BIBLIOTECA FĂGĂRAŞ ŞI BUNĂ ZIUA FĂGĂRAŞ VĂ INVITĂ LA LECTURĂ


Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, Editura Scripta, 2011

În prefaţa volumului, istoricul Constantin Giurescu consemnează: „nu înseamnă că ştim totul, că n-a mai rămas nimic necercetat. Alături de partea luminată, mai e încă o parte de umbră şi una de penumbră. Părerile deosebite, discuţiile în legătură cu aceste probleme sunt determinate, uneori, de lipsa sau caracterul sporadic, fragmentar al materialului documentar, altădată de faptul că se pleacă de la anumite teze, fără să se ţină seama de indicaţiile totuşi limpezi ale izvoarelor şi ale vieţii, ale practicii vieţii“. Volumul redă evenimente istorice, începând cu părăsirea Daciei de către romani până la începutul secolului al XVIII-lea. Perspectivele de abordare, descoperirea de documente noi, se înscriu în cercetarea istorică a istoriografiei moderne din ultmele decenii ale secolului al XIX-lea şi până la cel de-al Doilea Război mondial. Reorganizarea Academiei în anul 1848 şi reforma învăţământului (Decretul nr. 178 din 3 august 1948) au avut consecinţe în domeniul cercetării istoriei. Până în anul 1848, Dinu Giurescu a consemnat institutele: de istorie universală, istorie naţională, cercetări balcanice, studii bizantine, arheologie, cu revistele lor de specialitate. După 1848 activitatea lor a încetat. Revistele de specialitate au fost înlocuite în 1849 cu cea intitulată „Studii- revistă de ştiinţă, filozofie, arte” (1948). În anul 1955, va fi intitulată „Revistă de istorie”. Controlul politic şi centralizarea cercetării au generat opinii divergente, confruntări de păreri. Dar evenimentele de anvergură „au prevalat, prin autoritatea politicului, puncte de vedere oficiale”, relatează istoricul Dinu C. Giurescu.
De pildă, participarea României în Primul Război Mondial, ar fi avut „un caracter imperialist, cu ţelul implicit de a-şi anexa teritorii străine”, (V.Liveanu, „Anul revoluţionar 1918. Din istoria luptelor revoluţionare ale proletariatului din România, Bucureşti, 1960”). Din „Rezoluţia de Unire, votată la Alba Iulia, la 1 decembrie, 1918, este omis punctul VII: „Adunarea naţională, cu smerenie, se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române” (M. Muşat, I. Ardeleanu, „De la statul geto-dac la statul român unitar”). Articolul confirma scopul pentru care armata română a intrat în război. Totul s-a clarificat în anii ’60: „intrarea în război a României în 1916 avut ca unic ţel eliberarea teritoriilor din Austro-Ungaria, locuite, majoritar de români” (Constantin C. Giurescu, „Istoriografia română despre participarea României la primul Război Mondial”).
O altă temă de dezbatere a fost „teoria fărâmiţării feudale” din volumul al II-lea al tratatului „Istoria României”, editat de Academia română, conform căreia „în secolele XIV-XV, trăsătura caracteristică a vieţii economice era economia naturală, căreia îi corespundea, în domeniul social-politic, fărâmiţarea feudală”. Volumul consemnează: „posibilităţile domniei de a asigura guvernarea ţării sunt foarte reduse, datorită faptului că o bună parte din teritoriul acestuia era alcătuit din marile domenii feudale, care se administrau în chip autonom, pe baza imunităţii feudale, precum şi din cauza lipsei unui aparat de stat centralizat” (Istoria României, vol. II). Această teorie nu avea o bază documentară reală. Fusese preluată după realităţile istorice din Franţa sau Germania secolelor XII-XIV şi promovată de Barbu T. Câmpina, încă din anul 1950 („Dezvoltarea economiei feudale şi începuturile luptei pentru centralizarea statului în a doua jumătate al secolului al XV-lea în Moldova şi Ţara Românească”, în volumul „Lucrările Sesiunii generale ştiinţifice a Academiei RPR, 2-12 iunie, 1950).
Conferenţiar la Catedra de Istoria Românilor”, autorul a conturat tematica şi în tratatul „Istoria României”. Istoricul Constantin C. Giurescu consemnează în volum: „cum o dezbatere pro şi contra nu putea avea loc în anii 50 şi 60, reacţiile la teorie au venit încet, eşalonate între 1956 şi 1969, în recenzii, articole, studii semnate de C. Cihodaru, Alexandru I. Gonţa, Vladimir Hanga, Dinu C. Giurescu, Henri H. Stahl. Reexaminarea documentelor impune o nouă perspectivă. Pe plan politic, cu toate pierderile teritoriale suferite şi agravarea statutului lor faţă de Poartă, statele româneşti au continuat să existe, ceea ce a făcut posibilă Unirea din 1859, urmată de întregirea statului român, în 1918”.

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s