BIBLIOTECA FĂGĂRAŞ ŞI BUNĂ ZIUA FĂGĂRAŞ VĂ INVITĂ LA LECTURĂ


Leonardo da Vinci, Editura Minerva, 1994

Victor Ieronim Stoichiţă reuneşte în volum o antologie de texte menite a-l „întâlni cu adevărat pe Leonardo: un om atât de limpede, atât de lucid, atât de uman”. Omul şi creaţia aveau să fie eternizate în versurile lui Charles Baudelaire: „Da Vinci, umbră peste oglinzile profunde,/ în care îngeri tineri zîmbesc, în noapte blând,/Acoperişi de taine, în ţara sumbră, unde/ Stau pinii şi gheţarii o zare închizând”. În picturile lui uimesc „neprevăzutul, o clipă ori alta din cursul pasiunilor omeneşti”. „Nimei n-a înţeles mai adânc complexitatea şi delicateţea naturii; nimeni n-a înfăţişat-o cu o tehnică mai savantă şi cu procedee mai complexe. După cum opera lui ştiinţifică şi-a depăşit epoca, a stăpânit metode, a presimţit adevăruri, a întrevăzut un sistem pe care noi de-abia astăzi le limpezim cu greu, tot aşa în structura corpurilor şi capetelor sale, fineţea şi mobilitatea fizionomiilor, în strania şi maladiva frumuseţe a expresiilor, a descoperit dinainte acele simţuri complexe, sublime, rafinate şi încântătoare pe care au ajuns să le exprime poeţii aleşi ai secolului nostru; vreau să spun superioritatea şi exigenţele creaturii prea gingaşe, prea nervoase, prea pline, căreia nu-i lipseşte nimic şi găseşte că asta înseamnă puţin” (Hippolyte Taine, 1866). În galeria picturilor universale, „Gioconda” reuneşte „toate gândurile, toate frumuseţile lumii” modelate expresiv. „E visarea Evului mediu cu ambiţiile sale spirituale şi iubirile sale fantastice” (Walter Pater, 1873). „Fecioara între stânci” excelează prin prospeţimea de expresie a personajelor şi echilibrul între frumuseţea naturală şi frumuseţea ideală. Însăşi idealizarea a dat viaţă operei. Un naturalism al detaliilor completează acest idealism gotic. Mâinile, picioarele, părul sunt studiate cu o curiozitate rara întâlnită. Leonardo a redat perfect structura lor internă, dar s-a complăcut mai ales în a exprima suprafeţele, delicateţea pielii, netedă sau învolburată în gropiţe şi creţuri printr-un joc al liniei şi al luminii, mărturie a unei extraordinare acuităţi a observaţiei. Tot altfel, florile şi plantele sunt tratate cu sentimentul gotic al particularităţilor, amintindu-ne de cele mai delicat sculptate capiteluri din secolul al XIII ( Kenneth Clark, 1952).
„Sfântul Ieronim” vieţuieşte într-o lume de piatră „unde printre meandrele grotei circulă luciri stranii, nu mai există nimic care să nu suporte această grea şi pătrunzătoare pietrificare, în acelaşi timp interioară şi exterioară, a trupului şi a sufletului” (Marcel Brion, 1952). Fiecare privitor are sentimentul că Ieronim ar vrea să înlăture tot ceea ce este tandreţe, blândeţe, umanitate. Exegeţii creaţiei lui Da Vinci remarcat etapele creaţiei: trecerea de la concepţie substanţială la o concepţie fenomenală a lumii, de la reprezentarea concretă la redarea armonioasă şi matematică a realului. În viziunea lui, pictura este „un limbaj universal care elimină accidentul pentru a materializa esenţialul” (Pierre Francastel, 1952 ). Îngerul din „Botezul lui Christos” vădeşte un talent de excepţie. Un rafinament al formelor, o delicateţe a modelajului în tonuri uşoare de umbră emană sensibilitatea, emoţia covârşitoare. Leonardo „descoperă atmosfera care învăluie totul, notează transparenţa maselor de aer care se află între observator şi obiect. Luminozitatea sau umiditatea aerului acţionează asupra obiectului, iar spaţiul este investigat în succesiunea formelor care se conturează, net sau confuz, în depărtări clare sau luminoase (Ludwig H. Heydenreich, 1958). Portretele lui Leonardo da Vinci sunt singulare prin cizelarea desăvârşită. În fecioara din „Închinarea magilor” ca şi în „Fecioara între stânci” apare „vălul resemnării duioase, care se va răspândi pe chipul lui Christos din „Cina”. O dată cu „Gioconnda”, jocul expresiilor contrarii se obţine datorită unei fine învăluiri tonale., la limita de ambiguitatea dorită, dorită de Leonardo”(Andre Chastel, 1959).
Mateo Bandello avea să încredinţeze posterităţii pagini despre contemplativul Leonardo: „ Leonardo obişnuia adesea-eu însumi l-am văzut şi admirat- să meargă dis- de- dimineaţă şi să se suie pe schele, căci Cina se află ceva mai sus de pământ.; obişnuia deci, ca de la răsăritul soarelui şi până se întuneca, să nu lase penelul din mână, uitând de mâncare şi băutură şi pictând încontinuu. Se întâmpla apoi să treacă două, trei sau patru zile, fără să mai pună mâna, şi cu toate acestea stătea uneori o oră sau două pe zi, privind doar; contempla şi examina în sine însuşi şi-şi judeca figurile”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s