BIBLIOTECA FĂGĂRAŞ ŞI BUNĂ ZIUA FĂGĂRAŞ VĂ INVITĂ LA LECTURĂ


William Shakespeare, Îmblânzirea scorpiei. Regele Ioan. Visul unei nopţi de vară, Editura Paralela 45, 2011

Opera lui Shakespeare, « locul de taină în care ne întâlnim cu noi înşine » este străbătută de un mesaj de o mare profunzime cărturărească : « nu aventura, ci ecoul şi semnificaţia ei »(M. Rădulescu).
Comediile lui Shakespare reprezintă o sinteză de elemente variate. Ideile umaniste se îmbină cu elemente de farsă, veridicitatea realistă din zugrăvirea sentimentelor şi a caracterelor, cu un fantastic îndrăzneţ. Adevărurile filosofice şi morale se înveşmântează într-o formă proprie bufoneriilor.
« Îmblânzirea scorpiei » a văzut lumina tiparului în anul 1623, în prima ediţie « in folio ». Comedia se deschide cu farsa pe care un lord i-o joacă unui meşteşugar dus la conac, ospătat cu trufandale. Spectacolul oferit este cel al lui Petruccio şi al Caterinei. Ajuns la Padova, în căutarea norocului, Petruccio află povestea celor două fiice ale negustorului Baptista. Petruccio o curtează pe una dintre ele, îndărătnica şi trufaşa Kate. După binecuvântarea tatălui, Patriccio va începe un « proces de reeducare », modelând personalitatea soţiei. Reîntorşi la Padova, la nunta Biancăi, Kate îşi sfătuieşte comesenele să îi urmeze pilda spre a se bucura din plin de binefacerile căsătoriei. Genul vulnerabil, prin definiţie, este cel feminin. Etichetarea Caterinei ca scorpie o include în triunghiul stereotipurilor negative pe care imaginarul colectiv premodern îl rezervă femeii. La rândul lui, Petruccio este reprezentantul orânduirii patriarhale şi al stilului de viaţă premodern. Receptarea comediei lui Shakespare în România atestă gradul de popularitate şi grilele de lectură de care piesa a benefiaciat în lume. În clasamentul celor mai jucate comedii shakespeariene, « Îmblânzirea scorpiei » ocupă locul trei, după « Vis de-o noapte-n miezul verii » şi « A douăsprezecea noapte ». A fost tradusă şi reeditată în aceeaşi măsură ca marile tragedii.
„Vis de-o noapte-n miezul verii” a fost considerată o „comedie festivă” (C. I. Barber) care reflectă „o formulă relativ simplă: descătuşarea dorinţelor, energiilor şi vitalităţii spre o clarificare a aspectelor legate de dragoste, de relaţia omului cu natura, în special cea celebrată la anumite sărbători”. Ajunul miezului de vară este 23 iunie, solstiţiul de vară, o sărbătoare ce coboară în timpuri străvechi şi practici păgâne care venerau puterea soarelui. Această perioadă era propice fertilităţii, peţitului, căsătoriei, dragostei. Superstiţiile, magia, „nebunia miezului de vară” prind viaţă.
Shakespeare prezintă în opera sa realitatea în toată vastitatea ei. Din cursul primului deceniu al creaţiei dramatice datează dramele istorice. Piesa-cronică, „Regele Ioan”descrie evenimentele care au avut loc la începutul secolului al XIII-lea. „Richard al III-lea” se încheie cu instaurarea dinastiei Tudorilor în 1485. În „Henric al VIII-lea” este prezentată cronica istorică a secolului al XVI-lea.
Deşi menţionat de Francis Meres în 1598, textul piesei shakespeariene ,“Regele Ioan” este publicat abia în anul 1623. Imaginea regelui Ioan este percepută ca fiind una negativă. În “Istoria Angliei”, André Maurois, descrie domnia tiranică a regelui Ioan:”a reuşit „să-i unească pe toţi supuşii lui împotrivă-i. Prin strălucirea inteligenţei, este un adevărat Plantagenet, excelent tactician diplomatic şi militar, mare seducător de femei, bun vânător, dar crud şi josnic. Henric al II-lea şi Richard şi-au avut grandoarea; Ioan n-a fost decât odios”. A fost „un om stăpânit de pasiuni violente, pe care nu a învăţat să le controleze niciodată, insensibil la sentimente precum onoarea sau prietenia, nemilos cu cei ce se opuneau capriciilor sau desfrâului său, lipsit de respect de sine şi gata să se umilească pentru a-şi atinge scopurile. Era, totuşi, una dintre minţile strălucitoare ale Europei vremurilor sale şi un excelent tactician”(John Dover Wilson, „Regele Ioan”). Piesa lui Shakespeare se axează pe lupta pentru tronul Angliei şi tentativele de a limita autoritatea regelui asupra ducatelor franceze şi asupra clericilor. Regele Ioan se consideră un reprezentant al divinităţii:”Noi, braţul Domnului,/Vom pedepsi trufaşii ce-au gonit /Pacea în cer” (II,1). Drepturile ce-i revin prin moştenire sunt redate în plan politic şi personal. În primele două acte sunt înfăţişate legitimarea domniei lui Ioan şi conflictul cu un alt pretendent la tron, Arthur, nepotul său. Ultimele trei acte prezintă Anglia condusă de un rege slab, trădată de nobili şi invadată de armatele franceze. „Sângerosul Ioan nu are forţa şi demnitatea să-şi salveze regatul. Pacea cu Papa este una „ispititoare”. Otrăvit de un călugăr, se va stinge în chinuri, cu conştiinţa încărcată. Ultimele cuvinte rostite sunt acelea ale unui suferind, nu ale unui rege:”un boţ de lut, imaginea regalităţii înfrânte”. „Porţile cunoaşterii de sine” se deschid larg spre introspecţie.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s