Să ne trăim viaţa visând!


Trăim clipe unice, fiecare secundă a noastră, este demnă de toată  atenție. Sigurul care le păstrează vii este Dumnezeu şi, pentru aceasta, El ne-a dăruit Îngerii păzitori care să ne vegheze şi  Sfinţii Săi ca  să ne lumineze! Şi totuşi,  noi trebuie să ştim să trăim într-o lume care parcă se desface, îşi pierde frumuseţea, care se încăpăţânează să ne învrăjbescă pentru a pierde Spectacolul Dumnezeirii. Cu siguranţă aşa au simțit şi cei care au trecut prin războaie nedrepte, au simţit că lumea se va schimba, şi nu în bine, că trebuie să ia totul de la capăt fiindcă valorile lor s-au pierdut şi trebuie să construiască altele.  Dar acum, mai mult ca oricând, fără nicio scuză, ne ucidem visele:

  “Primul simptom al faptului că ne ucidem visele este lipsa timpului, a continuat Petrus. Oamenii cei mai ocupaţi pe care i-am cunoscut în cursul vieţii mele aveau întotdeauna timp pentru toate. Cei care nu făceau nimic erau întotdeauna obosiţi, nu-și dădeau seama cât de puţin lucru făcea, şi se plângeau constant că ziua era prea scurtă. În realitate, le era frică să poarte Lupta cea Bună. Al doilea simptom al morţii viselor noastre îl constituie certitudinile noastre. Din cauză că nu vrem să privim viaţa ca pe o mare aventură de trăit, începem să ne credem înţelepţi, drepţi şi corecţi în puţinul pe care-l aşteptăm de la existenţă. Privim dincolo de zidurile vieţii noastre cotidiene şi descoperim zgomotul lancelor ce se rup, mirosul sudorii şi prafului, marile căderi şi privirile însetate de cucerire ale războinicilor. Dar nu concepem niciodată bucuria, bucuria imensă din sufletul celui ce luptă, pentru că, pentru el, nici victoria, nici deruta n-au nici o importanţă, singurul lucru care contează e să ducă Lupta cea Bună. În fine, al treilea simptom al morţii viselor noastre e pacea. Viaţa devine o după-amiază de duminică, nu ne cere lucruri măreţe şi nu cere mai mult decât vrem noi să-i dăm. Credem atunci că suntem maturi, că lăsăm deoparte fanteziile din copilărie, şi că vom atinge realizarea personală şi profesională. Suntem surprinşi atunci când o persoană de vârsta noastră spune că-i place încă un lucru sau altul din viaţa sa. Dar în realitate, în forul nostru interior, noi ştim ce s-a întâmplat: am renunţat să mai luptăm pentru visele noastre, să ducem Lupta cea Bună.”(Paulo Coelho, Jurnalul unui Mag. Petrus, ghidul autorului în pelerinajul de la  Santiago de Compostela)

Dar ce ar fi dacă de Moş Nicolae am începe ziua  creându-ne timp, ocupaţi doar ca să admirăm Spectacolul: zâmbetele, căldura celor din jur, ploaia care preschimbă lacrima în cristale, transformând certitudinile în clipe emoţionante,  de aşteptare caldă a Minunatului din viaţa noastră, fără tema de rele lumii, luptând în Lumina care ne arată că bătălia este întru glorie, redeşteptând sinele, nu prin scoaterea sa din starea de pace, ci prin relevarea ca viaţa este farmec, divin şi bucurie, unde Visele pot creşte hrănite de Cuvinte dumnezeieşti!

Bucur Raluca-Maria


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s