NOAPTE DE OCTOMBRIE – PAUL – VICTOR LANGA Colegiul Naţional „Doamna Stanca” clasa a XII a A


Doream să mai rămâi cu mine,
După ce ne-am plimbat prin parc.
Părea că te simţi foarte bine,
Nu ştiu de ce te-ai întristat.
Vântul bătea tare în geamuri,
Crengile lungi se tot izbeau.
Cădeau şi frunze roşii-n valuri
Două mâini mici mă alintau.

Şi-am mers în parcul singuratic,
Pluteau doar frunze rătăcite.
Un felinar, şi el tomnatic,
Ardea cu flăcări dulci, pripite…
Şi acea flacără albastră
Iar a trezit un gând în mine,
Mi-am amintit plimbarea noastră.
Doream să mai rămâi cu mine.

E-o noapte grea şi răcoroasă,
Îmi răscoleşte amintiri…
Pe banca-aceasta noduroasă,
Îmi amintesc doi ochi safiri.
Şi vântul şuieră subţire,
Acelaşi vals ce am dansat.
Ţi-aduci aminte tu, iubire,
După ce ne-am plimbat prin parc.

Acea plimbare nesfârşită,
Pe-aleea cu bătrânii tei;
Câte o frunză ruginită,
Se rătăcea în părul ei.
Tu parcă te-ai fi-nstrăinat,
De la ce povesteam cu tine,
Nu ştiu ce ţi s-a întâmplat,
Părea că te simţi foarte bine.

Atunci ţi-am dat o sărutare,
Şi trupul tău parcă ardea,
Parc-ai fi vrut să-mi ceri iertare,
Aşa spunea privirea ta.
Am mai dansat şi valsul nostru,
Răcoarea nu ne-a-mpiedicat,
Şi  mă gândesc atât de tare,
Nu ştiu de ce te-ai întristat.

Stăteam noi doi pe o sofa,
Şi-ţi povesteam atâtea vise,
Ce le-am avut, poate-i-avea.
Dar clipele acum sunt stinse.
Şi aveai rochie de mătase,
Parcă era una de valuri,
Şi îţi spuneam vorbe mieroase.
Vântul bătea tare în geamuri.

Pe geam intra un aer rece,
Cum simt acum în mine parcă,
La fel ca-atunci când am petrece,
Când e  furtună, într-o barcă.
Copacul negru se foia,
Şi frunze galbene-i cădeau,
La fel ca salcia se-apleca;
Crengile lungi se tot izbeau.

Dar parcul pare singuratic,
Parcă nu sunt nici tei, nici bănci,
Suflarea vântului tomnatic
Înfige-n mine nişte lănci.
Şi o tristeţe mă cuprinde,
Asemeni unor fine şaluri.
Cad frunze brune tremurânde,
Cădeau şi frunze roşii-n valuri.

O frunză mi-a picat pe mână,
Şi avea chipul tău pe ea.
Era-aşa rece şi galbenă,
Cum este-acum fiinţa mea.
Şi parcă văd acum în stanţe,
Doi tineri care se iubeau.
Şi mi-amintesc de-o stinsă clipă,
Două mâini mici mă alintau.

Două mâini mici mă alintau,
Cădeau şi frunze roşii-n valuri.
Crengile lungi se tot izbeau,
Vântul bătea tare în geamuri.
Nu ştiu de ce te-ai întristat,
Părea că te simţi foarte bine.
După ce ne-am plimbat prin parc,
Doream să mai rămâi cu mine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s