CENTENAR STEINHARDT


Zaharia Sângeorzan: Monahul de la Rohia, N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas, 2000

Din mărturiile celor care l-au cunoscut, părea a fi „un  rătăcitor printre oameni, şi o apariţie insolită contrastantă”.

Personalitatea lui Steinhardt se va contura treptat în aceea a unui “sihastru”, a unui mentor duhovnicesc, care punea “accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută, de etică artistică şi umană”. Asemenea lui Berdiaev şi Gabriel Marcel, Steinhardt este un reprezentant  al existenţialismului creştin

“Am înţeles, astfel decât teoretic: civilizaţiile sunt muritoare, istoria e alcătuită din cicluri, civilizaţiile îşi succed una alteia, catastrofele sunt fenomenul istoric obişnuit, trăim acum din nou ceva asemănător cu ce s-a produs în secolul al- III- lea. Din acest curs absurd şi tragic al istoriei, din această succesiune de avalanşe, din actuala scufundare am încercat să ies niţel, măcar în parte: de unde şi prezenţa mea la mănăstire, deoarece puteam prea bine păstra neştirbită credinţa în lume” (Steinhardt).

Monahul de la Rohia va dobândi « dimensiunea mistică de iluminare ».

„Asceza monahală nu-mi provoacă nostalgia vieţii-viaţă; mă consolează, mă fereşte de oribilul spectacol care cutează să pretindă, astăzi, că e viaţă! Viaţa — în ipostaza ei actuală — îmi provoacă melancolia, tristeţea, indignarea, amărăciunea, repulsia. Sărăcia aceasta, pustiul acesta, iureşul acesta steril, agitaţia aceasta fără rost, năpastele acestea care curg gârlă… să-mi fie dor de ele? să le jinduiesc? Atât de orb, de pervers mă socotiţi? Rohia mi-e un refugiu, un liman, o oază, un rai sieşi suficient”.
Dar viaţa de altădată? Nici după aceea nu jinduiesc. Îi port o duioasă, naivă recunoştinţă, mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a cunoaşte o epocă istorică unde viaţa încă nu se prefăcuse în infern totodată grotesc şi teribil”.

Există, fără îndoială o artă de a trăi.

In capitolul „Septuagenarul neastâmpărat” din volumul „Alchimia existenţei”, Alexandru Paleologu consemnează: „orice disciplină, orice doctrină, orice profesie (profero) are un secret, un principiu nedat în vileag, nu pentru că ar fi inavuabil, ci pentru că nu se cade să fie luat în deşert; el îi constituie piatra de temelie şi morala profundă, neproclamată, dar ineludabilă”. Nicolae Steinhardt ne va dezvălui că în scrierile de care s-a apropiat şi-a „dorit şi a cutezat” întotdeauna să  afle acest secret, să „deţină formula, îndeobşte scurtă  şi răspicată, a deplinei sincerităţi, care se confundă cu o mărturisire fără prudenţe şi echivocuri: gândul intim al doctrinei, singurul care contează” („Structură ori sens” în „Viaţa românească, 1980”).

Volumul „Monahul de la Rohia” este tocmai „rodul” deplinei sincerităţi. Din ianuarie 1988, Zaharia Sângeorzan îi propune lui N. Steinhardt să răspundă, prin corespondenţă, la 365 întrebări, privind teologia, literatura, filosofia, etica, angajarea politică, societatea şi  identitatea noastră. Răspunsurile spontane, pline de vervă sondează şi adâncimile de gând despre Eminescu, Blaga, Noica, Eliade, Cioran, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Tolstoi, Esenin, Balzac, Flaubert, M. Yourcenar, Avram Iancu, Bălcescu, M. Preda, Ileana Mălăncioiu, Buzura, Ana Blandiana,.

Vă redau câteva crâmpeie, spre cumpănire şi meditaţie.

15. Al. Paleologu vorbea odată de o sută de cărţi care ar forma o Bibliotecă ideală. Sunteţi bun să indicaţi câteva nume de scriitori şi opere?

„E greu, să încerc: Thomas Mann („Muntele vrăjit”), Proust, Dostoievski („Demonii”, „Fraţii Karamazov”), Poe, Baudelaire, Sinclair, Lewis, Daudet, Galsworthz, Camus, Eminescu, Jules Verne, Ferrero, Peguz, Soljeniţân, Lesage, E. Ionescu, Beckett…”

22. Frumuseţea va salva lumea”. Mai este actuală această idee a lui Dostoievski?

„O va salva, nu frumuseţea estetizantă, ci frumuseţea (sănătatea, luciditatea, normalitatea) ca vrăjmaşă a prostiei (care-i mereu hâdă, ridicolă, neghioabă) şi a pociturii. Trăim printre structuri ale prostiei agresive şi de sine încântată, care nu-i mai puţin urâtă decât kitsch-ul, mahalaua, moftologia. Vă sfătuiesc să-l recitiţi pe I. L. Caragiale din perspectiva literaturii satirice ca reacţie împotriva sluţeniei. Ori pe Flaubert. La amândoi ostilitatea se îndreaptă atât asupra neroziei, cât şi împotriva sluţeniei. Prostia, numele cerebral al hidoşeniei. Salvarea, desigur, când va veni, va surpa aerele pe care şi le dă hidoasa gugumănie. Răspunsul cel mai bun şi definiţia cea mai concludentă o aflăm de la Baudelaire: „Frumosul nu-i decât făgăduinţa fericirii”.Textul românesc parcă-l întrece pe cel francez, datorită întreitei prezenţe a foşnitoarei litere f (”…niciun fior…niciun foşnet”)”.

30. Timpul vă asediază fără milă, vă provoacă nelinişti ?”

„Cum de nu? El e marele nostru vrăjmaş. Aţi uitat că vorbiţi cu un admirator al lui Proust, iar pentru Proust acesta-i Vrăjmaşul!”

63. Ce reprezintă pentru dumneavoastră biblioteca?

„A doua casă (casă în înţelesul cald: cămin)”.

66. „Poezia Anei Blandiana: ce cod moral propune dincolo de metaforă?

O sensibiliate totdată exquire (cum zic francezii) şi virilă în faţa răului, prostiei, ridicolului. O retracţie, o repulsie- urmată nu de fugă, ci de oprire-n loc şi împotrivire faţă către faţă”.

79. Vă rog să definiţi originalitatea literaturii lui Borges.

„Preţiozitatea + Erudiţia + Poe + Sălbăticie sud-americană + Rafinemant european   Manierism. Mai curând un pitoresc, un subtil, un mare manierist”.

90. Fiinţa rostitoare creează un destin prin operă?

„Opera ca şi moartea preface viaţa în destin. Opera e dătătoare de sens, ea este devenirea întru fiinţă. Ea e fiinţa, întru care şi-a aflat omul rostul.”

91. In ce ar consta celebritatea scritoarei Marguerite Yourcenar?

„A scris, fără indoială, două cărţi excelente: „Memoriile lui Hadrian” şi „L’oeuvre au noir”. O desăvârşită stilistă cu o ţinută spirituală de impecabilă demnitate”.

92. Trupul şi sufletul îşi creează o morală în raport cu condiţia umană, cu viaţa, cu destinul, cu istoria. Aş dori să o definiţi.

„Fiecare îşi rezolvă cum ştie problema personală a relaţiilor sale cu marile categorii: viaţa, destinul, istoria. Totul este ca rezolvarea să nu fie în raport de dependenţă cu istoria etc., ci cu principiile imuabile ale conştiinţei morale”.

253. Biserica să fie inima raţiunii dialogând cu Divinitatea?

„Definiţia e splendidă. Imi aduceţi aminte de minunata sintagmă isihastă: OCHII CUGETĂTORI AI INIMII. Biserica, instituţie-n lume, nu poate să raţioneze. Partea ei nelumească este însă inima. Aşa încât nici că se poate mai dreaptă, mai exactă, mai ştiiţifică exprimare decât: Biserica e inima raţiunii în dialog cu Dumnezeu. Definiţia ar fi subscrisă de Pascal şi de Sf. Augustin”.

283. Spaţiul cosmic e un privilegiu al poeziei sau al divinităţii?

„Al amândurora, fireşte. Nu uitaţi că omul a fost creat ca să duhovnicească şi să poetizeze cosmosul”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s