CONFESIUNILE AGATHEI CHRISTIE


În Autobiografia sa, Agatha Christie avea să mărturisească: pentru mine viața e alcătuită din trei părți: prezentul absorbant și de obicei agreabil, care aleargă mai departe, clipă de clipă, cu o viteză fatală, viitorul încețoșat și nesigur, pentru care cineva poate face un număr infinit de planuri interesante, care cu cât sunt mai nerezonabile și mai improbabile, cu atât mai bine, căci deoarece nimic nu va fi cum vrei tu să fie, poți cel puțin să-i oferi plăcerea de-a făuri planuri ; și în al treilea rând, trecutul, amintirile și realitățile, care constituie temelia solidă a vieții prezente readuse în fața ochilor pe neașteptate de un miros, de forma unui ideal, de un vechi cântec, cine știe de ce fleac de mică importanță, făcându-te brusc să spui ÎMI AMINTESC…cu o plăcere deosebită și cu totul neexplicabilă.
Asta e una din compensațiile oferite de înaintarea în vârstă, desigur una foarte plăcută: să-ți aduci aminte.
Din nefericire adesea dorești nu numai să-ți amintești dar să și vorbești despre cele amintite. Şi asta trebuie să-ți spui de nenumărate ori, este un lucru tare plicticos pentru ceilalți. De ce la urma urmelor i-ar interesa pe ei viața ta și nu a lor? Uneori ar putea să-i intereseze, mai ale când sunt tineri și când te privesc cu o curiozitate istorică.
Firul confesiunii se deapănă firesc.
Întotdeauna am considerat că viața e palpitantă și așa o consider și acum.
Si asta pentru că știi extrem de puțin din viața ta, ști numai o frântură din micul tău rol; ești un actor care trebuie să rostească câteva replici în primul act. Are scenariul doar cu replicile lui și asta e tot ce poate ști. Nu a citi piesa. De ce ar citi-o? El trebuie doar să spună. „Telefonul e deranjat, doamnă”- și apoi se retrage în obscuritate.
Dar, când, în ziua spectacolului, cortina se va ridica, va auzi piesa de la un capăt la altul şi va trebui să se alinieze cu ceilalți când vor fi chemați de aplauze la rampă.
A fi o parte dintr-un ceva pe care nu-l înţelegi câtuşi de puţin, este, cred, unul dintre lucrurile acela mai ciudate din viaţă.
Îmi place să trăiesc. Am fost uneori în culmea disperării, sfâşiată de durere, foarte nenorocită, dar datorită tuturor acestor lucruri ştiu cu certitudine că a trăi este ceva grandios.
Autobiografia Ahathei Christi este mărturia unei omeniri autentice (Dan Grigorescu).
Scriitoarea crede într-o unitate a civilizaţiei omenirii şi vrea să afle noi dovezi ale creativităţii umane.
Si-a urmat soţul în expediţii organizate în deşerturi, unde soarele e nemilos şi vântul stârneşte nisipurile fierbinţi, doborându-i pe cei slăbiţi de teribilele maladii ce se întind în aceste părţi ale lumii. În muzeele mari de arheologie se află azi obiecte ale civilizaţiilor de acum câteva zeci de mii de ani, aduse la lumină, identificate şi inseriate de echipe în care a lucrat şi Agatha Christie. Relatarea întâmplărilor păstrează aceeaşi naturaleţe, cedau măsura unui om care ştie să nu se lase învins de destin. Un om de acţiune, pasionat călător care descoperă lumea cu o infinită bucurie. Un om a cărui luciditate nu-i pune în primejdie spontaneitatea. Firea Agathei Christie explică foarte clar de ce nici cele mai complicate mistere, nici cei mai abili răufăcători nu l-a făcut să se teamă de Hercule Poirot: el ştia că are sprijinul acestei fiinţe extraordinare care credea neabătut în puterea cugetului de a întemeia binele şi de a aduce la lumină adevărul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s