Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae de la Rohia, Dăruind vei dobândi, Cluj – Napoca, Editura Dacia, 2000


Steinhardt

“Am înţeles, astfel decât teoretic: civilizaţiile sunt muritoare, istoria e alcătuită din cicluri, civilizaţiile îşi succed una alteia, catastrofele sunt fenomenul istoric obişnuit, trăim acum din nou ceva asemănător cu ce s-a produs în secolul al- III- lea. Din acest curs absurd şi tragic al istoriei, din această succesiune de avalanşe, din actuala scufundare am încercat să ies niţel, măcar în parte: de unde şi prezenţa mea la mănăstire, deoarece puteam prea bine păstra neştirbită credinţa în lume” (Steinhardt).
Monahul de la Rohia va dobândi « dimensiunea mistică de iluminare ». „Pentru mine creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc”. „Calea, Adevărul şi Viaţa” i-au fost lui Steinhardt, temelia vieţii spirituale desăvârşite: monahismul. Retras în „pustia înverzită a Rohiei, el a urmat, aşa după cum ne va mărturisi Ioan Pintea, un anume ritm („ceas” îi spune în mănăstire) de vieţuire normală (liturghia, miezonoptica, chilia, biblioteca, trasul clopotelor). „Rohia mi-e un refugiu, un liman, o oază, un rai sieşi suficient”. Decorul acesta atât de puţin excepţional îmi pare însă de îndată „Răspuns al Domnului”, de care a vorbit Alphonse de Chateaubriant. Icoanele sunt înfăşurate în ştergare, după gospodăreasca modă maramureşeană. Ard lumânări din cele mai simple. Duşumeaua-i acoperită cu scoarţe numai pe alocuri. Cu atât mai puţin îmi e răsplătit lungul efort al drumului şi urcuşului. Nimic somptuos, rar, „adânc”, „tulburător”. Dar se revarsă din belşug asupră-mi, supraabundent, tot farmecul inefabil al credinţei. În sensul cel mai riguros, mai neprihănit şi irezistibil al cuvântului: nădejdea celor nevăzute.
Din sat până la biserică, în comuna Şurdeşti, cărarea duce prin pădure, pe lângă nişte zăplazuri. Apoi, deodată: luminişul şi zvelta construcţie din lemn, adevărat mângâie-nori. E Duminică, oamenii, în straiele lor de sărbătoare, grămadă în jurul bisericii şi rânduiţi în cuprinsul ei după un tipic străvechi. Ştergare în jurul afumatelor icoane, totul e numai lemn solid şi bârne solemne, lumânările pâlpâie în semiîntuneric. Multă cuviinţă şi amenitate. Ba chiar nobleţe, deplină linişte, o atmosferă de stăpânită voioşie şi gesturi domoale, nezorite, aproape hieratice şi atemporale. (N. Steinhardt, „Ispita lecturii”, cap. „Mărturisire”).
Predicile din acest volum se înscriu în aria largă a eseului teologic. Sunt „texte care susţin cu patos un real axis moral, punctând de la început până la sfârşit traiectul unui destin implicat în lumea ca lume şi lumea ca spirit, ca duh”. Prin profunzimea gândirii, textele lui Steinhardt se asociază celor ale lui Evdokimov, Stăniloae sau Berdiaev. Pentru Cuvântul care zideşte, monahul de la Rohia, avertizează: „Să nu săvârşim grava eroare de a confunda platitudinea stilistică cu ortodoxia. Cele mai bune şi mai frumoase simţăminte ori mai folositoare învăţături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune a inimii.”
Predica trebuie să iasă din somnolenţa rostirii şi să intre în trezvia ideii. Paginile volumului sunt în viziunea lui „simple mărturii de credinţă creştină”.
Primul capitol, „Ce-i datorez eu lui Hristos” este revelator pentru semenul care urmează calea lui Hristos.
„Nefiind botezat în pruncie ci în deplină maturitate, am putut experimenta botezul totodată ca Sfânta Taină şi taină, ca moarte şi înviere, ca izvor nesecat de apă vie şi de senzaţională fericire. Covârşitoarea majoritate a creştinilor n-au cum şti ce simte cel botezat şi ce este în adevăr actul acesta fulgerător, dar cei aflaţi în situaţia mea ştiu cum nu se poate mai limpede că nu e formă, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directă a Dumnezeului celui viu.
Îi mai datorez Domnului şi nepreţuita, nesperata putere de a îndura şi suferi, de a mă supune, răbdător şi următor Lui, pildei ce ne-a dat ştiind că „El participă împreună cu noi la suferirea necazurilor şi, tot în acest sens, se smereşte împreună cu noi, îngropându-se într-o chenoză, într-o noapte pe care o repetă în viaţa fiecăruia dintre noi.”(Dumitru Stăniloae). Ori, cum spunea Simone Weil, şi ea evreică rourată de harul credinţei în Hristos: creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.
Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creştinismului cu suferinţa. Prin suferinţă se poate ajunge la adevăr şi lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumeşti inima vrednică o poate afla şi prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălţa până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e „faţa mai puţin nobilă a strădaniei.” Ţinta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însuşim, dincolo de nenorociri, necazuri şi încercări. Esenţa învăţăturii creştine e această deprindere, această descoperire a fericirii.
Aşa încât mai presus de orice îi datorez lui Hristos simţământul liberator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascuţit ca o sabie cu două tăişuri – şi luarea la cunoştinţă a faptului că „El poate face din tine o făptură nouă” nu e o simplă enunţare teologică ori o afirmaţie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate brută.
Iată de ce, dintre toate versetele Psaltirii pe acestea (din psalmii 65 şi 72) îmi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai grăitoare ale bucuriei în care neîncetat mă desfăt din binecuvântata zi când am primit euforicul dar al Sfântului Botez:
„Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă.”
„Veniţi de auziţi toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu şi vă voi povesti cât a făcut El sufletului meu.”
„Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a minte la glasul rugăciunii mele.”
„Binecuvântat este Dumnezeu care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Lui de la mine.”
„Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta.”
„Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit.”
De la aceste inspirate cuvinte la simţământul de împăcare generală, ce mă cuprinde, nu-i departe. Care împăcare? Cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu lumea, cu oamenii care-mi vor răul, cu acei care mi-au greşit, ba – lucru pe de-a-ntregul extraordinar, cu cei cărora le-am greşit eu, şi în cele din urmă, până şi cu mine însumi”.
Volumul îşi propune un dialog cu „ascultătorul”, menit a-i deschide calea reflecţiei, a atotputerniciei divinului în viaţa contemporană.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s