioare, de un mare rafinament estetic.

mai multe informaţii: http://www.kalongarden.ro/scurta-istorie-a-gradinilor/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s