Pascal Bonafoux, Rembrandt – Între clar şi obscur,  Bucureşti, Editura Univers, 2007


poza-carte-mica-217x300

Pascal Bonafoux, critic şi istoric de artă excelează în eseuri pe tema autoportretului. Remarcabile sunt „Les peintres et l’autoportrait” (1984), „Rembrandt, autoportraits”, „Van Gogh par Vincent”, „Autoportraits du XX-e siècle”.

Picturile lui Rembrandt absorb esenţa vieţii, o experienţă vizuală şi artistică care copleşesc prin fluiditatea lor. Ansamblul autoportretelor îi definesc personalitatea. E. H. Gombrich relevă viaţa interioară a artistului: „iată-i chipul în ultimii ani ai vieţii: nu era frumos şi n-a încetat, cu siguranţă, niciodată să-l deghizeze. Se studia într-o oglindă cu o sinceritate absolută şi această sinceritate ne este infinit mai preţioasă decât indiferent ce frumuseţe fizică. Este imaginea autentică a unui om. Nici urmă de afectare, nici urmă de vanitate, pur şi simplu privirea pătrunzătoare a unui pictor care-şi cercetează propriile trăsături, totdeauna avid să afle mai mult din tainele chipului omenesc. Alte portrete ale unor maeştri sunt pline de viaţă şi ştiu să reveleze caracterul modelului printr-o expresie caracteristică, printr-o atitudine fericită…şi totuşi, în ciuda forţei evocării, simţim că ei nu exprimă decât un singur aspect dintr-o fiinţă complexă. Însuşi surâsul Giocondei nu epuizează personajul”. În faţa unui portret de Rembrandt medităm asupra condiţiei umane. Privirea pictorului a pătruns în cele mai adânci tainiţe ale modelului său: el a descoperit „secretele inimii lui”. Este acea reconciliere dintre „animus” şi „anima” ce transfigurează. „O intuiţie plină de pasiune îl conduce de-a lungul drumurilor obscure ale personalităţii, până la acea vatră unde focul pur debarasează omul de toate zgurile sale” (Marcel Brion).

Pentru a dezvălui reflecţia, vocea, Rembrandt de desprinde de aparenţe, „inventează o lumină arbitrară”. Prin gravură, Rembrandt trasează lumina şi umbra. Clar – obscurul se creează prin tuşul de pe hârtie. Culoarea îi conferă o altă dimensiune. Portretele pe care le gravează, desenează şi pictează sunt eseuri. Prin chipul său, studiază o expresie, o atitudine. Artistul olandez „nu mai este o voinţă ce execută un plan preconceput căruia-i subordonează mijloacele şi acţiunile sale, este un ochi care alege şi care surprinde, este o oglindă care pictează, tot ce face e rezultatul unei reflecţii, al unei savante expuneri a plăcii în faţa lentilei, încât toate figurile pe care ni le înfăţişează se întorc dintr-o călătorie de dincolo de oglindă. Această gradare a umbrelor, această distribuţie a valorilor în jurul centrului, această diluare sau precizie a detaliului, care corespunde intensităţii şi concentrării atenţiei, această pată luminoasă care organizează totul în raport cu sine şi trezeşte în juru-i tot felul de scânteieri, de degradeuri, de reflectări şi de ecouri, această importanţă dată vidului şi spaţiului pur pe care-l eliberează un obiect acaparând privirea , toate acestea nu Rembrandt le-a inventat şi nu doar el le-a practicat. Acolo unde ceilalţi încearcă timid un procedeu, el, cu plenitudinea şi autoritatea unui maestru îl aplică” (Paul Claudel).

Portretele lui se întorc spre noi, scăldate într-o lumină preluată din memorie. Ele sunt purtătoare ale conştiinţei de sine. Atmosfera emanată de tablourile şi gravura lui Rembrandt este una a visului, calmă, tăcută. Arta maestrului olandez nu rezidă în imaginarul imediat. Pictorul „însoţeşte fiecare gest al modelelor sale, fiecare atitudine, fiecare convenţie pe care o încheie cu semenii , într-o călătorie ulterioară dincolo de suprafaţă şi de imediat, o călătorie care se prelungeşte imperceptibil şi se termină nu atât în contururi, cât în vibraţie. Senzaţia a trezit amintirea, iar, amintirea, la rându-i, zguduie succesiv straturile suprapuse ale memoriei, evocând în jur alte imagini” (Paul Claudel).

„Lecţia de anatomie a profesorului Tulp” aminteşte de condiţia noastră de muritori. „Compoziţia şi tratarea culorilor instaurează o familiaritate între vii şi morţi, neobişnuită în acea epocă. Această operă i-a fascinat şi i-a tulburat pe contemporanii săi „(P. Bonafoux).

„Rondul de noapte” pare condensat în „ascunzişurile cele mai profunde ale spiritului, al acestei lumini, care este ca un element purificat şi valorizat” (P. Claudel). Artistul „mânuieşte lumea ca pe o dramă constantă pe care lumina şi obscuritatea o modelează, o convulsionează, o calmează şi o fac să nască şi să moară după pasiunile lui, după tristeţea şi dorinţa lui disperată de veşnicie şi absolut care-i tulbură inima” (E. Faure, „Istoria artei moderne”).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s