Recapitulare la istorie: 24 Ianuarie 1859


de bibliotecar Raluca-Maria Bucur

Să ne amintim de..

1) Domniile pământene in Principate

1.1. Viața socială.

Revolta lui Tudor Vladimirescu, în ciuda tragicului ei sfârșit, a avut totuși consecințe faste în Principate: turcii, nemaiavând încredere în greci, au hotărât să asculte cererea boierilor români de a li se da din nou un domn pământean. În 1822 începe deci la noi o nouă era prin alegerea a doi domni pământeni. De fapt, la început a fost o numire de către sultan, dar o delegație de boieri din Muntenia și alta din Moldova veniseră cu propuneri, iar astfel sultanul pune domn în Moldova pe Ioan Sandu Sturdza, coborâtor dintr-o veche familie de boieri moldoveni, și în Muntenia pe Grigore IV Ghica, a cărei familie era de îndepărtată origine albaneză, acum  cu totul românizată prin înrudiri cu vechile neamuri boierești române.

Cu greu ne mai închipuim azi cum arătau oamenii și locurile la începutul veacului al XIX-lea, adică spre sfârșitul epocii fanariote. Portul țăranilor, al bărbaților și al femeilor, se păstra cu sfințenie din tată în fiu — sau mai bine zis de la mama la fiică —, iar călătorii străini observau toți, cu mirare, într-o țară atât de năpăstuită și săracă, frumusețea broderiilor și curățenia cămășilor chiar și la cei mai săraci. La oraș însă, boierii, după ei și negustorii mai avuți, apoi și târgoveții, umblau cu straie în stil oriental, după moda de la Constantinopol — Țarigrad i se spunea în graiul popular, și așa ne-a rămas până azi în cântecele bătrânești.

De aceea străinii apuseni, care poposeau mai mult la oraș, aveau la prima vedere, când veneau din Apus, impresia de a se afla deja într-o provincie a Imperiului Otoman — sau dacă veneau de la Constantinopol, de a se afla încă într-o provincie turcească.

Dar deosebirea de Occident nu stătea numai în acest aspect exterior, al costumului oriental — uneori chiar exagerat de „exotic”, cum a fost un timp calpacul, ca un dovleac uriaș pe capul boierilor, pentru un ochi occidental, destul de urât și caraghios. Deosebite erau instituțiile, moravurile și vocabularul, și prin urmare mentalitățile. Deci, când, deodată, au început boierii, clericii și toți cei mai avuți și cu carte să citească romane traduse din franțuzește ori nemțește, sau ziare venite de la Viena și Paris, apoi când nu s-a mai putut opune turcul ca cucoanele noastre să se îmbrace după moda apuseană, după ele luându-se și tinerii bărbați, și când au putut unii dintre aceștia să călătorească și să învețe în Apus, atunci s-a petrecut o adevărată revoluție cu consecințe incalculabile în toate domeniile. Trebuie insistat asupra profundei mutații care are loc la acel început de veac și care se va prelungi și în decursul mai multor generații, ca să se înțeleagă chiar anumite probleme ale României de azi. În general, se trece prea repede asupra acestei adânci schimbări de acum 150-200 de ani, ca și când ar fi oarecum rușinos să arăți ca pe-atunci mai făceam parte din alta lume decât cea căreia îi aparținem acum.

1.2. Influența franceză dominantă

Deja în epoca fanariotă începe influență franceză la noi, fiindcă Franța avea pe-atunci un prestigiu enorm în întreaga Europă. Se vorbea franțuzește în sferele înalte, de la Lisabona la Sankt-Petersburg. La noi, marea cotitură se petrece în timpul ocupației rusești de la 1806 la 1812. Convinși de victoria finală a rușilor împotriva turcilor, tinerii boieri — și mai cu seama boieroaicele! — au început să se îmbrace după moda apuseană, să danseze vals în loc să joace hora, și să învețe toți franțuzește, pentru că franțuzește se vorbea cu ocupantul rus!

Ceea ce nu i-a împiedicat pe unii boieri bătrâni, mai iscusiți în politică, cum a fost marele vornic Constantin Filipescu să urzească intrigi împotriva rușilor și în favoarea turcilor, pe care-i considerau de-acum ca o pavăză necesară contra expansionismului rusesc.

Când romanii încep să călătorească în Occident, căutând sprijinul unei puteri străine împotriva rușilor sau a austriecilor, se îndreaptă fatalmente spre francezi. Nu doar pentru ca Franța părea să rămână puterea cea mai mare, cu toată căderea lui Napoleon, dar mai cu seamă pentru că limba franceză se înrudește cu româna, aparținând amândouă familiei limbilor romanice. Așa începe la noi o extraordinară influență pașnică din partea unui stat străin, în așa măsură încât limba noastră, cea pe care o vorbim în fiecare zi, cuprinde, în majoritate, cuvinte de origine franceză, unele tranzitate prin italiană, care seamănă mai mult cu româna, altele preluate direct din latină. Prin faptul că tinerii intelectuali români vorbeau limba franceză, ei ne-au furnizat aproape toate cuvintele moderne. Trebuia să schimbăm cuvintele venite pe linie turcească sau grecească, pentru noul nostru sistem de administrație, pentru drept, politică, economie. Astfel, ispravnicul a devenit prefect, a chivernisi s-a zis de-acum a administra, zapciii au fost înlocuiți cu jandarmii, vistieria a devenit ministerul finanțelor, etc.  Noi nu ne mai dam seama cât de mare a fost influența franceză în veacul al XIX-lea și chiar până la mij­locul veacului al XX-lea. Toată societatea românească, toți intelectualii vorbeau franțuzește. Boierimea vorbea franțuzește acasă.

Este un fenomen universal, când o limbă se impune ca limbă de cultură și e vorbită de aristocrațiile altor țări fără complexe. Dacă citiți ”Război și pace” de Lev Tolstoi, veți vedea cum dialogurile intime ale acelor ruși care-l învinseseră pe Napoleon sunt împănate cu fraze franțuzești. Mai surprinzător: Frederic cel Mare, geniul militar și făuritorul puterii prusace la sfârșitul secolului XVIII, strămoșul împăraților germani de la 1870 la 1918, era atât de îndrăgostit de limba franceză, în care făcea și versuri, încât a spus butada că el nu vorbește nemțește decât cu grăjdarii!

Așadar, în momentul când începem să preluăm științele, filozofia, dreptul, în general cultura Occidentului, lucrurile se schimbă radical și relativ brutal la noi în țară, oarecum sub presiunea străinătății, în urma războaielor duse de austrieci și ruși împotriva turcilor. Am fost un teatru de război, războaiele au adus multe nenorociri la noi în țară, dar în cele din urmă au adus și posibilitatea de a ne dezbăra de dominația otomană.

2. Ocupația rusă din 1828-l834. Regulamentul Organic

Ne aflam din nou în fața unui fenomen ciudat: rușii vor impune în Principate un fel de noua constituție care se va numi Regulamentul Organic.

Iată ironia: rușii, aflați sub un regim autocrat, fără libertăți, fără parlament la ei în țară, vor impune în Principate un regim relativ mai liberal decât al lor. Apărând și în Rusia, pe la începutul secolului XIX, mișcări liberale, guvernatorul rus numit în Principate, generalul Pavel Kiseleff, un conte relativ liberal, împreună cu cei din jurul lui, s-a gândit să experimenteze în Principatele Romane un regim ceva mai liberal decât în Rusia și în orice caz mai liberal decât cel pe care turcii îl impuseseră Principatelor. Liberal nu înseamnă democratic. Constituția era foarte aristocratică — în parlament nu apăreau decât boieri mari și mai mici —, dar se inspira după unele modele europene: se ținea seama de independența justiției, iar parlamentul era separat de executiv; iată deci aplicat, pentru prima oară la noi în țara principiul lui Montesquieu din veacul al XVIII-lea: separarea puterilor; executivul, legislativul și judiciarul trebuie sa fie separați, independenți unul de altul, pentru ca o țară sa poată fi cârmuită într-un mod oarecum liberal, adică ferită de despotism și arbitrar. Acest principiu apare pentru prima oara în Regulamentul Organic.

Soarta țărănimii, în schimb, se înrăutățește în urma Regulamentului Organic. De la o zi la alta, libertatea comerțului în Principatele noastre face ca boierimea, care poseda majoritatea pământurilor, să se intereseze de o exploatare mai intensivă ca să producă grâne pentru export. Până atunci țăranul putea să cultive într-o oarecare libertate pământul boierilor, boierul era silit să dea cel puțin doua treimi din moșia lui țăranilor, care o cultivau cum voiau și ii dadeau boierului o cincime, o pătrime sau o treime, dar dijma nu ajungea la jumatate din recoltă. Din momentul când boierii nu mai sunt siliți să dea grâul turcilor la preț redus, ci il pot vinde francezilor sau englezilor, pe Dunăre, țăranii încep sa fie mult mai exploatați de marii proprietari decât erau înainte de epoca Regulamentului Organic.

Iată cum progresul își are și reversul lui. Prima constituție românească reprezintă embrionul unei legislații de tip occidental, dar, pe de altă parte, înrăutățește soarta țăranilor. Degeaba era țăranul liber , faptul că era silit să folosească pământul boierului și sa-i dea jumatate din munca efectuată cu mâna, cu plugul și cu boii lui, a făcut ca situația țărănimii să se degradeze. Iar aceasta în contextul în care, datorită îmbunătățirii condițiilor de igienă și a progreselor medicinei (vaccinul împotriva variolei — căreia i se spunea „altoi de vărsat” — se introdusese la începutul veacului), populația la sate a crescut mult în secolul al XIX-lea.

Pe plan politic, aplicarea Regulamentului Organic a însemnat și o intervenție permanentă în treburile țării a reprezentanților ruși la București  în așa măsură încât cele doua principate deveniseră practic țări aflate sub protectorat rusesc. Situația dom­nilor, Mihăiță Vodă Sturdza (1834-l849) în Moldova, Alexandru Ghica (1834-l842) și Gheorghe Bibescu (1842-l848) în Muntenia, a fost extrem de grea, mereu învinuiți de liberalii dinăuntru că nu rezista destul presiunilor rusești, și de consulii ruși că cedează prea mult opoziției dinauntru. În Muntenia în special, Alexandru Ghica s-a confruntat în Adunarea legislativă cu o puternică opoziție, de tendință antirusă. Unul dintre șefii acestei opoziții, Ion Câmpineanu, a și plecat în Occident pentru a trezi interesul marilor puteri în problema românească și e de mirare cum a putut fi primit în audiență de prim-miniștri apuseni, Lord Palmerston la Londra și Adolphe Thiers la Paris. Aparținând unei familii boierești de prim rang, înrudit cu Cantacuzinii și cu Cantemireștii, el a fost introdus în cercurile occidentale de prințul Adam Czartoryski, fruntaș al emigrației poloneze și fost consilier al țarului. Altă explicație a relativului succes al lui Câmpineanu au fost legăturile sale cu masoneria. Întors în țară, a fost închis un timp — ca și tânărul Mitica Filipescu, primul nostru doctor în drept de la Paris și care, cu toate că aparținea uneia dintre cele mai puter­nice familii boierești din Muntenia, poate fi considerat, prin proiectul său politic, ca primul om politic socializant din țara noastră. Filipescu a murit în închisoare. O data cu el fusese închis și tânărul Nicolae Balcescu, care va juca un rol de frunte în revoluția de la 1848.

Progrese economice și culturale. Mai abil și mai iubit de ruși, Sturdza s-a menținut mai mult pe tron. Cu toate slăbiciunile de care toți trei domnitorii au fost învinuiți, se poate spune, obiectiv, că în timpul guvernării lor, ambele principate au făcut progrese mari în domeniul economic și în domeniul cultural. S-au cladit orașe întregi, ca Brăila (privită, o vreme, de straini, ca fiind mai frumos decât Bucureștii), Alexandria (dupa numele lui Alexandru Ghica); s-au deschis dru­muri, s-au pavat și iluminat cele două capitale. La Iași, Mihăiță Vodă a inaugurat o universitate (Academia Mihăileană) și a întreținut un teatru francez. Comerțul în ambele principate a luat avânt, ca urmare a clauzelor tratatului de la Adrianopol, care liberalizase comerțul pe Dunăre și Marea Neagră și suprimase monopolul turcesc pe cereale și vite. Atunci a început să se închege cu ade­varat o burghezie românească, din negustorime și din mica boierime. O consecință neprevăzută a fost însă și imigrarea din ce în ce mai masivă în Moldova a evreilor din Galiția, Polonia și Rusia, atrași de o nouă piață comercială.

3. Revoluția de la 1848 în Principate . Rolul francmasoneriei

În toată Europa, dupa căderea lui Napoleon, între 1815 și 1848 se petrec modificări adânci în ordinea economic și socială. Industria ia avânt la început în Anglia, iar Franța urmează, la rândul ei, modelul englez. Dezvoltarea industrială creează noi probleme grave în toate statele occidentale, în 1848 se răscoală populația pariziană împotriva regelui burghez, cum i s-a zis lui Ludovic-Filip, care nu știuse să facă din vreme reforme mai democratice și lăsase puterea capitaliștilor, de data asta de origine mai mult burgheză decât aristocratică.

Revoluția din 1789 din Franța avusese aspecte populare și momente sângeroase, dar în cele din urmă a adus la putere o altă clasă, burghezia în locul aristocrației. În 1848 asistăm la o încercare de a răsturnă și burghezia de la putere. Interesant este că tinerii noștri studenți de la Paris sunt entuziasmați de aceasta revoluție populară, cu toate că în majoritatea lor erau fii de boieri; de pildă, frații Golescu, și mai cu seamă frații Brătianu se pare că au luat parte la luptele de stradă alături de populația răsculată a Parisului. Ei sunt ucenicii revoluției din Franța și o importă în țările noastre, în Muntenia și în Moldova.

Aici trebuie să spunem câteva cuvinte despre o problemă care nu prea se discută în cărțile noastre de istorie: rolul jucat de o societate secreăa, francmasoneria, în aces­te revoluții, atât în cea din 1789 în Franța, cât și in cea de la 1848, la noi. Tineretul nostru, aflat in Franța sau în alte țări occidentale, nu se putea simți atras de conservatori — prea puțin preocupați de un principat considerat provin­cie turcă, în schimb liberalii, doritori să răspândească ideile de democrație și libertate și în țările din răsăritul și sudul Europei, au captat interesul acestor tineri români. Ceea ce a facut ca cei mai mulți dintre ei să se înscrie în lojile masonice.

Ce era masoneria? Este un lucru destul de greu de explicat, fiindcă multă vreme masoneria s-a acoperit cu un val de mister. În Evul Mediu, cei care clădeau vestitele catedrale și care învățau din tată în fiu, sau de la maestru la ucenic secretele construcției, au creat niște societăți secrete pentru ca numai ei să cunoască tainele meseriei. Si pe franțuzește „franc-macon” înseamnă „zidar liber”. Ei formau companii care se plimbau în toată țara și clădeau la comandă ce li se cerea, dar nu voiau să destainuie decât după o ucenicie foarte lungă secretele meseriei lor. Acest cuvânt de francmason a fost preluat pe la începutul secolului al XVIII-lea de un pastor anglican care înființează o nouă societate secretă. Societatea nu avea drept scop nici zidaria, nici arhitectura, ci dărâmarea unei societăți mult prea dominate de aristocrație și de Biserica catolică. S-au născut deci, mai întâi în Anglia, apoi foarte repede s-au răspândit pe continent, societăți secrete care aveau scopul, pe de o parte, de a slăbi puterea Bisericii prea voluntare a catolicilor (care controla în mare măsură educația copiilor și avea o influență prea puternică asupra guvernelor), iar, pe de alta parte, de a dis­truge monopolul aristocrației asupra guvernelor. Se pare că masoneria a jucat un rol important în izbucnirea revoluției franceze de la 1789. Este o chestiune controversată. Toate caietele de doleanțe — cerințele de reformă adresate, din toate provinciile Franței, regelui Ludovic al XVI-lea — se asemănau ca și când ar fi fost scrise de aceeași mână secretă, iar singura explicație plauzibilă este că toate au fost redactate în lojile masonice și apoi preluate de deputații Starii a Treia, care ajung la Paris.

Același lucru se repetă la noi în 1848. Acești tineri români care studiaseră la Paris, aproape toți (există dovezi acum, de când s-au deschis arhivele masoneriei) au fost recrutați pentru a intra în masonerie, și au venit ca masoni la noi în țară. Revoluția de la 1848, ca și Unirea Principatelor de la 1859, a fost opera tinerilor masoni.

Adevărul trebuie spus, dacă este dovedit prin docu­mente. Ce s-a întâmplat mai târziu? Masoneria a dege­nerat oarecum într-o societate de sprijin reciproc și de acaparare a puterii; extrema stângă a preluat, în mare parte, conducerea masoneriei, mai cu seama în Franța, și au intrat în masonerie foarte mulți evrei, dornici, pe această cale, să spargă ostracizarea ce-i lovea de veacuri. Unii dintre ei, venind la noi, au încercat să forțeze țările române să acorde imediat cetățenia română evreimii care intrase dupa 1830 în principatele noastre, mai cu seamă în Moldova. De-atunci s-a născut un fel de reacție negativa împotriva masoneriei, o reticență a intelectualilor români, fiindcă ei au avut impresia că se încercă să li se forțeze mâna în direcții care nu mai corespundeau intereselor naționale ale momentului, așa cum le vedeau ei.

Când izbucnește revoluția la Paris, în februarie 1848, unii dintre tinerii noștri, cum sunt frații Brătianu, se află la Paris. Se întorc la noi în țară unde domneau, la București, Gheorghe Bibescu și la Iași, Mihai Sturdza, și încep să comploteze pentru a răsturna aceste guverne sau pentru a impune domnitorului reforme democratice.  În martie 1848 se pregătește un complot în Moldova, dar este descoperit și imediat înăbușit de Vodă Mihăiță Sturdza. Unii sunt închiși, alții reușesc să fugă în străinătate, astfel încât revoluția din Moldova este pierdută de la început. În Muntenia, în schimb, unde exista de altfel o burghezie mai dezvoltată decât în Moldova, tineretul revoluționar reușește să mobilizeze populația, să meargă până și la sate cu revoluționari ieșiți din păturile țărănești, cum a fost Popa Sapca, începe o adevarata revoluție, cu proclamația de la Islaz – 9 iunie 1848; se întinde apoi la București, unde impune domnitorului Bibescu o procla­mație pentru a face schimbări, pentru a organiza alegeri, cerând de asemenea suprimarea boierimii etc. Vodă Bi­bescu, dându-și seama că există riscul unei intervenții străine pentru a înăbuși această mișcare, dupa două zile abdică și pleacă în străinătate.

Timp de trei luni va rezista un guvern condus de acești tineri revoluționari : Ion Campineanu, din generația precedentă, nepotul său, Ion Ghica, frații Golescu, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Heliade Rădulescu, generalul Magheru. Guvernul a încercat imediat să ia măsuri radicale. De pildă, decretează libertatea țiganilor, care veacuri de-a rândul trăiseră într-o situație subalternă, jignitoare, erau maltratați, bătuți, asta explicând multe năravuri căpătate de ei. Nu este vina lor, ci a veacurilor de durere și înjosire pe care le-au îndurat. Au fost eliberați în principiu în 1848, dar după înăbușirea revoluției măsura n-a apucat să fie aplicată. Au început însă câțiva boieri, cum au fost Ion Campineanu sau Mihăiță Voda Sturdza, să-i elibereze pe propriii lor țigani; mănăstirile și-au dat seama că robia nu mai corespundea cu milostenia creștină, și i-au eliberat și ele — așa încât prin anii 1850 nu mai rămâneau decât vreo 5 000 de robi țigani în Muntenia și tot atâția în Moldova, numai robi particulari, la boieri, pentru care făceau toate meseriile prin casă, erau bucătari, lem­nari, fierari, potcovari, spoitori etc. Dar și lăutari! Eliberarea lor totală n-a început decât în 1856. Pare de neînchipuit ca în veacul al XIX-lea să mai fi existat încă robi la noi, dar gândiți-vă că Statele Unite ale Americii au mai așteptat încă 6-7 ani pentru a-i dezrobi pe negri, în domeniul acesta am fost înaintea SUA!  Au apărut atunci alte dificultăți: cum să fie țiganii inserați în viața normală a țării, să devină proprietari de pământ, să practice liber meserii. Libertatea de principiu nu rezolva toate problemele.

Cum guvernul nu a durat decât trei luni, planurile sale au rămas literă moartă. De pildă, s-au dus timp de săptămâni discuții între proprietarii de pământ și țărani, în privința împroprietăririi. Iar aici lucrurile au fost oprite. O asemenea revoluție nu putea fi admisă de Rusia, care s-a înțeles cu Turcia, puterea suzerană, si pentru prima oara, de comun acord, au intrat în țară, rușii dinspre nord, turcii dinspre sud, și au înăbușit revoluția în septembrie-octombrie 1848. Au ocupat țara, fiecare câte o juma­tate. Până și Bucureștii au fost împărțiți în două. Capii revoluției, mai toți, cei care n-au fost luați de ruși si deportați în Siberia, au putut fugi, unii în Turcia, dar cei mai mulți în Franța. Astfel a început o propagandă intensă care a schimbat în timp perspectiva guvernelor occidentale privind Principatele Romane.

1848 in Ardeal: ungurii si romanii in tabere opuse

Revoluția începuse și în Ungaria. Unii dintre revoluționarii din principate, mai cu seamă Nicolae Balcescu, ar fi vrut să ne aliem cu ungurii, fiindcă dușmanul nostru, al tuturor, în gândul lui, era Rusia. Din păcate, ungurii, reprezentați mai ales de aristocrația lor, au avut alte scopuri naționale. Nobilimea maghiară, chiar de pe vremea Mariei Tereza, era foarte puternică și forma o mare parte din armata austriacă. Așa se explică cum a reușit revoluția ungară să țină piept austriecilor timp de un an. S-a crezut chiar că vor forma o Ungarie liberă. Austriecii au continuat însă lupta contra lor, și i-au chemat în ajutor pe ruși.

Între timp, românii din Transilvania ar fi spus ungu­rilor: noi suntem alături de voi pentru a lupta împotriva împărăției, cu condiția să ne acordați, în Transilvania, egalitate în drepturi. Ungurii n-au acceptat, ba au mers, dimpotrivă, mai departe: au proclamat în 1848 unirea Transilvaniei cu Ungaria. Până atunci, sub dominația împăratului, cu toate că puterea era în mâna Dietei maghiare, Ardealul reprezenta o unitate aparte.

Românii n-au putut admite unirea cu Ungaria — ar fi devenit minoritari în unitatea administrativă nou creată. Degeaba s-a dus Nicolae Bălcescu să discute cu Kossuth, pentru a face legătura între Kossuth și Avram Iancu, șeful revoluționarilor români. Nu s-a putut ajunge la o înțelegere, așa încât țăranii români, în jurul lui Avram Iancu, au luat armele împotriva ungurilor, deci oarecum în alianță cu stăpânul de la Viena. Același lucru s-a întâmplat și cu croații, așa încât două mari minorități din împărăția austriacă, croații și românii, se aliază cu guvernul central de la Viena împotriva revoluționarilor unguri. Iar când, în fine, maghiarii înțeleg că interesul lor e să se alieze cu românii și semnează cu Bălcescu o înțelegere conform căreia acordă românilor egalitate de drepturi în Transilvania, e prea târziu. Armata rusă intră în Ardeal condusă de generalul Paskievici, iar armata ungară este nimicită. Deși înfrânta, revoluția maghiară din 1848-l849 a servit, în mod paradoxal, ungurilor. Austriecii nu i-au răsplătit pe croați și pe români care îi ajutaseră împotriva ungurilor, nu le-au acordat drepturi suplimentare, în schimb, după mai puțin de 20 de ani, văzând că această împărăție nu mai poate rezista condusă doar de austrieci, au creat în 1867 o uniune austro-ungară, adică au dat ungurilor autoritate asupra jumătății de răsărit a impe­riului, ceea ce a fost o nenorocire pentru minoritățile din zona ungară. S-a reconstituit într-un fel coroana Ungariei din Evul Mediu, iar ungurii, care nici măcar nu erau majoritari în teritoriul atribuit, au avut astfel autoritate asupra slovacilor, românilor, rutenilor din Ucraina subcarpatică și asupra unei parți a croaților și sârbilor; pe când austriecii, în partea apuseană a imperiului, păstrau, în plus față de Austria propriu-zisa, Boemia (Cehia), sud-vestul Poloniei, Bucovina și o parte din Croația. Acesta a fost „compromisul” de la 1867, care a primit denumirea de „Dubla Monarhie”, cu doua capitale, Viena și Buda­pesta, două parlamente, două guverne, numai Externele, armata și câteva administrații fiind comune. Pentru românii transilvăneni a fost o nenorocire, fiindcă ma­ghiarii deveniți stăpâni au încercat să maghiarizeze prin tot felul de mijloace populațiile minoritare.

După pacea de la Adrianopol, evreii imigrează cu zecile de mii în Moldova. Un fenomen asemănător se petrece la aceeași epocă în Ungaria. Reacțiile românilor și ungurilor vor fi însă diferite. La noi nu exista o burghezie, iar reacția a fost, așa-zicând, aceea a unei scoici care se închide. Noi vorbeam românește, ei vorbeau idiș, iar timp de zeci de ani românizarea lor a decurs foarte lent. Ungurii, în schimb, au avut dibă­cia să-i maghiarizeze pe evrei și să le acorde imediat cetățenia. Explicația ține de interesul lor național. La recensământ, doar adăugând populația evreiască celei maghiare, au ajuns ungurii să fie majoritari în propria lor țară. Rezultatele acestor reacții diferite se simt și azi. Deși în ultimul razboi mondial ungurii i-au predat nemților pe evreii lor, care au ajuns sa fie exterminați în camerele de gazare, totuși, în mare parte, evreimea inter­națională simpatizează mai curând cu Ungaria decât cu România.

4. Principatele între 1848 si 1859. Preliminariile Unirii. Razboiul din Crimeea (1854-1856)

Muntenia și Moldova după mo­mentul 1848 sunt ocupate de ruși și de turci timp de câțiva ani. S-a instalat un regim de genul celui din epoca Regulamentului Organic, însă diaspora română de la 1848, atât la Constantinopol, cât și la Paris, a jucat un rol decisiv, iar când, în 1854, izbucnește un nou razboi in Balcani (pe care l-a declanșat Rusia, sub pretextul apărării unor drepturi ale creștinilor din Palestina), puterile occidentale, în special Anglia și Franța, nu mai acceptă să lase Rusia să se extindă în Balcani și să închidă eventual strâmtorile de la Constantinopol.

Și iată că izbucnește războiul unei coaliții — Anglia (regina Victoria), Franța (Napoleon al III-lea) și Piemontul (nucleul viitorului regat al Italiei), în alianță cu Turcia — împotriva Rusiei. Rușii sunt obligați să evacueze Principatele pe care le ocupaseră; Principatele sunt ocupate în schimb de Austria, care se declară neutră, iar războiul se poarta în Rusia, în peninsu­la Crimeea, unde flota franco-engleză debarcă trupe. Luptele durează doi ani (1854-l856) și sunt foarte grele pentru aliați, dezavantajați de marea distanță față de bazele lor — apoi, în afara turcilor, ostașii coalitiei nu prea știau de ce se bat atât de departe de patrie. Apar și grave epidemii, iar sistemul sanitar e aproape inexistent. (Crucea Roșie se va naște câțiva ani mai târziu, din inițiativa unui tânăr elvețian, Henri Dunant, îngrozit de specta­colul văzut în cursul altui război dus de Napoleon al III-lea, în 1859, de data asta împotriva Austriei, pentru unificarea Italiei.)

Spre norocul aliaților, între timp moare țarul Nicolae I, iar succesorul lui, Alexandru al II-lea, este mai înțelegător, își dă seama că n-are interes să continue războiul foarte costisitor cu aceste două mari puteri occidentale și incheie pace la Paris, în 1856, unde, pentru prima data, de vea­curi, Rusia cedează teritorii. Puterile occidentale îi silesc pe ruși să restituie sudul Basarabiei principatului Moldovei. Iar aceasta nu pentru a face dreptate țărilor ro­mâne, ci pentru a împiedica Rusia să controleze gurile Dunării. Paradoxul face ca noi să fi căpătat numai cele trei județe din sudul Basarabiei unde românii erau minoritari, pentru că timp de veacuri otomanii aduseseră acolo turci și tătari. Partea cu populație majoritar romanească a Basarabiei, adică centrul și nordul, rămânea Rusiei.

5. Unirea Principatelor (1859)

Este totuși un moment favorabil țărilor noastre, fiind­că Rusia cedează, iar reprezentanții marilor puteri se întrunesc la Paris în 1858 și hotărăsc să permită Princi­patelor Romane să se unească (propaganda tineretului nostru în Occident aducea acum roade), însă cu condiția să aiba doi domnitori și numai câteva instituții comune la Focșani; era o combinație federală destul de ciudată.

Dar noi am știut sa profităm de această ocazie. Tot prin hotărârea occidentalilor se organizează în Muntenia și Moldova doua așa-numite adunări ad-hoc, pentru alegerea domnitorului. Din păcate, alegerile sunt trucate în Moldova de caimacam (caimacam însemna pe turcește locțiitor domnesc numit de sultan), Nicolae Vogoridi, un fanariot de origine bulgărească. Românii se plâng lui Napoleon al III-lea al Franței care, cu greu, o convinge pe regina Victoria a Angliei să facă presiuni asupra sultanului ca alegerile să fie anulate. Sultanul acceptă, sub presiunea militară a Franței și Angliei, și alegerile reîncep în Moldova, iar de data aceasta dau o majoritate covârșitoare unioniștilor.

lata-ne în ianuarie 1859: alegeri mai întâi la Iași, apoi la București. E aici un exemplu minunat de inteligență a clasei noastre politice de-atunci. Cei de la Iași, dupa multe tergiversări, aleg pe un om aproape necunoscut, colonelul Alexandru Ioan Cuza. S-a scris în anumite cărți că a fost ales fiindcă era și el mare mason. Nu s-a dovedit până acum că ar fi fost mason Cuza. Dar un lucru este cert, tinerii unioniști care i-au propus candidatura și care l-au votat erau, mai toți, masoni. El a fost creația masonilor la început. Vom vedea mai târziu că tot masonii l-au răsturnat dupa șapte ani!

Iată-l pe Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859. Ce vor face bucureștenii? Aici, încă de la 1848 exista și o mișcare populară în mâna revoluționarilor, ca de pildă frații Bratianu, care văzuseră cum se face o revoluție la Paris și știau să apeleze la mase. Poporul manifesta violent și silește parlamentul la 24 ianuarie/5 februarie 1859 să-l aleagă tot pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei.

Am pus astfel Europa în fața unui fapt împlinit: alegerea aceluiași domn în cele două principate. A fost nevoie de vreo trei ani de discuții diplomatice grele și de ajutorul lui Napoleon al III-lea, un fel de naș la făurirea României, pentru a se admite, în fine, că avem un singur domnitor, cu condiția ca situația să dureze numai pe timpul domniei lui, de șapte ani. Dupa vreo trei ani ni s-a permis ca această țară, care se numea la început „Principatele Unite ale Valahiei si Moldovei”, să se numească  România. Numele țării noastre este deci recent. De la numele de român am fabricat în 1862 un nume: România. De asemenea în epoca aceea, deja din 1848, se alege steagul — de fapt un amestec al unor steaguri mai vechi ale voievozilor din Muntenia și Moldova. Albastru, galben, roșu a deve­nit steagul țării .

6. Domnia lui Cuza

Deși nu era pregătit să fie domn, iar alegerea sa a părut mai curând surprinzătoare, Cuza s-a dovedit un domnitor remarcabil. De o bunătate și de o cinste rare, în scurta sa domnie de șapte ani a adus în România mari reforme. Întâi de toate a încercat să facă un lucru la care se opunea statul rus (care în general favoriza bisericile din Orient): secularizarea bunurilor mănăstirești. Cu vea­curile, domnitorii români, și mulți dintre boieri, credeau că se împacă de-a pururi cu Dumnezeu, înainte de moarte, făcând daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina sau de la Sfânta Ecaterina din Egipt, la Muntele Sinai. Și încetul cu incetul s-a ajuns la situația în care o șeptime din pământul arabil al țării, sub formă de moșii ale unor mănăstiri, zise „ mănăstiri închinate”(Sfântului Munte, de pildă), era dedicată acestor mănăstiri straine care avuseseră cu vremea, din epoca fanariotă, dreptul să trimită un egumen de-al lor la fiecare mânăstire pentru a ține socotelile și a veghea ca, dupa ce se păstrau cele de folosință traiului călugărilor locului, tot restul, venitul agricol al acestor imense întinderi de pământ, toți banii aceia să plece la Muntele Athos, în Palestina sau în Egipt.

Demult se spunea în cercurile mai înaintate și mai liberale că e inadmisibil ca atâta parte din averea țării să plece an de an în străinătate, chiar pe motive religioase. Se încercase o prima dată oprirea aces­tei „hemoragii”, imediat după revoluția de la 1821 (administrator al bunurilor mănăstirești fusese atunci, în Moldova, tatăl lui Vasile Alecsandri); dar, după puțini ani, sub presiunea guvernului rus, ai noștri au trebuit să renunțe. Acum însă, sub Alexandru Ioan Cuza, cu Mihail Kogalniceanu ca prim-ministru, se ia această hotărâre în ul­timele zile ale lui decembrie 1863, profitându-se de faptul că la acel moment, ca urmare a războiului din Crimeea, Rusia nu mai este aceeași mare putere nestăvilită: parla­mentul votează Legea secularizarii bunurilor mănăstirești — am zice astazi „ naționalizarea”. Bineînțeles că mănăstirile străine, lovite de această măsură, precum și toți grecii de la Athos și de aiurea, au protestat, au asmuțit pe ruși și toate marile puteri, dar guvernul lui Cuza n-a cedat. S-au dus tratative ca sa-i despăgubim în bani, punând la dis­poziție o suma de 50 de milioane de franci-aur — suma destul de importantă la acea vreme — dar „ târgul” a fost respins cu obstinație, așa că în cele din urmă nu s-a plătit nimic.

Secularizarea n-a lovit însă numai bunurile mănăstiri­lor închinate, ci toate bunurile mănăstirești și bisericești din țară, ceea ce a avut consecințe grave asupra independenței Bisericii. Preoții și monahii de ambele sexe s-au găsit dintr-o data salarizați de stat. Și mai grav: s-au luat atunci măsuri guvernamentale ținând de canoanele Bisericii, ca de pildă fixarea unei vârste minime pentru intrarea în calugarie, care a fost rezervată de-atunci numai bătrânilor și invalizilor — măsuri cu caracter vădit anti-clerical, probabil de inspirație masonică.

Secularizarea i-a permis lui Cuza să procedeze la o prima distribuire de pământuri țăranilor, nu însă înainte de a fi silit — ca să treacă Legea agrara — să dizolve parlamentul. S-au împărțit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500 000 de familii de plugari. Cum însă cu vremea s-a înmulțit populația rurală, iar lotul de pământ ce se dăduse fiecărei familii era în orice caz prea mic, situația țărănimii n-a fost ameliorată substanțial de reforma lui Cuza.

Mai importantă, din punctul de vedere al consecințelor, a fost adoptarea codurilor moderne in legislația românească. Luând ca exemplu în mare parte Franța si Belgia, s-au elaborat coduri moderne: cod civil, cod penal, precum și legi privind învățământul modern, alfabetul latin etc. Poate ca nu toata lumea știe că de-abia din 1863 se scrie la noi în țară cu caractere latine, înainte scriam la fel ca bulgarii, sârbii sau rușii, cu litere chirilice, ceea ce dădea impresia în Occident că eram un popor din altă familie decât cea neo-latină. Demult se vorbea de o schim­bare de alfabet, însă bătrânii nu vroiau să învețe un nou alfabet. S-a procedat așadar treptat, în timpul domniilor lui Mihai Sturdza și Grigore Ghica în Moldova, și Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei în Muntenia: s-au introdus cu incetul litere latine printre literele chirilice în actele publice și prin publicații timp de peste 20 de ani. I s-a zis mai târziu, oarecum ironic, „alfa­betul de tranziție”. Obiceiurile vechi nu se leapădă cu una cu doua! Sub Cuza Voda s-a luat hotărârea definitivă și s-a adoptat alfabetul latin și la noi — ortografia fiind schimbată de mai multe ori până azi.

O altă hotărâre de mare însemnătate s-a luat sub dom­nia lui Cuza: alegerea capitalei Munteniei, București, drept capitală a Principatelor Unite. În primii trei ani după dubla alegere a lui Cuza, fuseseră două guverne deosebite, la Iași și la București. Dar când Principatele Unite s-au prefăcut în „Romania”, cu un singur guvern, trebuia și o singură capitală. Oamenii noștri politici de atunci, atât de înțelepți și de îndrăzneți, n-au avut totuși curajul — politic și mai cu seama economic! — de a crea o nouă capitală in orășelul-graniță Focșani. Și au ales deci Bucureștii.

De ce? Mai întâi fiindcă București era un oraș mai mare, de doua-trei ori mai populat decât Iașii; era un centru comercial mai important, între Turcia și Austria, decât Iași, aflat într-o poziție excentrică, în fine, și mai cu seamă  de când pierduserăm Moldova dintre Prut și Nistru, Iașul, care înainte se afla cam în mijlocul Moldovei, acum se afla la doar 15 kilometri de granița rusă.  Bucureștiul era deci mai departe de Rusia, puterea de care ne temeam.

7. Detronarea lui Cuza

Dacă această domnie de șapte ani a lui Cuza a fost atât de înțeleaptă și de benefică, de ce a fost răsturnat?  De ce a fost adus un domn străin?  Mai întâi, exista totuși în țară o partidă care găsea că reformele lui Cuza veneau prea repede, că nu eram pregătiți să accep­tăm toate aceste legi în stil occidental; apoi unii mari pro­prietari s-au temut că va merge mai departe cu împărțirea pământurilor către țărani; pe urmă, viața privată a prin­cipelui Cuza era criticată. Dar, mai cu seamă, de multe zeci de ani intrase în mentalitatea acestor șefi politici pe care i-am avut în veacul trecut, că țara noastră nu va capătă un statut de țară cu adevarat liberă, independentă și de stil occidental decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi, între Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Și dorința de a avea un principe strain era unul din punctele care apăre nelipsit în doleanțele pe care ai noștri le prezentau marilor puteri ca să explice care erau năzuințele poporu­lui român.

Cuza se angajase să nu stea în scaun decat șapte ani și să favorizeze alegerea unui domn străin. Se împlineau acum șapte ani, iar Cuza nu făcuse aparent nici un gest, nici un pas către găsirea și alegerea unui domn străin. Acesta a fost argumentul major pentru care oameni poli­tici din tabere diferite au făcut un fel de coaliție, lucru care a mirat pe toată lumea.

S-au apropiat conservatorii cei mai de dreapta (pentru a vorbi în termeni moderni) de liberalii cei mai de stânga (frații Brătianu și C. A. Rosetti) și li s-a spus, în mod peiorativ, „monstruoasa coaliție”. Adevarul este ca această coaliție a fost realizată de masoni. S-a creat chiar o lojă masonică specială pentru rasturnarea lui Cuza, în care au intrat și conservatori și liberali, și s-a pregătit o lovitură de stat cu complicitatea comandanților unor unități militare, în noaptea de 11/23 februarie 1866, au pătruns în palat un grup de ofițeri cu pistolul în mână și l-au silit pe principele Cuza să-și sem­neze abdicarea. Cuza s-a purtat extrem de elegant, a iscălit, a plecat a doua zi spre Austria și niciodată n-a făcut vreo plângere sau vreo încercare de revenire, repetând mereu că și el dorise venirea unui principe străin. A murit în exil, relativ tânăr, în 1873.

8. Cum s-a ales un domn străin în 1866

Guvernul provizoriu, grabnic constituit a doua zi sub președinția lui Ion Ghica (omul de la 1848, apoi de mai multe ori prim-ministru pentru scurtă vreme, căci nu știa să fie om de partid; iar la bătrânețe s-a revelat, în scrisorile lui către Vasile Alecsandri, ca unul dintre marii noștri prozatori), oferă coroana Romaniei principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, care însă refuză. Nu-l interesa să domnească peste o țară din Răsăritul Europei, încă vasală a Turciei! Ne aflăm deodată intr-o situație dramatică: „puterile garante” care nu consimțiseră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie ca sa denunțe acordul — se știa că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni eventuala instalare în Romania a unei dinastii străine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la Paris, ca „agent al guvernului provizoriu”, pe Ion Bălăceanu pentru a-i cere lui Napoleon al III-lea un principe străin. Bălăceanu e ales fiindcă-l întâlnise odată pe împăratul Franței pe câmpul de război de la Solferino, în 1859, trimis fiind de Cuza. Iată versiunea lui Bălăceau –  din memoriile lui Bălăceanu, care, din diverse motive, n-au fost încă publicate, existând o copie de la o nepoată a acestuia, o baroneasă franțuzoaică:

Ministrul francez de externe il primește pe Bălăceanu foarte rece: „Cine-i acest agent al unui guvern revoluționar care a răsturnat pe un protejat al împăratului? Nu vrem să-l primim”. Bălăceanu reușește, prin manevre de culise, să fie totuși primit de împărat, îi cere mai întâi iertare pentru răsturnarea lui Cuza, explicându-i motivele, și îi spune apoi: „Maiestate, românii vă cer să ne dați un domn”. Napoleon al III-lea, luat prin sur­prindere, a cerut răgaz să se gândească. A solicitat pe doi dintre mareșalii lui, care au refuzat.  Săptămânile se scurgeau în disperare. Bălăceanu cerea sfaturi în dreapta și în stânga. După sugestia unui ziarist de origine italiană, Ubicini, mare simpatizant al românilor — scrisese articole și cărți în favoarea cauzei noastre —, merge s-o vadă pe „Madame Cornu”, soția unui pictor francez, fata unei foste cameriste a mamei împăratului — copilărise cu acesta, când erau în exil. Republicană fiind, era supărată acum că Napoleon al III-lea se procla­mase împărat! — dar păstrase cu el legături prietenești, ca acelea din copilărie, care nu se sting. Doamnei Cornu, după o vreme, i-a venit ideea să-l propună pe tânărul Carol de Hohenzollern, nu fiindcă era rudă (foarte depărtată) cu regele Prusiei Wilhelm de Hohenzollern, viitor împărat al Germaniei, ci fiindcă se întâmpla a fi nepotul lui Napoleon al III-lea pe linie maternă! Cele doua buni­ci ale lui Carol erau franțuzoaice și rude apropiate cu familia lui Napoleon. Doamna Cornu s-a dus la Napoleon al III-lea și i-a zis: „Maiestate, de ce nu-l propuneți pe nepotul dumneavoastră Carol de Hohenzollern, care-i locotenent în armata prusacă?” Napoleon al III-lea a pri­mit această idee cu toate că miniștrii lui nu erau de acord să se propună un neamț, dar lui Napoleon al III-lea i-a placut foarte mult ideea de a propune o rudă a lui, și l-a îndemnat pe Bălăceanu să ia legătura cu familia Hohen­zollern și cu cancelarul Prusiei, Bismarck. A venit apoi Ion Brătianu, șeful partidului liberal, și de asemenea a insistat pe lângă familia Hohenzollern, care la început nu prea era dispusă să accepte propunerea. Adică tatăl principelui Carol — căci la ei domnea încă un sistem patriarhal; iar tânărul locotenent de 26 de ani stătea pe un taburet la picioarele tatălui său când s-a dus Bălăceanu să-l vadă pe bătrânul prinț Anton de Hohenzollern. În sfârșit, acesta convine să-l trimită pe Carol în România, unde avusese loc un plebiscit pentru ca tot poporul să-l accepte. A urmat o adevărată aventură a sosirii în România, fiindcă ne găsim într-un moment de extremă tensiune între Prusia și Austria (care nu devenise încă Austro-Ungaria). Era cât pe ce să izbucnească războiul— care s-a și declanșat câteva zile mai târziu. Carol de Hohenzollern nu îndrăznea să vină pe față în România și a traversat toată împărăția austriacă. Fiindcă risca să fie arestat, sub un nume fals, a luat un pașaport elvețian și, însoțit de un prieten și de nepotul lui Bălă­ceanu (stagiar într-o scoală militară în Franța), s-a urcat pe un vapor care călătorea pe Dunăre (pe vas se găsea și Ion Brătianu) și a ajuns în țară la 10 mai 1866. Iată-ne deci cu un domnitor de origine străină, rudă îndepărtată a regelui Prusiei, rudă mai apropiată cu împăratul Franței. De-acum istoria României intră intr-o nouă fază.

9. Ce este monarhia

Toate monarhiile care mai există astăzi: aproape nici una nu este originară din țara unde dom­nește. În Spania avem un Bourbon de origine franceză, în Anglia și în Belgia regii sunt de origine germană, în Suedia sunt de origine franceză, în Norvegia de origine daneză; numai în Danemarca  se pare că regii sunt de origine daneză — fără a ține seama că, la fiecare generație, prin căsătorie se înrudesc cu familii domnitoare străine. Vedeți deci că nu are importanță originea, fiindcă, o dată ce regii preiau puterea, țara devine un fel de moșie a lor și, în scurt timp, devin mai patrioți decât autohtonii.

Pentru a da un exemplu a contrario, singura țară din Europa noastră  contemporană care avea o monarhie autohtonă a fost Iugoslavia, cu un rege sârb— și nu i-a purtat noroc. Acest rege sârb, în loc să-și respecte cuvântul dat în 1918 când s-a creat „Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor”, l-a trans­format într-un „regat al Iugoslaviei” aflat, în exclusivitate, în mâna sârbilor. Dacă ar fi fost un rege de origine străină, ar fi știut să țină echilibrul între sârbi, croați, sloveni, bosniaci musulmani, albanezi, într-un cuvânt, între toate popoarele conlocuitoare. Iată deci explicația pentru care era un lucru normal în veacul trecut să ai un domn de origine străină, care însă știa să apere interesele noii sale țări ca și cum ar fi fost țara lui de origine.

10. Carol I domnitor

La numai patru ani de la urcarea pe tronul României a lui Carol I, izbucnește războiul între Prusia și Franța. Deși rudă cu Napoleon al III-lea, era totuși neamț, crescut în Germania, fost ofițer prusac — și în sufletul lui a ținut partea Germaniei. Cum românii simpatizau cu Franța, s-au ivit atunci fel de fel de mișcări ostile, a apărut o tendință foarte serioasă de răsturnare a lui Carol. Simpatia pentru împărăția germană, principele mai întâi, apoi regele Carol a purtat-o toată viața și a împins țara noastră către o înțelegere cu Germania și cu Austro-Ungaria.

Trebuie să constatam că această lungă domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României, cu un an mai lungă decât a lui Ștefan cel Mare, ne-a fost benefică, în acest ras timp, țara noastră a făcut un salt înainte uimitor. Poate că, dintre toate țările moderne, numai Japonia a făcut un salt comparabil cu cel al României de la mijlocul veacului trecut și până la primul război mondial. Din punct de vedere economic s-au făcut progrese uriașe, dar, bineînțeles, nu se putea ca într-o singură generație să ajungem la nivelul țărilor occidentale. Mai toate căile ferate de la noi datează de pe vremea regelui Carol. S-au construit șosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului; am fost a doua țară din lume, după SUA, in privința industriei extractive a petrolului.

În planul politicii interne, regele Carol a fost iscusit, a știut să păstreze echilibrul între cele doua mari partide care s-au creat, Partidul Liberal (al Brătienilor) și Partidul Conservator — echilibru politic asemănător celui din Anglia. Votul nu era universal, ci cenzitar — numai cei ce plăteau impozit erau admiși să aleagă — sistem care ne apare azi ca nedemocratic, dar nu trebuie uitat că acest sistem funcționa aproape peste tot în Europa, cu deosebirea că la noi era mai restrictiv din cauza gradului de analfabetism și a concentrării bogăției în anumite straturi ale societății. Apoi electoratul nu era încă educat, nu înțelegea că de el depindea schimbarea, așa încât, la fie­care alegere, partidul desemnat de rege pentru a forma guvernul obținea majoritatea în alegeri. Regele Carol, după împrejurări, a reușit să mențină alternanța: 3-4 ani un partid, 3-4 ani celălalt. O singura dată au stat liberalii la putere aproape 12 ani (1876-l888), cu Ion Brătianu ca președinte — în afară de o întrerupere de doua luni, când s-a aflat în fruntea guvernului fratele lui, Dumitru Brătianu. Ion Brătianu, fără îndoială cel mai mare om politic al nostru din veacul al XIX-lea, a adus cele mai impor­tante înnoiri din punct de vedere economic — sistemul bancar, sistemul industrial, toate acestea datează din vremea președinției lui.

11. Războiul de independență (1877)

În 1876 se ivesc în Peninsula Balcanică mișcări ale populațiilor creștine împotriva dominației turcești, în Muntenegru, în Bulgaria, în Serbia, iar toate mișcările sunt reprimate în mod sălbatic de turci. Europa este indignată de aceste masacre, dar nu reacționează decât o singură țară, care avea întotdeauna interesul să intervină în Balcani luând ca pretext aceste revolte, și anume Rusia,îin primavara lui 1877, Rusia ne dă un adevărat ultimatum: „vom trece prin țara voastră ca să atacăm Turcia”.

Principele Carol, primul sau ministru Ion Brătianu și mi­nistrul de externe Mihail Kogalniceanu se găseau într-o dilemă. S-au sfătuit și și-au dat seama că nu pot decât accepta această trecere a rușilor, cerându-le în schimb, dacă ne luau ca aliați, ca noi sa căpătam independența față de Imperiul Otoman. La început, rușii au fost disprețuitori, „n-avem nevoie de armata voastră, noi vă promitem că nu ne atingem de granițele voastre când tre­cem prin România”. Și a început să se scurgă marea armată rusă prin țara noastră.

Rușii au trecut Dunărea, însă după câteva săptămâni s-au izbit de o rezistență turcă atât de dârză, mai cu seamă la cetatea Plevna (pe bulgărește, Pleven), apărată de un general turc de valoare, Osman Pasa, încât în cele din urmă ne-au cerut să trecem Dunărea cu mica noastră armată de 35 000 de oameni, care începuse să fie bine organizată deja de pe vremea lui Cuza de către generalul Ion Florescu, iar acum era comandată de acest domnitor, fost ofițer în armată prusacă. Este prima oara când principatele noastre, care începând cu vre­mea lui Mihai Viteazul fuseseră silite să aiba doar ostași mercenari și să nu mai participe direct la nici un război (în afara de aventura lui Dimitrie Cantemir din 1711), după sute de ani, pot să afirme prezența militară și mândria națională. Războiul din 1877 reprezintă deci revenirea românilor pe plan european într-un razboi internațional. Și s-a luptat atât de curajos armata noastră, încât independența, pe care am proclamat-o chiar în ajunul intrării noastre în război (la 9 mai 1877), a trebuit să ne fie recunoscută dupa ce Turcia a capitulat.

Înaintarea rușilor către Constantinopol după căderea Plevnei este atât de rapidă, încât Turcia capitulează, iar în orășelul San Stefano de pe malul Mării Marmara (azi Yesilkoy) se semnează un prim tratat între ruși și turci, prin care se crea o Bulgarie mare, de la Dunăre la Marea Egee, și se prevedea un drept al rușilor de intervenție în toate treburile creștinilor din Imperiul Otoman. La vestea acestui tratat între turci și ruși, marile puteri europene s-au speriat.

Bismarck, cancelarul noului imperiu german, omul cel mai influent din Europa după ce Prusia învinsese Franța in 1870-l871, convoacă un congres internațional la Berlin, neadmițându aceasta pace directă între Turcia ți Rusia. Și are loc (iunie-iulie 1878) un congres internațional care încearcă să mărginească libertatea fiecărei mari puteri de a face orice, în caz de victorie, împotriva altei puteri. La acest congres de la 1878 sunt invitați și românii, dar sunt „ ținuți în anticameră”. Ion Brătianu si Kogalniceanu nu au fost admiși în sala unde nu s-a discutat decât o dată, ca sa expuna punctul de vedere al țării. La discuții au participat numai reprezentantul Rusiei, prințul Gorceakov, cel al Turciei, apoi Bismarck, inițiatorul congresului, Disraeli, primul-ministru brita­nic, ministrul de externe francez Waddington și reprezen­tantul Austro-Ungariei, contele Andrassy (la putini ani după ce se crease dubla monarhie austro-ungară, minis­trul de externe al acestei monarhii era un mare aristocrat ungur). Deci iată marile puteri întrunite în 1878 la Berlin ca să-i silească pe ruși să revină, să se modifice tratatul inițial de la San Stefano și să nu se creeze o mare Bulgarie până la Marea Egee (o Bulgarie „clienta” a Rusiei). Noi, românii, ceream, bineînțeles, să ni se recunoască independența și să nu ni se ia din nou sudul Basarabiei, cum voiau rușii.

Dar marile puteri, mai cu seamă la îndemnul cancelarului Bismarck, care era în termeni foarte buni cu un mare bancher evreu din Germania, condiționau recunoașterea independenței de acordarea cetățeniei române tuturor evreilor din țară, în bloc. Ion Brătianu și Kogalniceanu n-au vrut să accepte această condiție, considerând că masa de imigranți a evreilor din Moldova, re­lativ recent sosită, nu era încă destul de asimilată și, în orice caz, reprezenta în gândul lor, dacă primea egalitatea de drepturi, o piedică pentru dezvoltarea burgheziei române autohtone. Reprezentanții noștri n-au cedat, acceptând doar ca evreii să poată fi naturalizați individual, de la caz la caz.

S-a adoptat deci un articol cam ambiguu, iar Brătianu și Kogalniceanu s-au întors în țară fără a avea certitudinea că independența noastră va fi recunoscută. Din fericire,  Ion Bălăceanu  fiind trimisul nostru la Viena, a reușit să obțină recunoașterea guvernului austro-ungar, care avea interesul de a fi primul în a avea legături politice și comerciale cu România. Austro-Ungaria a fost deci întâia țară care a recunoscut independența României, și încetul cu încetul celelalte puteri s-au văzut obligate să recunoască la rândul lor independența, cu toate că nu îndeplineam ad Litteram condițiile pe care ni le pusese Congresul de la Berlin. Vedeți ce greu ne-am născut noi ca stat, ce lupte diplomatice a trebuit să ducem, după ce ne bătuserăm in război pentru a ne cuceri independența.

La Berlin, in 1878, nu s-a discutat numai despre acor­darea independenței Romaniei, s-a vorbit, bineînțeles, și despre granițele țării. Rușii au insistat să recapete sudul Basarabiei, care ne fusese acordat în urma păcii de la Paris din 1856, pentru a se afla din nou la gurile Dunării, iar în compensație ni se dădea Dobrogea, care de fapt, de sute de ani, nu mai aparținea principatului Munteniei. Brătianu și Kogal­niceanu au fost indignați de pierderea Basarabiei de sud, dar n-au avut nimic de făcut. A trebuit să cedăm în fața presiunii marilor puteri, deci în 1878 pierdem pentru a doua oară sudul Basarabiei, în schimb dobândim cele doua județe din Dobrogea, cu portul Constanța, provin­cie unde populația românească nu se mai gasea decât pe malurile Dunării, înspre mare și spre sud fiind majoritari turcii, tătării și bulgarii. A început, încetul cu încetul, repopularea Dobrogei.

Recapitulare propusă de bibliotecar Raluca-Maria Bucur, cu ajutorul:

Romanii in faza modernizarii

http://www.scritube.com/istorie/Romanii-in-faza-modernizarii32217.php

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s