Mircea Eliade, Coloana nesfârşită, Teatru, București, editura Minerva, 1996


poza-carte

Într-o însemnare datată din 23 mai 1964, M. Eliade considera că Brâncuşi se apropie de piatră cu emoţia şi veneraţia unui om din paleolitic. Paginile Jurnalului consemnează: „Mai întâi pasiunea sa pentru Piatră, pentru materia dură, impenetrabilă (metalele aparţin altei clase; aşa cum le cunoaştem şi le folosim, metalele nu se găsesc în Natură, sunt produsele omului). Evident, orice sculptor îşi iubeşte materialele, în primul rând, marmura. Dar la Brâncuşi, era ceva mai mult. Se apropia de piatră cu sensibilitatea şi poate cu veneraţia omului din preistoric. Răbdarea, atenţia, bucuria cu care-şi şlefuia operele, până ce le transforma suprafeţele în oglinzi ondulate, de eşti ispitit să le mângâi; timpul considerabil pe care l-a cheltuit şlefuind nenumărate replici ale altor opere- mi-ar rămâne inexplicabil dacă n-aş ghici la munca aceea lungă şi monotonă, beatitudinea pe care o provoca intimitatea indefinit prelungită cu materia cristalină. Voinţa lui de a transfigura Piatra, de a-i aboli modul ei de a fi, în primul rând, greutatea şi a ne arăta cum se înalţă, cum zboară, ca în „Pasărea măiastră”, nu se ghiceşte aici o specie arhaică de religiozitate, ajunsă, demult inaccesibilă pe continentul nostru?” În august 1970 îl regăsim pe Eliade în Norvegia la Folk Museum.

Impresiile sunt copleşitoare: ”fascinaţia cu care privesc aceste nobile, vetuste creaţii ale civilizaţiei lemnului e provocată, de astfel de semne. În primul rând, de imaginea pe care o regăsesc la toate unghiurile locuinţelor, acolo unde se întâlnesc şi se întretaie bârnele: e desenul din care avea să ia fiinţă „Coloana infinită”, imaginea pe care Brâncuşi a văzut-o, desigur, în Oltenia copilăriei sale, la casele de lemn, şi nu numai acolo (căci seria de blocuri romboidale, se regăsesc, bunăoară, în structura „stâlpului casei”). O imagine pe care, la un moment dat, amintirea a abandonat-o imaginaţiei, eliberând-o astfel de matricea ei concretă, îngăduindu-i să dobândească funcţia primordială de stâlp al Centrului, de „axis mundi”. O imagine banală din repertoriul civilizaţiei lemnului, aşa cum sunt nenumărate altele, zăcând inertă, ca într-un somn folcloric, atâtea mii de ani până ce a fost trezită, înnobilată, transfigurată, de imaginaţia geniului”(„Jurnal”, II, 1933).

În studiul „Brâncuşi şi mitologiile”, Eliade avea să descindă la origini:” în folclorul românesc Coloana Cerului reprezintă o credinţă arhaică, precreştină, care a fost însă repede creştinizată, deoarece o întâlnim în colinde. U siguranţă, Brâncuşi a auzit vorbindu-se despre Coloana Cerului în satul său natal sau în stânele din Carpaţi, unde a ucenicit ca păstor. Imaginea l-a obsedat, fără îndoială, căci aşa cum vom vedea, ea se integrează în simbolismul înălţării, al zborului,, al transcendenţei. Forma romboidală ne aminteşte arhitectonica stâlpilor olteneşti”. Poemul dramatic „Coloana nesfârşită”, pledoarie a tradiţiilor folclorice ale mitologiei româneşti, este definită de exegeţi „mister al cunoaşterii”. În credinţele arhaice ale popoarelor, mitul comunicării primordiale cu cerul se face printr-un munte, arbore, scară, liană. Sunt similitudini între cultura indiană şi cea ţărănească din Balcani sau Europa Occidentală. „India m-a ajutat mult să înţeleg importanţa, autohtonismul şi, în acelaşi timp, universalitatea creaţiei lui Brâncuşi. Dacă te întorci într-adevăr la surse, la rădăcinile care se întind până la neolitic, atunci eşti foarte român sau foarte francez, în acelaşi timp şi universal”. Primul act al „Coloanei nesfârşite” se deschide cu vara anului 1937. Brâncuşi sculptează. Dansul graţios al unei tinere, fascinantă şi misterioasă, îi sugerează lui Brâncuşi reprezentarea labirintului: ”Spirală după spirală, Maestre, aşa cum se dansează labirintul, când ai pătruns în adânc”. „Coloana” va fi inaugurată cu fast.

Finalul piesei ni-l prezintă pe sculptor revenind la matcă, la locurile obârşiei, Hobiţa. Indicaţiile scenice precizează că „Umbra Coloanei începe să se lumineze parcă dinăuntru”. Brâncuşi urcă pe umbra iluminată a Coloanei. După ce imaginea lui se pierde în lumină, „Coloana se vede din nou maiestuoasă sub bătaia lunii”. „Coloana este opera mea cea mai însemnată – va spune Brâncuşi – trebuia să fi înţeles de atunci, din 1938, că după Coloană nu mai aveam dreptul să încerc altceva. După „Coloana nesfârşită” numai tăcerea mai poate avea vreun sens”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s